Grăsuţul - partea I - Purgatorium

Un grăsuț într-o geacă neagră se așeză cuminte pe bordura unui drum subțire de la marginea liniștită a orașului. 
Drumul lega tulpina metropolitană de rămurelele cartierului prin curbe strangulate de blocuri. Iar la ora asta, la 5 dimineața, nu mai era nimeni pe stradă, nici măcar o pasăre nu își arăta ciocul pe cer, dar asta nu era neapărat din cauza orei ci din cauza zilei. Revelionul trecuse de 4 ore și 39 de minute, iar păsările speriate de artificii se ascundeau în cuiburi cu gândul la țări străine. 
Grăsuțul își luă fesul de pe cap, lăsându-și părul să respire aerul rece de iarnă. Se inspectă de sus până jos, era îmbrăcat cu totul în negru și decisese să se întindă pe drum.
„E inevitabil, trebuie să treacă o mașină pe aici”, gândi el. 
Crepusculul dimineții se combina cu luminescența gălbuie a smogului de deasupra orașului. Lumina obositoare împroșca strada, ștergându-i contururile, topindu-l pe grăsuț în asfalt.
Plinuțul privea cerul, când în cap îi veni idea că fața l-ar putea da de gol, așa că se întoarse cu ochii la pământ și își lipi nasul de bitumul rece. 
„Mă întreb dacă în iad e rece sau cald”, contemplă el. 
Grăsuțul auzi o mașină zgomotoasă apropiindu-se, își închise ochii strângând din dinți în așteptarea loviturii. După o frână bruscă și câteva înjurături spurcate mașina își continuă drumul agale. În urma ei o limuzină neagră se apropie liniștită de băiat, parcând fix lângă acesta. Din ea ieși jovial un bărbat îmbrăcat într-un costum ieftin de poliester, el se cocoșă lângă băiat. 
— Poți să te ridici? întrebă șoferul.
Grăsuțul jenat de ridicolul situației se dezlipi molatic de pe asfaltul ce se înmuia sub el.  
— Ce făceai acolo? continuă șoferul.
— Nimic, se răsti enervat băiatul.
— Încerca-i să te omori? Lasă-mă să ghicesc, la vârsta ta... o fată?
Băiatul îi ignoră întrebările și intră în blocul de vizavi, destinația originală, acasă. Chemă liftul, însă el ignoră apăsările de buton, așa că grăsuțul o luă pe scări. Ajuns acasă apăsă clanța, însă ușa părea înțepenită de frig. Se așeză cu fundul pe caloriferul de pe hol, luând în calcul dacă merită să-şi scoale părinții. Privind prin geamul de pe hol îl văzu jos pe șoferul limuzinei jucându-se pe telefon. Cu ochii în telefon șoferul îi făcu un semn cu mâna. Grăsuțul coborî la el.
— Ce cauți aici? îngână băiatul.
— Aștept un client. Auzi, voi aveți wi-fi aici, nu îmi dai și mie parola?
Băiatul dădu din umeri.
— Avem, dar are niște semne, nu o știu pe de rost.
— Ghinion, stau aici plictisit de moarte, am ajuns să număr crăpăturile din asfalt. Uite, vezi umbra aia ciudată, de unde crezi că vine?
— Nu știu... de la un copac?
— Nu serios, uită-te atent la ea, insistă șoferul.
Băiatul o privi câteva secunde, ea prindea volum cu cât se uita mai atent la ea.
— Aia e geaca mea, expiră băiatul.
— Da? Și dacă te uiți mai atent?
— Cineva o poartă... ce dracu?
— Nu, nu dracu, îi zâmbi șoferul. Deși, având în vedere că te-ai sinucis, e posibil să-l vezi și pe el cât de curând. Mașina a trecut peste căpșorul tău ca peste o vânătă coaptă.
Șoferul se înclină spre băiat, iar acesta o luă la fugă. 
— Chiar vrei să te las aici? urlă șoferul după el.
Băiatul se refugie într-un mic parc înconjurat de blocuri. Se aşeză pe o bancă scorojită. Se simți dintr-odată foarte obosit, ca și cum ar fi fost lovit de nesomnul nopții trecute. Blocurile din jur păreau că se încovoaie peste el. Soarele luminase de-a binelea cerul, iar băiatul rotofei se întinse cu capul pe bancă. Copacii erau reali, banca era și ea reală, nu avea de ce să se teamă. Zgomote înfundate se auzeau în depărtare, însă totul era foarte liniștit aici.
„Nu are cum” gândi el și își închise ochii, oboseala adormindu-l pe bancă.
Se trezi când soarele ajunse la amiază, orașul era încă gol, dar pe asfalt pete negre mișunau de colo colo. Una din umbrele astea se apropie de grăsuț și se prelinse fix pe banca lui. Se uită în sus, căutând o pasăre, ceva care să facă umbra, dar nu văzu nimic.
Grăsuțul plecă în căutarea unui om, în carne și oase. Îl găsi în fața unui cinematograf de cartier. Era un bătrân gârbovit și băiatul îl urmă în cinema. 
— Mă scuzați, îl interpelă băiatul.
Bătrânul ridică o sprânceană, îl privi lung, apoi își puse un deget la gură și îi șopti băiatului.
— Mai încet, că începe filmul. Care-i baiul? 
— Credeam că înnebunesc, nu am mai văzut un om toată ziua.
— E după revelion, dorm, bătrânul îi zâmbi și se întoarse la film.
Băiatul încercă să înțeleagă filmul, însă sunetul venea spre ei asemenea unui ecou dintr-o altă cameră. 
— De ce se aude așa de prost?
— E film străin, citește subtitrările, o să te obișnuiești după un timp. 
Băiatul privi în jur și ascultă ecourile filmului, printre ele erau și comentariile unui public absent. Privindu-l pe bătrân, băiatul îşi puse într-un final întrebarea.
— Suntem morţi?
— Prospătură? Ha ha, scuze, da, văd că eşti un răposat călduț. Ne-am prăpădit băiatule, dar stai liniștit, doar primul hop e mai greu. O să prinzi tu șpilu, nu e mare brânză.
— De ce nu suntem mai mulți prin oraș? 
Bătrânul dădu indiferent din umeri.
— Unii mai pleacă, alții sunt luați, nu îți bate capul.
— Sinucigașii ajung în iad? întrebă serios băiatul.
— Te-ai sinucis, puștiu? Da, asta e una din reguli.
— Deci trebuie să mă duc...
— Nu trebuie. Dă-le în mă-sa de reguli. Tu crezi că eu puteam să stau aici să mă uit la film dacă îmi păsa de reguli?
Apoi, lăsându-se pe spate continuă spre grăsuț.
— E cumva ca în filmul ăsta, ai fost atent? E vorba despre un tată ce își convinge copiii că pisicile sunt ucigași feroce și că avioanele de pe cer sunt doar jucării de lemn.
— Și ei nu își dau seama că îi păcălește?
— Nu, aveau încredere în tatăl lor şi erau prea speriaţi de pisici să iasă din casă, explică bătrânul.
Băiatul privi ecranul unde unul dintre copii trăgea cu praștia după avioanele de pe cer.
— A venit un șofer după mine, continuă băiatul.
— Cine? Moartea? Moartea obișnuia să fie mai de treabă, acu trece pe aici doar ca să stea pe net. Să-ți spun ceva, moșul se apropie de puști, există și un rai însă Moartea nu o să te ducă acolo, acolo te duce altcineva.
— Cine?
— E o fetiță cu ochi violeți ce se plimbă printre umbre, e pe străzi, trebuie doar să o cauți. Poate te ajută ea. Oricum, eu îți zic așa, stai liniștit aici că nu trebuie să te duci nicăieri.
Băiatul îl lăsă pe bătrân în cinematograf și se întoarse acasă. Postat în fața blocului era șoferul de noaptea trecută.
— Te-ai dus s-o vezi?
— Pe cine? 
— Știu și eu... pe dragostea vieții tale, aia care te-a supărat atât de tare că te-ai făcut una cu asfaltul.
— Nu e nicio dragoste.
— De ce m-ai minți pe mine? ridică o sprânceană șoferul.
— Și până la urmă cine ești tu?
— Eu? Lubrifiantul interstițial al universului, Mierlitorul, nu stai... am mai multe nume. Exitus la dispoziția dumneavoastră. Cred că ar fi bine să o vezi, doar așa o să ști dacă poți să pleci de aici și să ajungi unde trebuie.
— În iad vrei să zici, pentru că m-am sinucis ar trebui să ajung în iad?
— Da, în iad, dar nu e ce crezi tu, toată lumea ajunge în „iad”. Practic nu există rai sau, mă rog, prea puțin, după cum vezi mașina de lucru nu e elicopter. 
— Și nu ar fi mai bine să rămân aici și să mă uit la filme?
— Tu crezi că morții care hoinăresc pe aici o duc bine? Cei care rămân au sechele de care nu vor scăpa niciodată. Datoriile lor nu vor fi niciodată plătite, tragediile lor nu vor fi niciodată uitate, rănile lor nu vor fi niciodată vindecate, etcetera etcetera. Locul ăsta nu este pentru morți. 
Băiatul începu să apese cu vârful degetelor în metalul din cadrul ușii de bloc, încercând să vadă dacă cedează sub presiune, dacă poate intra prin obiecte, nimic. 
— Trebuie să o vezi, doar așa o să ști dacă rămâi sau nu, oftă șoferul. 

Grăsuțul se strecură în casa fetei, însă ajuns în fața ușii ei nu putu intra. Își închise ochii și începu să împingă cu toată forța în ușa de lemn ce îl despărțea de ea. Ușa îl opri, dar alunecă spre încheietura ușii, unde se trezi strecurându-se ușor ușor, ca un balon de apă, prin locul gol dintre balamale. Se trezi în dormitorul fetei. O umbră stătea întinsă în pat, iar băiatul se concentră să o vadă mai bine. Căutând cu privirea sursa umbrei, reuși să o vadă difuz, precum o ceață colorată. 
— Te iubesc sau mai degrabă te-am iubit, contemplă el câteva clipe. Acu, că sunt mort bănuiesc că nu mai contează, poate nu a contat niciodată. 
Conturul fetei se întări, iar substanța ei aeroasă se coagulă în fața băiatului.
— Ce ai spus? se întoarse ea spre el.
Băiatul surprins îi răspunse bâlbâit.
— Că îmi place de tine și... că am murit.
— Nu cred că se moare din cauza asta, îi răspunse ea amuzată.
— Ai fi surprinsă, continuă grăsuțul, nevenindu-i să creadă că vorbește cu ea.
— Ar trebui să iei ceva pe tine, uite, ți se văd coastele. Chiar ești mort?
— Cred că da.
— Și de ce ai venit aici?
— E un fel de test. Așteaptă cineva să vadă dacă voi deveni un poltergeist ce terorizează lumea vie sau dacă mă poate duce liniștit în iad.
— Păi, dacă te-ai sinucis din cauza mea atunci ar trebui să mă bântui pe mine.
— Nu știu, nu cred. Nu m-am sinucis din cauza nimănui. M-am întins ca prostul pe stradă și a dat o mașină peste mine. Am murit, așa, de prost.
— Aha, mă gândeam că poate vrei să mai stai cu mine în loc să te duci în iad, dar fă cum vrei. Auzi, cum e să fi mort? 
— Ce să-ți zic, nu poți să treci ca în filme prin uși, tre să te cam chinui. În schimb, intri moca la cinema, altceva nu știu.
Fata se apropie de el.
— Ai avut vreodată un vis în care știai că visezi? Și spunând asta își trecu vârful degetelor prin el.
— Nu fi nașpa, îmi bag eu degetele prin tine?
— Scuze. Hai, nu fi trist, sunt mulți oameni interesanți în iad: Marc Antoniu, Marilyn Monroe, Kurt Cobain.
— Și chiar mai bine de atât, dacă nu m-a mințit Moartea, șușoti grăsuțul.
— Poftim? 
— Nimic, cred că ar fi mai bine să plec.
— Nuu, mai stai, trebuie să-mi spui și mie cum e Moartea, e o tipă bună?
— Poate data viitoare, și întorcându-i spatele ea se transformă în fum.  
    
Grăsuțul porni în căutarea fetiței cu ochi violeți pe străzi, în intersecții aglomerate și apoi în locuri pusti, în ganguri și locuri întunecate, în subsolurile blocurilor și în găurile de canal, însă nu văzu nimic. Fata nu era pe nicăieri, aşa că se întoarse în parc, pe banca unde îşi dormise primul somn de stafie. Deasupra, auzi, dintr-un cuib, strigătul unui pui de huhurez. Aruncă o privire într-acolo și văzu puiul de pasăre plângând. Culmea, pe o cracă, încercând să ajungă la pasăre, era fetița pe care o căuta, se cățăra spre păsărică. Fetița atinse puiul și el dispăru dintr-odată. 
Grăsuțul îi făcu cu mâna, iar fetița coborî. Băiatul îi observă ochiii mari, curioși și mai cu seamă violeți. Fata se așeză lângă el pe bancă, în urma paşilor ei răsărind flori de fân.
— Cred că pe tine te căutam, remarcă băiatul.
— Pe mine? întrebă ea îndreptându-și rochia. 
— Da, cred că poți să mă ajuți. Să mă duci undeva, să mă ascunzi, să nu mă ducă în iad.
— Cine? Ce s-a întâmplat?
— Am murit, a dat o mașină peste mine. Stăteam în mijlocul străzii pe asfalt și...
Fetița se bosumflă. 
— Și ce căuta-i în mijlocul drumului? întrebă ea cu reproș.
Băiatul luă o gură de aer și încercă să-i explice.
— Mi-a plăcut de o fată și ea nu m-a plăcut pe mine, cam asta e. M-am întins în drum... nu știu, voiam să-mi treacă.
— Și cu ea ai vorbit?
— Cam târziu, eram deja mort. Oricum nu m-a luat în serios. 
Fetița îi zâmbi trist.
— Nu știu unde te-aș putea duce, dar poate că nu meriți să mergi acolo jos.
Și spunând asta întinse un deget spre nasul băiatului, doar ca să se lovească de palma șoferului ce apăru deodată între ei. O explozie de scântei multicolore rezultă în urma atingerii celor două mâini și o mărgea tulbure căzu jos fierbând în pământul de iarnă.
— Ăsta e al meu, spuse Moartea privind-o pe fetița cu ochi violeți. 
Fetița îi zâmbi năstrușnic bărbatului în poliester negru.
— Bună, ce mai faci? Încă duci oamenii acolo jos?
— Acolo unde merită, fetițo!
În timp ce ei se certau, grăsuțul luă de jos mărgeaua ce trepida cu energie.    
— Eu cred că ar mai merita o șansă, continuă fetița.
— De ce, pentru că a murit din dragoste!? se răsti Moartea.
— Nu, pentru că nu a făcut-o intenționat. Nu poți să arunci un copil în locul ăla, doar pentru că a făcut o greșeală.
— Ei na, uită-te la mine cum o fac.
— Cum crezi, dar eu cred că greșești.
— Deci, copilu, ce zici, ești pregătit? Moartea își îndreptă atenția spre băiat.
— Cred că da, putem să mergem, îi răspunse decepționat băiatul.
Grăsuțul urcă în limuzina neagră, iar șoferul intră trântind portiera după el.
— Să văd, am venit pe Unirii, ar trebui să fac stânga și o să ajungem imediat. Apropo, că te întrebai mai devreme, e cald, chiar foarte cald în iad.
Dădu doi bobârnaci la GPS, dar acesta tot nu-i arătă drumul.
    
va continua...

Continuă în... Grasuțul - partea II - Infernum

English version: Chubby - part I - Purgatorium

Read More »

Chubby - part I - Purgatorium

A chubby kid in a black jacket sat calmly on the edge of a thin road on the quiet edge of the city.

The road connected the metropolitan stem to the little branches of the neighborhood with curves strangled by apartment buildings. And at this time, at 5 o'clock in the morning there was no one on the road, not even a bird in the sky showed its beak, but that was not necessarily because of the time but because of the day. The New Year had passed 4 hours and 39 minutes ago, and frightened birds hid in nests thinking of foreign lands. 

The chubby kid took his hat off, letting his hair breathe the cold winter air. He inspected himself top to bottom, he was dressed head-to-toe in black, and decided to lie down on the road. "It's inevitable, a car has to go by", he thought. The twilight of the morning combined with the yellowish fluorescence of the smog above the city. This tiring light splashed the street wiping its outlines, melting the plump boy into the asphalt. 

The jelly-belly was gazing at the sky when a thought crossed his mind, his face could give him away, so he turned his eyes to the ground and pressed his nose to the cold bitumen. "I wonder if hell is a cold or a hot place," he contemplated. 

The chubby kid heard a noisy car approaching, he closed his eyes, clenching his teeth in anticipation of the blow. After a sudden brake and a few curse words, the car continued its journey furiously. Behind her, a black limousine approached quietly and parked beside the boy. A man dressed in a cheap polyester suit jovially came out and hunched his back towards the boy.

- Can you get up? asked the driver.

The boy embarrassed by the ludicrous situation broke loose from the sticky asphalt melting below him.

- What were you doing there? continued the driver.

- Nothing, snorted the boy.

- Were you trying to kill yourself? Why? Let me guess, at your age ... a girl?

The boy ignored his questions and entered the apartment building facing the road, his original destination, his home. He called the elevator, but it did not want to come, so the chubby kid took the stairs. Reaching the front of his home he pressed the door handle, but the door seemed glued shut by the cold. He sat his butt down on the lobby heater considering whether or not to ring the door bell 10-20 times so his parents would wake up and let him in. Looking through the glass in the hallway, he saw the limousine driver playing on his phone. With his eyes still on the phone, the driver gave him a wave. The chubby kid went back down. 

- What are you doing here? lamented the boy.

- I'm waiting for a client. Do you have WiFi here, can you give me the password?

The boy shrugged.

- I don't know it by heart.

- That's too bad, I'm sitting here bored to death, literally counting the cracks in the pavement. Look at that shadow over there, where do you think it comes from?

- Is it a game? I don't know ... from a tree?

- No seriously, really look at it, insisted the driver.

The boy looked at it for several seconds, and the closer he looked the more the shadow began gaining volume.

- That's my jacket, exhaled the boy.

- Yes? And if you look closely?

- Somebody's wearing it ... what the devil?

- No, no not the devil, Death, smiled the driver. Though given that you committed suicide, it's likely you'll see him soon enough. The car didn't miss you kid, it went over your head like a ripe eggplant.

The driver leaned toward the boy and he ran away.

- Do you really want me to leave you here? the driver wailed after him.

The boy escaped into a small neighborhood park, guarded by apartment buildings on all sides. He sat on a scuffed bench. Suddenly he felt very tired as if he had been hit by the past night's sleeplessness. The surrounding buildings seemed to bend toward him. The sun lit up the sky and the plump boy stretched his head on the bench. The trees were real, the bench was real and there was nothing to fear. Clogged noises were coming from the distance, but everything was very peaceful here. "It can't be", he thought, closing his eyes, fatigue making him fall asleep on the bench.

He woke up when the sun had reached noon, the city was still empty, but on the asphalt black spots were moving around. One of these shadows approached the chubby kid and oozed it's way on his bench. "It must be a dream", he thought.

The chubby kid went looking for a man of flesh and blood. He found him in front of a neighborhood cinema. He was an old man, and the boy followed him in the cinema.

- Excuse me, interjected the boy.

The old man raised one eyebrow, stared at him for a long time, then put a finger to his mouth and whispered to the boy.

- Keep it down the movie is about to start, what's the trouble?

- I thought I was going crazy, I haven't seen a person all day long.

- Well it's after the New Year's maybe they are sleeping, the old man smiled, and returned to the film.

The boy tried to understand the movie, but the sound came to them like an echo from another room.

- Why is the sound so bad?

- It's a foreign movie, read the subtitles, you'll get used to it after a while. 

The boy looked around and listened to the echoes of the film and among them were the comments of an absent audience. Looking at the old man, the boy finally accepted, he and the old man were dead.

- I think ... you're the first dead man I've ever seen.

- Aaa ... you're a warm corpse? no worries you'll get the gist of it.

- Why aren't there more of us?

The old man waved his hands.

- Some go away, others are taken, Don't bother your head about it.

- Do people who commit suicide go to hell? the boy asked seriously all of a suden.

- Did you kill yourself kid? Yes, that's one of the rules.

- So I have to go to hell.

- Have to? I didn't say that, is just a senseless rule.

Then, leaning back, he continued towards the chubby kid.

- It's like this movie, were you paying attention? It's about a father who persuades his children that cats are ferocious killers and the airplanes in the sky are just wooden toys.

- And they don't realize he's fooling them?

- No, because they trusted their father and they were too scared of cats to leave the house, the old man explained.

The boy glanced at the screen where one of the children was shooting his sling at an airplane in the sky.

- A driver came after me, the boy continued.

- Who? Death? Death used to be a lot nicer but nowadays he's too busy looking around for free internet. Let me tell you something, the old man approached the boy, there is a heaven but Death can not get you there, only Life can get you there.

- Life? It's a little late for that, I am a shiskebab on the side of the road.

- Not life, but Life, emphasized the old man, she's a little girl who walks around between the shadows, she's out there somewhere in the streets, she can help you. 

The boy left the old man in the cinema and returned home. Posted in front of the apartment building was last night's driver.

- Did you go see her?

- Who?

- Your love, because of whom ... you know ... splat.

- There's no one like that.

- Why would you lie to me? the driver raised an eyebrow.

- And who might you be, exactly?

- Me? The interstitial lubricant of the universe, Death at your disposal ... ahem ... listen to me you have to see her, that is the only way you'll know if you can get out of here and get where you need to go.

- In hell you mean, because I committed suicide, I should go to hell.

- Yes in hell but it's not what you think, everyone goes to "hell". Basically, there is no heaven or too little of it, as you see the work vehicle is not a helicopter.

- And wouldn't I be better off staying here and watching movies for eternity?

- Do you think the dead wandering the earth are doing well? Those who remain will never escape the consequences of their lives. Their debts will never be paid, their tragedies will never be forgotten, their love will never be fulfilled. This place is not for the dead. The old man haunting the cinema didn't stand a chance.

The boy began to press his fingertips in the building's metal door trying to see if it resisted under pressure, if he could get through objects, nothing.

- You have to see her, that's the only way you will know if you'll stay or not, sighed the driver. 

The chubby kid sneaked into the girl's house, but came to a closed door and could not enter. He closed his eyes and started pushing with all his force into the wooden door that separated him from her. The door stopped him, but he began sliding to the door's edge and before he knew it he was squeezing like a water balloon between the door's hinges, in her bedroom. A shadow was stretched out on the bed, and the boy focused on seeing her better. Looking for the source of the shadow, he could see her as a colorful fog.

- I love you, or rather I loved you, mulled over the boy for a few moments. Now that I'm dead, I guess it does not matter, maybe it never mattered.

The outline of the girl grew stronger and her airy substance coagulated in front of the boy.

- What did you say? she turned to him.

The surprised boy replied stunned.

- I love you and I'm dead.

- I don't think that can kill you, she said somewhat amused.

- You would be surprised, replied the boy, still surprised he was able to speak to her.

- You should really put something on ... you're so transparent I can see your ribs. Are you really dead?

- I think so.

- And why did you come here?

- Death thinks I committed suicide because of you. It's waiting to see if I'll become a poltergeist eternally terrorizing the living world, or if It can lead me quietly to hell.

- Well, if you killed yourself because of me then maybe you should haunt me.

- I do not know, I don't think so. I was just fooling around and a car drove over me. I don't think I died because of you.

- Oh, I was thinking you might want to stay with me instead of going to hell, but do whatever you want ... So what's it like being dead?

- What can I say, you can't go through doors like they do in cartoons, but you can sneak in cinemas, other than that it seems a bit boring.

The girl approached him.

- Have you ever had a dream were you knew you were dreaming? And saying that, the girl crossed her fingertips through him.

- Come on, don't be lame you don't see me putting my fingers through you.

- Sorry. Don't be so sad I'm sure there are many interesting people in hell: Caesar, Jeanne d'Arc ... Gandhi.

- And quite a lot more, if Death didn't lie to me.

- What?

- Nothing ... look I think it would be better if I left.

- Noo, please wait, you have to tell me how's Death, is she hot?

- Maybe next time, and turning his back she turned into smoke. 

The chubby kid started searching for Life on the streets at intersections cluttered with shadows and then in empty places, in alleyways and dark passages, in the basements of buildings and in the sewers, but saw nothing. Life was nowhere to be seen. Then he came back to the park, and sat on the bench were he had first napped as a ghost. Above, he heard the cry of a baby gray owl from a nest. He glanced over and saw the baby bird weeping. Amazingly on a branch trying to reach the bird was a little girl climbing towards her. She touched the chick and it suddenly vanished. 

The chubby kid waived, and the little girl came down. The boy noticed her big curious eyes, especially for their purple color. The little girl sat next to him on the bench, fresh blades of grass emerging behind her footsteps.

- I think I was looking for you, remarked the boy.

- Me? The girl asked, straightening her dress.

- Yeah, I think you can help me. Take me to heaven or at least help me not go to hell.

- Why hell? What happened?

- I died, a car ran over me as I was standing in the middle of the street ...

The little girl pouted.

- So what were you looking for in the middle of the road?

The boy took a breath and tried to explain.

- I loved a girl and she didn't love me, that's about it. I sat in the middle of the road because I didn't want to long for her anymore. To stop thinking about her before I go to sleep at night, and to stop thinking about her when I wake up in the morning. I don't know, I wanted to let go.

- Well ... did you talk to her?

- Yeah, but a little late, I was already dead. She didn't really take me seriously, I think she was dreaming.

The little girl looked at the boy sadly.

- I don't think I can take you to heaven ... but you don't deserve to go to hell either.

And saying that, she stretched a finger towards the boy's nose, just to hit the driver's palm, that suddenly appeared between them. An explosion of multicolored sparks resulted from their touching and a bead fell down boiling in the winter soil.

- Oh no, he's mine, said Death watching the purple-eyed girl.

Life gave the man wearing the black polyester suit a mischievous smile.

- Hello, how are you, still taking people to hell?

- Where they belong little girl.

While Death and Life were quarreling over his soul, the chubby kid picked up the bead that was trembling with ancestral energy.

- I think he deserves a second chance, continued Life.

- Why, because love killed him? snapped Death.

- No ... because he didn't do anything. You can't just throw a inocent child in hell.

- Well watch me.

- Okay, do what you want, but I still think you're wrong.

- So kid what do you say, are you ready? Death turned his attention to the boy.

- I think so, we can go, the boy replied defeated.

And with that, the chubby kid climbed into the black limousine with the driver going in after him slamming the car door.

- By the way, you were asking yourself earlier, it's hot, it's really quite hot in hell. Let's see, I came on Union street, I should do a left and we'll get there in no time.

He flicked the GPS twice and it still didn't show the way. 

Continued in... Chubby - part II - Infernum

Versiunea în română: Grăsuțul - partea I - Purgatorium

Read More »

Pesta roșie

I. Legenda

O petrecere pentru sfârșit de an împingea patru prieteni într-un colț privind restul clasei. Era sfârșitul de an școlar și cei patru amici își zâmbeau cu subînțeles. Era ultima zi înainte de vacanța de vară și știau că trebuie să facă ceva memorabil, una din boacănele de care să râdă toată vara. 
    Cei patru puseseră ochii pe o fată retrasă ce stătea așezată pe colțul unui scaun la marginea sălii de dans. Iar cum băieții sunt câteodată cruzi fără motiv se hotărâră să o necăjească tocmai pe ea, dar încă nu știau ce voiau să-i facă. 
— Îi facem o glumă?
— Bine, dar ce?
— Care din noi o convinge de cea mai mare tâmpeniei câștigă.
— Ce ai mă? Nu vezi că nu vorbește cu nimeni.
— Exact.
Cei patru își dădeau coate și până la urmă unul din ei își luă inima în dinți și porni. 
Fata stătea liniștită, așteptând un moment bun de plecat acasă când un puști cu părul pieptănat, dar cu două antene în creștetul capului se așeză lângă ea. Băiatul își mușcă limba cât să prindă curaj și începu să-i vorbească. 
— Ce faci? De ce stai singură?
— Nu stau singură, doar m-am așezat un pic jos.
— Vreau să-ți spun ceva, dar să-mi promiți că nu râzi.
— Bine, îi răspunse fata curioasă. 
— Vezi băieții de acolo? Mi-au spus că le place de tine. O să vină unul câte unul să vorbească cu tine.
— Și te-au trimis să-mi spui?
— Nu, le-am spus că n-au tupeu. 
— Păi... ce ar trebui să fac eu? 
— O să te bage ei în seamă, tu doar ține minte ce ți-am spus.
Băiatul se ridică, iar fata îl aprobă oarecum confuză.
Al doilea băiat, ușor cocoșat, cu o cicatrice în sprânceana dreaptă se apropie de fată. Se uită înapoi la ceilalți și se așeză lângă ea, neștiind ce să-i spună.
— Bună... vrei să-ți aduc un suc? o întrebă el într-un final.
— Nu mersi, am un pahar aici.
După câteva clipe el ridică ochii și ea îi zâmbi.
— Vezi sticla aia cu limonadă de soc? încercă el iar.
— Da, nu ai adus-o tu?
— Aha, şti că ne-a pus să aducem fiecare câte ceva: suc sau ronțănele. Părinții mei au făcut socata aia. Tata o face de obicei. De data asta a făcut două, una pentru el și una pentru mine. Doar că am luat-o pe a lui.
— E mai bună a lui?
— O face cu alcool. Să te uiți la toți care beau. Poate îi vedem cum fac vreo tâmpenie. Abia aștept.
— Și... mie de ce mi-ai zis? 
Băiatul ridică un colț de gură.
— Trebuia să spun la cineva și la ăia trei nu le zic, spuse arătând spre prietenii lui. Vreau să râd de ei.
Băiatul se ridică, iar fata îl urmă turnându-și jumătate de pahar de soc.
Al treilea băiat, un puști ușor miop se apropie de ea.  
— O să-ți spun ceva și nu știu dacă o să mă crezi...
— Hai zi, se hlizi ea la băiat.
— Cred că unii dintre noi suntem morți.
— Ce? și văzându-l înroșit la față continuă. Ai băut cumva din socata asta?
— Ce socată? Nu. Am o teorie, că unii dintre noi sunt deja morți, dar nu o știu.
— Și cine ar fi mort?
— Ar putea să fie oricine. Dar gândește-te, cine arată ca și cum ar fi moartă, are riduri multe și e uscată ca o mumie.  
— Profa de mate, clar.
— Da, profa de mate e moartă și nu cred că e vrun bătrân dintr-ăsta slab și rău care încă să fie viu, pur și simplu nu le-a spus nimeni că au murit.
— Și cum afli dacă ești mort? 
— Simplu, te uiți în oglindă și ar trebui să vezi ceva în reflexie. Dacă ești viu ai o sclipire în ochi.
— Aia e pentru vampiri... cred. 
Băiatul dădu din umeri. 
— Nu fi atât de sigură, și plecă lăsând-o iar singură. 
Ea își scoase o oglindă și se examină.
Al patrulea băiat era un copil frumos ce promitea să fie unul din băieții de care toate fetele se îndrăgostesc. 
— Vrei să iei o gură de aer? Hai cu mine.
Fata se aștepta să o invite la un dans și astfel răspunse mai mult la întrebarea din gândul ei.
— Da... bine.
Ieșiră afară, în spatele școlii, unde erau câțiva stejari și o alee pietruită împărțind un gazon în două.
— Bunicul meu îmi spune că toți oamenii sunt ca niște copaci. Tu de care crezi că ești? întrebă băiatul.
— Un arțar cu frunze roșii de toamnă, îi răspunse ea. 
Băiatul își desfăcu pantofii și călcă iarba cu picioarele goale. 
— Eu aș vrea să fiu un plop, să stau la înălțime, adaugă băiatul.
— Să prinzi rădăcini și să vezi doar soarele și pământul, contemplă fata.
— Nu tu lecții, nu tu părinți, nu tu școală, doar stat afară și legănat în briză.
— Ar fi frumos.
— Vrei să încercăm? Poate prindem rădăcini și stăm așa pentru totdeauna.
— Da, hai să încercăm.
Fata se descălță și rămaseră amândoi cu picioarele goale în iarbă. 
— Trebuie să întindem mâinile în sus, ele o să fie crengile, o convinse băiatul. 
Și fata își întinse mâinile în sus. 
— Închide ochii. Să stai nemișcată, aşa ca un copac. Trebuie să simțim doar aerul și pământul cu degetele, continuă el.
Fata încremeni, iar băiatul se apropie și o sărută. 

II. Epidemia

Legenda spune că 4 băieți au convins o fată că este copac. Așa, ca o glumă, într-o noapte au vrut să vadă dacă pot să o facă să stea ca un copac. Și ar fi reușit, ea și-a înfipt degetele în pământ și aia a fost, a prins rădăcini. Aşa se spune că a început pesta roșie. 
Băieții au lăsat-o acolo în seara aia, cu mâinile la cer și picioarele în pământ și au găsit-o fix în aceeași poziție a doua zi. Băieții s-au speriat și au jurat să nu zică la nimeni. 
După o vreme, au găsit-o părinții în spatele școlii, jucându-se dea copacul. Prima dată au fost bucuroși nevoie mare, fetița lor era teafără, însă şi-au dat repede seama că nu era tocmai așa. S-au apropiat de ea, au îmbrăţişat-o, au încercat să o miște și ea nimic. Era prinsă în pământ, vene roşiatice subțiri îi ieşeau de sub tălpi precum niște rădăcini, avea mâinile țepene, dar inima continua să-i bată. Un doctor a venit și au hotărât să nu o miște de acolo. Au lăsat-o să înflorească. 
Cei patru băieți au fost primii infectați. Și-au ascuns simptomele cât au putut, unul din ei ajunsese să-și rupă în fiecare dimineață din ureche ceva asemănător cu un vrej de fasole. Înăuntrul lor creștea ceva îngrozitor, iar acel ceva cerea pământ și soare. În timp ce fata era studiată, acolo în pământ, băieții au ajuns în spitale luptând cu durerea lăstarilor ce scormoneau în ei căutând țărână și lumină. Au murit în chinuri groaznice pentru că nimeni nu a îndrăznit să-i „planteze”. 
Fata, în schimb, a fost lăsată să devină primul copac roșu, copac cu sânge, copac cu inimă. Oamenii erau la vremea aia mai degrabă curioși decât speriați, poate era un blestem, poate un virus, ceva ce te transforma într-un copac părea o glumă.
Nu a trecut mult și dintr-un copac a apărut o pădure. Părinții au prins rădăcini lângă ea, apoi cunoscuții lor, apoi toți curioșii. Mii de oameni au venit să-i vadă și au prins și ei rădăcini.
Acum se știe că ar fi vorba de niște spori. Planta ajunge la un anumit ciclu și-și eliberează sporii, iar cei infectați îi îmbolnăvesc pe următorii. 
Unii nu cred că e atât de simplu, mai trebuie să fie ceva, unii zic că ar fi vorba de o „alegere”. La ora asta sunt la fel de mulți spori roșii în aer ca firele de praf și, totuși, omenirea nu s-a transplantat cu totul în pământ. De ce? Pentru că nu devii infectat dacă nu vrei cu adevărat să fi infectat, exact ca fata aia, ea a vrut. Nu e o boală, este o alegere. E o alegere ca oricare alta, doar că acum dacă vrei „să treci mai departe”, „să scapi”, „să renunți” îți pui picioarele în grădină și rămâi acolo. 
Pe unii îi atrage ideea că o să fie nemuritori. Nemuritori zic unii, lemne de foc zic alții, nemuritor până la primul incendiu, nemuritor până te pune vecinul în sobă.     
Oameni au o noțiune romantică despre copaci. Însă când privim mai atent un copac vedem ce este cu adevărat: un parazit bine înfipt în sol, o buruiană mai mare. O lipitoare lentă cu rădăcini ce viermuiesc în pământ după resurse și crengi ce sufocă cu întuneric tot ce încearcă să crească sub ele. Nu există noblețe în copaci doar o luptă crâncenă după lumină. 
Ar fi bine să-i ardem pe toți. 
    

III. Ierbar

— Ce e aia pe degetul tău ?
— E oarecum motivul pentru care te-am chemat. E din mine, ceva cu rădăcini adânci.
— Să mă fut, ești bolnav, ai luat pesta?!
— Da.
— Cum ai luat-o?
—  Am făcut dragoste pe iarba neagră și am băut din seva copacului roșu, cum altfel?
— Te-ai tâmpit? Faci glume? Oamenii fug de copaci ca de ciuma neagră și tu... 
— Voiam să crească și în mine. Azi mi-a ieșit frunzulița asta pe lângă unghia de la arătător. Uită-te la ea, nu poate fi stârpită de niciun erbicid, niciun animal nu o poate mânca. Îmi împart trupul cu ea, îmi poartă ADN-ul și mă va face nemuritor. Voi deveni un copac roșu. 
— Cine te-a convins? Nebuna aia cu care stai? înghiți în sec prietenul.
— S-a infectat. I-au ieșit flori albe la sâni, i-au înmugurit din sfârcuri. Rădăcini groase îi curg acum prin picioare. Oare o fi rău cu lemn în loc de mușchi? Când o sărut simt cum îi ies spori pe gură.
— Ar trebui să stau departe de tine!
— Stai liniștit, nu poți să te ascunzi de spori. Are o  respirație așa... parfumată, dulceagă. Ahh... DOARE!
— Ce e? 
— Rădăcinile sapă, caută pământ. De asta te-am chemat, momentan nu prea mai văd, mi-au tulburat ochii. 
— Asta vrei? Să fi orb, surd și mut sub o scoarță de copac!?
— Să ști, că lucrul ăsta mă sperie și pe mine. Dacă e cum zici tu probabil o să înnebunesc acolo...  
— Sunt pastile, tratament, poți să oprești tâmpenia asta.
— Te-am chemat doar să mă duci la ea. Am dus-o într-un loc frumos, ne pierdeam timpul pe acolo de fiecare dată când aveam două trei zile libere, nu e departe. 
— Ești nebun! Ai plantat-o? Ști că nu mai e nicio șansă acum. E ca și moartă.
— Nu e moartă, din contră, e eternă. Am stat ieri lângă ea până i-au înlemnit buzele și nu a mai putut să vorbească. Credeam că mai am un pic de timp, altfel nu veneam aici, dar, după cum vezi, am cam înțepenit. Te rog, ajută-mă, trebuie să mă duc la ea!
— Nu pot, chiar dacă nu o să mă infectezi tu, o să mă infecteze ea. Nu pot, mă auzi!?
— Trebuie să mă ajuți, nu mai e altcineva!
— Până și respirația ta poate să mă omoare, nu înțelegi? Trebuie să plec... îmi pare rău.
— De molima asta nu o să scape nimeni! Iar dacă nu mă ajuți atunci sunt cu adevărat blestemat. I-am promis că vom fi împreună pentru totdeauna... I-am promis.

english version

Read More »

The red pestilence

The legend

A year-end party was pushing four friends into a corner looking at the rest of the class. It was the end of the school year and the four friends were smiling at each other knowingly. It was the last day before the summer break and they knew they had to do something memorable, some shenanigans that would last them all summer.

They set their eyes on the secluded girl sitting on a chair at the edge of the dance hall. And as boys are sometimes cruel for no reason they picked her, but they still didn't know how they wanted to tease her.
- We should prank her.
- Ok, but how?
- Who can convince her of the most ridiculous thing wins.
- What's wrong with you? she doesn't talk to anybody.
- Exactly.
The four elbowed each other and eventually one took towards the girl.

The girl was sitting quietly waiting for a good time to go home, when a kid with combed hair and two antennas sprouting on top of his head sat beside her. The boy bit his tongue to find some courage, and began to speak.
- How are you? Why are you sitting all alone?
- I'm not alone, I just wanted to sit down for a bit.
- I want to tell you something but you have to promise not to laugh.
- Well ok, she replied curiously.
- You see the boys over there? They told me they like you. They'll come to talk to you one by one.
- And they sent you to tell me?
- No, I told them they don't have the nerve to talk to you... and I just came over.
- Well, what should I do?
- Nothing... they'll come to you, just hear them out and remember what I said.
The boy stood up and the girl approved  somewhat confused.

The second boy, slightly hunched with a scar in his right eyebrow approached the girl. He looked back at the others and sat next to her not knowing what to say.
- Hey ... you want a soda? he finally asked.
- No thanks, I have one here.
After a few moments he looked up and she was smiling at him.
- See that elderflower lemonade? he tried again.
- Yes, didn't you bring it?
- Yea you know how we had to bring something, soda or snacks. My parents make elderflower cordial. Dad usually makes it. This time he made two, one for me and one for him. But I brought his to school.
- Is his better?
- It has alcohol in it. You should look at anybody who drinks it, they'll get red in the face and who knows maybe will see them do something stupid. I can't wait to see them get drunk.
-  But, why did you tell me?
The boy lifted a corner of his mouth.
- I had to tell someone, and I couldn't tell those three, I want to laugh at them.
The boy left and the girl poured herself half a glass of  elderflower cordial.

The third boy, a slightly nearsighted kid, approached her.
- I'll tell you something but I don't know if you're gonna believe me.
- Sure, she giggled at the boy.
- I think some of us are dead.
- What? and seeing his reddened face continued. Did you drink lemonade?
- What lemonade? no. I was thinking, we can be alive or dead but what if some of us are already dead and we don't know it.
- And who would be dead?
- It could be anyone, but think about it who looks like they might be dead? she has lots of wrinkles and she's dry as a mummy.
- Definitely the math teacher.
- Yes, the math teacher is dead and I don't think any of these skinny evil old people are still alive, it's just that nobody told them they died. It's harder to figure out who's dead from the others though.
- How can you even tell if you're dead?
- Simple, look in a mirror, I think you can see it in your reflection.
- That's for vampires... I think.
The boy shrugged.
- Don't be so sure, and walked away leaving her once again alone.
She took out a mirror and examined herself.

The fourth boy was a beautiful youngster who promised to be one of those boys that girls fall in love with quickly.
- You look like you need some air. Want to go outside?
The girl was expecting him to ask her for a dance and thus answered more that question then his.
- Yes... ok.
And so they went outside behind the school, where there were a few oak trees and a cobbled alley in the grass.
- My grandfather tells me that all men are like trees. What tree would you be? the boy asked.
- A maple with red autumn leafs, she answered.
The boy opened his shoes and stepped on the grass barefoot.
- I wish I could be a poplar sitting high, offered in return the boy.
- To catch roots and see only the sun and the earth, contemplated the girl.
- No more lessons, no more parents, no more school just sit outside and sway in the lazy wind.
- It would be nice.
- Want to try? We can take roots and stay here forever.
- Ok let's try.
The girl took off her shoes and they both stood barefoot in the grass.
- We must put our hands up in the air they'll be our branches, the boy convinced her.
And the girl stretched her hands up.
- Close your eyes and stay still, we must feel the air with our fingers and the ground with our toes, he continued.
The girl froze and the boy came close and kissed her.


The epidemic

Legend has it that four boys convinced a girl that she was a tree. As a joke, one night they wanted to see if they could make her stand like a tree. And allegedly they succeeded, she stuck her toes into the earth, and that was that, she caught roots. This girl was the first, the red pestilence had begun.
The boys left her there that night, with her hands towards the sky and her feet in the ground. They found her in the exact same position the next day. Do you know how much strength you need to keep your hands above your head for 10-12 hours? Obviously the boys got scared and vowed never to say anything to anyone.
After a while her parents found her behind the school pretending to be a tree. At first they were glad their daughter was all right, but it wasn't quite so, and when they tried to move her they realized something was wrong. She was stuck in the ground with thin veins growing like roots under her feet, her hands were stiff, but her heart continued to beat. A doctor came and decided not to move her so she wouldn't get harmed.
The four boys were the first to get infected. They hid their symptoms as long as they could, one of them had to tear something like a beanstalk each morning from his ear. Something terrible was growing inside them and it wanted earth and sunlight. While the girl was studied there in the ground the boys arrived in hospitals with the pain of sprouts poking through them searching for dirt and light. They all died one by one in horrible pain as no one dared to "plant" them.
The girl was instead left alone to become the first red tree, the first blood tree, a tree with a heart. People at that time were more curious than frightened, maybe it was a curse, perhaps a virus, something that turned you into a tree seemed like a joke.
It didn't take long and the tree became a forest. Her parents stood by her and then their acquaintances after that, thousands of people became trees, then hundreds of thousands, then millions. We know now it was because of those spores. The plant reaches a certain cycle and releases those filthy spores, and that's how we infect each other.
However I don't think it's that simple, there has to be something else, I say it's a "choice". There are as many spores in the air as dust particles and yet we aren't all trees, why? I don't think you become infected unless you really want to, just like that girl, she wanted to be a tree. It's a choice like any other, only now if you want to "kill yourself", "move on", "escape", "give up" you just plant your feet in the garden and stay there.
Some are drawn to the idea of immortality. They say they're immortal, I say they're firewood. Immortal til the first forest fire, immortal til your neighbor puts you in the stove.
People have this romantic notion about trees. But have you really looked at a tree? it's a parasitic form of life gripping the ground, just a big weed. Roots which worm themselves towards resources and branches that suffocate with darkness all things trying to grow beneath them. There is no nobility in trees it's just a bitter struggle for light.
I say we burn them.


Herbarium

- What's that on your finger?
- It's somewhat the reason I called. It's something in me, something deeply rooted.
- Fuck me, you're sick, you have the tree pestilence.
- Yes.
- How did you get it?
- I made love on the black grass and drank the sap of the red tree, how else?
- Are you crazy? You're making jokes now? people flee from the red trees like it's the black plague.
- I want it to grow in me. Today this little leaf sprouted from behind my finger nail. Look at it, it can't be eradicated by any herbicide, no animal can eat it. I share my body with it, it bears my DNA and it will make me immortal. I will become a red tree.
- It's that chick isn't it, she convinced you.
- Yes, she got infected first, and now she has white flowers on her breasts, they budded at her nipples. Thick roots flow through her hands, wood instead of muscle. And when I kiss her I can taste the spores from her mouth.
- Should I stay away from you?
- No, rest assured, spores are everywhere, I didn't get infected like that. I wanted to say her breath has a fragrance, it's sweet. Ahh ... it HURTS.
- What?
- Some roots are digging in me, looking for the ground. I called you because I can't really see, my eyes are fuzzy. That's the only thing that really scares me, that I'll probably go mad traped inside the bark: blind, deaf and dumb.
- There are pills, a treatment, you can stop this madness.
- I just called you to get me next to her. I took her somewhere nice, we used to spend our weekends there, it's not that far.
- You're crazy you planted her, you know there's no chance now. She's dead.
- She's not dead, just the opposite, she's eternal. Yesterday I sat next to her and heard her last heartbeat. I thought I had some time left, otherwise I wouldn't have come back, but as you can see I'm kinda stuck here, please help me out, I have to get there.
- I can't... even if you don't infect me, she will.
- Please, I need your help there's no one else.
- Don't you understand? even your breath can kill me. I have to go ... I'm sorry.
- We're all cursed my friend, we're already dead, nobody will escape this plague. Please, I can't leave her alone. I promised. I'm begging you.

vesiunea în română

Read More »

Doar un capriciu

Nori mov erau pe cer când protagonistul nostru ieși pe scări. El avea corpul întors spre dreapta, privea spre dreapta, își ridică piciorul drept ca să pășească spre dreapta, dar ceva, o idee neterminată, un gând pe jumătate uitat, un zgândăr în ochi, îl împinse în stânga. Iar în dreapta, în locul unde trebuia omul nostru să pășească, un ghiveci de flori explodă la impactul cu solul.
Întâmplarea asta îl lăsă perplex pe micul nostru erou. O să-i spunem Mihai și o să-i spunem Mihai pentru că așa îl chema, nu e nevoie de pseudonime și identități false aici. Mihai se uită la ghiveci și avu un presentiment bizar, că Moartea privea ghiveciul spart la fel de confuză ca el. Și chiar avea dreptate, nu știam ce s-a întâmplat, eu de obicei nu vin așa, pe capul oamenilor, fără motiv.
Mihai continuă să meargă spre muncă, însă începu să calce strâmb, să se dea în stânga, să se dea în dreapta, valsa de-a dreptul pe stradă, încercând să evite un următor pas fatal. L-am urmat din curiozitate.
Dar ce s-a întâmplat? Cu 10 minute mai devreme și 10 etaje mai sus o femeie de serviciu a deschis larg un geam și a împins pe pervaz un ghiveci de 10 kg. Cu 10 minute înainte de asta, vecina de la apartamentul 10 i-a spus femeii de serviciu că trebuie să scoată florile de pe hol la aer. Cu alte 10 minute înainte de asta, protagonistul nostru Mihai, i-a spus iubitei sale de la apartamentul 10 că plantele respiră şi că au nevoie de aer. De la Mihai la prietenă, de la prietenă la doamna cu șmotru, de la doamna cu șmotru la pervaz, de la pervaz jos. Deci vedeți, nu e vina mea, Mihai s-a condamnat singur la moarte în dimineața asta.
Dar de ce a călcat spre stânga și nu spre dreapta? Ce i-a zgândărit ochiul? Au fost norii ăia mov. Erau frumoși, recunosc, dar să oprească Moartea? Nu, nu există ceva atât de frumos.
Acum, eu nu vânez oameni și nu era decât un capriciu când am continuat să-l urmăresc pe Mihai. Am mers în spatele lui și nu s-a întâmplat nimic extraordinar. Mihai nu a alunecat pe șine în faţa unui tramvai grăbit, nu a fost călcat de o mașină ale cărei frâne nu mergeau, nu a avut nici măcar o criză de bilă. Eu nu spun că sunt cauza acestor mici neplăceri, dar se mai întâmplă... și se întâmplă ceva mai des când sunt eu în preajmă. Mihai a ajuns la servici nevătămat, mi-a întors spatele și a început să lucreze. Am zis că o să-l aștept până iese. În mod curios, oamenii nu prea mor când muncesc la birou.
Până și orașul ăsta, orașul lui Mihai, e un loc foarte curios, oamenii mor rar aici. Îți vine să crezi că nu a murit niciun om de revelion în orașul ăsta? Nici măcar unul, zi liberă. Iar revelionul e de obicei zi aglomerată.
Stând așa în fund, contemplând pe trotuar, am fost acostat de o fată cu ochi violeți.
— Lasă-l în pace.
— Poftim? Ești cumva bolnavă?
Se mai întâmplă, muribunzii ăștia mă mai văd câteodată. Dar nu, fetița asta nu era pe moarte, dimpotrivă! Voi nu prea vorbiți despre ea, dar dacă eu sunt Moartea, ea ar fi reversul medaliei. Fetița asta cu ochi violeți, era cauza norilor. Mucoasa asta mică îl ajuta.
— Aaa... tu erai. Dar, te rog, zi şi mie, de ce îl protejezi? Ar trebui să fie mort, una bucată ghiveci în cap și, dacă mi-e permis, a fost aproape o sinucidere, un afront major pentru tine.
Fetița se încruntă în modul cel mai drăgălaș la mine și continuă.
— Nu a căzut întâmplător floarea aia la pământ. Nu a fost o mână neglijentă sau vântul, altceva a mișcat ghiveciul ăla.
Apoi a bolborosit ceva despre peticul de iarbă veștejit de lângă mine și am fost catapultat din lumea celor vii. Ok, recunosc, eu am mișcat ghiveciul, însă foarte puțin, aproape deloc. Vreau să vă întreb, câți oameni credeți că mor din cauza ghivecelor de flori? Prea puțini. Și ăsta e un job ca oricare altul, trebuie să găsești ceva umor în munca pe care o faci.
În fine, toate cele bune și ne vedem în curând.

 

Desen de RockAngel8
English version: Out of whimsy

Read More »

Out of whimsy

Purple clouds were in the sky when our protagonist exited the building. He had his body turned to the right, looking to the right, raised his right leg to walk towards the right, but something, like a unfinished idea, a half-forgotten thought, scuffed his eyes and pushed him to the left. And on the right, in the place where our man should have walked, a flowerpot exploded on impact with the ground.
This incident left our little hero perplexed. We are going to call him Michael, because that was his name, obviously. Michael looked at the pot and had a bizarre feeling: that Death was looking at the broken pot as confused as he was. And by God, he was right... I didn't understand what happened, I usually don't show up here for no reason.
Michael continued to go to work but began to stumble, to stagger down the street, trying to avoid a fatal next step, I followed him out of curiosity.
What happened? 10 minutes ago, 10 floors above, a cleaning lady opened a window and pushed a 10 kg pot on the window sill. 10 minutes before that, a neighbor from apartment 10 told the cleaning lady to give the flowers in the hallway some fresh air. And 10 minutes before that, our protagonist  Michael, told his girlfriend in apartment 10 that plants need to breathe just like any other animal. So you see, it's not my fault, Michael sentenced himself to death this morning.
But why did he step to the left and not the right? ... I know, I know what drew his eye, it was those purple clouds. I must admit they were beautiful, but to stop death? no, nothing is that beautiful.
Now ... I don't hunt people, it was only out of whimsy that I continued to watch Michael. I fallowed him and nothing extraordinary happened. Michael didn't slip on the rails in front of a rushing tram, he wasn't hit by a car that lost its brakes, he didn't have a heart attack or anything. I'm not saying I cause these, but they do happen ... they happen more often when I'm around. Michael arrived at his job safely, turned his back to me and started working.
So I said, I'll wait til he comes out, people rarely die while working.
Even this city, Michael's city, is a very curious place, people rarely die here, can you believe that no one died on New Years in this city? not even one, day off. Sitting on my butt, contemplating on the sidewalk, I was accosted by a girl with violet eyes.
-Leave him alone.
-Excuse me... Who are you? are you sick?
It happens, dying people sometimes see me. But no, this little girl wasn't dying, this little girl with the violet eyes, was the cause of the clouds. You don't really talk about her, but if I am Death, she would certainly be Life. This snot nosed brat was helping him.
-Why are you protecting him? He should be dead, one piece of garden variety pot in the head and if I'm allowed, it was almost a suicide, a major affront to you.
The girl frowned in the most cute fashion at me and continued.
-I know that flower didn't fall to the ground by chance. There wasn't a careless hand or the wind blowing, something else moved the pot.
Then she mumbled something about the patch of withered grass beside me and I was catapulted from the world of the living. I must admit I moved the pot, but slightly, almost not at all. I want to ask you something: how many people do your think die from flower pots? too few, this job is just like any other, you have to find some humor in what you do. Anyway, all the best and see you soon.

Art by RockAngel8
Versiunea în română: Doar un capriciu

Read More »

Spre crugul cerului

— Obișnuiam să zbor când eram mic.
— În vise?
— În realitate. Mă puneam pe vârfuri, mai întâi ridicam un picior și apoi împingeam ușor cu celălalt în pământ până mă desprindeam în aer. Odată ajuns în aer, înotam ca o broască.
— Și erai singur când făceai chestiile astea?
— Nu, bineînțeles că nu, prietenul meu cel mai bun era cu mine. Nu știa el să înoate în aer, dar putea să sară.
— Păi și eu pot să sar.
— Băiatul ăsta putea să sară, fără probleme, peste copaci de 10-20 de metri și apoi cădea înapoi pe pământ ca un fulg. Am încercat să-l ajut să stea în aer ca mine, să înoate și el ca o broască. 
— Dar nu a învățat?
— Nu și îmi spunea că nu o să poată învăța vreodată, așa că am hotărât să ne jucăm acolo, aproape de sol, undeva deasupra copacilor. Făceam tumbe, speriam păsările, eram de groază. Într-o zi, țin minte ca alaltăieri, m-am hotărât să zbor sus, să văd dacă pot sa ajung la cer, părea foarte amuzant acolo sus de tot. Am încercat să mergem împreună, el sărind din copac în copac, căutându-i pe cei mai înalţi, și eu înotând încet spre nori. Când m-am îndepărtat prea tare, s-a urcat în vârful celui mai înalt plop și a sărit cu toată puterea spre mine. A ajuns până la mine, acolo sus de tot și mi-a spus: „Dacă o să te duci mai sus nu o să pot să vin cu tine”. Știam că îl las în urmă. M-am uitat o ultimă dată la el și i-am făcut cu mâna, în timp ce el fulguia ușor înapoi pe pământ.
— Ai plecat fără el?
— Da, era cel mai bun prieten al meu și l-am lăsat în spate. Mi-am zis că nu e important, că o să mă întorc într-o zi și o să-i povestesc cum a fost în nori și că poate până atunci o să învețe și el să zboare. Dar simțeam că trebuie să plec, chiar și singur.
— Și ai zburat așa ca o broască spre nori? Ce drăguț.
— Oac oac, ușor ușor, în sus spre nori, am trecut pe lângă vrăbii, pe lângă porumbei și chiar pe lângă pescărușii ce planaum, acolo sus, fără efort. Pescărușii ajung câteodată la nori, dar sunt doar vizitatori, pentru că se întorc pe pământ, eu nu aveam nevoie să mă întorc. Am urcat până când am dat de păsările măiestre. Păsările ce nu coboară niciodată din ceruri, ce trăiesc acolo. Ști că sunt păsări ce dorm în aer?
— În nori?
— Da, acolo în nori își fac cuibul. Au aripile foarte lungi, aproape transparente și capetele împodobite cu nestemate. Mă simțeam pierdut printre ele, până când una din ele s-a apropiat și mi-a vorbit.
— Stai un pic, ai vorbit cu o pasăre?
— Da, dar nu te gândi că era o găină, ca la noi, era o pasăre nobilă. Avea penele din jurul capului ca o coroană ce lucea cu toate culorile curcubeului. Mi-a spus că se bucură că mai vede și câte un om pe acolo. Mi-a povestit că nu prea se înțelege cu pescărușii, cică sunt cicălitori și că singurele păsări cu care poți să ai o conversație sunt corbii, dar ei nu urcă cu una cu două până acolo. Într-una din nopți, privind cerul înstelat, pasărea măiastră mi-a spus că vrea să plece mai departe, să zboare până la lună și la stele.  
— Și tu? Voiai să zbori până la lună?
— Da, de ce nu? Am pornit împreună, eu mai încet, dar pasărea măiastră mă aștepta. Am zburat 3 zile și 3 nopți. Un drum dintr-ăsta în sus e mult mai frumos decât o drumeție pe pământ. De sus, casele se văd cât un vârf de ac, orașele sunt niște furnicare, ogoarele sunt dreptunghiuri multicolore fără noimă, toate sunt mici și ireale. În a treia zi, pasărea măiastră a încercat și ea să zboare ca un broscoi, arăta foarte haios. Toate au fost bune și frumoase până când am ajuns la aerul rarefiat de sus de tot, eram în stratosferă. Împingeam tot mai tare și nu mai reușeam să mă înalț. S-a uitat înapoi la mine și a văzut că nu mai pot s-o urmez. Mi-a dat una din penele ei nestemate și mi-a zis „Nu o să ne mai vedem, dar ia asta, vreau să mă ți minte”.
— Te-a lăsat în urmă?
— Ironic, nu? M-am uitat la ea cum se îndepărtează, am privit-o cum a devenit o sclipire pe cer și apoi a dispărut. Am coborât la nori, dar nu mai era la fel. Un corb alergat de o furtună se refugiase acolo, el m-a văzut și m-a luat înapoi acasă. Am coborât cu el. Râdea croncănit la mine, cred că nu-i venea să creadă că găsise un om pierdut în nori. 
— Şi cu prietenul ce s-a întâmplat?
— Când l-am întâlnit din nou, nu a vrut să mai sară cu mine, iar după un timp a şi uitat că a fost o vreme când ne-am jucat în aer ca două păsări.
— Îmi pare rău că nu ai ajuns la stele. Ai mai zburat de atunci?
— Nu, astea sunt lucruri de copii, îți dai seama.  

 

Desen realizat de Anca - noctisart.com

English version: Course of the sky

Read More »

Course of the sky

- I used to fly when I was little.
- In your dreams ?
- In real life, I would rise up on my toes, lift one leg and then gently push the other into the ground until I come off in the air. Once in the air I swam like a frog.
- And were you alone while doing all this?
- No, of course not, my best friend was with me. He didn't know how to swim in the air, but he could jump.
- Well I can jump.
- How high can you jump? This lad could jump, without a hassle, over trees and then fall back to earth like a snowflake. I tried to help him hang in the air, like me, and teach him to swim like a frog.
- But he didn't learn.
- No, and he told me he never would, so we decided we would play near the ground somewhere, just above the trees. We would do somersaults, scare the birds, we were a menace. One day, I remember it like it was yesterday, I decided to fly up and see if I can get to the clouds, it seemed a very fun up there. We tried to go together, him leaping from ever higher trees while I slowly swam toward the clouds. When I became to distant he climbed atop the highest poplar and jumped with all his might towards me. He came up to me, up high, and told me "I can't get higher, you'll have to go on without me." I knew I was leaving him behind. I looked back one last time and saw him waving, while flaking toward the ground.
- So you left without him?
- He was my best friend and I let him down. I said it's not important and that I'll get back someday and we'll go together to the clouds, but I felt I had to leave, even alone.
- So little old you flew to the clouds? How cute.
- Ribit ribit  slowly towards the clouds, I passed sparrows, I passed pigeons and even passed the seagulls, hovering up there effortlessly. Seagulls reach the clouds, but are only visitors, because they have to go back and land, I didn't need to go back. I climbed until I found the majesty birds. Birds that never come down from heaven, who live and sleep there ... up in the air.
- In the clouds, you mean?
- Yes they nest there in the clouds. They have very long wings that are almost transparent and their heads are adorned with gems. I felt lost among them, until one approached and talked to me.
- Wait, you talked to a bird?
- It wasn't one of our chickens, it was a noble bird. Feathers around her head were like a crown that shone with all colors of the rainbow. She said she enjoyed seeing, a man there. She told me she didn't get along with the seagulls, supposedly they nag, and the only birds you can have a conversation with are ravens, but they rarely climb up there. One night, the majesty bird was looking at the starry sky and told me she wanted to leave, to fly to the moon and the stars.
- And you? Did you want to fly to the moon?
- Well why not ? We began the journey together, I was slower but the majesty bird waited for me. We flew for 3 days and 3 nights. A trip like this is more beautiful than hiking on earth. From above houses are pins, cities are ant swarms and fields are meaningless multicolored rectangles, everything is small and unreal. On the third day the majesty bird tried to swim like a frog, she looked hilarious. All was well and good until we got to the thin air, we were in the stratosphere. - I tried pushing harder but I just couldn't climb. She looked back at me and saw I couldn't follow. She gave me one of her feather gems and told me "I don't think we'll see each other again but  take this, I want you to remember me."
- She you left behind.
- Ironic isn't it? I looked at her as she flew away, watched until she became a twinkle in the sky and then she disappeared. I went down to the clouds but it wasn't the same. A raven chased by a storm got shelter there, he saw me and took me back home. I fell back to earth.
- What happened to the friend ?
- When I met him again, he didn't want to jump anymore, and after a while he forgot he ever did.
- I'm sorry you didn't make it to the stars.
- I'm just sorry I didn't take you with me.

Art by karenkodoku

Versiunea în română: Crugul Cerului

Read More »