Nether Tales : newro

„Ești un ciudat,

mă bucur că nu te-ai schimbat.”

În colțul camerei un homuncul cu dinți multicolori zâmbea cerului de dincolo de tavan. Homunculul privea prin tavan ca printr-un geam, iar privirea lui trecea prin 10 etaje pline de oameni. El vedea prin covoare prăfuite, prin dulapuri înalte și paturi lungi, prin curățenia de la suprafață și mizeria ascunsă. Privea limpede prin bloc ca printr-un acvariu, privea sufletele ascunse în cranii, şi trecea cu privirea de la un etaj la altul.

Oamenii de la primul etaj erau șchiopi și mono-colori, la următorul etaj oamenii erau copii și nu înțelegeau lumea. Cu un etaj mai sus câinii fără stăpân își aduceau aminte de vremurile mai bune, și tot așa până la acoperiș, unde după ce trecu de o scăfârlie cheală ce se bronza, el văzu într-un final cerul.

— Ce ai la gură? O voce feminină i se adresă maldărului neasortat de țesăturii și țesuturi nețesălate din colțul camerei.

Prezența feminină își făcuse apariția într-un mod cu totul neașteptat, pe ușă. Creatura tremură la auzul vocii ei și își retrase privirea din pereți transformându-se într-un jumătar pentru ai răspunde.

— E albastru, îi răspunse cu o voce neexersată. Simțea nevoia să-și dreagă vocea dar se abținu, prea multe sunete l-ar fi dat de gol.

— Albastru de la ce? întrebă suspicioasă femeia pe care homunculul o recunoscu ca jumătatea lui mai bună. Ea se uita la el ca și cum ar fi meritat niște răspunsuri.

— De la coacăze și afine, de la albăstrele, de la tristețe ... de la tuburile astea, recunoscu într-un final când nu mai era decât un singur lucru de zis.

Creaturii îi crescuseră degete și-i arătă într-un colț diverse culori stoarse. Femeia nu își putea da seama dacă erau mai multe tuburi goale ca de obicei, camera homunculului era tot timpul dezordonată.

— Ce ai făcut? întrebă ea cu o notă de panică în voce.

Homunculul o privi ușor amuzat, vedea creaturi micuțe adunându-se pe fruntea ei, ele munceau de zor pentru a crea o expresie de îngrijorare. Toată munca lor pulsa pe sub pielea ei subțire. Ridurile se adunau la marginea ochilor ei precum o furtună. Homunculul reformat spre umanitate, reveni la constituţia de pictor. Ea îl trăgea înapoi din sminteală și sălbăticiune.

Pictorul își aduse aminte cât de mult îi plăcea să o vadă supărată. Îi stătea mai bine supărată decât fericită, fața ei prindea vigoare, o suplețe deosebită. Când zâmbea i se stricau toate liniile, nimic nu mai curgea, obrajii îi deveneau bolovănoși, fața i se lărgea iar ochii i se micșorau. Toate astea îi displăceau pictorului și cu acest gust estetic se simțea egoist. Îi plăcea să o vadă supărată dar și furioasă. Era ascuțită și tăioasă la supărare, cu un zvâc ce nu o lăsa să stea locului, frumusețe înflăcărată. Acum însă pe fața ei se citea îngrijorarea, expresia ei născocea sentimente confuze în el. Voia ceva de la el? Nu se făcuse înțeles?

— Am mâncat niște culori, continuă pictorul cu un zâmbet ce-i deconspiră dinții coloraţi pestriț.

— Ai înnebunit, vino încoa, tu vorbești serios? trebuie să vomiți! O să te duc la spital.

— Nu, te rog, lasă-mă să mor, îi răspunse pictorul melodramatic.

Ea îl luă de subțiori și îl trase spre baie. Pictorul se lăsă tras fără să se opună. Era amuzant să fie târât și dacă s-ar fi opus jocul ar fi încetat.

— Lasă-mă, vreau să fiu colorat pe dinăuntru, asta înseamnă viață, încercă el să-i explice.

— Naiba știe ce e în vopselurile astea, trebuie să vomiți, mă auzi?

Îi puse capul în dreptul closetului împingându-l insistent în direcția apei.

— Îţi bagi mâna pe gât să vomiți sau ți-o bag eu.

Pictorul înțelese că femeia nu avea nici un fel de apreciere pentru gestul său.

— Lasă-mă în pace.

— Idiotule vrei să mori?

Femeia îi băgă două degete pe gât, indiferentă de opoziţia lui. Pentru un moment pictorul contemplă dacă să o muște. Gândul la o asemenea enormitate îl rușină. Un sentiment profund de vinovăție îl apăsă în capul pieptului și vomă mai mult în formă de scuză.

Dădea la boboci curcubeie multicolore. Roșu, galben, albastru, verde și violet împroșcau bolul closetului iar și iar, fiecare pulseu aducând o nouă compoziție. Acum și pictorul voia să vomite, voia să producă mai mult, tot mai mult. Simțind că e pe sfârșite se apăsă pe stomac pentru a stoarce și ultimele picături.

Căzură amândoi epuizați lângă porțelanurile băii, ea lângă piciorul chiuvetei, iar el cu fruntea lipită de closetul rece.

— Ești ca o floare ... plăcut otrăvitoare, șopti pictorul.

— Vrei să faci și pe poetul acum? De ce mă las prostită de tine, mă înnebunești, înțelegi? O să-mi zbor creierii.

— Dacă vrei să o faci, fă-o. Caută un perete alb, și lasă un bilet cu numele operei. E o idee, să pictezi cu proprii tăi creieri.

— După cum vedeți creierii artistei s-au prelins într-un mod extraordinar. Această operă testamentară nu poate fi estimată. Nu spuneai tu că toți criticii sunt niște idioți. De ce îți intru în joc?

— Ești atrasă de tragic.

— Ca muștele de rahat, și ce e atât de tragic la tine?

Pictorul privi în closet și apoi se întoarse la ea.

— După cum vezi, tot potențialul mi se duce pe apa sâmbetei.

— Și ce voiai, să te las să mori?

— Da, îi răspunse cu reverie. Atunci opera mea ș-ar fi atins scopul.

— Nu ar trebui totuși să faci ceva ca să rămână după ce mori?

— Totul ține de audiență. Omul care îmi va face autopsia va fi marcat pe viață, va trăii cu imaginea asta, cu ”pictorul colorat pe dinăuntru”, până și noaptea o să-se gândească la mine.

— Vise cu mațe colorate... idiotule, îi spuse și îl împinse cu piciorul.

— Mi-a scăpat ceva?

— De mine ai uitat? te iubesc, asta nu contează deloc? La mine nu te gândești?

— Asta nu are legătură cu tine, eu ziceam aşa artistic, dacă reușesc să mă întipăresc în capul cuiva cu o lucrare, atunci chiar pot spune că sunt artist, nu contează dacă e după moarte.

— Un legist de la morgă o să te vadă o dată după ce mori, ăla e publicul tău?

— Da, ai dreptate. Gata, mi-a trecut. Încercam să pun ceva entuziasm înapoi în ideea asta dar nu pot, gândacii au năpădit peste tot. Ești mulțumită acum?

— De ce culorile?

— Voiam să simt ceva. Voiam să fiu deprimat, să mă simt melancolic, voiam ceva lung după care să tânjesc ... am început cu albastru.

— Ești nebun, nici nu mai pot să vorbesc cu tine.

— Aș fi murit fericit pictându-mi interiorul, dar tu nu și nu. Nu trage apa, uite ce frumos arată.

Stropi de vopsea se scurgeau amestecându-se între ei. Pictorul era pierdut în bolul de culori, zâmbind prostește la opera mișcătoare.

— Mă întorc imediat, să nu faci vreo tâmpenie.

Jumătatea mai bună a pictorului se întoarse cu o sticlă de apă minerală.

— O s-o bei și o să vomiți până n-o să mai scoți nici un fel de culoare.

— Vrei să mă seci cu totul, nu ai nici un pic de milă?

— Ori bei, ori te duc la spital și acolo te spală cu peria pe dinăuntru.

— Nu vezi că asta e prima mea operă originală. Asta e tot ce contează.

— Hai să luăm puțin aer.

Cei doi se alipiră într-un bătrân șchiop cu două capete. Bătrânul se târî până pe balcon unde se așeză domol pe podea. Cu una din guri bătrânul sugea din sticla cu apă minerală.

— De ce mă pui să-ți fac toate astea, vrei să mă urăști? Întrebă gura ei.

Cârcit pictorul primi pe umeri un cearceaf din partea ei.

— Crezi că mie îmi place viața asta? continuă ea. Crezi că eu sunt mulțumită? Te iubesc nebunule, dar trebuie să mă ajuți și tu. Bea toată apa.

Gura pictorului termină ultima lingură de apă.

— Și acum? întrebă el ridicându-se de jos purtându-și cearceaful ca o mantie.

— Acum trebuie să vomiți ... din nou.

În baie un gheizer înspumat în diverse culori îi ieșea pe nas și pe gură pictorului.

— Apă de mare, spuse el, din asta iese Afrodita în toate tablourile.

După un moment de liniște ea îl întrebă blând.

— Ce gust au?

— Exraordinar ... un gust bun, doar că la unele mă așteptam la altceva. Uite albastru trebuia să trist și rece dar a fost ca o înghețată de toamnă, iar albul a avut doar gust de pastă de dinți...

Consoarta îi ridică la ochii un tub stâlcit de pe jos.

— Albul chiar a fost pastă de dinți, îi răspunse ea amuzată.

— Toate tubulețele astea arată la fel, se scuză pictorul.

— Sper că nu mi-ai mâncat și crema de mâini.

— Nucă de cocos..., răspunse pictorul după un moment de gândire.

— O să-mi iau alta. Ești mai bine acum?

Pictorul își examină mâinile, îi păreau de-a dreptul umane.

— Da, cred că da, răspunse el.

English version: The painter