Inima electrică

”Ce să faci când ești singur? Când ești singur, bătrân și obosit? Când fiecare gură de aer e un fâsâit? Când îți apropii mâna de ochii și vezi că nu-i mai poți controla tremurul?” gândurile bătrânului își găseau doar ecoul în apartamentul gol.

Mâini îmbătrânite încercau să îndrepte o statuetă spre ochii bătrânului. Era statuia unui butoi răsturnat în care trăia un bărbat. Deși nu o putea vedea bătrânul își amintea inscripția de pe soclu ”Câte din lucrurile de pe lumea asta nu îmi sunt utile”.

Bătrânul stătea singur într-un apartament învechit, cu covoare tocite de timp, scaune ce scârțâiau la orice apăsare și tablouri în ulei atârnate ușor strâmb pe pereți. Pe deoparte o pereche de cai alergau pe un câmp verde nesfârșit iar pe cealaltă un băiat african îi privea zâmbitor de pe stânca lui golașă. Pe un perete lung stătea cu scânduri ușor încovoiate o bibliotecă. Pe rafturile ei se odihneau doar lucruri ce “nu fac nimic”, lucruri rare, colecționate de oameni cu bani dar fără timp.

Preferatul bătrânului era un glob de sticlă ce ascundea un băiat și o fată. El trebuia întors iar copiii începeau să se joace în zăpadă. Globulețul nu ascundea nici o altă tehnologie, nu era vrun atomizator de arome sau vrun filtru de purificat aerul, era doar un obiect frumos, fără o altă valoare. La loc de cinste stătea și clepsidra cu nisip trandafiriu, ea nu era vrun receptor simandicos pentru comenzi vocale, sau locul ascuns pentru butonul de panică, era doar lemn și sticlă. Bătrânul lua câteodată clepsidra în mână să-i simtă textura și-o mângâia ușor ștergând-o de praf cu degetele goale.

Bătrânul le văzuse pe toate și le îndrăgise la timpul lor, acum însă jucăriile astea începuseră să-l enerveze: prea multe fire, prea multe baterii, prea multe lucruri de reîncărcat. Bătrânul își amintea, că primul lui calculator se putea încărca liniștit la soare, de ce oare nu progresaseră lucrurile. Unde erau promisiunile unei lumi mai bune, unde erau mașinile zburătoare, pastilele ce opresc îmbătrânirea, doctorii ce pot vindeca orice boală. Toate lucrurile astea erau la vârful degetelor noastre și totuși nu le-am atins niciodată, contempla bătrânul.

Și casa lui fusese invadată de tehnologie, fotoliul în care stătea își putea schimba forma în funcție de ocazie dar de obicei îl ținea în brațe ca pe un copil. Ajuns în îmbrățișarea caldă a fotoliului comandă unui proiector de generație veche.

- TV aprins ... program știri ...

“Sinuciderile au devenit prima cauză de mortalitate în rândul minorilor„. În aer apăru un grafic ce avea ca start anul în care se născuse bătrânul, de atunci numărul sinucigașilor crescuse vertiginos. Pe o coloană separată apăru numărul oamenilor ce încetau să-și mai procure medicamente pentru bolile cronice, apoi cei ce refuzau transplantul de organe toți subgrupe ale aceluiași tabel cu sinucigași.

Bătrânul făcea parte din categoria celor ce refuzaseră transplantul cu organe mutagene. Gândul că un animal cu care își împărțea ADN-ul se va naște, va trăii, și va fi sacrificat pentru el, îl speria pe bătrân.

Un psiholog se ivi în mijlocul camerei și începu să explice cauzele sinuciderilor la minori.

- TV închis.

Proptindu-și mâinile tremurânde pe genunchi împinse cu toate forțele, încercând să mai învingă încă odată neputința. El simțea că în curând nu se va mai putea scula de unul singur. Își spuse o rugăciune surdă și se avântă cu tot ce avea în față, gândind că mai bine cade în nas decât să rămână imobilizat în fotoliu. Bătrânul știa că fotoliul ăsta moale și confortabil îl slăbea, de fiecare dată se descâlcea tot mai greu din moliciunea lui.

Avântul avu succes și bătrânul înaintă cu pași nesiguri în față. Unde vroia să ajungă? într-un scurt moment de panică își ordonă gândurile. Începuse să uite... ce anume căuta el în picioare?

Își simți inima ajutată de micul aparat din piept. Ajunsese la vârsta la care aproape fiecare bătaie era reglată de electrozii ce îi intrau în piept. „Mușchii morți” îi salvaseră viața, ei îi strângeau inima ajutând-o să bată. Bătrânul avea o mică gaură în piept prin care ieșeau firele ce se hrăneau cu energie de la sistemul extern prins sub stern. Cu timpul însă aliajul cu legături bio-polimerice nu se mai lipea de țesutul îmbătrânit din jur. Iar de fiecare dată când făcea duș bătrânul credea că își va vedea inima prin gaură.

Purtat în față de picioare se regăsi în holul ce ducea afară. Bătrânul zâmbi, întotdeauna avea încredere în picioarele lui și de data asta îl purtaseră bine. Cu mulți ani înainte îi plăcuse să meargă cu bicicleta dar nu ca ceilalți copii prin parc și înapoi acasă ci departe, de fiecare dată mai departe. Simțea în picioare nevoia de a pleca la mare distanță.

Pe atunci, ca și acum, nu mergea cu o țintă. Se lăsa purtat înainte, tot înainte, până când oboseala era prea mare sau drumul înapoi prea lung. În pragul ușii bătrânul își aruncă brățara de monitorizare, își luă papucii pentru afară și înviorat de aerul răcoros porni la drum.

Ajuns afară bătrânul continuă să meargă până ce ieși din cartier. Picioarele lui ciudat revigorate doreau să-l poarte mai departe. Văzu copiii ce se îmbulzeau mergând grăbiți pe stradă, lucru pe care și el l-ar fi făcut odată. Nu își amintea să fi mers cineva mai repede ca el la serviciu sau mai înfipt la trecerile de pietoni. "Alte vremuri" își spuse bătrânul, acum nu destinația era scopul ci mersul în sine.

O tuse grea îl făcu să încetinească mersul dar nu se opri. Continuă o tuse sâcâitoare până ce se transformă într-o "tuse sănătoasă", o tuse ce îi curăță gâtul. Bătrânul scuipă într-o batistă mototolită și o privi, aceasta deja începuse să dizolve conținutul.

”Să ridic picioarele” își spuse bătrânul auzind iar târâitul. Pielea tălpilor era rigidă și uscată, nu se mai întindea doar crăpa iar durerea îl făcu pe bătrân să mai liniștească pasul.

"Nu încă" gândi el.

Își continuă drumul, lăsând trotuarul în urmă și mergând pe un acostament lângă șosea. Bătrânul încă nu înțelegea ce căuta aici și de ce picioarele îl purtaseră atât de departe de casă, poate prea departe. Obosit își aminti de fotoliul moale și agățător de acasă, asta îi curmă orice gând de întoarcere. Bătrânul simțea că asta era ultima lui șansă de a scăpa de acasă. Un ultim drum. Acum știa... știa unde vrea să ajungă... era o pădurice pe aici pe undeva. Nu mai fusese demult, multe se schimbaseră dar pădurea trebuia să existe.

Încercând să-și ridice picioarele mai sus bătrânul simții cum îi pleznesc genunchii așa că renunță, târâșul deveni constant. "Încă nu" șopti. Dorea să mai vadă o dată pădurea, locul unde își pierduse verile ca puștan.

Sub picioarele bătrânului apăru iarba moale proaspătă de primăvară. Bătrânul nu-și amintea exact, iar ochii nu-l ajutau, însă picioarele păreau să știe drumul, undeva în față era codrul. Locul unde stătuse atârnat de copaci ore în șir ne simțind foamea sau trecerea timpului.

Ajuns în gura pădurii, bătrânul își deschise cămașa, broboane de sudoare îi curgeau pe pieptul înălbit. Privi pentru ultima dată regulatorul cardiac și îl smulse cu toată forța ce o mai avea în mâini. Sistemul avea o baterie de rezervă înfiptă adânc în piept, bătrânul mai avea câteva minute până când „mușchii morți” deveneau inerți.

Ajunsese... aici era locul unde vroia să moară, departe, cât mai departe. Se sprijinii cu spatele de scoarța unui stejar ce părea să-i împărtășească vârsta. Privi cerul printre ramuri și așteptă ca inima să-i bată încă odată, singură.

English version: Electric Heart

Read More »

Ana în pădure

O panglică roșie legată nepăsător de o creangă bătea lin în vânt. La câțiva pași fata ale cărei bucle erau de obicei strânse de panglică, se juca pe pajiștea verde de lângă pădurea bătrână. O mulțime de ochii o priveau pe fată, însă nici un ochi de om printre ei. Creaturile, de obicei indiferente la năzbâtiile oamenilor, se uitau curios la fata asta și la panglica ei roșie. 

Într-una din zile dansul și jocurile o purtară pe fată în pădure. Un aer rece o întâmpină la intrarea în codru însă ea intră cutezătoare luând cu ea doar bățul de care își legă panglica. Ochii pădurii erau nemulțumiți și se dădeau la o parte din fața puiului de om, înconjurând-o la distanță. 

Prinzând curaj fata intră tot mai adânc în pădure, la început explorând potecile ca apoi să ignore cărările întortochiate și să zburde nepăsătoare printre copaci. După o vreme obosi și se așeză pe o rădăcină continuând însă să fluture năframa roșie precum un steag în pădurea verde. 

O pereche de ochii se apropie de ea. Fata sări în picioare ca arsă când zări o figură încornorată ieșind din tufișuri. Un căprior se opri la doi pași de ea, fata îi zâmbii și îi flutură panglica în semn de bună. 

- E frumoasă, îi spuse căpriorul. 

- Da este. Îi zic "flama roșie"... vrei să te joci cu ea? și fata îi întinse căpriorului bățul cu năframa. Cred că m-am rătăcit, continuă ea.

Căpriorul luă bățul cu pânza roșie și îi propuse să-l urmeze până la marginea pădurii. Odată ajunși acolo fata se uită lung la el. 

- Nu pot să ți-o las pe asta, dar îți aduc alta mâine.

- Nu e nevoie, îi răspunse stânjenit căpriorul. 

- Vin mâine și ți-o dau! răspunse hotărât fata. Doar că nu știu dacă te mai găsesc așa departe în pădure.

- Ascultă la mine, nu mai intra în pădure, se sperie zgâmboii pădurii de tine, privind în jur continuă, nu le plac oamenii, sunt răi, vin cu puști și ne vânează.

Fata zâmbii și mișcă bățul cu panglica roșie în nasul căpriorului.

- Asta nu e o pușcă. Vino tu atunci în pajiște. Acum e târziu trebuie să plec, dar să vi mâine, da? 

Căpriorul îi făcu un semn cu capul și intră înapoi în codru. De pe o ramură o ghionoaie sură îl certă:

- Nu ar fi trebui să-i vorbești.  

- Cred că se pierduse, îi răspunse căpriorul, vrei să vină părinții ei să o caute prin pădure?

A doua zi fata se întoarse cu două panglici, una roșie și una galbenă, dansând în vânt pe colina izlazului. Căpriorul o urmării pe fată în timp ce se învârtea în briza pădurii, dar o lasă să se joace. Când fata obosii se întinse alene pe iarbă iar atunci căpriorul ieși din umbră și se așeză lângă ea. 

- Credeam că nu o să mai vi, asta e o eșarfă și e pentru tine, se pune la gât. 

- Mulțumesc, îmi place, nu m-am gândit că sunt de mai multe culori. 

- Daa normal, dacă vrei poți să vi la mine. Acasă am multe multe culori și poți să-ți alegi una care îți place cel mai mult.

Căpriorul se întristă. 

- Nu e o idee bună, cred că oamenii s-ar uita ciudat la mine. 

- Nuu, uite îți pun eșarfa la gât și nu o să te recunoască nimeni... hai.

Și căpriorul o urmării timorat până la marginea orașului. Trecu primul om pe lângă ei, nici o reacție, apoi al doilea la fel și tot așa toți oamenii treceau pe lângă cei doi ne băgându-i în seamă.

- Vezi? ce ți-am zis, uite acolo stau eu.

Când ajunseră în curtea casei, mama fetei ieși, și le vorbi.

-Ana, ai întârziat la masă, cine e băiatul?

Fata îl privi pe căprior. 

- El e... Tomi... un coleg de clasă.

- Săru-mâna doamnă, răspunse la rândul lui căpriorul. 

- Ați mâncat? Hai că te așteaptă tata la masă, vino și tu Tomi, mai pun o farfurie.

- Hai să mâncăm și-ți arăt panglicile după aia. 

Cei doi intrară în casă. Căpriorul dădu mâna cu tatăl Anei și intră sfios în sufragerie, unde era pusă masa. Se așeză la masă și privi în jur. Era o casă veche făcută din stejarii pădurii bătrâne, iar pereții făceau o expoziție de trofee. Ei erau decorați cu păsări împăiate, capete de vulpi, mistreți și mufloni, puști vechii și poze cu pești prinși în undiță. Câteva dintre animalele țintuite pe pereți erau decorate cu panglici colorate. Căpriorul se uită îngrozit la Ana.

- De ce m-ai adus aici?  

Fata se uită la pereți apoi îl privi pe căprior.

- Îmi pare rău, spuse ea, dar ști că nu ar fi trebuit să vi.

Căpriorul aruncă eșarfa de la gât. Tatăl Anei o luă calm de pe jos și îi vorbi căpriorului: 

- Poți să mănânci, așa ca o ultimă masă, nu e nici o grabă.

Cu lacrimi negre în ochii căpriorul îi rosti ultimele cuvinte fetei. 

- Aș fi preferat să mă împuști în pădure.

Căpriorul primi un loc pe perete iar de gâtul lui fu atârnată "flama roșie". Cât despre fată, ea continuă să zburde prin păduri cu părul prins într-o panglică roșie.

Desen de Millzie
Citită pe youtube de R.

English version: Forrest Anne

Read More »

Doar un capriciu

Nori mov erau pe cer când protagonistul nostru ieși pe scări. El avea corpul întors spre dreapta, privea spre dreapta, își ridică piciorul drept, ca să pășească spre dreapta. Dar ceva, o idee neterminată, un gând pe jumătate uitat, un zgândăr în ochi, îl împinse în stânga. Iar în dreapta, în locul unde trebuia omul nostru să pășească, un ghiveci de flori explodă la impactul cu solul.
Întâmplarea asta îl lăsă perplex pe micul nostru erou. O să-i spunem Mihai, cred că aşa îl chema, aşa o să-i zic. Deci, Mihai se uită la ghiveci și avu un presentiment bizar: că Moartea privea ghiveciul spart la fel de confuză ca el. Și chiar avea dreptate, nu știam ce s-a întâmplat, eu de obicei nu vin așa pe capul oamenilor, fără motiv.
Mihai continuă să meargă spre muncă, însă începu să calce strâmb, să se dea în stânga, să se dea în dreapta, valsa de-a dreptul pe stradă, încercând să evite un următor pas fatal. L-am urmat din curiozitate.
Ce se întâmplase? Cu 10 minute mai devreme, cu 10 etaje mai sus, o femeie de serviciu deschidea un geam larg și împingea, de pe pervaz, un ghiveci de 10 kg. Cu 10 minute înainte de asta, vecina de la apartamentul 110 îşi scotea florile la aer pe acel pervaz. Cu alte 10 minute înainte, protagonistul nostru Mihai, îi spunea iubitei sale de la apartamentul 110 că și plantele au nevoie de aer. 

Vedeți, nu e vina mea, Mihai s-a condamnat singur la moarte în dimineața asta.
Dar de ce a luat-o spre stânga și nu spre dreapta?... Ce i-a zgândărit ochiul? Au fost norii ăia mov. Erau frumoși, trebuie să recunosc, dar să mă oprească pe mine? Nu, nu există aşa ceva.
Acum... eu nu vânez oameni, când am continuat să-l urmăresc pe domnul Mihai, a fost doar un capriciu. Am mers în spatele lui și nu s-a întâmplat nimic. Nu a alunecat pe șine, în fața unui tramvai grăbit, nu a fost călcat de o mașină, ale cărei frâne nu mergeau, nu a avut nici măcar o criză de bilă. Eu nu spun că sunt cauza acestor mici neplăceri, dar se mai întâmplă... și se întâmplă ceva mai des când sunt eu în preajmă. Mihai a ajuns la servici nevătămat, mi-a întors spatele și a început să lucreze.
Am zis că o să-l aștept până iese de la muncă. În mod curios, oamenii nu prea mor când muncesc la birou. Până și orașul ăsta, orașul lui Mihai, e un loc dubios, oamenii mor foarte rar aici, îți vine să crezi că nu a murit niciun om de revelion în orașul ăsta?

Nici măcar unul, zi liberă. Stând așa în fund, contemplând pe trotuar, am fost acostat de o fată cu ochi violeți.
- Lasă-l în pace.
- Poftim? Tu cine mai ești? Ești cumva bolnavă?
Se mai întâmplă, muribunzii mă mai văd câteodată. Dar nu, fetița asta nu era pe moarte, fetița asta cu ochii violeți era cauza norilor. Mucoasa asta mică îl ajuta. Şi atunci am recunoscut-o. Nu prea vorbiți voi despre ea, dar dacă eu sunt "Moartea", ea ar fi "Viața".
- Aaa... tu erai. Dar te rog, zi şi mie, de ce îl protejezi? El ar trebui să fie mort, una bucată ghiveci în cap și dacă mi-e permis, aproape o sinucidere. Un afront major pentru tine.
Fetița se încruntă în modul cel mai drăgălaș la mine și continuă.
- Ghiveciul nu a căzut întâmplător. Nu a fost o mână neglijentă sau vântul, altceva a mișcat ghiveciul!
Apoi a bolborosit ceva despre peticul de iarbă ce veştejea sub mine și am fost catapultat din lumea celor vii.

Trebuie să recunosc, eu am mișcat ghiveciul, însă foarte puțin, aproape deloc. Ştiţi câți oameni mor din cauza ghivecelor de flori? Prea puțini. Şi ăsta e un job ca oricare altul, trebuie să găsești ceva umor în munca pe care o faci.

În fine, toate cele bune și ne vedem în curând. 

 

Desen de RockAngel8
English version: Out of whimsy

Read More »

Ultimul drum

O mașină neagră mârâia gutural în așteptarea ultimului ei pasager. Un băiat de 19 ani se apropie cu un ghiozdan în mână. Capul șoferului apăru din umbră și se contorsionă în direcția băiatului cu o întrebare nerostită.
- Sunt doar niște cursuri, ezită băiatul.
- Nu ai nevoie de ele, îi răspunse șoferul.
Băiatul așeză calm ghiozdanul în zăpadă și urcă la dreapta șoferului.
- Domnul Andrei? întrebă șoferul.
- Da, răspunse studentul.
Șoferul înghiți o listă de nume și se întoarse cu un rânjet în direcția pasagerilor.
- Domnilor, nici unul din noi nu va scăpa cu viață, așa că bucurați-vă de acest ultim drum.

Timbrul motorului le vibra în piept ca o a doua inimă iar mașina porni la drum într-un ropot de fum.
- Domnul Andrei, dânșii sunt domnul George și domnul Ștefan, explică șoferul.
George, un tânăr nesigur îi făcu un semn cu mâna abia reușind să se oprească din tremurat. Ștefan, mai calm, stătea cu capul lipit de geamul portierei și îl ignoră.
- Și ...tu? Tu cine ești? întrebă studentul spre șofer.
- Cine sunt eu? Vezi oamenii ăia de pe trotuar ce își târâie picioarele în zăpadă. Sunt niște cadavre umblătoare. Vezi? ei nu există în momentul ăsta, ei se întrupează la muncă și dispar de cum pun piciorul pe stradă. Eu nu sunt unul dintre ei, eu trăiesc pe stradă, împreună cu creaturile neonului galben, cu dependenții, curvele și perverșii.
- Vrea doar să știe cum te cheamă, sugeră Ștefan rămânând cu privirea dincolo de geam.
- Eu sunt groparul din această seară, continuă vesel șoferul.
- E vreo șansă să supraviețuim? întrebă George.
- Doar dacă ai planuri să ajungi o legumă gratinată, dar stai liniștit am avut grijă să nu se întâmple asta.
Iar șoferul bătu ușor cu un deget în plasticul descărnat din mijlocul volanului. Toate airbag-urile mașinii fuseseră smulse.
- Am pe aici câteva surprize, odată ce am apăsat accelerația, nimic nu ne mai poate opri.

- Unde mergem? întrebă Andrei.
- Clasic, la podul rupt peste defileul Cioara, explică șoferul.
George își luă capul în mâini și începu să plângă ușor.
- Este un sfârșit minunat, e normal să fim emoționați, dar nu trebuie să ratăm momentul, îl îmbărbătă șoferul.
- De ce acolo? întrebă Andrei.
- Cum de ce? Asta e tradiția, mârâi șoferul.
Ștefan le explică celorlați monoton:
- La începutul fiecărui an, la prima lună plină, mașinile negre gonesc spre Podul Ciorii. Trebuie să fim primii acolo, doar primi se aruncă în gol, restul trebuie să mai aștepte un an.
- Exact, scuipă printre dinți șoferul, apoi continuă cu zâmbetul pe buze, mai avem de făcut o singură oprire.

Mașina frână la un colț de stradă și trei fete plătite urcară în poalele pasagerilor.
- M-am gândit că ați vrea să smotociți niște tinere înainte de ultimul hop. Dar trebuie s-o facem în mers, nu mai putem întârzia.
- Eu nu ... se opuse George.
- Taci și bagă lemnu în sobă omule, o să te mai încălzești.
După câteva minute de frecuș, una din damele cu ochii spălăciți îi vorbi șoferului:
- Băiatu a terminat, poate te rezolv și pe tine.
- Eu am avut grijă de asta mai devreme, dar mai putem pierde timpul până termină și ceilalți, iar șoferul o apucă pe blondină de ciuf și o direcționă între picioarele lui.

***

Pe drum în fața sinucigașilor, o altă mașină neagră alerga în aceeași direcție cu ei. Șoferul se apropie de cealaltă berlină.
- Trei inși o calcă spre Podul Ciorii într-o negricioasă bătrână. Ăștia sunt competiția, bombănii șoferul și trase de volan aruncând cele două mașini într-o luptă corp la corp.
Metalul crud se contorsionă în ciocnire pierzându-și o parte din pielea vopsită. Mașinile mușcau una din cealaltă, iar mașina rivală fu aruncată de pe drum într-un stâlp. Șoferul le zâmbi băieților și ieși vesel din mașină ținând un levier pe post de evantai. Mașina opusă îmbrățișa acum un par de beton. Andrei îl urmă pe șofer:
- Sunt ca noi? întrebă el.
- Nu ca noi, niște amatori.
Pilotul mașini concurente era leșinat în perna airbag-ului, iar șoferul deschise ușa cu levierul și îl târî afară.
- Poate la anu și scoate dracu airbag-urile.
- Și cu ceilalți din mașină ce facem? îl opri Andrei.
- Niște ratați, cu puțină șansă și-au rupt gâtu.

Mașina își continuă drumul furioasă, scuipând fum albastru în spate.
- Pierzi ulei, o să calezi motorul, observă Ștefan.
Șoferul șopti, mai mult pentru el însuși:
- E în regulă, ăsta e ultimul drum și pentru ea. Domnilor sper ca v-ați scris ultimele cuvinte.
Andrei nu răspunse iar șoferul se scotocii prin buzunare și scoase o jumătate de creion, o hârtie și un prezervativ.
- Scrie, pune-l în prezervativ și înghite. Mașina asta o să ajungă pe la 1300 de grade, dar cu puțin noroc o să-ți găsească biletul la autopsie.

- Nu știu ce caut aici, vreau ... vreau să fumez o țigară, aveți o țigară? murmură George.
- Cum adică nu ști ce cauți aici? Cauți moartea, vrei să te sinucizi, îl ațâță Ștefan.
- Ia una de la mine, se oferi Andrei întinzând un pachet de țigări.
Șoferul ridică ochii din drum.
- Nu e o idee bună, nu știu dacă ați observat dar a început să miroasă a benzină. Am burdușit portierele cu sticle de benzină, și cred că la ultima noastră ciocnire am spart câteva din ele.
- Te rog lasă-mă să ies, fumez o țigară și mergem, se rugă George.
- E prea târziu, spuse șoferul în timp ce din motor ieșeau aburi.

Mașina gonea pe stradă precum o cometă în flăcări lăsând în urmă o coadă alb-albăstruie.
- Nu îmi pasă care sunt motivele voastre. V-ați săturat de dușuri reci de dimineață? E proastă cafeaua de la muncă? Poate că aurolacul nu te mai inspiră? nu mai contează, acolo e podul și suntem deja morți.
Mașină rulă ușor, ca un animal rănit, până la marginea podului. Ștefan îi vorbi șoferului:
- Lasă-l să plece, la știri mașinile astea cu sinucigași au doar 3 oameni în ele și noi suntem patru.
Șoferul deschise portiera, apăsă pedala de accelerație până la fund, și contră:
- Nu, sunteți doar trei, și spunând asta șoferul se aruncă din mașina ce țâșnii peste pod.

English version: The last ride

Read More »

Crugul Cerului

- Obișnuiam să zbor când eram mic.
- În vise?
- În realitate. Mă puneam pe vârfuri, mai întâi ridicam un picior și apoi împingeam ușor cu celalalt în pământ până mă desprindeam în aer. Odată ajuns în aer înotam ca o broască.
- Și erai singur când făceai chestiile astea?
- Nu, bineînțeles că nu, prietenul meu cel mai bun era cu mine. Nu știa el să înoate în aer, dar putea să sară.
- Pai și eu pot să sar.
- Cât poți să sari? Băiatul asta, putea să sară fără probleme peste copacii și apoi cădea înapoi pe pământ ca un fulg. Am încercat să-l ajut să stea în aer ca mine, să înoate și el ca o broască.
- Dar nu a învățat.
- Nu, și îmi spunea că nu o să poată învăța vreodată, așa că am hotărât să ne jucam acolo aproape de sol undeva deasupra copacilor. Făceam tumbe, speriam pasările, eram de groază. Într-o zi, țin minte ca alaltăieri, m-am hotărât să zbor sus, să vad dacă pot sa ajung la cer, părea foarte amuzant acolo sus de tot. Am încercat să mergem împreună, el sărind din copaci tot mai înalți și eu înotând încet spre nori. Când m-am îndepărtat prea tare s-a urcat în vârful celui mai înalt plop și sărit cu toată puterea spre mine. A ajuns până la mine, acolo sus de tot, și mi-a spus „Nu pot să ajung mai sus, o să trebuiască să mergi mai departe fără mine”. Știam ca îl las în urmă. M-am uitat ultimă dată la el și am văzut cum îmi făcea cu mâna, în timp ce fulguia ușor spre pământ.
- Deci ai plecat fără el.
- Era cel mai bun prieten al meu și l-am lăsat să cadă. Am zis ca nu e important, că o să mă întorc într-o zi și o să mergem împreună până la nori, dar simțeam că trebuie să plec, chiar și singur.
- Ai zburat așa singurel spre nori? Ce draguț.
- Oac oac ușor ușor în sus spre nori, am trecut pe lângă vrăbii, pe lângă porumbei și chiar pe lângă pescărușii ce planau acolo sus fără efort. Pescărușii ajung câteodată la nori dar sunt doar vizitatori, pentru că se întorc pe pământ,  eu nu aveam nevoie să mă întorc. Am urcat până când am dat de pasările măiestre. Pasările ce nu coboară niciodată din ceruri, ce trăiesc acolo ... până și dorm în aer.
- În nori?
- Da acolo în nori își fac cuibul. Au aripi foarte lungi, aproape transparente și capetele împodobite cu nestemate. Mă simțeam pierdut printre ele, până când una s-a apropiat și mi-a vorbit.
- Stai, ai vorbit cu o pasare?
- Nu era o găină de la noi, era o pasare nobilă. Avea penele din jurul capului ca o coroană ce lucea cu toate culorile curcubeului. Mi-a spus că se bucura că mai vede și câte un om pe acolo. Mi-a povestit că nu prea se înțelege cu pescăruși, cică sunt prea cicălitori, și că singurele pasări cu care poți să ai o conversație sunt corbii, dar ei nu urcă cu una cu două până acolo. Într-una din nopții, privind cerul înstelat, pasărea măiastră mi-a spus că vrea să plece departe, să zboare până la lună și la stele.
- Și tu? vroiai să zbori până la lună?
- Da, de ce nu ? Am pornit împreună, eu mai încet dar pasărea măiastră mă aștepta. Am zburat 3 zile și 3 nopți. Un drum dintr-asta în sus e mult mai frumos decât o drumeție pe pământ. De sus casele se văd cât un vârf de ac, orașele sunt niște furnicare, ogoarele sunt dreptunghiuri multicolore fără noimă, toate sunt mici și ireale. În a treia zi pasărea măiastră a încercat și ea să zboare ca un broscoi, arăta foarte hilar. Toate au fost bune și frumoase până când am ajuns la aerul rarefiat, eram în stratosferă, împingeam tot mai tare și nu mai reușeam să mă înalț. S-a uitat înapoi la mine și a văzut nu pot s-o urmez. Mi-a dat una din penele ei nestemate și mi-a zis „Nu cred că o să ne mai vedem, dar ia asta, vreau să mă ți minte”.
- Te-a lăsat în urmă?
- Ironic nu? M-am uitat la ea cum se îndepărtează, am privit-o cum a devenit o sclipire pe cer și apoi a dispărut. Am coborât la nori dar nu mai era la fel. Un corb alergat de o furtună se refugiase acolo, el m-a văzut și m-a luat înapoi acasă. Am coborât înapoi pe pământ.
- Cu prietenul ce s-a întâmplat?
- Când l-am întâlnit iar, nu mai vroia să sară, și după un timp a uitat că a sărit vreodată.
- Îmi pare rău că nu ai ajuns la stele.
- Mie îmi pare rău că nu te-am luat cu mine.

Arta de karenkodoku

English version: Course of the sky

Read More »

Deget

Un deget, un deget ca oricare altul. Magic însă, pentru că se mișca sub forța motoarelor pneumatice ale Mâinii inevitabil spre mine. A venit atât de aproape că îi puteam distinge amprenta, labirint bizantin sub formă de melc, foarte frumos și se presupune unic. Evident că l-am mușcat. Nu a fost cine știe ce, ca și cum aș fi mușcat dintr-un morcov și „pop” era deja desprins în gura mea. Bio-mecanismul de care era legat micul digit aproape și-a pierdut mințile când a realizat ce s-a întâmplat.

Nu o să te mint, mi-a fost un pic rău la început și primul instinct a fost să-l scuip. Însă nu, nu..., trebuia să-i fac în ciudă Mâinii, așa că l-am ținut între dinți. Trebuia să-l simt și între măsele, l-am testat ca pe o vișină coaptă. Degetul era moale, consistent și zemos.

În tot acest timp alte ființe, ce ar fi putut fi supranaturale la ce puterea aveau asupra mea, m-au luat pe sus și m-au pus într-o cameră făcută din antimaterie. Trebuie să fi fost antimaterie, întrucât nu aveam voie să mă ating de nimic și se micșora de fiecare dată când nu eram atent. Zeii pitici au ieșit hotărâți și m-au trimis pe țărmurile plutoniene pentru interogatorii.

Aveam să-l înghit, știam că acești grăsuți urmau să mă întrebe unde e. Una dintre inteligențele astea superioare chiar a avut idea ridicolă că micuța falangă ar putea fi reatașată în vrun fel, cu vreo magie albă și degete ascuțite. Niște prostii!! Toți piticii ăștia mari de lângă mine se mișcau greu și cu intenție așa că după un timp m-am oprit din mestecat și l-am înghițit, nici măcar nu și-au dat seama.

„Sucurile gastrice pot dizolva fier” și ăsta e un anunț publicitar fals. Când m-am dus într-un final la baie, în mijlocul mizeriei plutitoare era un mic os de fildeș. L-aș fi luat, serios, fără nici o scârbă, l-aș fi pus la gât sau poate vârf la arătătorul de la școală, ca toți să arate cu degetul la hartă. Din păcate piticii încă erau cu ochii pe mine. Toți trebuie să trăim cu dezamăgirea. Asta e lecția ce am luat-o din întâmplarea asta, așa că am tras apa.

Cu toate astea oamenii au continuat să exagereze, să mă arate cu degetul. Mi se face poftă doar când mă gândesc. Eu am tot încercat să-i avertizez... să nu-mi stârnească apetitul.

Artă de Anca Toma

English version: Finger

Read More »