Trenul prieteniei

„Ai crede că viața poate fi mai frumoasă, dar te-ai înșela” 

Stau în picioare în trenul ce mă duce acasă. Nu mă înțelege greșit, am loc, am bilet cu loc și, deci, am loc. Dar este un loc de rahat, este un loc plin de rahat. Vreau să spu n că este un mare rahat pe scaunul meu și se întinde frumușel pe spătar. Pare să fie de gâscă, de pasăre oricum. E alb și cu ceva galben verzui, o pleașcă mare. E memorabil.
Sunt oameni care îşi dau seama după gust dacă ai pus ou de gâscă sau de găină în mâncare, sunt curios dacă aşa o fi şi cu rahatul ăsta. Aș putea să-l păcălesc pe colegu' de scaun să-l guste, are o meclă de om care a mâncat mult rahat la viața lui, ce mai contează o degustare de pe spătarul meu.
Eh, să nu mă pierd cu firea, indiferent ce creatură s-a uşurat pe scaunul meu, va trebui să stau în picioare. Așa că stau pe culoarul de lângă scaune și apăs cu spatele geamul de afară.
Las cu greu să treacă gagicuțele durdulii pe lângă mine. Nu intenţionat, locul este strâmt, prea strâmt să nu-ți freci fundul sau alte părţi moi de pasagerii aliniaţi în picioare lângă geam. E un adevărat tren al prieteniei.  Măcar ai de ales, poţi să treci cu faţa sau cu spatele. Sunt în București-Chișinău, proclamat „Trenul Prieteniei”, probabil fix din acest motiv.
E un tren lung format din vagoane verde închis cu dungă albă și completat la sfârșit de câteva vagonete grena. Cele verzi sunt cele moldovene, dar sunt rusești după litere, iar cele grena sunt românești după rugină.
Controlorii sunt urâți și grași pe ambele părţi ale Prutului. Bântuie ca niște stafii în căutare de bilete și șpagă. Îmi place de ei, par genul de oameni care ți-ar fura portofelul și la următoarea stație și-ar lua o bere din gologanii tăi. Sunt simpatici, îi văd torpilaţi chiar de la plecare. Trebuie să fie minunat să ai un loc de muncă în mișcare, ca un pasager profesionist, fără responsabilități, să mergi din vagon în vagon ca pe un vas pe mare. 
Trenul este intangibil atât timp cât se mișcă, zăpada, oamenii, animalele, mașinile, toate sunt pulverizate dacă nu se dau din față.
Dacă stau bine să mă gândesc, nici mecanicul nu are cine știe ce responsabilități, dacă te vede pe șine e deja prea târziu. Ce adrenalină trebuie să fie când spulberi câte o mașină de pe calea ferată. Salariu mic, desigur, însă zilele alea când pleznești câte un microbuz trebuie să merite. Parcă îl şi văd cum îşi deschide ferestruica și îi înjură pe oamenii care sar în stânga și în dreapta: „Firea-ți ai dracu de navetiști, data viitoare să luați trenul!”. Zi și tu, unde mai ai ocazia să-ți spulberi competiția la propriu, cu urale de bucurie și aprobări venind din spate: „Da domn'e, așa merită, cine i-a pus să stea pe șine?”.

Trenul merge agale spre frații noștri moldoveni sau verii noștri moldoveni sau unchii noștri, rakeții moldoveni. Nu am nimic cu vecinii noștri, bețivanii moldoveni și nici moldovencele nu sunt de aruncat. Deci spre ei, spre moldovenii noștri.
Și moldovencele astea îmi privesc scaunul cu jind, fiind singurul scaun gol din tot trenul ăsta minunat. Una din ele se hotărăşte că nu ar fi chiar atât de rău să stai cu un rahat la spate sau poate e convinsă că poate sta pe vârful bucilor câteva sute de kilometri atentă la un exercițiu de postură. Vine la mine și mă întreabă timid, apăsat, confidențial, nu cumva să audă și ceilalți, dacă e liber. Zâmbesc, dau din cap de sus în jos și îi răspund că „nu”. Nu știu unde auzisem asta, că rușii dau din cap așa pentru „nu”, dar m-am înșelat, pentru că fata asta confuză s-a așezat pe scaun într-o poziţie „țeapăn de spate”. Vreau să-mi păstrez locul, să-i repet că e ocupat, dar asta ar însemna că și eu sunt un găozar și nimeni nu vrea să recunoască asta.

Mă împac cu gândul și mă apuc să mă uit mai bine la colegii de scaun pe care îi acompaniez acum în picioare. Mâini dure, mâini muncite, arse de soare stau lângă mine.
Un bătrânel, stă îngrămădit cu alți doi, stau trei pe două locuri. E cu șapca alene într-o parte, ai zice că e marinar, dacă nu am fi atât de departe de mare. Bătrânul e suplu și pare mai dur decât mojicii tineri de lângă el. El are ochii de un albastru spălăcit și e lipit de scaun. Îmi pare că l-a ținut spatele doar până la scaun, că odată așezat, acolo a înțepenit, în pielea moale, falsă și presupun eu fără rahat de gâscă pe spate. Asta e doar o supoziție, pentru că nu le-am văzut scaunele, erau așezați când am apărut eu.
Zic așa, cineva a pus o gâscă deasupra, pe grătarul cu bagaje și așa a apărut bucuria pe scaunul meu. Poate chiar de dimineaţă, când a venit de la Chişinău, pentru că acum nu e nicio urmă de gâscă.  Mai mult ca sigur gâscă, dar nu insist.
Un fir de lumină pătrunde printre perdele și-i cade pe ochi tânărului muncitor de la geam, trezindu-l. Moșu își scoate șapca, lăsând la iveală o chelie deasă, și i-o pune pe față tânărului pironit de schija de lumină.
—  E bine?
—  Mersi bre. 
Bătrânul usucă o sticlă de un litru de bere și o aruncă în papornița dintre picioare ca un lucru bine făcut. Apoi, că tot e cu mâna în paporniță scoate de acolo, tainic, o sticluță de tărie colorată, își spală gura cu ea și o dă mai departe.
Primul de lângă el, un băiat cu blugii rupți în genunchi ia o gură de încep să-i sticlească ochii. Își freacă fața cu mâinile și zâmbește ştirb bătrânului. Moşu', hâtru, îi face semn să o dea mai departe.
În dreapta lor, lângă geam, într-un hanorac pe jumătate desfăcut, fără tricou, stă tânărul ce încerca să moțăie. Nebărbieritul o pune la gură ca un nesătul și se trezește pe loc, sărind în sus pe tălpi.
Rachiul îi gâdilă pe limbă și încep să vorbească. Sunt muncitori în construcții, izolează blocuri comuniste în timpul săptămânii, iar în weekend se întorc acasă. Capitala îi cheamă pe bani frumoși și aşa ajung bărbații ăștia să-şi rupă spinarea pe schele.
În fața lor, lângă scaunul care mi-ar fi revenit mie, stă al patrulea schelar. E transpirat cu părul lipit pe frunte. Nu am mai văzut un om cu atâția mușchi să aibă o privire mai rușinoasă. E mai în formă decât toţi ceilalți, are umerii largi și un nas rupt spre dreapta. Nasul îl urâţește și îi dă o răsuflare sâsâită. Își linge buza de sus când vorbește, dar preferă să tacă. Pasatul rachiului îl sare pe băiat. O fi minor.
Moşu mai ia un gât și bagă sticla, pe jumătate goală, înapoi în paporniță.
Se vede că bătrânul fusese chipeș în tinerețe, dar din ce povestea asta nu l-a ajutat cu nimic. Își luase o nevastă frumoasă care se făcea că muncește doar când venea el acasă și restul timpului era curvă în sat.
Tinerii stau cu gura până la urechi în timp ce moșu' le înflorește povești de curvăsărie. Îi învaţă şi pe ei să se ferească de femeia frumoasă.

Trenul e plin ochi, iar schelarii de lângă mine sunt o mare distracţie, dar mai sunt şi alte distracţii. Mai sunt pipingele Merlin Monroe cu părul în vânt și cu ochelari de soare pe nas. Mai sunt brunețele cochețele scurse în scaun, ce își aduc aminte, din când în când, că nu e frumos ca o domnișoară să stea crăcănici lângă o mână de șantieriști. Mai sunt tipi cu cercei în ureche și un dubios cu un cui în sprânceană.
O tipă cu ochelari de soare îmi trage o privire lungă de tot, cred că am admirat-o prea intens sau poate vrea să mă mustre că stau în drumul moldovencelor astea care se fâțâie pe hol. Își dă ochelarii jos și se uită la mine, are cearcăne adânci după ochelari. Îi zic, așa șoptit, ca o rugăciune „Nu iubi, te rog, pune ochelarii la loc, arăți mai cool cu ei”. 
Şi, în mod incredibil... mă ascultă... sau mi-o fi citit pe buze, naiba știe. Acu se joacă plictisită cu picioarele pe sub scaun. Ar trebui să mă duc să o bag în seamă, doar că stă lângă o gaiţă. O, Doamne, și ce mai troncăne. Ţaca-ţaca, ţaca-ţaca, nu pot să am și eu un gând ca lumea în cap. Îi face capul calendar unui amărât căruia îi văd doar ceafa. Are o carte în mână, dar, într-o oră jumate, nu a dus-o la ochi. Nu s-a oprit din palavragit de când s-a urcat. Nu mai pot să gândesc. Termină dracu'! 
Mă refugiez între vagoane pentru un pic de liniște, aici mi se sparg șinele în cap, dar măcar am scăpat de vocea muierii. Stau în locul ăla dintre vagoane, cu două plăci de metal sandvici între mine și solul grăbit de dedesubt. Burdufurile ce leagă vagoanele flutură în vânt. Între burduf și plăcile de metal pe care stau se vede un torent de pământ, pietriș și traverse ce curg pe sub mine. Mă ia amețeala, încerc să nu mă uit.
E aventură mare, aici, între vagoane, moartea e mai aproape de tine, dar și țigara intră mai bine. A rămas ultimul loc unde mai poți trage un fum în tot trenul, ultimul loc liniștit, asta până când l-or moderniza cu treceri etanșe. Să-i ia naiba, cu inovațiile și modernizările lor!

Fotografie de Paul @causeimluap
English version: The friendship train

Read More »

Guru - Magnificul

Îndrăgostit de când e lumea și pământul ... și astfel sunt ceea ce sunt ...

Dintr-odată a fost lumină și ea a ars perfectul. A ars fierbinte lumea cea veche și tot ce era bun în ea, nimeni și nimic nu se putea ascunde. Ultimele moaște ale întunericului s-au adunat și au făcut pământul, ultimul loc pașnic. Iar acolo, în ultimul refugiu al vechii lumi a venit să se odihnească și ultimul dintre cei curați.
Magnificul a venit mușcat de lumină și copt de căldură, cu corpul acoperit de mâncărimi și boală. Supărat de lumină, Magnificul nu se putea ascunde de ea în niciun fel, vedea lumina chiar și cu ochii închiși, iar pielea îl mânca chiar și atunci când o dădea jos.
Obosit, Magnificul își găsi odihna pe pământ. Pielea gigantului, roșiatică și plină de boală, se calmă în aerul rece al întunericului. Puroiul viu ce i se născuse sub piele erupse de disperare în lipsa luminii. Odată cu boala vărsată, mâncărimea Magnificului dispăru, urgia murise în întuneric, iar el putu într-un final să adoarmă. Noua viață se născuse și se stinsese în lumea nouă.
Magnificul își aranjă cele peste o sută de brațe și se culcă pe pământul curat. Dar înainte să se așeze strănută peste pământ, iar acesta încolți cu fire de iarbă. Ochiul Magnificului se închise și El adormi.
Neputând suporta lumina, pământul negru începu să se încălzească și să fiarbă, iar pământul fiert se mută înapoia celui nefiert și astfel Magnificul fu purtat de pământ peste orizont. Magnificul văzu prima dimineață a lumii noi. Odată cu ea apăru prima rouă pe iarba de lângă El. Sub respirația Magnificului roua prinse aripi și luă forma unor vietăți filiforme.
Odată cu venirea luminii, iarba crescu și începu să-l țină tot mai strâns pe Magnific. Magnificul încercă să se ridice, însă liane groase îl prinseră de brațe și îl pironiră de pământ. Magnificul se zbătu și găsi o singură scăpare, se smulse din prinsură lăsându-și brațele în urmă. Doar două îi mai rămăseseră din cele peste o sută, iar gigantul zbura acum deasupra pământului, privind cu frică cum sângele lui, proaspăt vărsat, prindea viață. Forme groaznice, lighioane de tot felul începeau să viermuiască pe pământ. Și toate aceste lighioane se întindeau în sus, spre Magnific, încercând să-l prindă. Acesta, ferindu-se de ele, se ridică tot mai sus. Odată plecat de acolo, cele necurate, lipsite de prezența Lui, începură să se împrăștie pe pământ.
Magnificul poposi undeva departe, în munții înconjurați de ceruri, urmat doar de libelulele aurii născute din roua dimineții. La început, îi plăcuse compania lor însă și ele erau imperfecte și se hrăneau din El, zumzăindu-L neîncetat. Magnificul le plesni teribil, răspândindu-le. Unele dintre ele pierzându-și aripile poposiră pe pământ, făcând neamuri nenumărate de gâze și gângănii târâtoare, ce au continuat să-L caute neîncetat.
Magnificul se puse pe construit Zidul Negru. Zidul care să separe lumina de întuneric, zidul care să lase loc și celor curate și celor necurate. Un zid ce avea să țină lumina, cu vicierea ei, departe de El. Zidul era din marmură neagră, curat ca abisul și lipit perfect, cărămidă cu cărămidă, ca dintr-o singură bucată, că nici mâna și nici privirea nu își puteau da seama dacă e o singură bucată sau mai multe. Magnificul își găsi iar liniștea și adormi pentru a doua oară, de data asta în spatele zidului de marmură neagră.
Somnul Lui nu putu dura o veșnicie, pentru că acolo, în întuneric, începu să se audă sunetul crispat al unui râcâit, ceva mânca din perete. Ceva cu dinți ataca întunericul, nu mai era lumina însăși ci creaturile ei. La început, gigantul a încercat să le ignore. Ca să le dea pace, el își trase părul într-o parte, își deschise capul și se scărpină acolo, înauntru, unde auzea, ca să-i treacă. Însă dinții au insistat și Magnificul putea simți Zidul negru cum suferă din cauza rozătoarelor. Magnificul, în somn, își făcu un pumn din cele șapte degete și lovi grozav peretele, rupând dinții micilor creaturi.
Nu dură mult și noi ființe începură să sape după Magnific, de data asta copiii șobolanilor aveau dinți din oțel și voință neostoită de teamă sau oboseală, creaturi puternice întru soare. Nu trecu mult și o astfel de creatură din carne și oase sparse Zidul Negru și îl găsi pe Magnific.
— Noi suntem la fel, îi spuse omul șobolan. Noi avem gură, Tu ai gură, noi avem două mâini, Tu ai două mâini, noi avem nevoi și Tu ai nevoi. Tu ești tatăl nostru și te-am căutat.
Magnificul văzu creatura și i se făcu scârbă. Sângele Lui poluat de lumină născuse o creatură bolnăvicioasă, fără înțelegere și cu viață puțină.
— Luați aminte că nu ați fost niciodată în voința mea. Multe sunt nevoile voastre și mare e prihana voastră. Și pentru că aveți minte puțină nu ați înțeles că Zidul era pus aici pentru pacea lumii. Ați trezit „curățăniile” ce își doreau doar liniște și întuneric, și pentru că le-ați deranjat voi veți suferi.
— Dacă Zidul nu v-a putut ține, atunci să vă țină cuvintele mele: Dacă Mă voi trezi pentru a treia oară pe acest pământ, al vostru v-a fi sfârșitul. Voi sfârși cu toate creaturile, de la lichenul ce stă pe piatra rece și întunecată, la floarea soarelui ce stă cu gâtul întins după lumină, de la viermii ascunși în umezeală, la șopârlele ce se desfată la soare. Toți și toate vor pieri în ziua când mă voi deștepta pentru a treia oară din odihna mea.
— Într-adevăr, neisprăviți am fost căutându-Te. Am deschis porțile iadului în nerozia noastră, se plângeau oamenii șobolani cu minte puțină.
Și I s-a făcut milă Magnificului de ei, pentru că erau sânge din sângele Lui și Le-a căutat o scăpare.
— Va veni și vremea când lumina va trece și lumea nouă va fi din nou lumea veche. Voi nu veți prinde ziua și nici copiii voștri, dar cândva linia seminției voastre va prinde și ultima zi de soare. Dacă până atunci vă veți curma de lumină, vă voi lua lângă Mine.
Și se căiau ei în fața Magnificului, cerându-i înțelepciunea să nu mai greșească. Iar Magnificul le-a luat dinții de oțel și i-a slăbit de spate până au făcut cocoașă. Și i-a făcut neputincioși la trup ca să învețe să gândească mai mult. Și i-a trimis înapoi în lumină cu băgare de seamă și înțelepciune, învățându-i să scrie și să citească, pentru ca mințile lor slabe să nu uite legământul. Și astfel cele două lumi au primit pacea.
Iar pentru că oamenii șobolani au stat în prezența Tatălui au trăit mult și au învățat pe toți să stea departe de Zidul Negru. Și în timpul lor, oamenii șobolani au șoptit la urechile tuturor animalelor povața, ca să se ferească și ele. Iar cele ce nu au vrut să învețe omul le-a înrobit și le ține în jug, ca să nu greșească nici cu voie, nici fără voie. Căci vina cu voie sau fără voie tot vină este și are aceeași pedeapsă de la Magnific.
Tot ei au învățat pe oameni că boala vine de la „curățăniile” pământului, care vin după noi când sunt deranjate. Ele vin să ne curme de soarta mult mai grea ce am avea-o dacă L-am scula din odihnă pe Magnific. Bătrânii șobolani ne-au învățat că e mai bine să stăm câte puțini laolaltă, căci urgia cheamă „curățăniile”. Joaca prostească, muzica tare și dansul din picioare cheamă „curățăniile”. Dar și suferința și chinul le cheamă, iar oamenii șobolani au lăsat scris să se curme suferința și durerea oriunde se găsește, căci și plânsul cheamă „curățăniile”.
Din învățăturile Magnificului să tragem gânduri bune. Odată cu venitul serii să aducem în suflet încă o dată molitva de noapte:

Văd lumina ce se duce și încrezător deschid fereastra întunericului.
Știu că soarele va muri și odată cu el va trece murdărirea.
Cu mâini sigure, deschid fereastra întunericului și aștept ultima zi ce va să vină.
Întru copiii mei jur și cred în prima zi ce va fi să fie fără de lumină.

English version: Guru - The Magnificent

Read More »

Pictorul

„Ești un ciudat, 
mă bucur că nu te-ai schimbat.”

În colțul camerei un homuncul cu dinți multicolori zâmbea cerului de dincolo de tavan. Homunculul privea prin tavan ca printr-un geam, iar privirea lui trecea prin 10 etaje pline de oameni. El vedea prin covoare prăfuite, prin dulapuri înalte și paturi lungi, prin curățenia de la suprafață și mizeria ascunsă. Privea limpede prin bloc ca printr-un acvariu, privea sufletele ascunse în cranii, trecând cu privirea de la un etaj la altul.
Oamenii de la primul etaj erau șchiopi și monocolori, la următorul etaj oamenii erau copii și nu înțelegeau lumea. Cu un etaj mai sus, erau câini fără stăpân ce își aduceau aminte de vremurile mai bune și tot așa până la acoperiș, unde, după ce trecu de o scăfârlie cheală ce se bronza, el văzu într-un final cerul. 
— Ce ai la gură?
O voce feminină i se adresă maldărului de țesături și țesuturi nețesălate din colțul camerei. Prezența feminină își făcuse apariția într-un mod cu totul neașteptat, pe ușă. Creatura tremură la auzul vocii și-și retrase privirea din pereți, transformându-se într-un jumătar, o jumătate de om, pentru ai răspunde. 
— E albastru, îi răspunse cu o voce neexersată. Simțea nevoia să-și dreagă gâtul, dar se abținu, prea multe sunete l-ar fi dat de gol. 
— Albastru de la ce? întrebă suspicioasă femeia pe care homunculul o recunoscu ca jumătatea lui mai bună. Ea se uita la el ca și cum ar fi meritat niște răspunsuri.
— De la coacăze și afine, de la albăstrele, de la tristețe... de la tuburile astea, recunoscu într-un final când nu mai era altceva de zis.
Creaturii îi crescuseră degete și arăta spre un colț unde erau adunate diverse tuburi stoarse. Femeia nu își putea da seama dacă erau mai multe ca de obicei. 
— Ce ai făcut? întrebă ea neliniștită. 
Homunculul o privi ușor amuzat, vedea creaturi micuțe adunându-se pe fruntea ei, ele munceau de zor pentru a-i crea o expresie de îngrijorare. Toată munca lor pulsa pe sub pielea ei subțire. Ridurile se adunau la marginea ochilor precum o furtună. Homunculul reformat spre umanitate reveni la constituția de pictor. Ea îl trăgea înapoi din sminteală și sălbăticiune. 
Pictorul își aduse aminte cât de mult îi plăcea să o vadă supărată. Îi stătea mai bine supărată, fața ei prindea vigoare, o suplețe deosebită. Când zâmbea i se stricau toate liniile, nimic nu mai curgea, obrajii îi deveneau bolovănoși, fața i se lărgea, iar ochii i se micșorau. Toate astea îi displăceau pictorului. Îi plăcea să o vadă supărată, dar și furioasă mergea. Era ascuțită și tăioasă la supărare, cu un zvâc ce nu o lăsa să stea locului, o frumusețe înflăcărată. Acum, însă, pe fața ei se citea îngrijorarea, expresia ei născocea sentimente confuze în el. Voia ceva de la el? Nu se făcuse înțeles?
— Am mâncat niște culori, continuă pictorul cu un zâmbet ce-i deconspira dinții colorați pestriț.
— Ai înnebunit, vino încoa, tu vorbești serios? Trebuie să te duc la spital!
— Nu, te rog, lasă-mă să mor, îi răspunse pictorul melodramatic.
Ea îl luă de subțiori și îl trase spre baie. Pictorul se lăsă tras fără să se opună. Era amuzant să fie târât și dacă s-ar fi opus, jocul ar fi încetat.
— Lasă-mă! Vreau să fiu colorat pe dinăuntru, asta înseamnă viață, încercă el să-i explice.
— Naiba știe ce e în vopselurile astea, trebuie să vomiți, mă auzi?
Îi puse capul în dreptul closetului împingându-l insistent în direcția apei. 
— Îţi bagi mâna pe gât sau ți-o bag eu!?
Pictorul înțelese că femeia nu avea nici un fel de apreciere pentru gestul său. 
— Lasă-mă în pace!
— Idiotule, vrei să mori? 
Femeia îi băgă două degete pe gât, indiferentă la opoziția lui. Pentru un moment pictorul contemplă dacă să o muște. Gândul la o asemenea enormitate îl rușină. Un sentiment profund de vinovăție îl apăsă în capul pieptului. Se hotărî să verse toată vopseaua din el în formă de scuză. 
Dădu la boboci curcubeie multicolore. Roșu, galben, albastru, verde și violet împroșcau bolul closetului iar și iar, fiecare puseu aducând o nouă compoziție. Pictorul picta, era bine, era mulțumit. Când simți că e pe sfârșite, se apăsă pe stomac pentru a stoarce și ultimele picături.
La sfârșit amândoi căzură epuizați lângă porțelanurile băii, ea lângă piciorul chiuvetei, el cu fruntea lipită de closetul rece. 
— Ești ca o floare... plăcut otrăvitoare, șopti pictorul.
— Faci și pe poetul acum? De ce mă las prostită de tine? Mă înnebunești, înțelegi!? O să ajung să-mi zbor creierii cu tine.
— Caută un perete alb și lasă un bilet cu numele operei.
— După cum vedeți creierii artistei s-au prelins într-un mod extraordinar. Această operă testamentară nu poate fi estimată, continuă ea ironic.
Pictorul privi în closet și apoi se întoarse la ea.
— Ar rămâne ceva după tine. După cum vezi, potențialul meu se duce pe apa sâmbetei.
— Și ce voiai, să te las să mori?
Pictorul nu îi răspunse, contempla tăcut evaluându-și opțiunile.
— Totul ține de audiență. Legistul care m-ar fi despicat ar fi văzut „omul colorat pe dinăuntru”. M-ar fi văzut și în vise.
— Vise cu mațe colorate... idiotule, îl împinse ea cu piciorul. 
— Mi-a scăpat ceva?
— De mine ai uitat? Eu te iubesc, asta nu contează deloc?
— Nu are legătură cu tine, eu ziceam așa... artistic. Dacă reușesc să mă întipăresc în capul cuiva cu o lucrare, atunci chiar pot spune că sunt artist. 
— Legistul de la morgă e publicul tău?
— Ai dreptate, gata, mi-a trecut. Încercam să pun ceva entuziasm înapoi în ideea asta, dar nu pot, gândacii au năpădit peste tot. Ești mulțumită acum?
— De ce ai mâncat vopselele? întrebă ea obosită.
— Voiam să simt ceva. Să fiu deprimat, melancolic, voiam ceva lung după care să tânjesc. Am început cu albastru.
— Ești nebun, nici nu mai pot să vorbesc cu tine.
— Stai! Nu trage apa, uite ce frumos arată.
— Mă întorc imediat, să nu faci vreo tâmpenie.
Stropii de vopsea se scurgeau amestecându-se între ei. Pictorul era pierdut în bolul de culori, zâmbind operei mișcătoare. Jumătatea lui mai bună se întoarse cu o sticlă de apă.
— Trebuie să-ți clătești stomacul.
— Vrei să mă seci de tot? Nu ai niciun pic de milă?
— Ori bei, ori te duc la spital!
— Nu vezi că asta e prima mea operă originală?
— Hai să luăm puțin aer. 
Cei doi se alipiră și formară un bătrân șchiop cu două capete. Bătrânul se târî până pe balcon unde se așeză domol pe podea. Cu una din guri bătrânul sugea din sticla cu apă minerală. 
— De ce mă pui să-ți fac toate astea, vrei să mă urăști? întrebă gura ei. Bea toată apa.
Gura pictorului termină ultima lingură de apă.
— Și acum? întrebă el ridicându-se de jos.
— Acum trebuie să o luăm de la capăt.
În baie un gheizer înspumat în diverse culori lovi din nou closetul.
— Apă de mare, spuse el, din asta iese Afrodita în toate tablourile.
Când termină pictorul se lăsă pe spate istovit.
— Ce gust au avut? îl întrebă ea blând.
— Mă așteptam la altceva. Albastru trebuia să fie trist și rece, dar a fost ca o înghețată de toamnă, iar albul a avut gust de mentă.
Consoarta îi ridică la ochi un tub stâlcit de pe jos.
— Albul a fost pastă de dinți, îi răspunse cu o urmă de zâmbet.
— Toate tubulețele astea arată la fel, se scuză pictorul. 
— Sper că nu mi-ai mâncat și crema de mâini. 
— Nucă de cocos, răspunse pictorul după un moment de gândire.
— O să-mi iei alta.
Pictorul își examină mâinile, îi păreau de-a dreptul umane.
— O să iau două... 

English version: The painter 

Read More »

Omul de zăpadă

Vântul rece se opri și lăsă prima zăpadă a anului să se așeze pe pământ. Această primă zăpadă era o nea subțire și firavă, zăpadă ce ți s-ar topi în mână prea repede ca să poți face un bulgăre din ea. Dar era prima, așa că trebuie numărată. 
Veni seara și o a doua ninsoare se puse deasupra celei dintâi, iar copiii începură să o adune de pe mașinile reci, de pe gardurile de beton și de pe trotuare. Era suficientă pentru primii bulgări din acel an. Ca de obicei, copiii zgomotoși aruncară în cei liniștiți și cei liniștiți se făcură și ei zgomotoși. O veselie plină de chicote îi contamină pe toți plozii din cartier.
Mai târziu, după ce ultimii părinți din cartier ajunseră acasă, o copilă cuminte, ce purta numele de Bianca, se îmbrăcă în geaca ei roșie și ieși la joacă. Majoritatea copiilor intrau înapoi în casă la ora aia, dar ei nu-i păsa, ninsese suficient pentru ce își dorea ea, un om de zăpadă.
Bianca își alese locul cu grijă, între două blocuri ce stăteau cu spatele unul la celălalt. Un gărduleț până la genunchi și o poartă sudată de rugină separa grădina dintre blocuri de restul lumii. Peticul ăsta de pământ primea o singură rază lumină de la un lampadar obosit din colțul străzii. Locul era ferit de priviri de la sol, doar câțiva ochi curioși mai curgeau în jos din apartamentele celor două blocuri.
Bianca inspectă terenul. Era mult loc liber de unde putea aduna zăpadă, era protejat de soare și de vânt. Omul de zăpadă avea să aibă o iarnă bună acolo. Fata strânse cu grijă primul bulgăre încercând să-l facă perfect rotund. Din acest bulgăre se născu mai departe o bilă și apoi o minge de nea ce adună zăpada ca un magnet.
Fulgi lipicioși încă mai cădeau din cer când Bianca, obosită, se așeză lângă omul de zăpadă, ce era pe jumătate terminat, și îi vorbi.
— Dacă o să mai ningă, mâine îți fac capul și îți aduc ochii, brațele și inima.

*

A doua zi Bianca ieși iar târzior afară și intră repede între blocuri să-și termine omul de zăpadă. Ea stătea în sclipirea tremurândă a lampadarului ce arunca o singură geană de lumină pe poteca grădinii dintre blocuri. 
Termină omul de zăpadă și fugi înapoi acasă. Se strecură ca un șoricel, având grijă să nu o audă părinții. Scoase din spatele umerașelor de pe hol brațele omului de zăpadă, două rămurele lucioase de nuc, iar din fundul dulapului de pantofi scoase o gheată fără pereche ce ascundea două pietre negre lucioase. Puse mâna pe clanța ușii de bucătărie și o mișcă ușor, să nu scârțâie. Intră căutând să-și termine expediția.
Cu mâinile doldora de cadouri se întoarse la omul de zăpadă. Îi puse mâinile, îi fixă ochii și scoase la iveală ceea ce părea a fi o bucată de sticlă albastră. Bianca deschise pieptul omului de zăpadă și transplantă înăuntru o inimă de gheață. Bătătorii înapoi zăpada în piept și îi șopti.
— Acum ești întreg.

*

A treia zi, venind de la școală, fata aruncă o privire între blocuri, omul de zăpadă stătea cu o mână ridicată spre cer în semn de bună. Bianca zâmbi și își continuă drumul fuguța acasă, unde avea să-și aștepte părinții până seara târziu.  Odată veniți, Bianca se năpusti afară, spre locul dintre blocuri. Acolo, omul de zăpadă o întâmpină din nou cu o mână tremurândă în vânt.
— Ce mai faci, mi-a fost atât de dor de tine, îi spuse fata îmbrățișându-l. 
Omul de zăpadă nu îi răspunse.
— Nu vorbești cu mine? Nu fi supărat... te-am adus înapoi cât de repede am putut, și uite ce bine te-am pus, nu o să te bată soarele deloc aici.
Omul de zăpadă nu părea impresionat.
— Vrei să-ți spun ce s-a întâmplat de când nu ne-am mai văzut? Am luat premiul 2 la școală, astă-vară, apoi am plecat cu mamii și tatii la mare. Am făcut castele de nisip acolo. E foarte frumos la mare: pescăruși, bărcuțe și valuri verzi.
Un vânt firav purtă câteva cuvinte la urechile fetiței.
— Păi... mi-ai promis că îmi aduci niște nisip. 
— Te-ai întors, știam eu că o să te întorci. Unde ai fost?
Bianca îl îmbrățișă și omul de zăpadă la rândul său o strânse de geaca roșie. 
— Ațipisem și eu. Te-ai făcut atât de mare, îi spuse el.
— Da, vezi, asta e geaca de anul trecut și abia îmi mai vine.
— Unde sunt ceilalți copii, nu prea am văzut copii pe aici.
— Nu te-am mai făcut la leagăne, acolo copiii sunt prea răi. 
— Cum adică răi? întrebă surprins omul de zăpadă.
— Se bat cu bulgări.
— Și ce e rău într-asta?
— M-au lovit cu bulgări și m-au frecat cu zăpadă, nu mă mai joc cu ei.
— Bianca, nu trebuie să te ascunzi de prietenii tăi. 
— Nu mai sunt prietenii mei, o să rămân cu tine aici și ne jucăm doar noi doi.
— Mie îmi plăcea mai mult când erau și ceilalți copii cu oamenii lor de zăpadă. Îl mai ți minte pe d'Artagnan? Avea o sabie cioplită dintr-un brad și ne luptam în fiecare seară. 
— Nu mă mai joc cu ei, m-au frecat cu zăpadă.
— Hai, Bianca, era doar zăpadă, încercă el să o îmbuneze, apoi luă un braț de zăpadă și și-l turnă în cap.
— Nu e la fel, nici ție nu ți-ar fi plăcut.
Omul de zăpadă desenă un cerc în nea. 
— Când erai mică, puteai să te joci ore în șir într-un cerc cât ăsta de mare, dar acum ai crescut și nu mai poți să stai într-un loc așa mic, acum trebuie să te joci peste tot.
Bianca începu să deseneze petale cercului transformându-l într-o floare.
— Ar trebui să te împaci cu ei, încercă iar omul de zăpadă.
— Băieții sunt niște proști. Nu mai mă joc cu ei.
— Și fetele?
— S-au mutat, mai e doar Ana și ea nu iese la joacă așa târziu.
Omul de zăpadă privi împrejur și luă o bucată de beteală atârnată de un copac în grădină.
— Bianca, trebuie să-ți faci prieteni noi, doar nu o să stai să vorbești cu un om de zăpadă până la adânci bătrâneți. Trebuie să-mi promiți că ăsta e ultimul an în care mă aduci înapoi.
— Cum adică, nu mai vrei să vi înapoi?
— Fetele mari nu se joacă cu oameni de zăpadă. Nu vreau să te văd că stai de una singură ascunsă printre blocuri.
— Dar mie îmi place aici.
— Promite-mi că ăsta este ultimul an. La sfârșitul iernii trebuie să-mi iei inima și s-o îngropi. 
— De ce? întrebă indignată fata.
— Trebuie să-ți faci prieteni adevărați.
Omul de zăpadă luă beteala și i-o puse peste gât. 
— Uite ce bine îți stă, dacă te-ar vedea d'Artagnan ce ați mai râde.
Bianca se bosumflă, luă beteala și i-o puse fular omului de zăpadă.
— Bine, promit, spuse ea.
Omul de zăpadă o îmbrățișă iar.
— Ia să vedem ce ai mai învățat la școală, zi-mi repede trei capitale friguroase.
— Ottawa, Moscova și Helsinki. Zi tu trei mării mici, continuă ea.
— Marea Neagră, Marea Moartă și Marea Marmara. Ai trei secunde să-mi spui trei vulcani? plusă omul de zăpadă.
— Etna, Vezuviu și nu mai știu. Trei culori ce încep cu „C”?
— Crem, castaniu și curcubeu. Auzi tu, să nu ști trei vulcani. Zi-mi trei munți înalți.
— Himalaya, Kilimanjaro și Pirinei, dar curcubeu nu e o singură culoare. Trei pietre prețioase? 
— Diamant, rubin și... ști că e târziu nu? Hai, fugi acasă. 
— Ce, nu știi? se hlizi ea la el.
— Lasă că îți zic mâine, mustăcii omul de zăpadă.
— Bine, dar o să te mai întreb, ai grijă.
Bianca își luă rămas bun de la omul de zăpadă și intră înapoi în casă, obosită și veselă.

*

A doua zi reveni ținând ceva ascuns la spate.
— Am o surpriză pentru tine, spuse ea.
— Ce ai acolo?
— Închide ochii.
— Nu pot, nu am pleoape, dar, uite, îmi pun mâinile la ochi.
— Nu trage cu ochiul!
— Bine bine.
Omul de zăpadă auzi ceva curgând lângă el, iar Bianca îl lăsă să se uite. Omul de zăpadă văzu răsturnată în mijlocul aleii o găleată cu nisip.
— Nisip ca la plajă? întrebă el.
— Da, mergi pe el.
— Nu, mi-ai zis că e la fel de fierbinte ca lava și că m-ar topi imediat dacă m-aș rostogoli peste el?
— Așa e vara, dar acum e iarnă. Haide!
Și omul de zăpadă sări în nisip. 
— Ha ha, uite ce lipicios e, spuse el încântat.
— Mama mă pune tot timpul să-l dau jos de pe mine.
Omul de zăpadă începu să facă un mic castel de nisip.
— Să-i facem niște turnuri, apucă omul de zăpadă să spună.  
— Fă-i tu, eu o să caut niște rămurele pentru o poartă cu gratii, îi răspunse fata.
— Să-i pui și o frunză la intrare, o s-o ridicăm să nu intre străinii.
— Sapă-i un șanț, cât îi caut eu ce îi mai trebuie, îi dădu sarcină fata.
Bianca și omul de zăpadă continuară să se joace, împodobind castelul de nisip, iar la sfârșit omul de zăpadă desenă câteva animale lângă el, ca să-l apere de copiii răi.
Câțiva bătrâni cu ferestrele spre curtea interioară se mai uitau cum se joacă Bianca, însă nu băgau de seamă că se mișcă și omul de zăpadă. Pentru ei omul de zăpadă nu părea cine știe ce, așa că nu-l băgară în seamă.

*

Zile și săptămâni treceau, iar după vijelii Bianca venea și dezgropa omul de zăpadă și castelul de nisip. De Crăciun îi făcu o barbă omului de zăpadă, iar de revelion turnul de veghe, cel mai înalt punct al castelului de nisip, primi o artificie.

*

Fata era întinsă pe spate făcând îngeri în zăpadă când observă cerul deosebit de negru și curat, punctat de o mulțime de perle strălucitoare. Unele mai mici, altele mai mari, păreau că fac un șirag pe cer. 
— Vezi cum vin stelele? 
— Da, spuse omul de zăpadă, doamna cerului le poartă la bal în seara asta. 
— Crezi că e cineva acolo sus?
— Este. Ea are grijă de tot ce e deasupra.
— Tu de unde o ști?
— E acolo de când e lumea și pământul. O să fie pe cer mult timp după ce nu o să mai fim noi. Nu prea o văd așa festiv îmbrăcată, iarna e de obicei învelită în nori groși, dar în seara asta și-a dat norii jos și a ieșit la dans. E semn că vine primăvara.
— Asta nu e bine, o să se vină căldura.
— S-o fi săturat și ea de frig și zăpadă. Cât să stai îmbrăcată în alb? Și trebuie să ne gândim și la ceilalți, copacii și urșii care dorm, trebuie să se trezească și ei.  
*
Încetișor, omul de zăpadă fu înconjurat de ghiocei și la puțin timp după asta căzu ultima ninsoare plăpândă de primăvară. Cu venirea primăverii omul de zăpadă se murdărise tot și fire de iarbă creșteau acum în curtea castelului.
Într-o bună zi omul de zăpadă simți că se apropie sfârșitul și se hotărî să-și ia rămas bun de la fetiță. Își luă unul din nasturii de pe piept și îl puse în mâna fetiței.
— A venit și timpul meu, Bianca.
— Nu, nu poți să pleci. Dacă pleci acum, o să pleci de tot. Aș putea să-ți bag inima în congelator și să ne vedem la anu.
— Bianca, mi-ai promis, ești fată mare, nu mai poți să ai grijă de oameni de zăpadă. Iar la anu o să crești mare de tot.
— Nu vreau, de ce să cresc?
— Bianca, vreau să mă asculți, o să fie bine, ai să vezi, o să-ți faci prieteni noi și o să uiți de mine.
— Nu am cum să uit de tine și nu mai vreau să cresc.
— Și totuși o s-o faci, așa trebuie să se întâmple. O să fie bine, ai să vezi.
Omul de zăpadă îi zâmbi cald, iar fata izbucni în plâns și fugi în casă. Omul de zăpadă strigă după ea:
— Pa, Bianca, fi fericită! Dacă nu e prea cald, ne vedem și mâine.

*

A doua zi, Bianca îl găsi pe omul de zăpadă cu un ochi căzut și o mână lipsă.
— Unde ție mâna, cine ți-a luat-o? Te rog vorbește-mi, îmi pare rău că am plecat ieri, nu credeam că o să se încălzească așa de repede.
Bianca îi puse ochiul la loc, dar își dădu seama că omul de zăpadă era prea topit ca să-i mai răspundă. Ea dădu la o parte zăpada moale din pieptul omului de zăpadă și găsi acolo inima de gheață, diamantul albastru ce îi dăduse viață.
O scoase afară, o șterse și o privi mult timp, lăsând-o să i se topească în mâini. O ținu în mâini până îi amorțiră degetele.
— Nu vreau să te las, îi șopti inimii de gheață.
Apoi săpă cu căpușul mâinilor o groapă în mijlocul castelului de nisip și îngropă acolo ultima bucățică netopită din inima omului de zăpadă. 
— Să te duci la alți copii, auzi! Să-ți găsești alți copii mai mici și să te joci cu ei. Să nu pleci de tot.

English version: The snowman 

Read More »

Guru - Titanii

Șhh... simți cum îți curge ochiul stâng? Te ustură? O să te rog să-l deschizi mai larg. Vrei să te ajut, da? Încă un pic, hai, încă o țâră și o să-ți iau lumina din ochi. Ști cum se zice: „lumina îți fură lucrurile pe care le simți pe întuneric”.
Crezi în zeul tău? Deschide-l larg și o să treacă, îți promit. Știu că ustură, mâine o să fie inflamat, dar ești cu mine, o să trecem peste asta împreună. O să fie bine, ai să vezi. 
Nu te mai fâțâi, am o nouă regulă pentru tine, e  ca un exercițiu de relaxare. Ești gata? Ține-ți respirația. Ar trebui să reziști cel puțin un minut.
Te-am luat pe nepregătite? E în regulă. Încercăm din nou. Deci, o nouă regulă, poți să respiri doar când îți dau eu voie. Expiră tot ce ai în plămâni și așteptă un minut fără să inspiri, da?
Oricât de mult ai expirat, în plămâni tot a rămas ceva aer și nu e vina ta, nu e ca și cum nu m-ai ascultat, este natura plămânilor tăi. Dacă îți cer să sari 2 metri în aer și nu poți să o faci, asta e doar natura picioarelor tale. Însă nu te oprește nimeni să te antrenezi, poți să-ți depășești condiția. E ironic, în direcția opusă ai putea ajunge cu lejeritate la 2 metri sub pământ fără antrenament, doar cu o lopată. Trebuie să-ți vezi limitele ca să le depășești, dar mai trebuie să-ți alegi și o direcție bună.
Strângi din dinți? Zâmbește, hai zâmbește, e în regulă, zâmbește! Știu că nu o să trișezi, arată-mi toți dinții. Ști că ai un dinte crăpat? Lasă-mă să mă uit. Nu respira și continuă să zâmbești. Trebuie să vezi un dentist, văd că îți macini dinții. De ce, de la griji și frustrări? Ce poate cere universul de la ultima ei moluscă vorbitoare. Rumegi ca o vită, ești o moară stricată, dacă o s-o ți așa nu o să rămâi decât cu praf de cretă în gură.
O să-ți dau o palmă, ești gata? Asta e noua regulă, inspiri de fiecare dată când îți dau câte o palmă. Nu a trecut un minut, mai așteptăm un pic, nu o meriți încă.
Ști că poți să renunți oricând. Poți să nu mă asculți și să faci ce vrei. Dacă renunți, nu o să te mai pălmuiesc, nu sunt aici să dau palme în stânga și-n dreapta. Dacă renunți, toate astea se vor termina. Vom ieși din camera asta, ne vom spăla pe față și acest rendez-vous poate fi uitat.
Ar trebui să-ți reamintesc asta mai des. Vezi, ăsta e un exercițiu bun pentru amândoi și eu mai învăț câte ceva.
Nu sunt ăla care poate să-ți deschidă chakrele sau ochiul interior, doar tu poți să faci asta, doar tu poți să faci pe hopa-mitică, să treci peste toate și să te bucuri de eliberare. Nu pot să-ți fiu nici măcar ghid, trebuie să descoperi totul singur. 
Dinții ăia chiar arată jalnic. Asta nu ar fi o problemă dacă aveai mania ronțăitului, ca oamenii ăia care rod cabluri electrice de plăcere. Din păcate tu suferi de frică. Spune-mi, simți creaturi galbene ce cresc și se ascund după tapet? Astea sunt chestii care te rod pe nevăzute. Eu îți vreau bolile pe dinafară, oneste, ușor de înțeles și plăcute la explicat.
Cum îți mai simți ochiul? O să-ți aduc o oglindă, ești ca omul care plânge cu un ochi și râde cu celălalt. E mai ușor acum? Lacrimile ți-au spălat o parte din detergent.
Bagă de seamă, tratamentul doare, însă nu se compară cu alternativa. Să-ți mai pun un pic.
Salvarea vine întotdeauna dinăuntru, din resursele pe care nu ți le ia nimeni, din aerul pe care nu poți să-l expiri, din lacrimile și transpirația ta, lubrifiantele vieții. Ai totul la îndemână, trebuie doar să bagi mâna înăuntru și să cotrobăi pe acolo, ai un magazin întreg la dispoziție. Primul raft adrenalină și acid lactic; la mezeluri gastrită și pietre din fiere; melanină și celule gri la electrice. Ești încă verde și magazinul e plin, iar o casieriță drăguță te lasă să pleci fără să plătești.
Nu te mai zbate, nu o să înțelegi nimic dacă trebuie să te leg de scaun. Să nu te mai prind că pui mâna la față. Vrei să pui mâna să treacă? Cine te crezi?
Am depășit amărâtul ăla de minut, dar nu meriți palma.
De ce te scarpini când te mănâncă? Te scarpini până ți se înroșește pielea și te scarpini până îți dă sângele și te-ai tot scărpina până la os. Ceea ce-ți ofer eu este mult mai bine. Unde o să ajungi dacă sângerezi pentru chestii atât de banale.
Dacă te mănâncă, asta duce la meditație. Cu cât stai mai nemișcat, mai coagulat, simți tot felul de mâncărimi: sub țâțe, pe lângă nas, undeva în creștetul capului. Mâncărimea aia e cadoul păcătosului, te anunță că ești pe drumul cel bun. Ști exact ce trebuie să ignori. O să vezi, toate trec de la sine, așa cum trec toate lucrurile pe lumea asta. Te mănâncă fruntea, dar eu vreau să te scap de mâncărimea de pe creier. 
Ia aminte la câteva cuvinte: „Ignoră durerea și ea o să te ignore pe tine”. Mai ia puțin detergent, e cu lămâiță. O să te ajute să înțelegi, dar o să te rog să-ți pui singur acum. Pot să aștept, nu e nicio grabă.
Ar trebui să rupem dintele ăla, din păcate nu o să treci prea ușor peste asta. O durere atât de intensă s-ar putea să te scoată din metamorfoză. E cam mult pentru început. Vrei totuși să încercăm, aduc patentul?
Ahh... am uitat, cum să vorbești fără aer? E în regulă, facem pașii ăștia mărunți împreună și tu trebuie să ai răbdare cu mine. Promit că o să ieși de aici copil al lui Iapetus.
Ține-ți respirația, zâmbește, deschide ochiul, știu că vrei să-l deschizi mai larg, dar mai mult decât durerea în sine, frica de durere te oprește. Te rog, e pentru binele tău, fă-o!
Vrei palma aia, ești gata? Ia o palmă și inspiră!
Ce te strâmbi așa? Te doare? Treci peste, cu ce te ajută că te ustură? Ia o palmă și inspiră. Ți se înroșește fața, dar o să învățăm să respirăm din nou.
Îți poți imagina ce om așteaptă ca fiecare gură de aer să fie însoțită de durere, îți dai seama ce fac din tine?
Expiră, zâmbește... așteptăm; ia o palmă și inspiră. Ai tresărit, ce a fost aia!? Nu are cum să te doară, gândește-te că e doar machiaj: ruj de buze în obraji și vânăt de Tir la ochi. Zâmbește; ia o palmă și inspiră.
Mă spetesc aici și tu nu înțelegi nimic. Zeul tău există doar în suferință și durere, doar atunci îl caută oamenii. De asta te-a făcut slab, ca să-I ceri ajutorul. 
Cât e de pervers. Te-a făcut imperfect în imaginea Lui, migrene în imaginea Lui, organe care cedează în imaginea Lui, moartea în imaginea Lui, carne pe băț în imaginea Lui, creier sufle în imaginea Lui, suflet neprihănit în imaginea Lui.
Sunt invidios, mai vezi doar cu un ochi, dar ți s-a limpezit privirea. O să aduc patentul, o s-o faci cu mâna ta. Nu respira, mă întorc imediat.

English version: Guru - The titans

Read More »

Săpun

O urzicare pe mână, așa a început. O urzicare ce creștea ușor și bine, împodobită cu mici mărgele albe și purulente. Globulele astea albe se iveau în vârful unor mușuroaie de carne roșie ce erupeau ca niște mini-vulcani biologici. Situația nu mai putea fi ascunsă de mâneci lungi și, chiar mai mult de atât, micile dealuri de carne vie începuseră să-l doară. Abia atunci, în ceasul al 12-lea, Holt se hotărî să meargă la doctor.
Dermatologul la care ajunse stătea în spatele unei uși înalte de metal acoperită cu vopsea albă scorojită. Într-un colț al holului de primire înflorea o pată de igrasie în forma unui cap de om. 
Fu primit înăuntru, dar, înainte de toate, domnul doctor se scărpină în cot. Holt privi asta ca pe un semn rău, făcu un pas înapoi încercând ușa pe la spate, însă clanța rămase înțepenită. Doctorul îi făcu semn să se apropie.
— Cu ce vă pot ajuta?
— Am o mâncărime pe mâini, își ridică palmele în sus, arătându-i cele două pete roși ce curgeau spre coate.
— Partea enervantă e că a început să mă doară.
Scărpinându-se în barbă dermatologul se lungii pe sub masă și scoase câteva prezervative de dimensiuni mici pe care le rulă pe degete.
— Să vedem.
Doctorul se apropie și testă pielea lui Holt. 
— Da, am înțeles, e suficient, aprecie doctorul.
Apoi zâmbi, ridicând o sprânceană, se scărpină la subraț și aruncă prezervativele la gunoi. 
— Ai un mormoloc pe mână, de acolo ți-se trage. Nu mai pune mâna pe broască, domnule, pui mâna pe broască în fiecare zi. 
— Ce broască?
— Da, domnule, pe ceva infectat. Du-te acasă, fă curat, ia-ți ziua pas cu pas și găsește broasca. O să-ți treacă, dar trebuie îndepărtată sursa.

*

Holt își luă hainele și cămășile, fiecare șosetă și maieu, și le spălă la 90 de grade. Își puse o pereche proaspătă de mănuși de menaj și începu să frece gresia din baie. „Mă reinfectez zi de zi” gândi Holt, „zi de zi”. Își privi periuța de dinți, o rupse în două și trase apa după ea. Ușor calmat se duse să frece și în bucătărie, însă tot nu putea să scape de cuvintele „zi de zi”. Își luă ceașca de cafea și o plesni de perete. „Așa nu o s-o mai ia nimeni nici din gunoi”.
Își luă ziua de la capăt, regrupat în colțul lui curat de bucătărie se gândi cum avea să rupă toate pixurile de la muncă, cum avea să-și schimbe tastatura, cum urma ca mouse-ul să facă un salt de la etaj. 
Într-un moment de iluminare dumnezeiască își aduse aminte: zi de zi se ducea la baie la muncă, zi de zi se spăla pe mâini cu săpunul solid ce purta logo-ul firmei. Zi de zi, chiar de mai multe ori pe zi, el punea mâna pe broască împreună cu toți jegoșii de la muncă. 
Dar dacă săpunul era cauza atunci nu putea fi singurul, trebuiau să fie și alții, alții care sufereau. Holt se hotărî să investigheze. Avea să intre în baie fără să se mai atingă de săpun sau de chiuvetă, avea să deschidă ușa cu piciorul, avea să evite clanțele ca pe dracu și toate astea din cauza slinoşilor de la muncă. „Dar cum se face că doar eu am mormolocul?” gândi Holt. „Unde sunt ceilalți purtători de mormoloc, de ce nu-și deschide nimeni gurița?” 

*

Holt se postă în baia unisex, având grijă să nu excludă pe nimeni. Se hotărî să stea și să miroasă bășinile tuturor colegelor și colegilor, doar așa putea ajunge la o concluzie satisfăcătoare.
„Curva aia grasă, aia trebuie să fie, pun pariu că și-o trage cu oricine i-ar da o mână de cartofi” gândi Holt. Eillen însă scoase un săpunel de cremă albă dintr-un portmoneu cauciucat, se spălă și ieși. Holt îi zâmbi politicos, în timp ce mima că se spală pe mâini pentru a zecea oară. După ce femeiușca ieși, Holt își scoase degetele stafidite de sub jetul de apă și așteptă următorul individ să-și facă apariția.
„Să fie ochelaristul ăsta? Lăbarul ăsta împuțit de la IT, și-o freacă în pantaloni în camera de server și vine să se spele pe săpunul ăsta” gândi răspicat Holt. Plănuia să-i ofere lui Colby o baie la cap în bolul de la toaletă. Colby scoase din pantaloni o scoică de plastic de unde pescui o așchie de săpun, se spălă pe mâini și plecă fără să zică nimic. Închise ușa cu cotul și făcu toate astea fără să-și ridice privirea din pământ. „Ce chestie”, gândi Holt „aș fi putut să jur că el e”.
Următorul ce intră fu chiar șeful lui Holt. Alister ieși din cabină și îl privi zâmbitor în timp ce se încheia la prohab. „Să fie oare rahatul ăsta de om? Va trebui să-mi dau demisia cu o lopată peste fața lu ăsta” contemplă Holt. Alister se opri în fața oglinzii, scoase din buzunar un spray antibacterian și își dădu amplu pe mâini, umplând toaleta cu un miros de alcool dulceag. Cu un picior deja afară Alister îl felicită pe Holt pentru treaba bună pe care o face și dispăru înainte ca Holt să-i poată răspunde ceva.
Bufni în budă și colegul de birou, nesimțitul de Olaf.
— Hei bibicu, am avut o gagică în weekend, m-a dărâmat, frate...
„Ar putea să fie el? Normal, l-am văzut în ziua aia cum își ștergea mucii în palmă” gândi Holt. 
— Avea vreo 20 de kile peste mine... hai nu 20, dar 10 tot avea, băi și o poftă de nu-ți vine să crezi, se mândri Olaf din interiorul budei, în timp ce se auzea un jet continuu de urină bulucind apa din toaletă.
Olaf ieși din staul, trecând indiferent pe lângă chiuvetă și aruncă un ultim: 
— Viața bibicu, o văd iar în seara asta.
„Ha ha, ăsta nici măcar nu s-a uitat la chiuvetă, cine a mai rămas?”. De când stătea la pândă nicio persoană nu folosise săpunul-broască. 
Un bâzâit electric începu să-i mângâie piciorul lui Holt.
Omul de serviciu intră cu o mătură în mână și o puse în poziție de drepți lângă chiuvetă. Își înfundă mâinile în apă și se clăbuci serios pe mâini până la coate. Luă un căpuș de apă și-l turnă pe frunte, apoi încă unul pe ceafă. Pâraie de transpirație curgeau în jos pe hainele omului de serviciu. Văzând mizeria ce se scurgea de pe omul muncit, Holt se aprinse. 
Fără îndoială el era, el trebuia să fie pestilența umblătoare. „Ăsta are prea multe straturi de jeg să mai simtă câțiva mormoloci”. Holt înșfăcă ușurel mătura de lângă omul de serviciu și-l plesni cu toată puterea în moalele capului. Simți cum brutul lemnului îi cedă în mână, dar îl mai lovi o dată pentru satisfacția de a face mânerul țăndări. Bătrânul, cu șiroaie de sânge pe față, se aruncă spre Holt, iar acesta îl opri cu restul de mătură. Bătrânul o apucă, iar Holt îl învârti spre geam unde aproape fură aruncați împreună de la etaj. Holt îl lovi pe bătrân în spatele piciorului stâng, îl apucă de gleznă și îl ridică în sus, balansându-l pe marginea ferestrei. Lansă un urlet victorios, apoi îl aruncă în gol. Bătrânul, prea imobil, nu reuși să se mai prindă de nimic și căzu pleznit pe marginea trotuarului. 
Telefonul lui Holt continua să sune. Acesta luă o gură de aer și-l puse la ureche. 
— Salutări, vă sun de la dermatologie, nu e nicio infecție, domne. Mi-au venit înapoi analizele, trebuie să fie o reacție alergică la ceva. Ai mângâiat vreo pisică, ți-ai luat vreo cămașă nouă? Am avut odată un pacient, se umpluse de bube de la o brățară dintr-aia împletită, îi ziceam, domne, e de la brățară el nu și nu...

English version: Soap

Read More »

Mă scol

E întuneric și mă scol.
Mâinile mele au unghii lungi, prea lungi pentru un bărbat, prea lungi pentru mine. Curate și albe le simt cum vor să crească. Le văd cum cresc, e ceva ciudat la ele.
Sunt într-un vis și nu mai pot ieși din el.
Pe canapeaua mea e o fată, mă vede că o privesc un pic prea atent și mă întreabă, ridicându-și una din sprâncenele ei subțiri - „Ce e?”. Ea nu e reală, doar bucăți din ea îmi par familiare. Un minunat monstru a lui Frankenstein de care nu pot să scap. Mă sărută și mă privește cu niște ochi verzi. Îi recunosc, sunt ochii unei fete de care era înnebunit un fost coleg de cameră. Buze cu gust de vișine, de la fata cu care mâncam vișine în cimitir când eram puști. 
— Nu te cunosc. 
Se uită furioasă la mine și îmi dă o palmă.
Mă scol.

Îmi pun mâna pe locul unde imaginația mi-a dat o palmă și îmi simt obrazul cald și înțepător. Ce dracu, mi-am dat o palmă în somn?
Lângă mine o fată frumoasă cu gropițe în obraji se hlizește.
— Nu îmi vine să cred că ai adormit pe muzica asta.
Stai fata asta... ohh o cunosc, o cunosc. Îmi aduc aminte, sunt la o nuntă. Capul îmi pulsează în ritm de samba, creierul îmi fleoșcăie din stânga în dreapta ca o cană de apă.  
— Mă duc să dansez, continuă ea.
Vizavi de mine, soția fratelui meu îmi face semn să mă duc după ea. Mă ridic și ies afară, am nevoie de aer.
— Dacă ți-e rău, poți să pleci.
Frate-miu a ieșit după mine.
— Așa a fost și când te-ai căsătorit tu?
— Nu sunt căsătorit.
Mă scol.

Ohh Doamne, ce bine ar fi fost dacă durerea asta de cap era tot în vis. Ai băut aseară și acum suferă, prostule, suferă.
Ceasul digital de lângă TV este defect, trebuie să mă bazez pe bătrânul ceas cu limbi din bucătărie. 8:20, mă îmbrac și o iau spre muncă. Ies pe hol, iar vecina de vizavi mă vede. Îi zic „Săru' mâna”, ea doar dă dezaprobator din cap. Ce? E prea târziu să plec la muncă la ora asta? Baba asta nebună, lua-o-ar naibii de babă.
În stația de tramvai un taximetrist îmi face semn cu mâna, să mă dau la o parte ca să-și parcheze el mașina în stație. Ce e și cu nebuni ăștia, mă tot dau la o parte. Îmi simt unul din degete cum îmi iese din adidas. 
Ajung la muncă, șefa îmi pune hârtiile de ieri pe masă. „Ăsta e greșit, și aici... și aici...” îmi zice bătând cu degetul, din loc în loc, pe foaia din fața mea. Ehh, curca asta nu își dă seama că nu am dormit mai deloc aseară, dacă o să continui așa... trebuie să. Şi atunci îmi văd unghiile de un albastru marin cu valuri desenate pe ele.
— Alo, ce faci? Visezi?
— Ceasul din bucătărie nu are baterii. 
— Poftim?
— Nu a mai avut baterii de 2 ani. 
Mă scol.

Hai frate, uite asta este exact ce nu îmi place la visele mele. Cum să visezi că te duci la muncă, să te trezești și chiar să te duci la muncă?
Lângă mine iubita mea are un cearceaf în cap, dar stă cu fundu descoperit.
— Culcă-te la loc, dormi și tu mai mult, e sâmbătă, bolborosește spre mine.
Aa, așa e, e sâmbătă, mă întind înapoi pe spate. Dar nu mai pot să dorm, o pleznesc peste fund și ea sare în sus ca electrocutată.
— Hai să facem ceva, îi spun.
Ea își dă cearceaful jos din cap, mă sărută.
— Da ok, dar mai întâi spală-te pe dinți. 
Ieșim pe balcon, iubi își aprinde o țigară, mă caut și eu de un pachet. Ea dă din cap, știe că nu am, niciodată nu am, îmi întinde o țigară de la ea. Trag primul fum, e ceva mai mișto ca prima țigară de dimineață? Un sentiment ciudat de rușine mă cuprinde, ceva e în neregulă. Mă uit la ea.
— Nu mă lăsasem de fumat?
Mă scol.

De data asta singur, bine înțeles că singur, ehh sunt un prost. Cât de bătut în cap să fi? De când nu am mai avut o gagică cu fundu în sus lângă mine? Și țigara aia m-a trezit, altă tâmpenie.
Rufe umede stau întinse în mijlocul casei, aerul ăsta infect îmi dă visele astea. Mă duc la baie, încerc să-mi umplu căpușul mâinii cu apă, doar că apa îmi curge printre degete. Privesc oglinda, iar reflexia din fața mea dă ușor dezaprobator din cap.

English version: Wake up

Read More »

Grăsuţul - partea II - Infernum

Mașina o luă pe tunelul de la Unirii în jos, făcu dintr-odată stânga și intră pe un drum pietruit. Automobilul se zguduia teribil și șoferul zâmbi grăsuțului. 
— Drumul spre iad e pavat cu intenții bune, de asta ai nevoie de suspensii ca lumea. Gemulețul de deasupra indicatorului de ulei sări în poala șoferului. 
— Hai să luăm o rută turistică, drumul ăsta îmi zgâlțâie creierii.
— Mă urăști?
— Să te urăsc? Nu, dimpotrivă.
— De ce nu ai lăsat-o pe fetiță să mă atingă?
— Tu aveai toate motivele să încerci și era de datoria mea să te opresc. Nu te urăsc, îmi ești chiar simpatic, și zicând asta apucă obrazul fălcosului între degete.
— Ai putea să nu faci asta?
— HA, ar fi bine să te obișnuiești, puștiu, Infernul o să fie dur, un adevărat iad! 
— Asta trebuie să fie o glumă răsuflată până și pentru tine.
— Ultima glumă bună pe care o vei auzi. 
— Chiar o să mă duci în iad...
— Da, uite acolo e Lacul Lacrimilor, toate lacrimile iadului ajung acolo. Locul ăsta e foarte uscat, dar, după cum vezi, încercăm să menținem umiditatea. Iar acolo este Creasta Sinucigașilor, unde sufletele astea neliniștite încearcă să-și termine existența aruncându-se în râul de foc. Sunt de-ai tăi, vor să scape de viața eternă.
— Și mor?
Șoferul îi dădu una peste scăfârlie.
— Cum să moară, sunt deja morți, suferă și continuă. Ehh, nu trebuie să disperi, nu o duc toți rău aici. O să ai o eternitate mult mai grea dacă te pedepsești și singur pe lângă pedeapsa oficială. 
Mașina opri în fața unui debarcader și urcără într-o barjă.
Luntrașul întrebă:
— Ceva pentru mine?
Șoferul dădu din umeri. 
— Puștiu, ai din întâmplare o monedă de argint la tine.
— Nu cred.
— Scuze, bătrâne, tinerii nu știu tradiția.
— Ar trebui să te las pe partea cealaltă... ar trebui. Nimeni nu se mai gândește la mine, uită-te și tu cum crește oceanul de sânge, în fiecare zi parcă drumul e mai lung. 
— Nu-l băga în seamă, munca merge mult mai prost de când îi face concurență podul, îi șopti șoferul.
— Și de ce nu am mers pe pod?
— Tradiția tinere. Nu îmi place autostrada, e ca o bandă rulantă, procesul își pierde misterul.
Șoferul băgă mâna în supurarea roșiatică coagulată în jurul bricului. Coagularea se lichefie în fața vasului ușurându-i înaintarea.
— Mersi, îi mulțumi luntrașul.
Șoferul îi zâmbi cu înțeles grăsuțului.
— Sângele proaspăt vărsat își cere răzbunarea, cu timpul o să ajungă negru și tulbure ca restul. 
Ajunși la destinație, luntrașul bombăni ceva și porni înapoi.
— Nu te duc pe la poarta principală, e coadă mare acolo, știu eu un loc pe unde intrăm mai ușor.
De-a lungul unui gard apăru o poartă ce abia mai stătea în țâțâni, păzită de un pitic. Grăsuțul citi surprins „Poartă Aprovizionare”.
— Salve, am și eu unu mic, pot să-l bag pe aci?
Piticul îl salută cu o serie de mârâituri vesele. Piticul vorbea o limbă de mult apusă, dar prin dispoziția sa băiatul înțelese că îl va lăsa se intre.
În timp ce Moartea îl trăgea pe grăsuț în direcția porții, un trăsnet din cerul tulbure lovi încheietura porții de metal topind-o. Piticul blestemă cu câteva mârâituri spre cer și îl privi mai atent pe băiat. Îl apucă pe grăsuț de nas și-l roti o dată spre stânga și de două ori spre dreapta, apoi dădu din cap și mârâi câteva strofe cântate șoferului.
— Care e problema?
— Iadul nu vrea să te primească.
— Poftim?
— Ei, nu fi așa surprins, se mai întâmplă. De ce crezi că e coada aia la intrarea principală. Managementul se tot chinuie să facă loc pentru toată lumea, dar condamnații ăștia nu sapă cu spor, au rămas în urmă. Nu poți să intri și să bântui haihui pe aici, tre să ai locul tău... poate în cercul al șaptelea cu prietenii tăi sinucigași sau poate în al doilea.
— De ce? Cine stă în al doilea?
— Cei ce greșesc din dragoste.
— Termină, nu am murit din cauza ei.
— Nu fi pufi, sunt șanse să o revezi, dacă împingi un om la sinucidere tot aici ajungi. 
— Serios, când?
— Peste 66 de ani... în medie.
— Nu ști când o să moară?
— Bine înțeles că știu. Dar o să știu atunci, nu acum. Hai să-ți găsim un motel.
Drumul pavat cu intenții bune arăta mult mai bine la intrarea în iad, iar pe marginea acestuia stătea Motelul Bagajelor Pierdute. Șoferul intră și își făcu loc până la recepție, dând coate femeilor și bărbaților cu bagaje doldora în holul de la intrare.
— Mă scuzați, vreau un loc pentru puștiu.
Recepționerul tasta de zor și îi răspunse fără să ridice ochii.
— Ne cerem scuze, nu avem locuri libere, un cult a venit pe neașteptate și ne-a luat toate locurile.
— Noi am venit primi, se rățoi la șofer o pereche adolescentină. O să aștepți după noi!
Șoferul se întoarse la tânărul cuplu.
— V-ați grăbit să ajungeți fără mine, dar fie. 
Șoferul ridică o sprânceană la recepționer, iar acesta încremeni când îi simți privirea pe ceafă. Recepționerul începu să bată cu furie în calculatorul antic, căutând o soluție în timp ce monitorul îi răspândea o culoare verzuie pe față.
— Chiar nu mai e niciun loc. Îmi pare rău. Pot să-l pun într-o cameră cu altcineva, poate într-o cameră cu niște cultiști?
— Prea bine. Puștiu, te las aici.
— Și eu ce trebuie să fac?
— O să vin să te iau după ce mă lămuresc care e treaba cu tine, e ceva putred în Danemarca.

Intrând în camera de motel, băiatul dădu nas în nas cu o fată foarte blondă și foarte palidă. 
— Tu cine ești? îl întrebă ea.
— Eric, m-au pus în camera asta până îmi găsesc alt loc.
— Eu sunt Cami, o să stai cu noi?
Tatăl fetei îl contră pe băiat.
— Nu, asta nu se poate, noi avem camera asta, este absurd!
Bărbatul ridică receptorul telefonului și un șiroi de sânge începu să-i curgă din urechi când începu să vocifereze la recepționer.
— Ce e dragă? se minună mama fetei.
— Taci, băiatul o să stea cu noi.
— Poate ar trebui să vorbești iar cu Premergătorul nostru.
— Dragă, Premergătorul ne-a dus în iad. Înțelegi!? În iad!
— Da, dar încă e liderul nostru, poate... 
— Eu unul nu o să-l mai ascult în iad, ok? Tu poți să faci ce vrei, dar eu nu mai pot.
— Cum de ai ajuns aici? întrebă grăsuțul pe fată.
— Am luat o pastilă. 
— Tu ai ajuns aici din cauza la o pastilă? întrebă neîncrezător grăsuțul.
— M-au întrebat dacă vreau să vin cu ei și am zis că da. Tu ce ai pățit?
— M-am așezat pe un drum și a dat o mașină peste mine. 
— Și părinții tăi? 
— Sunt acolo sus pe undeva.
— În rai?
— Pe Pământ, încă nu au murit.
— Măcar eu sunt cu părinții mei, și fetița îi zâmbi posomorâtă băiatului.
Grăsuțul îi privi părinții ce continuau să se certe. Fata se așeză într-un colț de cameră privindu-și păpușile.
— De când sunt așa?
— Nu e vina lor, așteptăm de o grămadă de timp, s-au plictisit, o să intrăm și o să fie bine.
— Auzi, ai vrea să vi cu mine?O să mă duc să vorbesc cu cineva care are grijă de toată treaba asta. Eu nu merit să fie pe aici și nici tu nu cred că meriți.
Cei doi porniră spre poarta de aprovizionare, grăsuțul ținând-o de mână pe fată. Ajunși la poarta sudată de trăsnet un bărbat de un blond murdar se holba la ea de pe partea cealaltă, din interiorul iadului. Grăsuțul se interesă:
— Putem să intrăm? 
— Doar dacă-l săriți, le răspunse omul continuându-și treaba la gard. 
— Putem face asta? întrebă iar băiatul surprins.
— Da, de ce nu, deși nu văd de ce ar vrea cineva să sară gardul să intre în iad. 
— Vă mulțumim, dar dumneavoastră cine sunteți? întrebă cu timiditate fata palidă.
— Eu? bărbatul ridică privirea spre copii ușor iritat. Eu sunt administratorul, se sparge o țeavă, cade curentul, pică fulgere peste poarta de aprovizionare, eu tre să mă ocup de toate. Apoi bombăni pentru el însuși: „Tre să găsesc un sudor pe acetilenă, stai... parcă gardu e din magneziu, o trebui sudură în argon?” 
Grăsuțul apucă ochiurile gardului și poticnindu-se în urcare ajunse pe coama sa. Fata palidă stătea jos neîncrezătoare.
— Eric, ești sigur că e bine ce facem?
— Hai, apucă-mă de mână, îi zâmbi el fetei. Intrăm și terminăm repede.
Administratorul continuă discuția despre ce sudura ar fi necesară pentru a repara poarta cu piticul paznic pe limba acestuia. 
— Ok, am intrat, acum ce facem? se opinti fata palidă.
Administratorul le aruncă o privire.
— Știți unde trebuie să ajungeți?
— Nu prea, dădu din umeri băiatul.
— Ok, două secunde, rezolv aici cu poarta și vă duc în centru, la registratură, vă rezolvă acolo. 

Cei trei urcară într-o camionetă fără o roată, ce se hârșâia din când în când pe drum doar ca să revină miraculos la o poziție echilibrată. Pe drum administratorul le vorbi.
— Și ce vă aduce pe la noi? Ce ați făcut de meritați damnarea?
— Eu m-am întins pe un drum și pe ea au pus-o părinții să ia niște pastile.
— Ahh doi sinucigași, unul presat de părinți și unul presat de dragoste?
— De ce naiba îmi tot zice lumea asta, nu m-am omorât din dragoste, nu m-am omorât deloc, a fost un accident.
— Am avut dreptate? Le mai nimeresc și eu. Se vede în ochi puștiu, dragostea neîmpărtășită e ca un cablu electric neizolat, face scântei. Asta mi-a spus-o un electrician. Acu stai liniștit, te înțeleg, mulți dintre noi nu merităm să fim aici, în frunte cu mine! Dar iadul e un loc primitor, o să se găsească ceva și pentru tine.
Fata palidă îl privi atent apoi intră și ea în conversație.
— Mie îmi pare că are niște ochi ca de câine abandonat.
— Și tu începi? dădu din cap grăsuțul.
— Așa e, dar electricianul meu a spus-o mai frumos, surâse administratorul.
Grăsuțul încercă să dirijeze conversația în altă direcție.
— Omule, nu înțelegi, nu avem ce căuta aici, așa că ne ducem la centrul ăla și acolo o să ne dea un bilet pentru un alt loc.
— Adică unde? În rai? Vreți în rai? rămase surprins administratorul.
— Nu, nu știu, oricum nu aici.
Administratorul mustăci un pic.
— Nu cred că se poate... dar e treaba voastră, vă descurcați. 
Ajunși la registratură, administratorul îl salută pe portar și îi prezentă pe copii. 
— Cică a fost o neînțelegere, dânșii nu merită să fie în iad.
Portarul bufni în râs și o flacără îi scăpă pe o nară, făcându-l să-și dea o palmă din reflex. 
— E o coadă până dincolo de poarta iadului, aviză portarul.
Administratorul zâmbi.
— Am luat eu un număr de ordine mai devreme, aveam niște treabă. Luați-l pe ăsta. 
Și spunând asta administratorul le întinse un bilet cu numărul 8 scris pe el. Portarul luă biletul și îi escortă înăuntru. 
— Mare noroc pe capul vostru, o programare aici ia zeci de ani.
Copiii intrară în clădirea dărăpănată cu uși ce abia se mai închideau. Fură primiți în biroul unui om complet roșu ce încerca să repare o mașină de scris.
— Oricare ar fi problema dumneavoastră ar fi bine să nu vă fie necesare literele z și y.
— A fost o neînțelegere.
— Numărul de ordine vă rog... opt? Și tastă pe mașina de scris o-p-t. Nu mai am nici numere la mașina asta.
— Nu merităm să fim aici și am vrea să plecăm, încercă iar băiatul.
— Nimeni, niciodată nu a ieșit vreodată din iad. Mă rog, cu câteva excepții legendare, dar toate astea au fost cu mult înaintea administrației curente.
— Dar nu am făcut nimic rău.
— Vă reped ni-me-ni nu a ieșit. Poate doar dacă ști să cânți la liră, dar, nu, vremurile alea s-au dus. Tot ce pot face pentru noii veniți este o r-e-a-p-a-r-t-i- -a-r-e ... la naiba cuvântul ăsta are un z. Nu vă pot ajuta, vă rog să vă reprogramați la o dată ulterioară.
Bărbatul roșu înfipse biletul de ordine într-un cui, iar copiii fură supți în afara clădirii.
În fața registraturii administratorul stătea la taclale cu portarul.
— Deci? întrebă el.
— Ne-a dat afară... răspunse supărat grăsuțul.
— Am încercat să vă spun, nu este nicio cale de scăpare. Nimeni nu iese din iad. Bine... am putea pur și simplu să năpustim porțile, suntem mulți pe partea asta.
— Și nu-o să ne oprească nimeni? 
— Heruvimii, serafimii, vrun arhanghel sau doi.
— Și am avea vreo șansă?
— A fost prevestit că se va întâmpla, apoi cu un zâmbet șugubăț continuă, dar cred că ai adus ceva ce ne-ar putea ajuta. Să mergem!
Administratorul îi urcă în camionetă și îi duse la poarta oficială a iadului.
— Dă-mi Cuiul Facerii, o să-l bat în poartă cu ciocanul lui Hefaistos și ea o să se deschidă sau o să crape sau ceva pe acolo.
— Ce cui?
— E în buzunarul tău.
Băiatul se căută și scoase mărgeaua ce căzuse jos când fetița cu ochi mov și șoferul se atinseseră.
Fata palidă îl trase pe grăsuț de mână.
— Eric, crezi că e bine ce facem?
— E nedrept, Cami, nu merităm să fim aici.
Administratorul plesni mărgeaua de poarta iadului și odată crăpată aceasta îi smulse ciocanul din mână și cu un vid inimaginabil îl dezintegră. Din distrugerea mărgelei rezultă o gaură neagră ce dislocă poarta din țâțâni. 
În următoarea clipă Moartea apăru lângă grăsuț.
— Serios, puștiu, tu ești Anticristul? Tu!?
Băiatul se uită lung la șofer.
— Voiam doar să plecăm. Nu merităm să fim aici!
Șoferul îngenunche în fața fetei palide, mângâind-o. 
— Tu ce faci, copilu, ești bine?
— Da, cred că am făcut o boacănă.
— Boacănă... ai putea spune asta.
Moartea se ridică și arătând spre distrugerea porților îi vorbi băiatului.
— Treaba asta o să aibă consecințe. O să aibă consecințe de magnitudini biblice, aș putea zice chiar apocaliptice.
— Nu pari foarte supărat, replică grăsuțul.
— Adevărul e că mă așteptam să vină mai devreme. Se zvonea pe la 1300, ciume, boli, războaie, lucram în trei schimburi, aș fi preferat să se termine atunci. 
Comete în flăcări albastre străbăteau cerul cavernos al iadului în direcția porții. În spatele administratorului șiruri de morți și demoni se adunau curioși și nerăbdători.
Din flăcările cometelor ieșiră bărbați îmbrăcați în armuri ruginite plutind deasupra pământului cu ajutorul a șase aripi de foc albastru. Liderul lor o luă în față chemând administratorul.
— Te-ai hotărât, te-ai săturat de existența asta mizerabilă și ai îndrăznit revolta, ai hotărât sfârșitul sfârșiturilor! tună îngerul.
Administratorul le făcu semn tuturor să stea potoliți, își dădu jos halatul de lucru și se apropie de îngerul plutitor.
Grăsuțul îl împunse pe șofer.
— Ăsta e diavolul? Lucifer? șopti băiatul.
— Da, nu ți-am spus că o să-l vezi pe aici? 
— Dar e...
— Cu început de chelie? O ducea mai bine în tinerețe. Stresul, ce să-i faci.
Îngerul scoase o sabie de lumină albă pregătit să-l străpungă pe administrator.
— Auzi, măi ochiosule, sunt obosit și m-am săturat. Pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să am grijă de locul ăsta. Fie mă lăsați să plec fie...
Arhanghelul înfipse sabia în pieptul administratorului doborându-l cu o singură mișcare. 
— Și acum ce o să se întâmple? întrebă grăsuțul înghețând în loc.
— Nu știu, fără diavol nu există iad, contemplă Moartea. 
Și privind în jur observă că toți îngerii și demonii încremeniseră în loc, prinși parcă în gheață.
— Fără iad, viața rămâne o ecuație fără rezolvare. Menirea universului stă în balanță, iar timpul nu mai are de ce să curgă. 
Privindu-l pe băiatul înghețat, Moartea continuă retoric. 
— Poate că ăsta e momentul când Moartea trebuie să moară. 
În acel moment, fetița jovială cu ochi violeți îl împunse în coaste, iar Moartea scoase un guițat.
— Nu îți dai cam multă importanță? îi spuse fetița.
— Ce naiba? exclamă el.
— Ha ha, ți-am zis că nu e o idee bună să-l duci în iad.
— Tu ce cauți aici?
— Am venit să-l reînvii pe domnu, și arătă spre administratorul străpuns de sabia de lumină.
Fetița veni lângă administrator și se apropie cu degetul de nasul lui. 
— Stai, stai... ești sigură? insistă Moartea.
— E în regulă, Șefa vrea să facă niște schimbări.
Și atingând nasul administratorului, acesta reveni la viață și o mie de voci cristaline se auziră în iad: Facă-se voia Mea.

Grăsuțul se trezi cu nasul înghețat lipit de asfalt. Șoferul îl ajută să se ridice.
— Ce s-a întâmplat? întrebă grăsuțul.
— Ce să se întâmple... universul era cât pe aci să se termine, iar Doamne Doamne a făcut niște schimbări.
— Ce schimbări?
— Sinucigașii nu mai ajung automat în iad, diavolul e liber să se plimbe pe pământ, chestii de genul ăsta. 
— Și cu mine ce o să se întâmple?
— Cu tine? Nimic. O să mai trăiești 60 de ani... în medie, după care o să ne revedem. 
Șoferul se urcă în mașină și dădu drumul la o casetă din care ieșiră acorduri de lăutari.
— Aveți muzică bună pe aici. Să ai grijă de tine, puștiu.

Poate nu ai citit: Grăsuțul - partea I - Purgatorium

English version: Chubby - part II - Purgatorium 

Read More »

Grăsuţul - partea I - Purgatorium

Un grăsuț într-o geacă neagră se așeză cuminte pe bordura unui drum subțire de la marginea liniștită a orașului. 
Drumul lega tulpina metropolitană de rămurelele cartierului prin curbe strangulate de blocuri. Iar la ora asta, la 5 dimineața, nu mai era nimeni pe stradă, nici măcar o pasăre nu își arăta ciocul pe cer, dar asta nu era neapărat din cauza orei ci din cauza zilei. Revelionul trecuse de 4 ore și 39 de minute, iar păsările speriate de artificii se ascundeau în cuiburi cu gândul la țări străine. 
Grăsuțul își luă fesul de pe cap, lăsându-și părul să respire aerul rece de iarnă. Se inspectă de sus până jos, era îmbrăcat cu totul în negru și decisese să se întindă pe drum.
„E inevitabil, trebuie să treacă o mașină pe aici”, gândi el. 
Crepusculul dimineții se combina cu luminescența gălbuie a smogului de deasupra orașului. Lumina obositoare împroșca strada, ștergându-i contururile, topindu-l pe grăsuț în asfalt.
Plinuțul privea cerul, când în cap îi veni idea că fața l-ar putea da de gol, așa că se întoarse cu ochii la pământ și își lipi nasul de bitumul rece. 
„Mă întreb dacă în iad e rece sau cald”, contemplă el. 
Grăsuțul auzi o mașină zgomotoasă apropiindu-se, își închise ochii strângând din dinți în așteptarea loviturii. După o frână bruscă și câteva înjurături spurcate mașina își continuă drumul agale. În urma ei o limuzină neagră se apropie liniștită de băiat, parcând fix lângă acesta. Din ea ieși jovial un bărbat îmbrăcat într-un costum ieftin de poliester, el se cocoșă lângă băiat. 
— Poți să te ridici? întrebă șoferul.
Grăsuțul jenat de ridicolul situației se dezlipi molatic de pe asfaltul ce se înmuia sub el.  
— Ce făceai acolo? continuă șoferul.
— Nimic, se răsti enervat băiatul.
— Încerca-i să te omori? Lasă-mă să ghicesc, la vârsta ta... o fată?
Băiatul îi ignoră întrebările și intră în blocul de vizavi, destinația originală, acasă. Chemă liftul, însă el ignoră apăsările de buton, așa că grăsuțul o luă pe scări. Ajuns acasă apăsă clanța, însă ușa părea înțepenită de frig. Se așeză cu fundul pe caloriferul de pe hol, luând în calcul dacă merită să-şi scoale părinții. Privind prin geamul de pe hol îl văzu jos pe șoferul limuzinei jucându-se pe telefon. Cu ochii în telefon șoferul îi făcu un semn cu mâna. Grăsuțul coborî la el.
— Ce cauți aici? îngână băiatul.
— Aștept un client. Auzi, voi aveți wi-fi aici, nu îmi dai și mie parola?
Băiatul dădu din umeri.
— Avem, dar are niște semne, nu o știu pe de rost.
— Ghinion, stau aici plictisit de moarte, am ajuns să număr crăpăturile din asfalt. Uite, vezi umbra aia ciudată, de unde crezi că vine?
— Nu știu... de la un copac?
— Nu serios, uită-te atent la ea, insistă șoferul.
Băiatul o privi câteva secunde, ea prindea volum cu cât se uita mai atent la ea.
— Aia e geaca mea, expiră băiatul.
— Da? Și dacă te uiți mai atent?
— Cineva o poartă... ce dracu?
— Nu, nu dracu, îi zâmbi șoferul. Deși, având în vedere că te-ai sinucis, e posibil să-l vezi și pe el cât de curând. Mașina a trecut peste căpșorul tău ca peste o vânătă coaptă.
Șoferul se înclină spre băiat, iar acesta o luă la fugă. 
— Chiar vrei să te las aici? urlă șoferul după el.
Băiatul se refugie într-un mic parc înconjurat de blocuri. Se aşeză pe o bancă scorojită. Se simți dintr-odată foarte obosit, ca și cum ar fi fost lovit de nesomnul nopții trecute. Blocurile din jur păreau că se încovoaie peste el. Soarele luminase de-a binelea cerul, iar băiatul rotofei se întinse cu capul pe bancă. Copacii erau reali, banca era și ea reală, nu avea de ce să se teamă. Zgomote înfundate se auzeau în depărtare, însă totul era foarte liniștit aici.
„Nu are cum” gândi el și își închise ochii, oboseala adormindu-l pe bancă.
Se trezi când soarele ajunse la amiază, orașul era încă gol, dar pe asfalt pete negre mișunau de colo colo. Una din umbrele astea se apropie de grăsuț și se prelinse fix pe banca lui. Se uită în sus, căutând o pasăre, ceva care să facă umbra, dar nu văzu nimic.
Grăsuțul plecă în căutarea unui om, în carne și oase. Îl găsi în fața unui cinematograf de cartier. Era un bătrân gârbovit și băiatul îl urmă în cinema. 
— Mă scuzați, îl interpelă băiatul.
Bătrânul ridică o sprânceană, îl privi lung, apoi își puse un deget la gură și îi șopti băiatului.
— Mai încet, că începe filmul. Care-i baiul? 
— Credeam că înnebunesc, nu am mai văzut un om toată ziua.
— E după revelion, dorm, bătrânul îi zâmbi și se întoarse la film.
Băiatul încercă să înțeleagă filmul, însă sunetul venea spre ei asemenea unui ecou dintr-o altă cameră. 
— De ce se aude așa de prost?
— E film străin, citește subtitrările, o să te obișnuiești după un timp. 
Băiatul privi în jur și ascultă ecourile filmului, printre ele erau și comentariile unui public absent. Privindu-l pe bătrân, băiatul îşi puse într-un final întrebarea.
— Suntem morţi?
— Prospătură? Ha ha, scuze, da, văd că eşti un răposat călduț. Ne-am prăpădit băiatule, dar stai liniștit, doar primul hop e mai greu. O să prinzi tu șpilu, nu e mare brânză.
— De ce nu suntem mai mulți prin oraș? 
Bătrânul dădu indiferent din umeri.
— Unii mai pleacă, alții sunt luați, nu îți bate capul.
— Sinucigașii ajung în iad? întrebă serios băiatul.
— Te-ai sinucis, puștiu? Da, asta e una din reguli.
— Deci trebuie să mă duc...
— Nu trebuie. Dă-le în mă-sa de reguli. Tu crezi că eu puteam să stau aici să mă uit la film dacă îmi păsa de reguli?
Apoi, lăsându-se pe spate continuă spre grăsuț.
— E cumva ca în filmul ăsta, ai fost atent? E vorba despre un tată ce își convinge copiii că pisicile sunt ucigași feroce și că avioanele de pe cer sunt doar jucării de lemn.
— Și ei nu își dau seama că îi păcălește?
— Nu, aveau încredere în tatăl lor şi erau prea speriaţi de pisici să iasă din casă, explică bătrânul.
Băiatul privi ecranul unde unul dintre copii trăgea cu praștia după avioanele de pe cer.
— A venit un șofer după mine, continuă băiatul.
— Cine? Moartea? Moartea obișnuia să fie mai de treabă, acu trece pe aici doar ca să stea pe net. Să-ți spun ceva, moșul se apropie de puști, există și un rai însă Moartea nu o să te ducă acolo, acolo te duce altcineva.
— Cine?
— E o fetiță cu ochi violeți ce se plimbă printre umbre, e pe străzi, trebuie doar să o cauți. Poate te ajută ea. Oricum, eu îți zic așa, stai liniștit aici că nu trebuie să te duci nicăieri.
Băiatul îl lăsă pe bătrân în cinematograf și se întoarse acasă. Postat în fața blocului era șoferul de noaptea trecută.
— Te-ai dus s-o vezi?
— Pe cine? 
— Știu și eu... pe dragostea vieții tale, aia care te-a supărat atât de tare că te-ai făcut una cu asfaltul.
— Nu e nicio dragoste.
— De ce m-ai minți pe mine? ridică o sprânceană șoferul.
— Și până la urmă cine ești tu?
— Eu? Lubrifiantul interstițial al universului, Mierlitorul, nu stai... am mai multe nume. Exitus la dispoziția dumneavoastră. Cred că ar fi bine să o vezi, doar așa o să ști dacă poți să pleci de aici și să ajungi unde trebuie.
— În iad vrei să zici, pentru că m-am sinucis ar trebui să ajung în iad?
— Da, în iad, dar nu e ce crezi tu, toată lumea ajunge în „iad”. Practic nu există rai sau, mă rog, prea puțin, după cum vezi mașina de lucru nu e elicopter. 
— Și nu ar fi mai bine să rămân aici și să mă uit la filme?
— Tu crezi că morții care hoinăresc pe aici o duc bine? Cei care rămân au sechele de care nu vor scăpa niciodată. Datoriile lor nu vor fi niciodată plătite, tragediile lor nu vor fi niciodată uitate, rănile lor nu vor fi niciodată vindecate, etcetera etcetera. Locul ăsta nu este pentru morți. 
Băiatul începu să apese cu vârful degetelor în metalul din cadrul ușii de bloc, încercând să vadă dacă cedează sub presiune, dacă poate intra prin obiecte, nimic. 
— Trebuie să o vezi, doar așa o să ști dacă rămâi sau nu, oftă șoferul. 

Grăsuțul se strecură în casa fetei, însă ajuns în fața ușii ei nu putu intra. Își închise ochii și începu să împingă cu toată forța în ușa de lemn ce îl despărțea de ea. Ușa îl opri, dar alunecă spre încheietura ușii, unde se trezi strecurându-se ușor ușor, ca un balon de apă, prin locul gol dintre balamale. Se trezi în dormitorul fetei. O umbră stătea întinsă în pat, iar băiatul se concentră să o vadă mai bine. Căutând cu privirea sursa umbrei, reuși să o vadă difuz, precum o ceață colorată. 
— Te iubesc sau mai degrabă te-am iubit, contemplă el câteva clipe. Acu, că sunt mort bănuiesc că nu mai contează, poate nu a contat niciodată. 
Conturul fetei se întări, iar substanța ei aeroasă se coagulă în fața băiatului.
— Ce ai spus? se întoarse ea spre el.
Băiatul surprins îi răspunse bâlbâit.
— Că îmi place de tine și... că am murit.
— Nu cred că se moare din cauza asta, îi răspunse ea amuzată.
— Ai fi surprinsă, continuă grăsuțul, nevenindu-i să creadă că vorbește cu ea.
— Ar trebui să iei ceva pe tine, uite, ți se văd coastele. Chiar ești mort?
— Cred că da.
— Și de ce ai venit aici?
— E un fel de test. Așteaptă cineva să vadă dacă voi deveni un poltergeist ce terorizează lumea vie sau dacă mă poate duce liniștit în iad.
— Păi, dacă te-ai sinucis din cauza mea atunci ar trebui să mă bântui pe mine.
— Nu știu, nu cred. Nu m-am sinucis din cauza nimănui. M-am întins ca prostul pe stradă și a dat o mașină peste mine. Am murit, așa, de prost.
— Aha, mă gândeam că poate vrei să mai stai cu mine în loc să te duci în iad, dar fă cum vrei. Auzi, cum e să fi mort? 
— Ce să-ți zic, nu poți să treci ca în filme prin uși, tre să te cam chinui. În schimb, intri moca la cinema, altceva nu știu.
Fata se apropie de el.
— Ai avut vreodată un vis în care știai că visezi? Și spunând asta își trecu vârful degetelor prin el.
— Nu fi nașpa, îmi bag eu degetele prin tine?
— Scuze. Hai, nu fi trist, sunt mulți oameni interesanți în iad: Marc Antoniu, Marilyn Monroe, Kurt Cobain.
— Și chiar mai bine de atât, dacă nu m-a mințit Moartea, șușoti grăsuțul.
— Poftim? 
— Nimic, cred că ar fi mai bine să plec.
— Nuu, mai stai, trebuie să-mi spui și mie cum e Moartea, e o tipă bună?
— Poate data viitoare, și întorcându-i spatele ea se transformă în fum.  
    
Grăsuțul porni în căutarea fetiței cu ochi violeți pe străzi, în intersecții aglomerate și apoi în locuri pusti, în ganguri și locuri întunecate, în subsolurile blocurilor și în găurile de canal, însă nu văzu nimic. Fata nu era pe nicăieri, aşa că se întoarse în parc, pe banca unde îşi dormise primul somn de stafie. Deasupra, auzi, dintr-un cuib, strigătul unui pui de huhurez. Aruncă o privire într-acolo și văzu puiul de pasăre plângând. Culmea, pe o cracă, încercând să ajungă la pasăre, era fetița pe care o căuta, se cățăra spre păsărică. Fetița atinse puiul și el dispăru dintr-odată. 
Grăsuțul îi făcu cu mâna, iar fetița coborî. Băiatul îi observă ochiii mari, curioși și mai cu seamă violeți. Fata se așeză lângă el pe bancă, în urma paşilor ei răsărind flori de fân.
— Cred că pe tine te căutam, remarcă băiatul.
— Pe mine? întrebă ea îndreptându-și rochia. 
— Da, cred că poți să mă ajuți. Să mă duci undeva, să mă ascunzi, să nu mă ducă în iad.
— Cine? Ce s-a întâmplat?
— Am murit, a dat o mașină peste mine. Stăteam în mijlocul străzii pe asfalt și...
Fetița se bosumflă. 
— Și ce căuta-i în mijlocul drumului? întrebă ea cu reproș.
Băiatul luă o gură de aer și încercă să-i explice.
— Mi-a plăcut de o fată și ea nu m-a plăcut pe mine, cam asta e. M-am întins în drum... nu știu, voiam să-mi treacă.
— Și cu ea ai vorbit?
— Cam târziu, eram deja mort. Oricum nu m-a luat în serios. 
Fetița îi zâmbi trist.
— Nu știu unde te-aș putea duce, dar poate că nu meriți să mergi acolo jos.
Și spunând asta întinse un deget spre nasul băiatului, doar ca să se lovească de palma șoferului ce apăru deodată între ei. O explozie de scântei multicolore rezultă în urma atingerii celor două mâini și o mărgea tulbure căzu jos fierbând în pământul de iarnă.
— Ăsta e al meu, spuse Moartea privind-o pe fetița cu ochi violeți. 
Fetița îi zâmbi năstrușnic bărbatului în poliester negru.
— Bună, ce mai faci? Încă duci oamenii acolo jos?
— Acolo unde merită, fetițo!
În timp ce ei se certau, grăsuțul luă de jos mărgeaua ce trepida cu energie.    
— Eu cred că ar mai merita o șansă, continuă fetița.
— De ce, pentru că a murit din dragoste!? se răsti Moartea.
— Nu, pentru că nu a făcut-o intenționat. Nu poți să arunci un copil în locul ăla, doar pentru că a făcut o greșeală.
— Ei na, uită-te la mine cum o fac.
— Cum crezi, dar eu cred că greșești.
— Deci, copilu, ce zici, ești pregătit? Moartea își îndreptă atenția spre băiat.
— Cred că da, putem să mergem, îi răspunse decepționat băiatul.
Grăsuțul urcă în limuzina neagră, iar șoferul intră trântind portiera după el.
— Să văd, am venit pe Unirii, ar trebui să fac stânga și o să ajungem imediat. Apropo, că te întrebai mai devreme, e cald, chiar foarte cald în iad.
Dădu doi bobârnaci la GPS, dar acesta tot nu-i arătă drumul.
    
va continua...

Continuă în... Grasuțul - partea II - Infernum

English version: Chubby - part I - Purgatorium

Read More »

Doi povestitori el și ea

♂ - Stau unul lângă celălalt, în pat... nu, pe canapea. Și e ceva în fața lor, trebuie să fie un TV. Se uită la un film. Merge o dramă?
♀ - Nu, să alegem altceva, o animație sau o comedie romantică... sau poate amândouă.
♂ - Băiatul o luă de mână. 
♀ - Ea se lipi de el și îl sărută.
♂ - De ce a făcut asta?
♀ - Pentru că ea îl plăcea pe băiat.
♂ - Bine și băiatul o plăcea pe fată.
♀ - Și ce fac un băiat și o fată când se plac?
♂ - Nu știu.
♀ - Au început să-și povestească vrute și nevrute.
♂ - Aha, eu mă gândeam la altceva. Adică băiatul i-a povestit cum mergea în spatele ei când se duceau la școală. Băiatul se uita la ea de la distanță. Avea grijă să stea aproape, chiar dacă nu ajungea niciodată să meargă împreună cu ea. 
♀ - Fata i-a spus că știa de el, că îl aștepta de fiecare dată să o ajungă din urmă după ce îi despărțea un semafor.
♂ - Băiatul nu știa asta. 
♀ - Nu e nimic, au mers împreună după ce a aflat.
♂ - Au mai vorbit și despre altceva?
♀ - Da, fata era curioasă ce tot scria băiatul în caietul lui când rupea paginile și le arunca pe geam.
♂ - Băiatul scria doar prostii. 
♀ - Fata i-a spus că a găsit din întâmplare una din foile aruncate.
♂ - Cred că băiatul s-a ruşinat când a auzit de treaba asta. Dar până la urmă ce era scris pe foaia aia?
♀ - Fata scoase din buzunar un pătrat de foaie ce se vedea că fusese mototolit și citi: „Câteodată vorbesc cu tine și uit ce vreau să-ți spun. Mă uit la tine cum vorbești, dar nu te mai aud. Mă uit la gura ta și încerc să-ți citesc cuvintele de pe buze, dar degeaba.”
♂ - Ăsta așa o fi fost, dar restul biletelor aruncate de băiat erau mai mult ca sigur desene și ciorne la mate.
♀ - Fetei i s-a părut foarte frumos biletul.

♂ - Oare s-au mai uitat la film? Știu că așa începusem. 
♀ - Da, fata s-a culcușit în brațele lui și au dat drumul la film.
♂ - Băiatul s-a prefăcut stânjenit, dar îi plăcea să o aibă lângă el.
♀ - Până la urmă ce film era?
♂ - Ceva despre o lume unde animalele vorbesc și pățaniile lor cu oamenii, nu știu sigur, e clar că vorbeau niște animale pe acolo. Și cei doi priviră liniștiți filmul.
♀ - Cum adică liniștiți? Uită-te cum râd la vulpea aia, ce haioasă e.
♂ - Eu cred că ar fi mai bine să-i lăsăm să se uite în pace la film.
♀ - Bine, morocănosule!

♂ - Crezi că au terminat?
♀ - Da. 
♂ - Cât de mult crezi că se plăceau cei doi?
♀ - Ce vrei să spui?
♂ - Păi crezi că băiatul a mai sărutat-o pe fată.
♀ - Da... și nu doar o dată.

♂ - Cei doi s-au plimbat şi prin parc.
♀ - S-au așezat cu fundurile pe iarbă și au privit cerul printre ramurile copacilor.
♂ - Băiatul o rugă pe fată, să-și aleagă o frunză preferată.
♀ - Iar fata se întinse pe-o ureche și îi arătă un boschete.
♂ - Cu rimă sau fără rimă, fata trebuie să-și aleagă o frunză din inimă.
♀ - Ce zici de un ac de pin? Crezi că ar fi o frunză bună pentru fată?
♂ - Vai ce inimă mică, dar dacă îi place, băiatul luă o rămurică de pin...
♀ - Nu... stai... Nu, fata se uită la toți copacii din jur: stejari mândri, salcii plângătoare, castani voioși și din toți copacii din jur își alese un arțar. Se duse la el și luă o frunză căzută. Fata îi spuse băiatului: Uite, asta e cea mai frumoasă.
♂ - Băiatul scoase un carnet și presă frunza cu delicatețe în el, apoi îl dosi în ghiozdan.
♀ - Fata îl întrebă ce o să facă cu ea.
♂ - Băiatul îi spuse că dorea s-o aibă tot timpul pe lângă el, în plus avea un frunzar, iar acolo aduna pe toate fetele pe care le pupa.
♀ - Serios? Băiatul colecționa fete?
♂ - Nu, era doar o glumă, fata nu îl luă în serios.

♂ - Ce crezi că au mai făcut împreună?
♀ - Cred că la un moment dat s-au și certat.
♂ - De ce? 
♀ - Cred că băiatul a dezamăgit-o pe fată. Cred că ea se aștepta la mai mult de la el și băiatul, în felul lui tăcut, nu reușea s-o mulțumească.
♂ - Poate a fost vina fetei, ea tot timpul dorea ceva nou, iar și iar, altceva, altundeva și din cauza asta nu era niciodată mulțumită de băiat. El se mulțumea să piardă vremea pe acasă.
♀ - Deci, băiatul era pur și simplu plictisitor, asta vrei să zici?
♂ - Poate că după un timp fata nu l-a mai plăcut.
♀ - Nu, asta nu e adevărat, ea îl plăcea pe băiat, chiar dacă dorea mai mult de la el. Dar dorea şi aventuri, dorea să vadă lucruri neașteptate, dorea să plece în locuri neobișnuite. Ce e rău într-asta?
♂ - Și pentru că el nu-i putea da lucrurile astea s-au despărțit.
♀ - De ce este asta o poveste tristă? 
♂ - Nu știu, poate că nu erau meniți să fie împreună.
♀ - Și cum s-a terminat? Fata i-a dat papucii băiatului că era mototol?
♂ - Eu nu aş zice că era mototol.

♀ - Mai târziu, la școală fata se prefăcea că nu-l vede cum scrie bilete în caiet.
♂ - Băiatul o așteptă să iasă din clasă și de data asta împături biletul şi în loc să-l arunce pe geam îl puse pe banca ei.
♀ - Fata îl găsi după ce trecu pauza și îl privi neîncrezătoare.
♂ - Deschise biletul și văzu o frunză roșiatică de arțar presată pe foaie și citi cuvintele scrise lângă ea: E foarte frumoasă frunza ta. Poţi să o iei înapoi fără grijă, nu o să fie vreo zi în care să nu mă gândesc la tine, nu o să fie vreo plimbare în parc în care să nu mă gândesc la tine, nu o să fie vânt care să nu-mi aducă aminte de tine. 
♀ - Știu că fetei i-a plăcut asta dar...
♂ - Dar ce?
♀ - Păi, s-au despărțit acum câteva rânduri.
♂ - Aha, îmi aduc aminte.
♀ - Fata se duse la băiat cu biletul în mână și îi spuse: Ai uitat să-mi spui care e frunza ta preferată.
♂ - Băiatul scoase caietul din ghiozdan. În el era o frunză proaspătă de nuc. Apoi îi spuse fetei: Ştiam că nu o să ne potrivim prea bine, nu cred că copacii noștri cresc împreună.
♀ - Fata îi zâmbi larg băiatului și îi răspunse: Trebuia să-mi fi spus și mie îmi place mirosul frunzelor de nuc. 
♂ - Și acum ce o să se întâmple?
♀ - Fata o să-l sărute.
♂ - Dar...
♀ - Taci, am zis că se pupă, da!?
♂ - Păi și restul?
♀ - Restul nu mai contează, nu vezi că se iubesc? Restul o să vină de la sine.

English version: Two storytellers him and her

Read More »