„Ai crede că viața poate fi mai frumoasă, dar te-ai înșela”
Stau în picioare în trenul ce mă duce acasă. Nu mă înțelege greșit, am loc, am bilet cu loc și, deci, am loc. Dar este un loc de rahat, este un loc plin de rahat. Vreau să spu n că este un mare rahat pe scaunul meu și se întinde frumușel pe spătar. Pare să fie de gâscă, de pasăre oricum. E alb și cu ceva galben verzui, o pleașcă mare. E memorabil.
Sunt oameni care îşi dau seama după gust dacă ai pus ou de gâscă sau de găină în mâncare, sunt curios dacă aşa o fi şi cu rahatul ăsta. Aș putea să-l păcălesc pe colegu' de scaun să-l guste, are o meclă de om care a mâncat mult rahat la viața lui, ce mai contează o degustare de pe spătarul meu.
Eh, să nu mă pierd cu firea, indiferent ce creatură s-a uşurat pe scaunul meu, va trebui să stau în picioare. Așa că stau pe culoarul de lângă scaune și apăs cu spatele geamul de afară.
Las cu greu să treacă gagicuțele durdulii pe lângă mine. Nu intenţionat, locul este strâmt, prea strâmt să nu-ți freci fundul sau alte părţi moi de pasagerii aliniaţi în picioare lângă geam. E un adevărat tren al prieteniei. Măcar ai de ales, poţi să treci cu faţa sau cu spatele. Sunt în București-Chișinău, proclamat „Trenul Prieteniei”, probabil fix din acest motiv.
E un tren lung format din vagoane verde închis cu dungă albă și completat la sfârșit de câteva vagonete grena. Cele verzi sunt cele moldovene, dar sunt rusești după litere, iar cele grena sunt românești după rugină.
Controlorii sunt urâți și grași pe ambele părţi ale Prutului. Bântuie ca niște stafii în căutare de bilete și șpagă. Îmi place de ei, par genul de oameni care ți-ar fura portofelul și la următoarea stație și-ar lua o bere din gologanii tăi. Sunt simpatici, îi văd torpilaţi chiar de la plecare. Trebuie să fie minunat să ai un loc de muncă în mișcare, ca un pasager profesionist, fără responsabilități, să mergi din vagon în vagon ca pe un vas pe mare.
Trenul este intangibil atât timp cât se mișcă, zăpada, oamenii, animalele, mașinile, toate sunt pulverizate dacă nu se dau din față.
Dacă stau bine să mă gândesc, nici mecanicul nu are cine știe ce responsabilități, dacă te vede pe șine e deja prea târziu. Ce adrenalină trebuie să fie când spulberi câte o mașină de pe calea ferată. Salariu mic, desigur, însă zilele alea când pleznești câte un microbuz trebuie să merite. Parcă îl şi văd cum îşi deschide ferestruica și îi înjură pe oamenii care sar în stânga și în dreapta: „Firea-ți ai dracu de navetiști, data viitoare să luați trenul!”. Zi și tu, unde mai ai ocazia să-ți spulberi competiția la propriu, cu urale de bucurie și aprobări venind din spate: „Da domn'e, așa merită, cine i-a pus să stea pe șine?”.
Trenul merge agale spre frații noștri moldoveni sau verii noștri moldoveni sau unchii noștri, rakeții moldoveni. Nu am nimic cu vecinii noștri, bețivanii moldoveni și nici moldovencele nu sunt de aruncat. Deci spre ei, spre moldovenii noștri.
Și moldovencele astea îmi privesc scaunul cu jind, fiind singurul scaun gol din tot trenul ăsta minunat. Una din ele se hotărăşte că nu ar fi chiar atât de rău să stai cu un rahat la spate sau poate e convinsă că poate sta pe vârful bucilor câteva sute de kilometri atentă la un exercițiu de postură. Vine la mine și mă întreabă timid, apăsat, confidențial, nu cumva să audă și ceilalți, dacă e liber. Zâmbesc, dau din cap de sus în jos și îi răspund că „nu”. Nu știu unde auzisem asta, că rușii dau din cap așa pentru „nu”, dar m-am înșelat, pentru că fata asta confuză s-a așezat pe scaun într-o poziţie „țeapăn de spate”. Vreau să-mi păstrez locul, să-i repet că e ocupat, dar asta ar însemna că și eu sunt un găozar și nimeni nu vrea să recunoască asta.
Mă împac cu gândul și mă apuc să mă uit mai bine la colegii de scaun pe care îi acompaniez acum în picioare. Mâini dure, mâini muncite, arse de soare stau lângă mine.
Un bătrânel, stă îngrămădit cu alți doi, stau trei pe două locuri. E cu șapca alene într-o parte, ai zice că e marinar, dacă nu am fi atât de departe de mare. Bătrânul e suplu și pare mai dur decât mojicii tineri de lângă el. El are ochii de un albastru spălăcit și e lipit de scaun. Îmi pare că l-a ținut spatele doar până la scaun, că odată așezat, acolo a înțepenit, în pielea moale, falsă și presupun eu fără rahat de gâscă pe spate. Asta e doar o supoziție, pentru că nu le-am văzut scaunele, erau așezați când am apărut eu.
Zic așa, cineva a pus o gâscă deasupra, pe grătarul cu bagaje și așa a apărut bucuria pe scaunul meu. Poate chiar de dimineaţă, când a venit de la Chişinău, pentru că acum nu e nicio urmă de gâscă. Mai mult ca sigur gâscă, dar nu insist.
Un fir de lumină pătrunde printre perdele și-i cade pe ochi tânărului muncitor de la geam, trezindu-l. Moșu își scoate șapca, lăsând la iveală o chelie deasă, și i-o pune pe față tânărului pironit de schija de lumină.
— E bine?
— Mersi bre.
Bătrânul usucă o sticlă de un litru de bere și o aruncă în papornița dintre picioare ca un lucru bine făcut. Apoi, că tot e cu mâna în paporniță scoate de acolo, tainic, o sticluță de tărie colorată, își spală gura cu ea și o dă mai departe.
Primul de lângă el, un băiat cu blugii rupți în genunchi ia o gură de încep să-i sticlească ochii. Își freacă fața cu mâinile și zâmbește ştirb bătrânului. Moşu', hâtru, îi face semn să o dea mai departe.
În dreapta lor, lângă geam, într-un hanorac pe jumătate desfăcut, fără tricou, stă tânărul ce încerca să moțăie. Nebărbieritul o pune la gură ca un nesătul și se trezește pe loc, sărind în sus pe tălpi.
Rachiul îi gâdilă pe limbă și încep să vorbească. Sunt muncitori în construcții, izolează blocuri comuniste în timpul săptămânii, iar în weekend se întorc acasă. Capitala îi cheamă pe bani frumoși și aşa ajung bărbații ăștia să-şi rupă spinarea pe schele.
În fața lor, lângă scaunul care mi-ar fi revenit mie, stă al patrulea schelar. E transpirat cu părul lipit pe frunte. Nu am mai văzut un om cu atâția mușchi să aibă o privire mai rușinoasă. E mai în formă decât toţi ceilalți, are umerii largi și un nas rupt spre dreapta. Nasul îl urâţește și îi dă o răsuflare sâsâită. Își linge buza de sus când vorbește, dar preferă să tacă. Pasatul rachiului îl sare pe băiat. O fi minor.
Moşu mai ia un gât și bagă sticla, pe jumătate goală, înapoi în paporniță.
Se vede că bătrânul fusese chipeș în tinerețe, dar din ce povestea asta nu l-a ajutat cu nimic. Își luase o nevastă frumoasă care se făcea că muncește doar când venea el acasă și restul timpului era curvă în sat.
Tinerii stau cu gura până la urechi în timp ce moșu' le înflorește povești de curvăsărie. Îi învaţă şi pe ei să se ferească de femeia frumoasă.
Trenul e plin ochi, iar schelarii de lângă mine sunt o mare distracţie, dar mai sunt şi alte distracţii. Mai sunt pipingele Merlin Monroe cu părul în vânt și cu ochelari de soare pe nas. Mai sunt brunețele cochețele scurse în scaun, ce își aduc aminte, din când în când, că nu e frumos ca o domnișoară să stea crăcănici lângă o mână de șantieriști. Mai sunt tipi cu cercei în ureche și un dubios cu un cui în sprânceană.
O tipă cu ochelari de soare îmi trage o privire lungă de tot, cred că am admirat-o prea intens sau poate vrea să mă mustre că stau în drumul moldovencelor astea care se fâțâie pe hol. Își dă ochelarii jos și se uită la mine, are cearcăne adânci după ochelari. Îi zic, așa șoptit, ca o rugăciune „Nu iubi, te rog, pune ochelarii la loc, arăți mai cool cu ei”.
Şi, în mod incredibil... mă ascultă... sau mi-o fi citit pe buze, naiba știe. Acu se joacă plictisită cu picioarele pe sub scaun. Ar trebui să mă duc să o bag în seamă, doar că stă lângă o gaiţă. O, Doamne, și ce mai troncăne. Ţaca-ţaca, ţaca-ţaca, nu pot să am și eu un gând ca lumea în cap. Îi face capul calendar unui amărât căruia îi văd doar ceafa. Are o carte în mână, dar, într-o oră jumate, nu a dus-o la ochi. Nu s-a oprit din palavragit de când s-a urcat. Nu mai pot să gândesc. Termină dracu'!
Mă refugiez între vagoane pentru un pic de liniște, aici mi se sparg șinele în cap, dar măcar am scăpat de vocea muierii. Stau în locul ăla dintre vagoane, cu două plăci de metal sandvici între mine și solul grăbit de dedesubt. Burdufurile ce leagă vagoanele flutură în vânt. Între burduf și plăcile de metal pe care stau se vede un torent de pământ, pietriș și traverse ce curg pe sub mine. Mă ia amețeala, încerc să nu mă uit.
E aventură mare, aici, între vagoane, moartea e mai aproape de tine, dar și țigara intră mai bine. A rămas ultimul loc unde mai poți trage un fum în tot trenul, ultimul loc liniștit, asta până când l-or moderniza cu treceri etanșe. Să-i ia naiba, cu inovațiile și modernizările lor!
Stau în picioare în trenul ce mă duce acasă. Nu mă înțelege greșit, am loc, am bilet cu loc și, deci, am loc. Dar este un loc de rahat, este un loc plin de rahat. Vreau să spu n că este un mare rahat pe scaunul meu și se întinde frumușel pe spătar. Pare să fie de gâscă, de pasăre oricum. E alb și cu ceva galben verzui, o pleașcă mare. E memorabil.
Sunt oameni care îşi dau seama după gust dacă ai pus ou de gâscă sau de găină în mâncare, sunt curios dacă aşa o fi şi cu rahatul ăsta. Aș putea să-l păcălesc pe colegu' de scaun să-l guste, are o meclă de om care a mâncat mult rahat la viața lui, ce mai contează o degustare de pe spătarul meu.
Eh, să nu mă pierd cu firea, indiferent ce creatură s-a uşurat pe scaunul meu, va trebui să stau în picioare. Așa că stau pe culoarul de lângă scaune și apăs cu spatele geamul de afară.
Las cu greu să treacă gagicuțele durdulii pe lângă mine. Nu intenţionat, locul este strâmt, prea strâmt să nu-ți freci fundul sau alte părţi moi de pasagerii aliniaţi în picioare lângă geam. E un adevărat tren al prieteniei. Măcar ai de ales, poţi să treci cu faţa sau cu spatele. Sunt în București-Chișinău, proclamat „Trenul Prieteniei”, probabil fix din acest motiv.
E un tren lung format din vagoane verde închis cu dungă albă și completat la sfârșit de câteva vagonete grena. Cele verzi sunt cele moldovene, dar sunt rusești după litere, iar cele grena sunt românești după rugină.
Controlorii sunt urâți și grași pe ambele părţi ale Prutului. Bântuie ca niște stafii în căutare de bilete și șpagă. Îmi place de ei, par genul de oameni care ți-ar fura portofelul și la următoarea stație și-ar lua o bere din gologanii tăi. Sunt simpatici, îi văd torpilaţi chiar de la plecare. Trebuie să fie minunat să ai un loc de muncă în mișcare, ca un pasager profesionist, fără responsabilități, să mergi din vagon în vagon ca pe un vas pe mare.
Trenul este intangibil atât timp cât se mișcă, zăpada, oamenii, animalele, mașinile, toate sunt pulverizate dacă nu se dau din față.
Dacă stau bine să mă gândesc, nici mecanicul nu are cine știe ce responsabilități, dacă te vede pe șine e deja prea târziu. Ce adrenalină trebuie să fie când spulberi câte o mașină de pe calea ferată. Salariu mic, desigur, însă zilele alea când pleznești câte un microbuz trebuie să merite. Parcă îl şi văd cum îşi deschide ferestruica și îi înjură pe oamenii care sar în stânga și în dreapta: „Firea-ți ai dracu de navetiști, data viitoare să luați trenul!”. Zi și tu, unde mai ai ocazia să-ți spulberi competiția la propriu, cu urale de bucurie și aprobări venind din spate: „Da domn'e, așa merită, cine i-a pus să stea pe șine?”.
Trenul merge agale spre frații noștri moldoveni sau verii noștri moldoveni sau unchii noștri, rakeții moldoveni. Nu am nimic cu vecinii noștri, bețivanii moldoveni și nici moldovencele nu sunt de aruncat. Deci spre ei, spre moldovenii noștri.
Și moldovencele astea îmi privesc scaunul cu jind, fiind singurul scaun gol din tot trenul ăsta minunat. Una din ele se hotărăşte că nu ar fi chiar atât de rău să stai cu un rahat la spate sau poate e convinsă că poate sta pe vârful bucilor câteva sute de kilometri atentă la un exercițiu de postură. Vine la mine și mă întreabă timid, apăsat, confidențial, nu cumva să audă și ceilalți, dacă e liber. Zâmbesc, dau din cap de sus în jos și îi răspund că „nu”. Nu știu unde auzisem asta, că rușii dau din cap așa pentru „nu”, dar m-am înșelat, pentru că fata asta confuză s-a așezat pe scaun într-o poziţie „țeapăn de spate”. Vreau să-mi păstrez locul, să-i repet că e ocupat, dar asta ar însemna că și eu sunt un găozar și nimeni nu vrea să recunoască asta.
Mă împac cu gândul și mă apuc să mă uit mai bine la colegii de scaun pe care îi acompaniez acum în picioare. Mâini dure, mâini muncite, arse de soare stau lângă mine.
Un bătrânel, stă îngrămădit cu alți doi, stau trei pe două locuri. E cu șapca alene într-o parte, ai zice că e marinar, dacă nu am fi atât de departe de mare. Bătrânul e suplu și pare mai dur decât mojicii tineri de lângă el. El are ochii de un albastru spălăcit și e lipit de scaun. Îmi pare că l-a ținut spatele doar până la scaun, că odată așezat, acolo a înțepenit, în pielea moale, falsă și presupun eu fără rahat de gâscă pe spate. Asta e doar o supoziție, pentru că nu le-am văzut scaunele, erau așezați când am apărut eu.
Zic așa, cineva a pus o gâscă deasupra, pe grătarul cu bagaje și așa a apărut bucuria pe scaunul meu. Poate chiar de dimineaţă, când a venit de la Chişinău, pentru că acum nu e nicio urmă de gâscă. Mai mult ca sigur gâscă, dar nu insist.
Un fir de lumină pătrunde printre perdele și-i cade pe ochi tânărului muncitor de la geam, trezindu-l. Moșu își scoate șapca, lăsând la iveală o chelie deasă, și i-o pune pe față tânărului pironit de schija de lumină.
— E bine?
— Mersi bre.
Bătrânul usucă o sticlă de un litru de bere și o aruncă în papornița dintre picioare ca un lucru bine făcut. Apoi, că tot e cu mâna în paporniță scoate de acolo, tainic, o sticluță de tărie colorată, își spală gura cu ea și o dă mai departe.
Primul de lângă el, un băiat cu blugii rupți în genunchi ia o gură de încep să-i sticlească ochii. Își freacă fața cu mâinile și zâmbește ştirb bătrânului. Moşu', hâtru, îi face semn să o dea mai departe.
În dreapta lor, lângă geam, într-un hanorac pe jumătate desfăcut, fără tricou, stă tânărul ce încerca să moțăie. Nebărbieritul o pune la gură ca un nesătul și se trezește pe loc, sărind în sus pe tălpi.
Rachiul îi gâdilă pe limbă și încep să vorbească. Sunt muncitori în construcții, izolează blocuri comuniste în timpul săptămânii, iar în weekend se întorc acasă. Capitala îi cheamă pe bani frumoși și aşa ajung bărbații ăștia să-şi rupă spinarea pe schele.
În fața lor, lângă scaunul care mi-ar fi revenit mie, stă al patrulea schelar. E transpirat cu părul lipit pe frunte. Nu am mai văzut un om cu atâția mușchi să aibă o privire mai rușinoasă. E mai în formă decât toţi ceilalți, are umerii largi și un nas rupt spre dreapta. Nasul îl urâţește și îi dă o răsuflare sâsâită. Își linge buza de sus când vorbește, dar preferă să tacă. Pasatul rachiului îl sare pe băiat. O fi minor.
Moşu mai ia un gât și bagă sticla, pe jumătate goală, înapoi în paporniță.
Se vede că bătrânul fusese chipeș în tinerețe, dar din ce povestea asta nu l-a ajutat cu nimic. Își luase o nevastă frumoasă care se făcea că muncește doar când venea el acasă și restul timpului era curvă în sat.
Tinerii stau cu gura până la urechi în timp ce moșu' le înflorește povești de curvăsărie. Îi învaţă şi pe ei să se ferească de femeia frumoasă.
Trenul e plin ochi, iar schelarii de lângă mine sunt o mare distracţie, dar mai sunt şi alte distracţii. Mai sunt pipingele Merlin Monroe cu părul în vânt și cu ochelari de soare pe nas. Mai sunt brunețele cochețele scurse în scaun, ce își aduc aminte, din când în când, că nu e frumos ca o domnișoară să stea crăcănici lângă o mână de șantieriști. Mai sunt tipi cu cercei în ureche și un dubios cu un cui în sprânceană.
O tipă cu ochelari de soare îmi trage o privire lungă de tot, cred că am admirat-o prea intens sau poate vrea să mă mustre că stau în drumul moldovencelor astea care se fâțâie pe hol. Își dă ochelarii jos și se uită la mine, are cearcăne adânci după ochelari. Îi zic, așa șoptit, ca o rugăciune „Nu iubi, te rog, pune ochelarii la loc, arăți mai cool cu ei”.
Şi, în mod incredibil... mă ascultă... sau mi-o fi citit pe buze, naiba știe. Acu se joacă plictisită cu picioarele pe sub scaun. Ar trebui să mă duc să o bag în seamă, doar că stă lângă o gaiţă. O, Doamne, și ce mai troncăne. Ţaca-ţaca, ţaca-ţaca, nu pot să am și eu un gând ca lumea în cap. Îi face capul calendar unui amărât căruia îi văd doar ceafa. Are o carte în mână, dar, într-o oră jumate, nu a dus-o la ochi. Nu s-a oprit din palavragit de când s-a urcat. Nu mai pot să gândesc. Termină dracu'!
Mă refugiez între vagoane pentru un pic de liniște, aici mi se sparg șinele în cap, dar măcar am scăpat de vocea muierii. Stau în locul ăla dintre vagoane, cu două plăci de metal sandvici între mine și solul grăbit de dedesubt. Burdufurile ce leagă vagoanele flutură în vânt. Între burduf și plăcile de metal pe care stau se vede un torent de pământ, pietriș și traverse ce curg pe sub mine. Mă ia amețeala, încerc să nu mă uit.
E aventură mare, aici, între vagoane, moartea e mai aproape de tine, dar și țigara intră mai bine. A rămas ultimul loc unde mai poți trage un fum în tot trenul, ultimul loc liniștit, asta până când l-or moderniza cu treceri etanșe. Să-i ia naiba, cu inovațiile și modernizările lor!
English version: The friendship train