— Sunt doar niște cursuri, ezită băiatul.
— Nu ai nevoie de ele, îi răspunse șoferul.
Băiatul așeză calm ghiozdanul în zăpadă și urcă la dreapta șoferului.
— Domnul Andrei? întrebă șoferul.
— Da, răspunse studentul.
Șoferul înghiți o listă de nume și se întoarse cu un rânjet în direcția pasagerilor.
— Domnilor, niciunul din voi nu va scăpa cu viață, așa că, bucurați-vă de acest ultim drum.
Timbrul motorului le vibra în piept ca o a doua inimă când mașina porni într-un ropot de fum.
— Domnu’ Andrei, dânșii sunt domnu’ George și domnu’ Ștefan, explică șoferul.
George, un tânăr nesigur, îi făcu un semn cu mâna, abia reușind să se oprească din tremurat. Ștefan, mai calm, stătea cu capul lipit de geamul portierei și îl ignoră.
— Vedeți oamenii ăia, de pe trotuar, ce își târâie picioarele în zăpadă? Sunt niște cadavre umblătoare, nu există în momentul ăsta. Au dispărut de cum au pus piciorul pe stradă: căști la urechi, ochelari de soare pe nas, o carte în mână. Ar face orice să nu existe pe stradă. Nu știu dacă îmi e scârbă sau milă, spuse șoferul apucând volanul.
Andrei îl privi lung, dar nu reuși să scoată niciun sunet, nicio întrebare.
— Ce te uiți așa? Eu sunt fix invers, trăiesc pe stradă. E mai amuzant cu dependenții, curvele și perverșii, minunatele creaturi are neonului galben...
— Ai uitat să te prezinți, vrea doar să știe cum să-ți spună, sugeră Ștefan rămânând cu privirea dincolo de geam.
— Aaa da, eu sunt groparul din această seară, continuă vesel șoferul.
— E vreo șansă să supraviețuim? întrebă îngrijorat George.
— Doar dacă ai planuri să ajungi o legumă gratinată, dar stai liniștit, am avut grijă să nu se întâmple asta.
Iar șoferul bătu ușor cu un deget în plasticul descărnat din mijlocul volanului. Toate airbag-urile mașinii fuseseră smulse.
— Mai am pe aici câteva surprize, odată ce am apăsat accelerația, nimic nu ne mai poate opri.
— Și unde mergem? întrebă Andrei.
— Clasic, la podul rupt peste defileul Cioara, explică șoferul.
George își luă capul în mâini și începu să plângă ușor.
— Este un sfârșit minunat, e normal să fim emoționați, dar nu trebuie să ratăm momentul, îl îmbărbătă șoferul.
— De ce acolo? întrebă Andrei.
— Cum de ce? Asta e tradiția, mârâi șoferul.
Ștefan le explică celorlalți monoton:
— La începutul fiecărui an, la prima lună plină, mașinile negre gonesc spre Podul Ciorii. Trebuie să fim primii acolo, doar primii se aruncă în gol, restul trebuie să mai aștepte un an.
— Exact, scuipă printre dinți șoferul inspectând traficul.
Pe drum, în fața sinucigașilor, o altă mașină neagră alerga în aceeași direcție cu ei. Șoferul se apropie de cealaltă berlină.
— Patru inși o calcă spre Podul Ciorii într-o negricioasă bătrână. Ăștia sunt competiția! urlă șoferul și trase de volan aruncând cele două mașini într-o luptă corp la corp.
Metalul crud se contorsionă în ciocnire pierzându-și o parte din pielea vopsită. Mașinile mușcau una din cealaltă, iar sedanul rival fu aruncat de pe drum într-un stâlp. Șoferul le zâmbi băieților și ieși vesel din mașină, fluturând un levier ca pe un evantai. Mașina opusă îmbrățișa acum un par de beton. Andrei îl urmă pe șofer:
— Sunt ca noi?
— Nu ca noi, niște amatori.
Pilotul mașinii concurente era leșinat în perna airbag-ului, iar șoferul deschise ușa cu levierul și îl târî afară.
— Poate la anu... și scoate dracu airbag-urile.
— Cu ceilalți ce facem? îl opri Andrei.
— Pasagerii? Cu puțin noroc și-au rupt gâtu.
Mașina își continuă drumul furioasă, scuipând fum albastru în spate.
— Pierzi ulei, o să calezi motorul, îi făcu observație Ștefan.
Șoferul șopti blând:
— E în regulă, ăsta e ultimul drum și pentru ea. Domnilor, sper ca v-ați scris ultimele cuvinte.
Andrei nu răspunse, iar șoferul se scotocii prin buzunare și scoase o jumătate de creion, o hârtie și un prezervativ.
— Scrie, pune-l în prezervativ și înghite. Mașina asta o să ajungă la 1300 de grade, dar corpul uman este un sac de organe ce fleșcăie cu apă, sunt șanse să-ți găsească biletul la autopsie.
— Nu știu ce caut aici, vreau... vreau să fumez o țigară, aveți o țigară? murmură George.
— Cum adică nu ști? Cauți moartea, ai căutat-o în ziare, pe net, ai auzit povești de la prieteni, te-ai rugat de oameni pe forumuri. Ei bine ai găsit-o, i-o tăie Ștefan.
— Ia una de la mine, se oferi Andrei întinzând un pachet de țigări.
Șoferul ridică ochii din drum.
— Nu e o idee bună, nu știu dacă ați observat, dar a început să miroasă a benzină. Am burdușit portierele cu sticle și cred că la ultima noastră ciocnire am spart câteva.
— Te rog, lasă-mă să ies, fumez o țigară și mergem, se rugă George.
— E prea târziu, spuse șoferul în timp ce din motor ieșeau aburi.
Mașina gonea pe stradă precum o cometă în flăcări, lăsând în urmă o coadă alb-albăstruie.
— Nu îmi pasă care sunt motivele voastre. V-ați săturat de dușuri reci de dimineață? E proastă cafeaua de la muncă? Poate că aurolacul nu vă mai inspiră? Nu contează, acolo e podul!
Mașina alerga, ca un animal rănit, spre marginea podului. Ștefan îi vorbi șoferului:
— Lasă-l să coboare, la știri mai toate mașinile astea au doar trei oameni în ele și noi suntem patru.
Șoferul deschise portiera, apăsă pedala de accelerație până la fund și contră:
— Dar sunteți doar trei, și spunând asta se aruncă din mașina ce țâșni peste pod.
English version: The last ride
No comments :
Post a Comment