Sep 1, 2023
În cochilie
May 25, 2022
Sânge ruginiu
Bărbatul încărunțit întindea unsoare peste traseul unei roți melcate. El lua drăgăstos din căpușul palmei vaselină pe degete și mângâia fiecare loc unde fierul urma să se atingă de fier. Mecanicul bibilea mașina la fel cum o mamă își îngrijește copilul. Fiecare piesă avea șpilul ei, toate pozițiile aveau chichițele lor, nimic nu mergea de-a binelea și din prima.
Mecanicul îi scoase dinții de tracțiune și începu să-i frecangească cu peria de oțel. Nu se opri din frecat până când nu dădu transpirația peste el. Se șterse de sudoare și cu aceeași cârpă murdară lustrui piesa metalică punând dinții la loc.
Luă în gură capacul unei cutii de ulei și turnă ușor în rezervorul de ungere. Mișcă manual angrenajele așteptând să vadă o peliculă strălucitoare de lubrifiant peste toți dinții de fier. Verifică cu mâna acolo unde nu-i ajungea privirea. Își scoase mâna înăclăită, mulțumit de rezultat. Bărbatul lucra cu grijă, acordând mașina ca un pian. Orice zgomot neobișnuit ar fi trădat o problemă.
Mulțumit de treaba făcută prinse la loc panoul de metal înapoi în pieptul mașinii. Înșurubă panoul în două șuruburi știind că următoarea pricină tot de acolo avea să vină.
Deschise o bere și sorbi mândru. Cu o sticlă maro într-o mână și cu o rufă murdară în cealaltă, mecanicul ștergea mașina de dâre de ulei. "Mai bine să curgă pe dinafară decât să nu aibă pe dinăuntru", gândi bărbatul. Oricum nu avea să fie suficient, mașina cerea tot timpul mai mult.
Bătrânului îi trecea aer cald prin părul grizonat și el scăpă o înjurătură printre dinți. Privi încruntat gura de ventilație ce nu mai făcea față căldurii.
Din spate veni val vârtej din celălalt capăt al halei un bărbat stors într-o cămașă necălcată. Bărbatul neras avea pe față o expresie de sictir.
-- Domn' inginer, mecanicul își salută șeful.
Inginerul se făcu că nu-i vede berea și îl bătu pe umăr.
-- Ce zici Ioane, o să meargă?
-- Merge, spuse încrezător mecanicul.
-- Avem de muncă Ioane.
-- Foarte bine, merge vă zic.
-- Nu e bine, futu-i mama mă-sii, că am comenzi pentru toate mașinile și astea noi dau rateuri de nu te văd. Pun proba, reglez și în 5 minute e decalibrată, pun iar proba+ iar reglez merge 5 minute și se oprește.
-- E de la căldură, dau buleli la cald.
-- Antichitatea asta e singura care mai merge pe febra asta.
-- Da, domn inginer, chiar vroiam să vă spun, nu suntem la plajă, poate ar fi bine să opriți aerul.
Inginerul dădu gânditor din cap și îi dădu vestea proastă.
-- Măgăreața o să pice pe tine.
-- Adică?
-- Tu și scula asta bătrână trebuie să ne scapi. Am comandă mare Ioane. Pot să mai trag de timp, dar trebuie să le și dau ceva. Tre să stai călare pe ea până își revin putorile astea noi.
-- Aha, răspunse laconic mecanicul.
-- Îți mai aduc un băiat.
-- Pentru ce?
Inginerul uscat se întoarse cu spatele și repetă rânzos.
-- Îți mai aduc pe cineva, mama dracu.
Mecanicul trase pârghiile de control afară cu totul. Le inspectă și le fixă la loc cu rigla de măsură. Aruncă o planșă zincată pe patul de lucru și dădu drumul la mașină. Mașina trosni mecanic peste planșeu. Mecanicul mustăci nemulțumit de rezultat, mașina făcuse o cută de-a lungul liniei de tăiere. Bătrânul scărpină marginea ridicată cu unghia, apoi scoase o șurubelniță și răzui un șanț de refulare înăclăit. Nici foile de metal nu mai vroiau să stea întinse de la căldură. Încă un trosnit și planșeul era tăiat în două. Bătrânul măsură indicația de tăiere și contemplă rezultatul.
Simți o privire pe ceafă și se întoarse nervos. Un băiat tânăr îi aduse un braț de tăblii.
-- Ziua bună, v-am adus modelele de lucru.
-- Lasă-le jos.
Băiatul puse grijuliu mormanul de matrițe lângă mașină și-l așteptă pe mecanic să se întoarcă.
Bătrânul desfăcu o lamă din clame și apoi umblă la câteva șuruburi de prindere. Ieși din burta mașinii cu o ghilotină. O încercă cu unghia.
-- Ce mai vrei? Îl întrebă pe băiat văzând că nu pleacă.
-- Păi domn inginer mi-a zis ...
-- Ce ți-a zis? Vezi-ți de treabă, hai.
Bătrânul fixă lama la polizor și începu să o lucreze. După câteva minute puse lama la loc și aruncă o privire peste formele lăsate de băiat. Noile șabloane aveau forme ciudate, complicate. Mașina nu fusese gândită pentru așa ceva. Bătrânul mârâi printre dinți și puse primul șablon pe patul de lucru.
Măsură și setă pârghiile de control în noile poziții apoi împinse două pene de fier să forțeze mașina să lucreze cu formatul dificil. O ascultă grijuliu. Prima planșă ieși prost. Slăbi riglele lăsând un mic joc ca mașina să-și aleagă singură drumul. A doua planșă ieși mai bine.
Din capătul celălalt al halei se auzi o întrebare urlată.
-- Ce zici Ioane, o să meargă?
"Toate mizeriile ajung la mine", gândi mecanicul. Ignoră întrebarea și continuă să privească de la mașină la tablă și de la tablă la mașină, căutând o soluție.
Era capabilă, trebuia doar gâdilată cum trebuie. Numai el știa ce îi place. Mașina mânca odată planșee ca pe pâinea caldă, dar acum cu modelele astea nici moșul nu știa dacă o să facă față. Munca devenise tot mai dificilă, trebuiau făcut un plan de lucru din mai multe treceri pe când cele noi făceau treaba de la un cap la altul automat. Ce să faci? Toți vroiau lucruri din ce în ce mai complicate, care mai de care mai fistichii. Ion și mașina lui fuseseră abandonați în fundul halei, iar restul fabricii îi aștepta pe amândoi să moară de bătrânețe. "Baba" mai lucra acum doar ce le scăpa celorlalți, comenzi mici și fără pretenții.
Muncise destul Ion și mașina lui, zeci de ani trăseseră împreună la planșeele de zinc. Mașina nu mai avea acuratețea de altă dată, se tociseră clamele de prindere și zimții pentru pași. Rămăsese să lucreze cu volanta de rezervă, dar nu mai conta, Ion trebuia să se pensioneze și mașina lui, mai bătrână ca moartea, trebuia și ea pensionată.
Odată cu plecarea lui avea să ajungă fier vechi. Își făcuse treaba bine, dar acum era piesă de muzeu.
-- Nu se mai fac ca pe vremuri. Poate e mai bine așa, să nu se chinuie și alții, șopti bătrânul.
-- Ioane, măi, ți-am adus un băiat. Unde e?
Bărbatul dădu din umeri.
-- Băi Ioane, băiatul nu e prost. E tânăr, dar vrea să învețe. L-am mirosit, e pui de mecanic.
-- Și ce să fac eu cu el?
-- Mașina asta nu era pentru doi.
-- Era.
-- Păi și atunci ce dracu? Ia și învață-l.
Șeful plecă și tânărul tăcut apăru iar în spatele lui Ion. Mecanicului simții cum îi crește o pată de transpirație pe spate și se întoarse.
-- Băi puștache, fă și tu niște zgomot când te miști. O să-mi crape inima cu tine.
Băiatu tăcu iar Ion îl privi de sus până jos. Îi lipsea prima falangă de la arătătorul mâinii drepte.
-- Stai jos că nu știu de ce mi te-au adus pe cap.
-- Să vă ajut dacă mașina mai cere un om.
-- Mașina asta mai avea nevoie de un om și acum 10 ani, dar azi s-au găsit să mi-te aducă. Nu am nevoie, mă auzi? M-am descurcat până acum și o să mă descurc și de acu încolo.
-- Și ... am auzit că faceți anii, îndrăzni băiatul.
-- Ei nu mai spune, mă bucur că m-ai anunțat, nu știam.
Ion îl privi dând tăcut din cap, băiatul îi vorbise drept.
-- Fă ordine pe lângă mașină să nu ne împiedicăm de toate vechiturile astea. La noapte îi dăm drumul.
-- La noapte?
-- Nu ți-a zis șef-tu? Acu asculți de mine. Lucrăm la noapte, e mai răcoare.
Băiatul se puse pe adunat. Făcu grămezi ordonate din toate ruginiturile și apoi mătură.
-- Cum te cheamă puștiu? Cum îți zic ăștia?
-- Andrei, dar îmi zic Pianistu, spuse băiatul arătându-i mâna rablagită.
Pe bătrân îl bufni râsul.
-- Bună, futu-i în cur de lepre, se pricep la porecle. Stai liniștit că n-o să-ți zic așa, dar nici tu să nu mă iei cu dumneavoastră, Ion și atât.
-- Bine ... Ion.
-- Mai cu gâlme, dar îți trece.
Bătrânul luă unul din modele și îl puse pe masa de lucru. Ajustă riglele și învârti o roată cu mâner. Manivela trecea mașina prin toți pașii de lucru. Mecanicul învârti tandru pârghia așteptând o trosnitură finală ca apoi să grăbească pasul curios de rezultat. Rând pe rând mecanicul luă fiecare foaie studiind rezultatul. Când trecu prin tot brațul de modele se întoarse la Andrei cu un zâmbet ștrengăresc.
-- Ști care e partea bună cu statul în fundul uzinei, Andreiaș? Ești mai aproape de ieșire. Hai la o țigară. Fumezi?
-- Nu prea.
-- Mai bine, tu chiar poți să te bucuri de aerul nostru industrial.
*
Era o zi caniculară afară, în orice direcție ai fi privit aerul venea spre tine în valuri. Bătrânul apăsă asfaltul și simții cum i se înmoaie sub picioare. Pe stradă camioanele erau trase pe dreapta așteptând răcoarea serii să-și continue drumul. Ion se retrase într-un colț umbros și își aprinse o țigară.
-- Ce zici? Întrebă moșu.
-- E mai bine afară, pot să-mi folosesc și eu plămânii.
-- E uscat de aia poți să răsufli. Lasă că pleacă bulangii ăștia și seara derulăm ușa mare din spate. Climatizarea o merge la aparataje, dar la noi iocu.
Din spate ieși inginerul ținând în mână modelele test făcute de Ion. Plesni ușa și îl căută cu privirea pe mecanic. Chiorât de lumină își făcu mâna cozoroc încercând să-l găsească.
-- Ioane, m-am uitat, aerul e copt, nu mai face față oricât am vrea. Am deschis unul și se topeau firele în el. Nu știu ce pizda mă-sii să mai fac, a rămas să ne băgăm în pământ după cârtițe.
-- În regulă, v-ați hotărât care sunt mai importante? Lăsați la mine pe astea urgente. Baba nu se poticnește la căldură. Eu și copilu rămânem în noaptea asta să le facem.
Inginerul privi modelele de test.
-- Or să stea mai drepte la noapte, spuse Ion privind și el planșeele.
-- Ia mai mult de o noapte Ioane.
-- Cât o lua.
Inginerul dădu din cap fără să zică nimic, mâna cu care își freca bărbia ajunse să-l scarpine la ceafă. Își făcea niște calcule.
-- Bine, liber până diseară.
*
Mecanicul și ucenicul se întoarseră în hală. Aerul din hală era îmbâcsit cu ulei încins și motorină. Ca un rac într-o supă, mecanicul se târî până la o băncuță de lemn și se întinse pe ea. Își mototoli salopeta sub cap în formă de pernă.
-- Ar fi bine să prinzi și tu o ațipeală, la noapte tragem.
Băiatul îl privi curios pe bătrân, nu ar fi putut adormi la ora asta nici plătit, își căută de muncă în altă parte.
*
Cu venirea serii cei doi se puseră pe treabă. Andrei încărca planșeele pe o parte iar Ion le ridica pe cealaltă, verificând din când în când modelul, ajustând din mers.
-- Suntem furnici într-o mare colonie Andreiaș, îi spuse bătrânul deasupra zgomotului. Când ești furnică sunt sacrificii de făcut. Trebuie să-ți rupi spatele, să te doară toate alea, pentru colonie.
-- Asta e viața de furnică?
-- Păi nu cărăm noi lucruri de colo colo? Așa am acoperit pământul.
-- Și dacă nu vreau să-mi rup spatele?
-- Ai fi putut fi greier, dar n-a fost să fie. Noi ăștia de aici suntem furnici, ăia de sus sunt greieri, stau pe crăci ca pe oase și se uită flămânzi la noi.
-- Și e corect?
-- Cine a zis că e corect? Eu doar spuneam că suntem furnici.
-- Vreo scăpare din viața asta de furnică?
-- Nu cred, nicio scăpare. Avem de îndurat și atât. O să ne bucurăm și noi după ce crăpăm, atunci o să ne treacă durerile.
Bărbații munciră toată noaptea ocazional luând pauze de țigară. Odată cu venirea dimineții mașina începu să mârâie nemulțumită. Mecanicul privi ultimul teanc de planșee când lumina începu să săgeteze hala.
-- Gata puștiu, nu mai pune. Ia-le pe astea în față și du-te acasă. Termin eu.
Andrei luă teancul și ezită la plecare. Bătrânul îl salută cu spatele întors.
-- Vezi cum faci poate și dormi.
-- Dorm și în picioare după noaptea asta.
Mecanicul privi mașina, își suflecă mânecile și desfăcu panoul de metal ce se ținea în două șuruburi.
*
Revenit odată cu seară Andrei îl găsi pe bătrân moțăind pe băncuță cu șapca pe față. Se uită lung la panoul deschis și își întinse gâtul înauntru inspectând mațele mașinii.
-- Vezi că te mușcă de nas, îi spuse bătrânul de sub șapcă.
-- Vroiam să văd ce meșterești mata la ea.
-- Să te bucuri că nu tre să-ți bați capu, momentan astea sunt migrenele mele. O să vină și vremea ta, stai liniștit.
Munca în a doua noapte intră într-un ritm familiar, mai ușor. Băiatul vroia să pună mai multe plăci, să dea drumul la viteză. Bătrânul îl temperă privindu-l pe deasupra ochelarilor. La fiecare câteva plăci mecanicul scotea o riglă și măsura tăieturile oprindu-l și pe Andrei din muncă.
-- Baba o ia pe arătură încetișor, îți scapă de sub mână fără să-ți dai seama. Să nu ne trezim la sfârșit că am muncit de pomană.
Mecanicul studie ultimul planșeu și se încruntă.
-- Uite, iar bătrânul îi arătă marginea tăiată.
-- Da.
-- Și o auzi cum face?
-- Nu știu.
-- Vrea să dea rateuri.
Andrei își ciuli urechile și ascultă, apoi puse mâna pe mașină, imitându-l pe bătrân.
-- Îți formezi și tu urechea după ce îți toacă asta câteva luni în cap. Du-te și ia niște ulei din hala mare.
-- Bine, iar băiatul o luă grăbit spre cealaltă hală.
-- Ști de care, da? Să nu te prind că le iei uleiu din bucătărie.
-- Haide domnu Ion.
-- Lasă, lasă că știu eu.
Băiatul ajunse la jumatea drumului, dar se hotărî să se întoarcă să ia totuși o canistră ca model. Se întoarse în hală și îl văzu pe bătrân cu mâna suflecată în mașină.
-- Ce faci, ți-am zis să pleci.
-- Ce s-a întâmplat?! Să vă ajut!
-- Pleacă de aici!
Băiatul se apropie și-i văzu mâna întinsă rigid în mațele mașinii. Printre degetele bătrânului curgeau șiroaie de sânge peste un cuplu de pinioane. Sării să-l tragă afară.
-- V-a prins?!
Bătrânul se desprinse și îi trase o palmă trântindu-l pe băiat la pământ. Luă una din rufele murdare de lângă mașină și își legă mâna.
Băiatul rămase la pământ mut. Picături de sânge îi stăteau înțepenite pe față. Bătrânul se puse în cur pe băncuța de lemn ținând strâns rufa în care se înfiripau acum nuanțe rozacee.
-- Tu nu asculți niciodată.
-- Ce făceai nea Ion?
Bătrânul își scărpină fruntea cu unghia degetului mare, încercând să-și găsească cuvintele. Privi mizeria de pe unghie și se șterse pe salopetă.
-- Vrei să le ști pe toate, bine, foarte bine. Dacă vrei să muncești pe mașina asta, să ști. Asta nu vrea doar ulei, vrea și sânge.
-- Nea Ioane a dat sminteala în mata?
Ion zâmbi. Luă un lanț de transmisie în mână și începu să-i numere inelele ca pe un șirag de mătănii.
-- Să te uiți acum cum toarce. O să meargă bine o perioadă. Trebuie lubrifiant uman, când e nevoie ciupesc o venă și merge strună. Asta nu cere atâta ulei cât cere suflet. Hai treci, treci și uită-te să vezi cum merge.
-- O să caleze.
Planșeele scuipate afară erau din nou perfecte, o peliculă arămie era întinsă pe toată marginea tăiată. Mașina termină materia primă, iar Andrei se ridică și mai adăugă câteva maturi pe masa de lucru. Fiecare planșeu scuipat era impecabil.
Bătrânul se lăsă pe spate păsuindu-l pe băiat să se convingă singur. Andrei, cu ochii cât cepele, punea tot mai multe maturi la lucru, iar mașina mergea din ce în ce mai repede.
-- Cum dracu? Șopti Andrei văzând că mașina prinde viteză.
Andrei se apropie de bătrân iar el îi făcu semn să se așeze. Căzu lângă mecanic privind nedumerit mașina ce toca domol planșee.
-- O să meargă și singură un timp, stai liniștit.
-- Cum?
-- Păi n-ai văzut, am stors o cană din mine acolo înauntru. Știe ce are de făcut.
-- De cât timp faci asta? Andrei se întoarse privindu-l îngrijorat pe bătrân.
-- Auzi tu, de cât timp, dintotdeauna, de când am moștenit mașina. Mi-a arătat și mie ultimu unchiaș. Asta a mers cu sângele la toți care au lucrat la ea. Mașina asta ne are pe toți acolo înauntru, până la ultimul...
Andrei se ridică parcă mușcat de cur și îl privi lung pe bătrân.
-- Eu n-o să fac asta.
-- Ți-a cerut cineva? E mașina mea, mă ocup eu. Când oi avea și tu mașină atunci poți să-i faci ce vrei. Poți să te piși în ea.
Băiatul plecă nervos luând matrițele scuipate afară.
-- Le duc în față.
Munca fu ușoară în noaptea aceea, mașina mergea neîntrerupt. Andrei o alimenta și se retrăgea în spate așteptând catastrofa. Fum, foc, mașina ruptă pe din două, dar nimic, nu se întâmplă nimic. Era imposibil, mașina mergea mai bine ca niciodată. La cum mergea acum putea fi operată de un singur om. Moș Ion nu avea nevoie de altcineva atâta timp cât avea sânge în vene.
Cu venirea dimineții mormanul de planșee făcute era dublu față de ziua anterioară.
-- Merge aproape la fel de repede ca o mașină nouă, spuse circumspect tânărul.
-- Mâine o să meargă mai bine. Abia s-a dezmorțit, o să-ți arăt ce poate să facă.
*
A doua zi după ce toți muncitorii de zi plecară acasă, bătrânul își desfăcu bandajul și se scobi în sângele închegat cu un cuțit. Apăsă tare în crustă până o crăpă în două și câteva picături căzură la baza mașinii. Ofrandă slabă. Lărgi rana învârtind cuțitul și lăsă loc unui șirag vișiniu să se prelingă în burta mașinii.
-- Ioane.
-- Stai liniștit, nu-i mare brânză.
Sângele era presărat înăuntrul mașinii binecuvântând-o cu mișcare și inteligență. Un miros sălciu de ulei încins amestecat cu sânge umplu hala. Andrei se întoarse cu spatele încercând să-și stăpânească un pulseu de vomă. El se aruncă pe lanțul ușii secționale trăgând de el nervos. Cu ușa complet deschisă aerul nou reuși să-l înlocuiască pe cel vechi.
-- Gata, am terminat, spuse bătrânul strângând un bandaj peste rană. În seara asta depășim mașinile din hală.
Andrei se puse pe treabă iar bătrânul se retrase pe bancă privind în gol, prin mașină, undeva departe. Bătrânul zâmbea absent. Mașina flămândă după muncă, căuta să rumege și să scuipe tot. Mișcările mecanice nătângi de la început se transformară în mișcări fluide iar teancurile de lucru se topeau unul după altul. Mașina mergea atât de repede că avea din nou nevoie de doi oameni doar ca să-i facă față. Bătrânul i se alătură lui Andrei cărând planșeele terminate.
Andrei munci fără cârteală. Transpirat și obosit moșul îl trase după el pe bancă să ia o pauză.
-- E o bestie, scuipă obosit Andrei.
Bătrânul dădu din cap, nu vroia să vorbească urât de mașină.
-- De ce nu-mi spui cum ai scăpat de degetul ăla?
Băiatul își frecă degetul scurtat pe cicatrice ca și cum l-ar fi mâncat pielea.
-- O mașină din hala mare.
-- Nu te-a plăcut, dacă te-a mușcat în halul ăsta.
-- Mi-am băgat mâna când nu trebuia, atâta tot.
-- Ascultă, toate mașinile astea au suflet. Sunt ca femeile, nu râde, e adevărat, unele sunt bune și altele nebune. Dacă vrei să le faci să meargă trebuie să te înțelegi cu ele, să le dai ce le place.
-- Să tai în carne vie ca mata?
-- Tre să înveți să asculți, să fi atent la ce vor, să înveți să le citești. Nu e suficient să ai mână de mecanic, trebuie să ai și ureche și ochi. Înțelegi?
Moșu continuă șoptit dorind parcă să păstreze secretul.
-- Poți să scapi de ea dacă vrei, le spui la toți că s-a stricat, oricum nu știe nimeni s-o muncească. O să-ți găsești loc în altă parte, ești tânăr, ai tot timpul să prinzi altă muncă.
-- Nea Ioane, mi-am pierdut juma' de deget la cealaltă mașină și m-au aruncat aici cu mata, crezi că mai vrea cineva să mă țină?
-- Să lucrezi încet. La început să faci încet și bine. Să înveți fiecare pas și să înțelegi de ce se face. O să te ierte dacă te miști încet dar iese bine. Viteza o prinzi din mers, bombăni bătrânul luându-și iar locul la mașină.
*
Săptămâna trecu pe nesimțite, Ion stropi mațele mașinii noapte de noapte avându-l pe Andrei paznic în spate.
Când veni vremea ca bătrânul să-și scoată mâna pentru ultima dată din mașină băiatul scoase o batistă curată cu care îi strânse încheietura. Andrei îl pansă pe bătrân înghițind în sec. Ion prea moleșit să protesteze îi zâmbi băiatului.
-- Mămos mai ești.
-- E mult Ioane. Te-ai stors cu totul.
-- Gata, în seara asta terminăm. Le-am arătat la toți de ce suntem în stare, nu?
-- Da Ioane.
-- Nu mai ofta ca o muiere, terminăm până dimineață și facem de râs toată hala. Toți taie frunze la câini și noi muncim.
Ion turnă apă dintr-o sticlă de plastic turtită într-un ibric și îl puse peste motor.
-- Fac o cafea. Îți pun și ție?
Andrei îl privi tăcut pe bătrân cum își târa picioarele de colo-colo.
-- Îți fac și ție, concluzionă bătrânul căutând încă un plic de cafea.
Apa din ibric începu să bulucească pe pereți, iar bătrânul turnă cele două plicuri înauntru. Învârti în ibric căutând cu privirea două recipiente. Întoarse două căni dintr-un sertar și suflă praful din ele, apoi turnă cafeaua.
-- E cald, dacă mai bem și fiertura asta transpirăm ca porcii.
-- Trebuie să bem cald ca beduinii, iar Ion îi întinse cana.
Odată cu cafeaua bătrânul se învioră și începu să lucreze cot la cot cu Andrei. Verifică planșee voios și răspunse la întrebări cu zâmbete.
Încă o noapte cu producție record. O singură mașină recupera munca nefăcută de toată hala.
Odată cu venirea dimineții un fir de aer rece ajunse la picioarele celor doi.
-- O să fie răcoare azi, nea Ioane. Crezi că pornesc și electricele?
-- Da, poate.
-- Ce e Ioane?
-- M-a lovit așa dintr-o dată. Am ... am obosit. Vârsta, ce să-i faci. Nu credeam că o să vină ziua când nu o să mai ... mamă ce am amețit. Nu mai pot să stau nopțile ca în tinerețe. Cred că mai bine mă duc. Mă duc și eu acasă că nu mi-am văzut patul de-o săptămână.
-- Să te ajut Ioane!
-- E hai, vezi-ți de treabă, termină ce mai e de făcut. Ești băiat bun Andreiaș.
-- Bine Ioane, pe mâine.
Bătrânul plecă precaut pe lângă hala lungă până la drum. Acolo o luă târâș până la refugiul de stație. Privi în zare după autobuzul ce se ascundea în razele soarelui. Își închise ochii doar pentru o clipă, iar durerile îl iertară pentru totdeauna pe bătrân. Autobuzul trecu mai departe.
Andrei termină planșeele, completă rezervorul de ulei și începu să șteargă mașina. Odată cu opritul muncii metalul încordat începu să se relaxeze. Dâre negre își făceau loc de prin încheieturi. Andrei luă o cârpă și o trecu peste urme întinzându-le într-un strat stacojiu. Mototoli cârpa și continuă să șteargă până dispăru orice urmă.
Inginerul uscat și cu părul vâlvoi apăru, de nu se știe unde, în spatele lui Andrei.
-- Ați făcut treabă bună, ne-ați scos din rahat. O să am grijă să ajungă și pe la voi ceva mălai. Nu se poate chiar așa. Moșu unde e?
-- Acasă, răspunse sec Andrei.
-- Aha ... uite că v-ați nimerit bine. Ție îți rămâne mașina și moșu dă mai departe șpilu. O să rămână ceva și după el.
-- N-o mai dați la fier vechi?
-- Vezi să nu, după ce ne-a salvat curu? Bine, nu decid eu, băieții de sus au ultimul cuvânt. Hai, fugi acasă, dacă mai stai te pun la arcuri.
Fotografie de Werner Weisser - Avantrend
English version: Rusty Blood
Nov 8, 2021
Dacă vine vara
Un puști cu buze albastre îi zâmbea prin viscol. Furtuna vuia incredibil prin pădure luptându-se cu copacii și puștiul ăsta apărut de nicăieri era în fața lui și îi arăta ceva. Vârfurile degetelor lui erau negre și lipicioase, iar cu două dintre ele arăta înapoi spre ceva. Bărbatul se întoarse să vadă, iar printr-o spărtură de vânt observă o colibă din piatră. Stătea acolo mică, pătrățoasă, cu o singură ferestruică și obloanele trase, înfruntând vremea de secole.
În lipsa unei poteci orice refugiu era imposibil de găsit, iar noaptea asta se transformase pentru drumeț într-o peripeție unde protagonistul devine un exemplu din care învață ceilalți. Drumețul însă nu intrase în panică, el își continuase meticulos căutările și în lipsa potecii. Mergea în față cu pași experimentați, când alții ar fi dat înapoi. Drumețul avea o misiune, iar vremea rea nu îl cârmuia înapoi spre siguranța potecii, dimpotrivă. El își căuta prietenii, pierduți pe munte, departe de poteci în adâncul umbros al pădurii. Fusese la câțiva pași de cabană și o ratase, dar norocul fusese de partea lui.
Puștiul stătea în mijlocul vijeliei cu un tricou rupt peste burtă tremurând din toate încheieturile. Drumețul îl apucă pe băiat de mână și îl târî în cabană. Băiatul izbucnii într-un plâns cu istericale încercând să se elibereze, însă nimic nu-l încetini pe drumeț, el îl trase pe băiat ușor și sigur înauntru.
— Mihai? Erai în spatele nostru? Se auzi dinăuntru.
Drumețul își ridică privirea și chiar în fața lui stătea motivul aventurii sale. Cei doi prieteni ai săi, Iulian și Andreea, dați dispăruți, ședeau acum bine mersi privindu-l amuzați și ușor confuzi. Aveau privirea aia de „ce coincidență că te găsim aici”. Mihai îi privea nesigur, i se părea că vede un miraj. Existau miraje în zăpadă? Cabana fusese un noroc chior, dar să-i găsească pe ei înauntru era de-a dreptul miraculos.
— L-am găsit pe ăsta mic afară, puneți o haină pe el.
La vederea copilului Andreea își dădu geaca jos și sări să-l ajute.
— De unde l-ai agățat? întrebă Iulian.
— Era afară, lângă cabană.
— Pe vremea asta?
— Da, uită-te și tu ce dezbrăcat e.
Mihai era vizibil obosit, răsuflând cu greu după fiecare replică.
— Eu unul mă bucur că am dat de refugiul ăsta, îți dai seama ce noapte am fi avut dacă nu-l găseam, se învioșă Iulian.
— Și unde ați fost? Vă caută lumea de două zile.
— Două zile? Hai că exagerezi, am luat-o un pic în față azi-dimineață. Am ajuns pe Viforița înaintea voastră, atâta tot.
— Și de întors, de ce nu v-ați mai întors?
— Am coborât pe cealaltă creastă, nu ne-o fi văzut nimeni.
— Bine, dar asta a fost acu două zile.
— Ce tot zici? Ne-am rătăcit un pic și am ajuns aici. Care e problema? Auzi tu două zile? Azi omule, azi am fost pe vârf.
Mihai tresări de frig și se întoarse împrejur cu un presentiment ciudat. Cabana avea o singură cameră împărțită după întrebuințări, fiecărui perete îi era atribuit un scop. Peretele ce purta ușa de la intrare avea în dreapta o măsuță cu două tacâmuri și o strachină ce o anunța ca masă de bucătărie. La ea avea loc o singură persoană. În stânga uși era un cuier din lemn alb ce părea țintuit în podea de propriile lui rădăcini. Pe peretele din dreapta, cum intrai, stătea soba iar lângă ea patul acoperit cu o cuvertură simplă de un gri spălăcit. Pe peretele opus sobei era o masă de lucru cu unelte de șlefuit și migălit în lemn. Masa purta urmele unor abuzuri fiind teșită și scobită de lovituri neîndemânatice. Micuța cabană avea doar două scaune fiecare păzindu-și locul în fața meselor.
Andreea puse o haină pe băiat și îl trase lângă ea, unde el amorți de tot.
— Ia zi, puiule, ce cauți aici?
Băiatul, în stare de șoc, rămase mut. Mihai se căută în rucsac după o lanternă.
— O pun afară, dacă mai vine cineva o să dea de noi.
Mihai ieși iar în vijelie cu lanterna scoasă și o coardă pregătită. Zăpada îi prindea picioarele ca într-o capcană. Înaltă de doar o palmă zăpada părea că i se lipește de picioare și îl trage înapoi făcându-l să se miște precaut. „Mi-ar plăcea să dau de un eschimos să-l întreb ce nume mai are și zăpada asta mocirloasă” gândi Mihai în timp ce se agăță de un copac. Prinse lanterna de o creangă la un cap. Vântul părea că o smucește în toate direcțiile așa că Mihai o petrecu și la celălalt cap în speranța că nu o să fie luată pe sus și aruncată în mijlocul pădurii. Vântul părea că se întețește cu fiecare secundă petrecută în lupta cu craca. Crivățul îl tăia pe față cu lame de gheață, statul afară începuse să doară. Își acoperi fața și porni înapoi orbecăind spre cabană.
Deschise ușa și auzi o înjurătură din partea lui Iulian.
— Ce s-a întâmplat?
— Cineva se ține de glume, spuse Iulian sugându-și arătătorul și degetul mare. Încercam să fac focul și chibritul ăsta ... uită-te și tu, mi-a ars în mână ca o artificie.
Iulian luă următorul băț și îl propti pe fâșia abrazivă, apoi îi dădu un bobârnac în sobă. Acesta se aprinse în aer și căzu peste câteva hârtii îngălbenite din sobă unde începu să ardă intempestiv. Iulian închise gura de fontă a sobei.
— Ce ți-am zis eu, glume proaste.
— Da, mai știu eu. E bine totuși că v-am găsit. Cum e băiatul?
— A adormit, îi răspunse Andreea.
— Data viitoare când plecați prin pădure lăsați vorbă să știe și alții, își controlă Mihai tonul încercând să nu-l deranjeze pe copil.
— Eu chiar nu văd care e problema.
— Inconștienți, murmură Mihai. S-au pierdut mulți pe muntele ăsta. Ar fi bine să fim mai precauți.
Andreea îl puse pe băiat lângă sobă și începu să-i frece mâinile și picioarele. Îi șterse degetele, dar ele rămaseră negre.
— Ce e? să nu fie ..., lăsă Mihai întrebarea în aer amintindu-și de vântul tăios de afară.
— Nu cred, îi răspunse Andreea luând mâinile copilului și lipindu-și-le de propriul obraz. Sunt calde, zâmbi ea. Cred că sunt doar pătate.
— Fragi și mure pe vremea asta? se amuză Iulian.
Copilul era alb la față ca o fantomă și adormise cu gura deschisă. Între buzele vinete până și dinții băiatului păreau să aibă o tentă albăstruie.
— Am penicilină cu mine dacă are nevoie, Mihai se întoarse să caute în rucsac.
Andreea își trase mâna de pe fruntea băiatului și îi făcu semn că „nu”.
Iulian se zgâia afară pe ferăstruia cabanei.
— Uită-te și tu ce s-a luminat, trebuie să fie mai devreme decât credeam. Aveți un ceas?
Mihai își scoase telefonul, acesta clipi „baterie descărcată” și își dădu duhul. Andreea își încercă și ea telefonul.
— E mort.
— De la frig, dădu din umeri Iulian. Așa ne-a făcut și aparatul foto când am ajuns sus.
După câteva clipe de tăcere Andreea luă cele două scaune și le puse în continuarea patului încropind un loc de dormit pentru toți patru.
— Ar trebui să ne culcăm, spuse ea. Mâine la prima oră trebuie să-l ducem înapoi pe ăsta micu.
Tolăniți de-a latul patului cu picioarele întinse pe scaune, îmbrăcați din cap până în picioare, cei trei își închiseră ochii și se alăturară băiatului într-un somn fără vise.
***
Era întuneric și rece când se trezi Mihai. Focul părea să se fi stins de mult și poziția în care adormise îl strâmbase în neom. Își trosni oasele încercând să le rearanjeze. Una peste alta era bine odihnit. Luă un ibric atârnat într-un cui și ieși cât se poate de tăcut să adune vreascuri pentru foc. Îi lăsă pe ceilalți să doarmă.
— Psst neața, o mângăie ușor Iulian pe Andreea.
Cu părul vâlvoi Andreea se șterse la ochi și îi răspunse cu un căscat.
— Îl trezim și pe Dinte albastru? întrebă el.
Copilul dormea între ei cu un zâmbet pe gură. Pielea băiatului își recăpătase paloarea, dar dinții își păstrau o tentă albăstruie.
— Mai lasă-l. Andreea îi puse ușor mâna pe frunte. E bine. Trebuie doar să vedem cu ce îl îmbrăcăm când îl luăm de aici.
— Îi dau eu geaca și mă învelesc cu pătura asta. Nu oi murii până dăm iar de oameni.
Mihai intră înapoi în cabană cu un ibric plin de zăpadă într-o mână și un braț de crengi în cealaltă. Avea o grimasă ciudată pe față. Pe jumătate încruntat și pe cealaltă jumătate constipat, arăta caraghios de grav. Îi privi pe fiecare în parte căutându-i din cap până în picioare. Puse ibricul cu zăpadă lângă sobă și lăsă vreascurile jos scoțând din buzunar o bucată de fier ruginit.
— Se petrece ceva foarte ciudat aici, spuse el.
— Ce s-a întâmplat?
— Asta e lanterna mea.
— Cum să fie lanterna ta?
— Am legat-o de scorușul ăla de afară. E lanterna mea.
Iulian se apropie și privi lanterna ruginită bocnă ca pe un animal rănit.
— Ești sigur?
— Am legat-o cu mâna mea.
— Și a ruginit în halul ăsta peste noapte?
— Da, cât am dormit.
— Hai că asta e tare, ce chinezărie o mai fi și asta.
Iulian îi luă lanterna din mână.
— Asta nu e nici măcar partea cea mai ciudată. Cât am fost afară să adun lemnele astea ... am văzut soarele răsărind de două ori.
— Ce ai zis că ai văzut? Cum?
— Nu știu cum.
— Adică s-a răzgândit? Poate nu și-a luat tot ce-i trebuia cu el și s-a întors.
— Nu e o glumă, dacă așteptăm ... cred că o să se întâmple iar.
Iulian se așeză pe un scaun studiind lanterna, iar în spatele lui se înseră și apoi se întunecă de-a binelea, lăsându-i muți.
Andreea se apropie de Mihai și îl întrebă șoptit.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că a mai trecut o zi, spuse Mihai privind consternat afară.
— Cum adică a mai trecut o zi? Abia ne-am sculat, acum cât? Un sfert de oră? și gata a mai trecut o zi? se rățoi Iulian la ei.
— Lanterna aia a stat afară săptămâni întregi, poate chiar luni de zile...
— Ce tâmpenie, spuse Iulian în timp ce se repezi pe ușă afară.
— Iuli nu, atât reuși să spună Andreea și Iulian era deja afară.
Cei doi îl priveau din pragul ușii.
— Nu e nimic, s-a înnorat atâta tot. Mihai tată ai prins o boală din aia cum îi zice ... „febra de cabană”, iar tu, dragă, ai luat-o de la el. Asta e o nebunie, din aia, care se ia. O zi în natură și gata v-ați pierdut amândoi mințile. Ce naiba vă uitați așa la mine? A început să-mi crească barba sau ceva? Hai, pe bune, nu e nimic.
Andreea i se alătură privind în jur. Nimic neobișnuit pe lângă cabană. Mihai privea cerul închegat de nori. Dintr-o dată norii se dizolvară dezvăluind un cer negru.
— Uite Iulian, stele.
— Ce fac ...
— Se învârt în jurul stelei polare.
— Atât de repede? continuă Iulian cu gura căscată.
— Înauntru! ordonă Andreea.
Cei trei intrară și Andreea plesni ușa punându-și corpul greutate în fața oricărui pericol ce ar fi încercat să intre.
— Suntem bine aici? Ce se întâmplă afară?
— Nu știu, îi răspunse Mihai. Trebuie să mă gândesc...
Iulian băgă două degete în buzunar și își scoase cutia de chibrituri „Bean & Sons - Garantate să se aprindă chiar și după câteva săptămâni în condiții de umezeală”. Garanția era scrisă pe pachet mai mare decât numele firmei. Iulian scoase unul dintre chibriturile de drumeție și îl lipi de fâșia abrazivă.
— Timpul de afară e clar futut, dar dacă și timpul de aici e la fel de futut? și spunând asta dădu un bobârnac chibritului peste lemnele din sobă.
Lemnele se transformară instant în torțe ca apoi să înceapă să mocnească furios. Mihai privi stupefiat cum focul topea lemnele în jar.
— Trebuie să-l trezim pe băiat și să plecăm. Acum!
— Puiule scoală, trebuie să mergem, se repezi Andreea.
Copilul fu luat pe sus și îmbrăcat. Mihai își luă rucsacul strângându-i cingătorile aproape de trup. Iulian își trase cuvertura peste umeri, iar Mihai i-o legă la mijloc. Copilul încercă să se opună în toată vâltoarea.
— Nu vreau afară, nu mai vreau afară, reuși să spună el speriat.
— Nu avem de ales puștiu, dacă nu plecăm acum s-ar putea să nu mai plecăm niciodată, îl repezi Iulian.
— Suntem gata? haide ... nu mai ... dă-l în mă-sa de foc, spuse Mihai.
Iulian aruncă o privire afară pe ferăstruia de deasupra mesei de lucru, și se opri în loc. Înghiți în sec încercând să-și găsească cuvintele.
— Prea târziu, spuse el într-un final.
În fața cabanei, zăpada părea să iasă din pământ. Ea creștea inundând pădurea. Val după val, tot mai sus, până la genunchi, apoi până la șolduri, tot mai sus fără oprire. Cabana se scufunda într-o mare albă ce înspuma toți copacii val după val.
După câteva clipe de încordare Mihai își lăsă rucsacul de pe umeri și se dezumflă ca un balon. Iulian se așeză stupefiat pe scaun și privi spectacolul de afară.
— Nu mai plecăm? întrebă Andreea.
— Ne-ar îngropa de vi, îi răspunse privind în gol Mihai.
— Dacă ne grăbeam... începu Andreea.
— Dacă ne grăbeam acum am fi fost înghețată pe băț, i-o tăie Iulian.
Mihai resetat la o stare anterioară evita să se mai uite afară. Verifică soba cu o mână dezvelită de mănușă, și se hotărî să se dezbrace. Cotrobăi adânc în rucsac și scoase o conservă de carne și câteva plicuri de cafea instant. Luă ibricul cu zăpadă și îl privi uimit cum începu să bolborosească cu apă fiartă în câteva secunde. Turnă cafeaua în apă și contemplă soarta conservei. O desfăcu și avu grijă să o atingă de sobă doar o clipă. Le făcu semn celorlalți să se apropie. Cotrobăi și după o bucată de pâine, dar Andreea îl opri.
— Stai că avem noi ceva, și scoase din rucsacul ei patru biscuiți negri afânați groși cât un deget.
Mihai luă ceva ce părea a fi piftie de porc și o întinse pe fiecare biscuit în proporții egale. Andreea găsi câteva căni metalice lustruite în dulapul de sub masa de bucătărie și le șterse de praf.
— Îi pun și lui? întrebă ea înclinându-și capul spre băiat.
— Dă-i, merită după ziua asta.
Copilul căscă ochii la cafea și dădu din cap în semn că vrea și el. Iulian nu-și putea trage ochii de la spectacolul de afară, iar Andreea îi aduse un biscuite să-l mănânce la geam.
— Ce se întâmplă afară? întrebă ea.
— Ninge, punctă Iulian. Așa arată când ninge.
Își mâncară biscuiții domol, mestecând pe deplin fiecare mușcătură. Mâncarea asta era ultimul lucru normal de care se puteau bucura. Afară se lumină. Acum dansul dunelor de zăpadă era pe deplin vizibil.
— Săru-mâna pentru haleală, spuse Iulian, apoi privind-o pe Andreea continuă melancolic. Ți minte că ziceam că o să ne iubim până la adânci bătrâneți? Nu o să avem prea mult de așteptat.
Andreea își privi mâinile, își numără ridurile și cutele din piele, luă în seamă locurile pe unde îi ieșeau venele la suprafață. Chiar și cu toată paranoia tot nu îi păreau îmbătrânite. Până la urmă cine se uită atât de atent la propriile mâini, poate erau schimbate, poate că nu. Nu și le simțea schimbate în vrun fel. „Unghiile, da, unghiile au rămas la fel. Nu ar fi trebuit să crească?”, gândi ea.
— Timpul pare să curgă mai repede pe lângă noi. Nu cred să îmbătrânim noi, e posibil să îmbătrânească toți ceilalți, concluzionă Mihai.
— Nu ai de unde să ști, până nu plecăm de aici ... Iulian lăsă fraza neterminată fără să aștepte vrun răspuns.
Se liniștiseră, primul impus de fugă trecuse. Cabana îi proteja, erau în siguranță. Stăteau tăcuți și gânditori rumegând problema evadării. Ascultau sunetele de afară încercând să priceapă ceva din ele. Priveau în jur căutând o explicație. Își agățau ochii de fiecare detaliu, examinau uneltele, scaunele, straniul cuier. Căutau butonul ce ar fi oprit toată nebunia. Iulian începu să pipăie uneltele de cioplit, tije ascuțite de metal ce nu își dezvăluiau scopul unui profan.
După ce luase toată camera la puricat, acum Mihai îl studia pe băiat. Andreea se apropie de copil.
— Îmi spui și mie cum te cheamă?
Băiatul tăcu.
— Eu sunt Andreea, el e Mihai și la geam stă Iuli.
— Petru, șopti el.
— Ce nume serios ai Petru. De ce ești îmbrăcat așa subțire? încercă Mihai.
Cafeaua curmă un pic timiditatea copilului.
— Nu știu, se fâstâci el.
— Mai ți minte cum ai ajuns aici?
— Am venit ... am venit cu părinții în excursie.
— Și ce s-a întâmplat cu ei?
— M-am pierdut de ei.
Copilul dorea să plângă, dar Mihai îl privea fără compătimire, nu era loc de plâns în discuția asta, și el se abținu.
— I-am tot căutat, dar nu i-am găsit.
— Cât crezi că ar putea să meargă un copil prin munții ăștia? își reîntoarse atenția spre ei Iulian.
— Am mers mult de tot, îi reproșă copilul. Am obosit și am adormit pe niște crengi, dar nu era frig. Când m-am dat jos s-a rupt, iar copilul trase de tricou ca drept dovadă.
— Nu-i nimic, se coase. La cabană cum ai ajuns?
— Nu știu, s-a făcut dintr-o dată frig, m-am speriat și am început să alerg ... așa am găsit-o.
— Și atunci m-ai văzut pe mine? continuă Mihai.
— Aha.
Mihai zâmbi și îl mângăie pe copil.
— Bine Petruț, am înțeles.
Mihai privi afară și apoi privi înapoi la băiat. O idee îi înmugurii în cap, o posibilă scăpare din încurcătură.
— Petre al nostru s-a pierdut în pădure când încă era cald.
— La cum e îmbrăcat, cred și eu.
— Și nu a stat prea mult afară, nu avea cum. Pentru el iarna a aterizat ieri sau alaltăieri. Vremea asta nu era prognozată nici când am plecat noi pe munte.
— Așa e la munte, dar naiba știe cum s-or învârti lucrurile în colțul ăsta de rai, dădu din umeri Iulian.
— Nu cred că lucrurile se învârt atât de diferit. Se mișcă mai repede, dar în rest totul e la fel. Stelele sunt pe cer, vremea se schimbă și anotimpurile curg. Nu ar trebui să ne grăbim. Dacă așteptăm liniștiți două trei zile o să plecăm de aici pe timp de vară.
— Timpul zboară, dar cel mai bine ar fi să nu ne grăbim, contemplă Andreea.
— Ironia sorții, dar are dreptate, încuviință Iulian. Iulian îşi termină cafeaua şi continuă voios. Așa scăpăm de aici.
***
— Poți să-ți imaginezi cum o să se uite ăștia la noi când o să ne întoarcem? Ne-a mâncat pământul câteva luni de zile, dar suntem bine. Și copilul? Păi am găsit un copil în pădure.
Petru se bosumflă într-un colț, avea privirea unui copil care făcuse o boacănă și-și așteaptă părinți să vină să-l ia acasă. Andreea îl întoarse spre ea.
— Nu e vina ta Petruț, sunt sigură că părinții tăi o să fie fericiți să te vadă indiferent când ne întoarcem.
Petru nu părea foarte convins.
— Crezi că lumea știe de locul ăsta? continuă Iulian.
Mihai învârti un deget în aer.
— Cineva a știut, îi răspunse el. Cineva a construit cabana asta, și nu au fost extratereștri.
— Poate e un refugiu, interveni Andreea.
— Un refugiu pentru rătăciți ca noi?
— Poate pentru oamenii locului. Cineva a stat și trăit pe aici. Uite-te la masa aia de bucătărie, uită-te la masa aia de lucru.
— S-au ascuns aici, completă Mihai.
— De cine să se ascundă? întrebă Iulian.
— Știu și eu, de problemele lor. Cât de vechi sunt lucrurile astea? Poate invadau rușii, sau francezii, sau nemții.
— Sau tătarii, continuă Iulian.
Cei trei zâmbiră.
— Ce nu înțeleg eu este, cum ar putea cineva trăi aici? întrebă Iulian.
— E simplu, plantezi roșii azi și le culegi mâine, explică Andreea.
— Și când pleci să iei ulei de la magazin te trezești că ăia au mașini zburătoare, completă Iulian.
— Poate ar fi mai bine să ne ținem gura. Să lăsăm locul ăsta ascuns.
— Ți-e frică că se întorc tătarii? îl luă peste picior Iulian.
— Nu, mă gândeam că poate ar fi mai bine să ținem locul ăsta doar pentru noi.
Iulian dădu un bobârnac unui alambic şi ascultă țiuitul straniu pe care acesta îl produse.
— Oricum nu ne-ar crede nimeni.
— Și acum? Ce facem? întrebă Andreea.
— Acum așteptăm să vedem dacă vine vara.
English version: If summer comes
May 20, 2020
Trenul prieteniei
English version: The friendship train