May 25, 2022

Sânge ruginiu

La capătul unei hale lungi stătea omul ăsta într-o salopetă gri cu mâinile murdare ridicate deasupra capului meșterind la aparatul său, o mașină de planșee. Mașina de fier modela, strângea, presa, plia, tăia și decapita planșee după bunul plac. Amplasată în ultimul rând de lucru era prea grea să fie mutată de colo colo, așa că fusese uitată în capătul halei împreună cu toate vechiturile. Rulmenți înțepeniți, curele de transmisie tocite, planșee rebut, cutii de ulei și perii de sârmă înconjurau mașina dintr-o parte într-alta.

Bărbatul încărunțit întindea unsoare peste traseul unei roți melcate. El lua drăgăstos din căpușul palmei vaselină pe degete și mângâia fiecare loc unde fierul urma să se atingă de fier. Mecanicul bibilea mașina la fel cum o mamă își îngrijește copilul. Fiecare piesă avea șpilul ei, toate pozițiile aveau chichițele lor, nimic nu mergea de-a binelea și din prima. 

Mecanicul îi scoase dinții de tracțiune și începu să-i frecangească cu peria de oțel. Nu se opri din frecat până când nu dădu transpirația peste el. Se șterse de sudoare și cu aceeași cârpă murdară lustrui piesa metalică punând dinții la loc. 

Luă în gură capacul unei cutii de ulei și turnă ușor în rezervorul de ungere. Mișcă manual angrenajele așteptând să vadă o peliculă strălucitoare de lubrifiant peste toți dinții de fier. Verifică cu mâna acolo unde nu-i ajungea privirea. Își scoase mâna înăclăită, mulțumit de rezultat. Bărbatul lucra cu grijă, acordând mașina ca un pian. Orice zgomot neobișnuit ar fi trădat o problemă. 

Mulțumit de treaba făcută prinse la loc panoul de metal înapoi în pieptul mașinii. Înșurubă panoul în două șuruburi știind că următoarea pricină tot de acolo avea să vină.

Deschise o bere și sorbi mândru. Cu o sticlă maro într-o mână și cu o rufă murdară în cealaltă, mecanicul ștergea mașina de dâre de ulei. "Mai bine să curgă pe dinafară decât să nu aibă pe dinăuntru", gândi bărbatul. Oricum nu avea să fie suficient, mașina cerea tot timpul mai mult. 

Bătrânului îi trecea aer cald prin părul grizonat și el scăpă o înjurătură printre dinți. Privi încruntat gura de ventilație ce nu mai făcea față căldurii.

Din spate veni val vârtej din celălalt capăt al halei un bărbat stors într-o cămașă necălcată. Bărbatul neras avea pe față o expresie de sictir.

-- Domn' inginer, mecanicul își salută șeful. 

Inginerul se făcu că nu-i vede berea și îl bătu pe umăr.

-- Ce zici Ioane, o să meargă?

-- Merge, spuse încrezător mecanicul.

-- Avem de muncă Ioane. 

-- Foarte bine, merge vă zic.

-- Nu e bine, futu-i mama mă-sii, că am comenzi pentru toate mașinile și astea noi dau rateuri de nu te văd. Pun proba, reglez și în 5 minute e decalibrată, pun iar proba+ iar reglez merge 5 minute și se oprește. 

-- E de la căldură, dau buleli la cald.

-- Antichitatea asta e singura care mai merge pe febra asta.

-- Da, domn inginer, chiar vroiam să vă spun, nu suntem la plajă, poate ar fi bine să opriți aerul.

Inginerul dădu gânditor din cap și îi dădu vestea proastă. 

-- Măgăreața o să pice pe tine.

-- Adică?

-- Tu și scula asta bătrână trebuie să ne scapi. Am comandă mare Ioane. Pot să mai trag de timp, dar trebuie să le și dau ceva. Tre să stai călare pe ea până își revin putorile astea noi.

-- Aha, răspunse laconic mecanicul.

-- Îți mai aduc un băiat. 

-- Pentru ce?

Inginerul uscat se întoarse cu spatele și repetă rânzos.

-- Îți mai aduc pe cineva, mama dracu.

Mecanicul trase pârghiile de control afară cu totul. Le inspectă și le fixă la loc cu rigla de măsură. Aruncă o planșă zincată pe patul de lucru și dădu drumul la mașină. Mașina trosni mecanic peste planșeu. Mecanicul mustăci nemulțumit de rezultat, mașina făcuse o cută de-a lungul liniei de tăiere. Bătrânul scărpină marginea ridicată cu unghia, apoi scoase o șurubelniță și răzui un șanț de refulare înăclăit. Nici foile de metal nu mai vroiau să stea întinse de la căldură. Încă un trosnit și planșeul era tăiat în două. Bătrânul măsură indicația de tăiere și contemplă rezultatul.

Simți o privire pe ceafă și se întoarse nervos. Un băiat tânăr îi aduse un braț de tăblii. 

-- Ziua bună, v-am adus modelele de lucru. 

-- Lasă-le jos.

Băiatul puse grijuliu mormanul de matrițe lângă mașină și-l așteptă pe mecanic să se întoarcă. 

Bătrânul desfăcu o lamă din clame și apoi umblă la câteva șuruburi de prindere. Ieși din burta mașinii cu o ghilotină. O încercă cu unghia.

-- Ce mai vrei? Îl întrebă pe băiat văzând că nu pleacă.

-- Păi domn inginer mi-a zis ...

-- Ce ți-a zis? Vezi-ți de treabă, hai.

Bătrânul fixă lama la polizor și începu să o lucreze. După câteva minute puse lama la loc și aruncă o privire peste formele lăsate de băiat. Noile șabloane aveau forme ciudate, complicate. Mașina nu fusese gândită pentru așa ceva. Bătrânul mârâi printre dinți și puse primul șablon pe patul de lucru.

Măsură și setă pârghiile de control în noile poziții apoi împinse două pene de fier să forțeze mașina să lucreze cu formatul dificil. O ascultă grijuliu. Prima planșă ieși prost. Slăbi riglele lăsând un mic joc ca mașina să-și aleagă singură drumul. A doua planșă ieși mai bine. 

Din capătul celălalt al halei se auzi o întrebare urlată. 

-- Ce zici Ioane, o să meargă?

"Toate mizeriile ajung la mine", gândi mecanicul. Ignoră întrebarea și continuă să privească de la mașină la tablă și de la tablă la mașină, căutând o soluție.

Era capabilă, trebuia doar gâdilată cum trebuie. Numai el știa ce îi place. Mașina mânca odată planșee ca pe pâinea caldă, dar acum cu modelele astea nici moșul nu știa dacă o să facă față. Munca devenise tot mai dificilă, trebuiau făcut un plan de lucru din mai multe treceri pe când cele noi făceau treaba de la un cap la altul automat. Ce să faci? Toți vroiau lucruri din ce în ce mai complicate, care mai de care mai fistichii. Ion și mașina lui fuseseră abandonați în fundul halei, iar restul fabricii îi aștepta pe amândoi să moară de bătrânețe. "Baba" mai lucra acum doar ce le scăpa celorlalți, comenzi mici și fără pretenții.

Muncise destul Ion și mașina lui, zeci de ani trăseseră împreună la planșeele de zinc. Mașina nu mai avea acuratețea de altă dată, se tociseră clamele de prindere și zimții pentru pași. Rămăsese să lucreze cu volanta de rezervă, dar nu mai conta, Ion trebuia să se pensioneze și mașina lui, mai bătrână ca moartea, trebuia și ea pensionată.

Odată cu plecarea lui avea să ajungă fier vechi. Își făcuse treaba bine, dar acum era piesă de muzeu.

-- Nu se mai fac ca pe vremuri. Poate e mai bine așa, să nu se chinuie și alții, șopti bătrânul. 

-- Ioane, măi, ți-am adus un băiat. Unde e?

Bărbatul dădu din umeri.

-- Băi Ioane, băiatul nu e prost. E tânăr, dar vrea să învețe. L-am mirosit, e pui de mecanic.

-- Și ce să fac eu cu el?

-- Mașina asta nu era pentru doi.

-- Era.

-- Păi și atunci ce dracu? Ia și învață-l.

Șeful plecă și tânărul tăcut apăru iar în spatele lui Ion. Mecanicului simții cum îi crește o pată de transpirație pe spate și se întoarse.

-- Băi puștache, fă și tu niște zgomot când te miști. O să-mi crape inima cu tine. 

Băiatu tăcu iar Ion îl privi de sus până jos. Îi lipsea prima falangă de la arătătorul mâinii drepte. 

-- Stai jos că nu știu de ce mi te-au adus pe cap.

-- Să vă ajut dacă mașina mai cere un om. 

-- Mașina asta mai avea nevoie de un om și acum 10 ani, dar azi s-au găsit să mi-te aducă. Nu am nevoie, mă auzi? M-am descurcat până acum și o să mă descurc și de acu încolo.

-- Și ... am auzit că faceți anii, îndrăzni băiatul.

-- Ei nu mai spune, mă bucur că m-ai anunțat, nu știam.

Ion îl privi dând tăcut din cap, băiatul îi vorbise drept.

-- Fă ordine pe lângă mașină să nu ne împiedicăm de toate vechiturile astea. La noapte îi dăm drumul.

-- La noapte?

-- Nu ți-a zis șef-tu? Acu asculți de mine. Lucrăm la noapte, e mai răcoare.

Băiatul se puse pe adunat. Făcu grămezi ordonate din toate ruginiturile și apoi mătură.

-- Cum te cheamă puștiu? Cum îți zic ăștia?

-- Andrei, dar îmi zic Pianistu, spuse băiatul arătându-i mâna rablagită.

Pe bătrân îl bufni râsul.

-- Bună, futu-i în cur de lepre, se pricep la porecle. Stai liniștit că n-o să-ți zic așa, dar nici tu să nu mă iei cu dumneavoastră, Ion și atât.

-- Bine ... Ion.

-- Mai cu gâlme, dar îți trece.

Bătrânul luă unul din modele și îl puse pe masa de lucru. Ajustă riglele și învârti o roată cu mâner. Manivela trecea mașina prin toți pașii de lucru. Mecanicul învârti tandru pârghia așteptând o trosnitură finală ca apoi să grăbească pasul curios de rezultat. Rând pe rând mecanicul luă fiecare foaie studiind rezultatul. Când trecu prin tot brațul de modele se întoarse la Andrei cu un zâmbet ștrengăresc.

-- Ști care e partea bună cu statul în fundul uzinei, Andreiaș? Ești mai aproape de ieșire. Hai la o țigară. Fumezi?

-- Nu prea.

-- Mai bine, tu chiar poți să te bucuri de aerul nostru industrial.

*

Era o zi caniculară afară, în orice direcție ai fi privit aerul venea spre tine în valuri. Bătrânul apăsă asfaltul și simții cum i se înmoaie sub picioare. Pe stradă camioanele erau trase pe dreapta așteptând răcoarea serii să-și continue drumul. Ion se retrase într-un colț umbros și își aprinse o țigară.

-- Ce zici? Întrebă moșu.

-- E mai bine afară, pot să-mi folosesc și eu plămânii.

-- E uscat de aia poți să răsufli. Lasă că pleacă bulangii ăștia și seara derulăm ușa mare din spate. Climatizarea o merge la aparataje, dar la noi iocu. 

Din spate ieși inginerul ținând în mână modelele test făcute de Ion. Plesni ușa și îl căută cu privirea pe mecanic. Chiorât de lumină își făcu mâna cozoroc încercând să-l găsească.

-- Ioane, m-am uitat, aerul e copt, nu mai face față oricât am vrea. Am deschis unul și se topeau firele în el. Nu știu ce pizda mă-sii să mai fac, a rămas să ne băgăm în pământ după cârtițe. 

-- În regulă, v-ați hotărât care sunt mai importante? Lăsați la mine pe astea urgente. Baba nu se poticnește la căldură. Eu și copilu rămânem în noaptea asta să le facem.

Inginerul privi modelele de test.

-- Or să stea mai drepte la noapte, spuse Ion privind și el planșeele.

-- Ia mai mult de o noapte Ioane.

-- Cât o lua.

Inginerul dădu din cap fără să zică nimic, mâna cu care își freca bărbia ajunse să-l scarpine la ceafă. Își făcea niște calcule. 

-- Bine, liber până diseară. 

*

Mecanicul și ucenicul se întoarseră în hală. Aerul din hală era îmbâcsit cu ulei încins și motorină. Ca un rac într-o supă, mecanicul se târî până la o băncuță de lemn și se întinse pe ea. Își mototoli salopeta sub cap în formă de pernă.

-- Ar fi bine să prinzi și tu o ațipeală, la noapte tragem.

Băiatul îl privi curios pe bătrân, nu ar fi putut adormi la ora asta nici plătit, își căută de muncă în altă parte.

*

Cu venirea serii cei doi se puseră pe treabă. Andrei încărca planșeele pe o parte iar Ion le ridica pe cealaltă, verificând din când în când modelul, ajustând din mers. 

-- Suntem furnici într-o mare colonie Andreiaș, îi spuse bătrânul deasupra zgomotului. Când ești furnică sunt sacrificii de făcut. Trebuie să-ți rupi spatele, să te doară toate alea, pentru colonie. 

-- Asta e viața de furnică?

-- Păi nu cărăm noi lucruri de colo colo? Așa am acoperit pământul.

-- Și dacă nu vreau să-mi rup spatele?

-- Ai fi putut fi greier, dar n-a fost să fie. Noi ăștia de aici suntem furnici, ăia de sus sunt greieri, stau pe crăci ca pe oase și se uită flămânzi la noi. 

-- Și e corect?

-- Cine a zis că e corect? Eu doar spuneam că suntem furnici.

-- Vreo scăpare din viața asta de furnică?

-- Nu cred, nicio scăpare. Avem de îndurat și atât. O să ne bucurăm și noi după ce crăpăm, atunci o să ne treacă durerile.

Bărbații munciră toată noaptea ocazional luând pauze de țigară. Odată cu venirea dimineții mașina începu să mârâie nemulțumită. Mecanicul privi ultimul teanc de planșee când lumina începu să săgeteze hala.

-- Gata puștiu, nu mai pune. Ia-le pe astea în față și du-te acasă. Termin eu.

Andrei luă teancul și ezită la plecare. Bătrânul îl salută cu spatele întors.

-- Vezi cum faci poate și dormi.

-- Dorm și în picioare după noaptea asta.

Mecanicul privi mașina, își suflecă mânecile și desfăcu panoul de metal ce se ținea în două șuruburi.

*

Revenit odată cu seară Andrei îl găsi pe bătrân moțăind pe băncuță cu șapca pe față. Se uită lung la panoul deschis și își întinse gâtul înauntru inspectând mațele mașinii.

-- Vezi că te mușcă de nas, îi spuse bătrânul de sub șapcă.

-- Vroiam să văd ce meșterești mata la ea.

-- Să te bucuri că nu tre să-ți bați capu, momentan astea sunt migrenele mele. O să vină și vremea ta, stai liniștit.

Munca în a doua noapte intră într-un ritm familiar, mai ușor. Băiatul vroia să pună mai multe plăci, să dea drumul la viteză. Bătrânul îl temperă privindu-l pe deasupra ochelarilor. La fiecare câteva plăci mecanicul scotea o riglă și măsura tăieturile oprindu-l și pe Andrei din muncă. 

-- Baba o ia pe arătură încetișor, îți scapă de sub mână fără să-ți dai seama. Să nu ne trezim la sfârșit că am muncit de pomană.

Mecanicul studie ultimul planșeu și se încruntă.

-- Uite, iar bătrânul îi arătă marginea tăiată.

-- Da.

-- Și o auzi cum face?

-- Nu știu.

-- Vrea să dea rateuri.

Andrei își ciuli urechile și ascultă, apoi puse mâna pe mașină, imitându-l pe bătrân.

-- Îți formezi și tu urechea după ce îți toacă asta câteva luni în cap. Du-te și ia niște ulei din hala mare.

-- Bine, iar băiatul o luă grăbit spre cealaltă hală.

-- Ști de care, da? Să nu te prind că le iei uleiu din bucătărie.

-- Haide domnu Ion.

-- Lasă, lasă că știu eu.

Băiatul ajunse la jumatea drumului, dar se hotărî să se întoarcă să ia totuși o canistră ca model. Se întoarse în hală și îl văzu pe bătrân cu mâna suflecată în mașină.

-- Ce faci, ți-am zis să pleci.

-- Ce s-a întâmplat?! Să vă ajut!

-- Pleacă de aici!

Băiatul se apropie și-i văzu mâna întinsă rigid în mațele mașinii. Printre degetele bătrânului curgeau șiroaie de sânge peste un cuplu de pinioane. Sării să-l tragă afară.

-- V-a prins?!

Bătrânul se desprinse și îi trase o palmă trântindu-l pe băiat la pământ. Luă una din rufele murdare de lângă mașină și își legă mâna.

Băiatul rămase la pământ mut. Picături de sânge îi stăteau înțepenite pe față. Bătrânul se puse în cur pe băncuța de lemn ținând strâns rufa în care se înfiripau acum nuanțe rozacee.

-- Tu nu asculți niciodată.

-- Ce făceai nea Ion?

Bătrânul își scărpină fruntea cu unghia degetului mare, încercând să-și găsească cuvintele. Privi mizeria de pe unghie și se șterse pe salopetă. 

-- Vrei să le ști pe toate, bine, foarte bine. Dacă vrei să muncești pe mașina asta, să ști. Asta nu vrea doar ulei, vrea și sânge.

-- Nea Ioane a dat sminteala în mata?

Ion zâmbi. Luă un lanț de transmisie în mână și începu să-i numere inelele ca pe un șirag de mătănii.

-- Să te uiți acum cum toarce. O să meargă bine o perioadă. Trebuie lubrifiant uman, când e nevoie ciupesc o venă și merge strună. Asta nu cere atâta ulei cât cere suflet. Hai treci, treci și uită-te să vezi cum merge.

-- O să caleze. 

Planșeele scuipate afară erau din nou perfecte, o peliculă arămie era întinsă pe toată marginea tăiată. Mașina termină materia primă, iar Andrei se ridică și mai adăugă câteva maturi pe masa de lucru. Fiecare planșeu scuipat era impecabil.

Bătrânul se lăsă pe spate păsuindu-l pe băiat să se convingă singur. Andrei, cu ochii cât cepele, punea tot mai multe maturi la lucru, iar mașina mergea din ce în ce mai repede. 

-- Cum dracu? Șopti Andrei văzând că mașina prinde viteză.

Andrei se apropie de bătrân iar el îi făcu semn să se așeze. Căzu lângă mecanic privind nedumerit mașina ce toca domol planșee.

-- O să meargă și singură un timp, stai liniștit.

-- Cum?

-- Păi n-ai văzut, am stors o cană din mine acolo înauntru. Știe ce are de făcut.

-- De cât timp faci asta? Andrei se întoarse privindu-l îngrijorat pe bătrân.

-- Auzi tu, de cât timp, dintotdeauna, de când am moștenit mașina. Mi-a arătat și mie ultimu unchiaș. Asta a mers cu sângele la toți care au lucrat la ea. Mașina asta ne are pe toți acolo înauntru, până la ultimul...

Andrei se ridică parcă mușcat de cur și îl privi lung pe bătrân.

-- Eu n-o să fac asta.

-- Ți-a cerut cineva? E mașina mea, mă ocup eu. Când oi avea și tu mașină atunci poți să-i faci ce vrei. Poți să te piși în ea.

 Băiatul plecă nervos luând matrițele scuipate afară.

-- Le duc în față. 

Munca fu ușoară în noaptea aceea, mașina mergea neîntrerupt. Andrei o alimenta și se retrăgea în spate așteptând catastrofa. Fum, foc, mașina ruptă pe din două, dar nimic, nu se întâmplă nimic. Era imposibil, mașina mergea mai bine ca niciodată. La cum mergea acum putea fi operată de un singur om. Moș Ion nu avea nevoie de altcineva atâta timp cât avea sânge în vene. 

Cu venirea dimineții mormanul de planșee făcute era dublu față de ziua anterioară.

-- Merge aproape la fel de repede ca o mașină nouă, spuse circumspect tânărul.

-- Mâine o să meargă mai bine. Abia s-a dezmorțit, o să-ți arăt ce poate să facă.

*

A doua zi după ce toți muncitorii de zi plecară acasă, bătrânul își desfăcu bandajul și se scobi în sângele închegat cu un cuțit. Apăsă tare în crustă până o crăpă în două și câteva picături căzură la baza mașinii. Ofrandă slabă. Lărgi rana învârtind cuțitul și lăsă loc unui șirag vișiniu să se prelingă în burta mașinii. 

-- Ioane.

-- Stai liniștit, nu-i mare brânză.

Sângele era presărat înăuntrul mașinii binecuvântând-o cu mișcare și inteligență. Un miros sălciu de ulei încins amestecat cu sânge umplu hala. Andrei se întoarse cu spatele încercând să-și stăpânească un pulseu de vomă. El se aruncă pe lanțul ușii secționale trăgând de el nervos. Cu ușa complet deschisă aerul nou reuși să-l înlocuiască pe cel vechi. 

-- Gata, am terminat, spuse bătrânul strângând un bandaj peste rană. În seara asta depășim mașinile din hală. 

Andrei se puse pe treabă iar bătrânul se retrase pe bancă privind în gol, prin mașină, undeva departe. Bătrânul zâmbea absent. Mașina flămândă după muncă, căuta să rumege și să scuipe tot. Mișcările mecanice nătângi de la început se transformară în mișcări fluide iar teancurile de lucru se topeau unul după altul. Mașina mergea atât de repede că avea din nou nevoie de doi oameni doar ca să-i facă față. Bătrânul i se alătură lui Andrei cărând planșeele terminate.

Andrei munci fără cârteală. Transpirat și obosit moșul îl trase după el pe bancă să ia o pauză.

-- E o bestie, scuipă obosit Andrei.

Bătrânul dădu din cap, nu vroia să vorbească urât de mașină. 

-- De ce nu-mi spui cum ai scăpat de degetul ăla?

Băiatul își frecă degetul scurtat pe cicatrice ca și cum l-ar fi mâncat pielea.

-- O mașină din hala mare.

-- Nu te-a plăcut, dacă te-a mușcat în halul ăsta.

-- Mi-am băgat mâna când nu trebuia, atâta tot.

-- Ascultă, toate mașinile astea au suflet. Sunt ca femeile, nu râde, e adevărat, unele sunt bune și altele nebune. Dacă vrei să le faci să meargă trebuie să te înțelegi cu ele, să le dai ce le place. 

-- Să tai în carne vie ca mata?

-- Tre să înveți să asculți, să fi atent la ce vor, să înveți să le citești. Nu e suficient să ai mână de mecanic, trebuie să ai și ureche și ochi. Înțelegi?

Moșu continuă șoptit dorind parcă să păstreze secretul.

-- Poți să scapi de ea dacă vrei, le spui la toți că s-a stricat, oricum nu știe nimeni s-o muncească. O să-ți găsești loc în altă parte, ești tânăr, ai tot timpul să prinzi altă muncă.

-- Nea Ioane, mi-am pierdut juma' de deget la cealaltă mașină și m-au aruncat aici cu mata, crezi că mai vrea cineva să mă țină? 

-- Să lucrezi încet. La început să faci încet și bine. Să înveți fiecare pas și să înțelegi de ce se face. O să te ierte dacă te miști încet dar iese bine. Viteza o prinzi din mers, bombăni bătrânul luându-și iar locul la mașină.

*

Săptămâna trecu pe nesimțite, Ion stropi mațele mașinii noapte de noapte avându-l pe Andrei paznic în spate.

Când veni vremea ca bătrânul să-și scoată mâna pentru ultima dată din mașină băiatul scoase o batistă curată cu care îi strânse încheietura. Andrei îl pansă pe bătrân înghițind în sec. Ion prea moleșit să protesteze îi zâmbi băiatului.

-- Mămos mai ești. 

-- E mult Ioane. Te-ai stors cu totul.

-- Gata, în seara asta terminăm. Le-am arătat la toți de ce suntem în stare, nu?

-- Da Ioane.

-- Nu mai ofta ca o muiere, terminăm până dimineață și facem de râs toată hala. Toți taie frunze la câini și noi muncim.

Ion turnă apă dintr-o sticlă de plastic turtită într-un ibric și îl puse peste motor.

-- Fac o cafea. Îți pun și ție?

Andrei îl privi tăcut pe bătrân cum își târa picioarele de colo-colo.

-- Îți fac și ție, concluzionă bătrânul căutând încă un plic de cafea. 

Apa din ibric începu să bulucească pe pereți, iar bătrânul turnă cele două plicuri înauntru. Învârti în ibric căutând cu privirea două recipiente. Întoarse două căni dintr-un sertar și suflă praful din ele, apoi turnă cafeaua.

-- E cald, dacă mai bem și fiertura asta transpirăm ca porcii.

-- Trebuie să bem cald ca beduinii, iar Ion îi întinse cana. 

Odată cu cafeaua bătrânul se învioră și începu să lucreze cot la cot cu Andrei. Verifică planșee voios și răspunse la întrebări cu zâmbete.  

Încă o noapte cu producție record. O singură mașină recupera munca nefăcută de toată hala.

Odată cu venirea dimineții un fir de aer rece ajunse la picioarele celor doi.

-- O să fie răcoare azi, nea Ioane. Crezi că pornesc și electricele?

-- Da, poate.

-- Ce e Ioane?

-- M-a lovit așa dintr-o dată. Am ... am obosit. Vârsta, ce să-i faci. Nu credeam că o să vină ziua când nu o să mai ... mamă ce am amețit. Nu mai pot să stau nopțile ca în tinerețe. Cred că mai bine mă duc. Mă duc și eu acasă că nu mi-am văzut patul de-o săptămână. 

-- Să te ajut Ioane!

-- E hai, vezi-ți de treabă, termină ce mai e de făcut. Ești băiat bun Andreiaș.

-- Bine Ioane, pe mâine. 

Bătrânul plecă precaut pe lângă hala lungă până la drum. Acolo o luă târâș până la refugiul de stație. Privi în zare după autobuzul ce se ascundea în razele soarelui. Își închise ochii doar pentru o clipă, iar durerile îl iertară pentru totdeauna pe bătrân. Autobuzul trecu mai departe.

Andrei termină planșeele, completă rezervorul de ulei și începu să șteargă mașina. Odată cu opritul muncii metalul încordat începu să se relaxeze. Dâre negre își făceau loc de prin încheieturi. Andrei luă o cârpă și o trecu peste urme întinzându-le într-un strat stacojiu. Mototoli cârpa și continuă să șteargă până dispăru orice urmă.

Inginerul uscat și cu părul vâlvoi apăru, de nu se știe unde, în spatele lui Andrei. 

-- Ați făcut treabă bună, ne-ați scos din rahat. O să am grijă să ajungă și pe la voi ceva mălai. Nu se poate chiar așa. Moșu unde e?

-- Acasă, răspunse sec Andrei.

-- Aha ... uite că v-ați nimerit bine. Ție îți rămâne mașina și moșu dă mai departe șpilu. O să rămână ceva și după el.

-- N-o mai dați la fier vechi?

-- Vezi să nu, după ce ne-a salvat curu? Bine, nu decid eu, băieții de sus au ultimul cuvânt. Hai, fugi acasă, dacă mai stai te pun la arcuri.


Fotografie de Werner Weisser - Avantrend
English version: Rusty Blood

Read More »

Nov 8, 2021

Dacă vine vara

Un puști cu buze albastre îi zâmbea prin viscol. Furtuna vuia incredibil prin pădure luptându-se cu copacii și puștiul ăsta apărut de nicăieri era în fața lui și îi arăta ceva. Vârfurile degetelor lui erau negre și lipicioase, iar cu două dintre ele arăta înapoi spre ceva. Bărbatul se întoarse să vadă, iar printr-o spărtură de vânt observă o colibă din piatră. Stătea acolo mică, pătrățoasă, cu o singură ferestruică și obloanele trase, înfruntând vremea de secole.

În lipsa unei poteci orice refugiu era imposibil de găsit, iar noaptea asta se transformase pentru drumeț într-o peripeție unde protagonistul devine un exemplu din care învață ceilalți. Drumețul însă nu intrase în panică, el își continuase meticulos căutările și în lipsa potecii. Mergea în față cu pași experimentați, când alții ar fi dat înapoi. Drumețul avea o misiune, iar vremea rea nu îl cârmuia înapoi spre siguranța potecii, dimpotrivă. El își căuta prietenii, pierduți pe munte, departe de poteci în adâncul umbros al pădurii. Fusese la câțiva pași de cabană și o ratase, dar norocul fusese de partea lui.  

Puștiul stătea în mijlocul vijeliei cu un tricou rupt peste burtă tremurând din toate încheieturile. Drumețul îl apucă pe băiat de mână și îl târî în cabană. Băiatul izbucnii într-un plâns cu istericale încercând să se elibereze, însă nimic nu-l încetini pe drumeț, el îl trase pe băiat ușor și sigur înauntru.

— Mihai? Erai în spatele nostru? Se auzi dinăuntru.

Drumețul își ridică privirea și chiar în fața lui stătea motivul aventurii sale. Cei doi prieteni ai săi, Iulian și Andreea, dați dispăruți, ședeau acum bine mersi privindu-l amuzați și ușor confuzi. Aveau privirea aia de „ce coincidență că te găsim aici”. Mihai îi privea nesigur, i se părea că vede un miraj. Existau miraje în zăpadă? Cabana fusese un noroc chior, dar să-i găsească pe ei înauntru era de-a dreptul miraculos.

— L-am găsit pe ăsta mic afară, puneți o haină pe el.

La vederea copilului Andreea își dădu geaca jos și sări să-l ajute.

— De unde l-ai agățat? întrebă Iulian.

— Era afară, lângă cabană. 

— Pe vremea asta?

— Da, uită-te și tu ce dezbrăcat e. 

Mihai era vizibil obosit, răsuflând cu greu după fiecare replică. 

— Eu unul mă bucur că am dat de refugiul ăsta, îți dai seama ce noapte am fi avut dacă nu-l găseam, se învioșă Iulian.

— Și unde ați fost? Vă caută lumea de două zile.

— Două zile? Hai că exagerezi, am luat-o un pic în față azi-dimineață. Am ajuns pe Viforița înaintea voastră, atâta tot. 

— Și de întors, de ce nu v-ați mai întors?

— Am coborât pe cealaltă creastă, nu ne-o fi văzut nimeni. 

— Bine, dar asta a fost acu două zile.

— Ce tot zici? Ne-am rătăcit un pic și am ajuns aici. Care e problema? Auzi tu două zile? Azi omule, azi am fost pe vârf.

Mihai tresări de frig și se întoarse împrejur cu un presentiment ciudat. Cabana avea o singură cameră împărțită după întrebuințări, fiecărui perete îi era atribuit un scop. Peretele ce purta ușa de la intrare avea în dreapta o măsuță cu două tacâmuri și o strachină ce o anunța ca masă de bucătărie. La ea avea loc o singură persoană. În stânga uși era un cuier din lemn alb ce părea țintuit în podea de propriile lui rădăcini. Pe peretele din dreapta, cum intrai, stătea soba iar lângă ea patul acoperit cu o cuvertură simplă de un gri spălăcit. Pe peretele opus sobei era o masă de lucru cu unelte de șlefuit și migălit în lemn. Masa purta urmele unor abuzuri fiind teșită și scobită de lovituri neîndemânatice. Micuța cabană avea doar două scaune fiecare păzindu-și locul în fața meselor.

Andreea puse o haină pe băiat și îl trase lângă ea, unde el amorți de tot. 

— Ia zi, puiule, ce cauți aici?

Băiatul, în stare de șoc, rămase mut. Mihai se căută în rucsac după o lanternă. 

— O pun afară, dacă mai vine cineva o să dea de noi.

Mihai ieși iar în vijelie cu lanterna scoasă și o coardă pregătită. Zăpada îi prindea picioarele ca într-o capcană. Înaltă de doar o palmă zăpada părea că i se lipește de picioare și îl trage înapoi făcându-l să se miște precaut. „Mi-ar plăcea să dau de un eschimos să-l întreb ce nume mai are și zăpada asta mocirloasă” gândi Mihai în timp ce se agăță de un copac. Prinse lanterna de o creangă la un cap. Vântul părea că o smucește în toate direcțiile așa că Mihai o petrecu și la celălalt cap în speranța că nu o să fie luată pe sus și aruncată în mijlocul pădurii. Vântul părea că se întețește cu fiecare secundă petrecută în lupta cu craca. Crivățul îl tăia pe față cu lame de gheață, statul afară începuse să doară. Își acoperi fața și porni înapoi orbecăind spre cabană.

Deschise ușa și auzi o înjurătură din partea lui Iulian.

— Ce s-a întâmplat?

— Cineva se ține de glume, spuse Iulian sugându-și arătătorul și degetul mare. Încercam să fac focul și chibritul ăsta ... uită-te și tu, mi-a ars în mână ca o artificie. 

Iulian luă următorul băț și îl propti pe fâșia abrazivă, apoi îi dădu un bobârnac în sobă. Acesta se aprinse în aer și căzu peste câteva hârtii îngălbenite din sobă unde începu să ardă intempestiv. Iulian închise gura de fontă a sobei.

— Ce ți-am zis eu, glume proaste. 

— Da, mai știu eu. E bine totuși că v-am găsit. Cum e băiatul? 

— A adormit, îi răspunse Andreea.

— Data viitoare când plecați prin pădure lăsați vorbă să știe și alții, își controlă Mihai tonul încercând să nu-l deranjeze pe copil.

— Eu chiar nu văd care e problema.

— Inconștienți, murmură Mihai. S-au pierdut mulți pe muntele ăsta. Ar fi bine să fim mai precauți.

Andreea îl puse pe băiat lângă sobă și începu să-i frece mâinile și picioarele. Îi șterse degetele, dar ele rămaseră negre.

— Ce e? să nu fie ..., lăsă Mihai întrebarea în aer amintindu-și de vântul tăios de afară.

— Nu cred, îi răspunse Andreea luând mâinile copilului și lipindu-și-le de propriul obraz. Sunt calde, zâmbi ea. Cred că sunt doar pătate.

— Fragi și mure pe vremea asta? se amuză Iulian.

Copilul era alb la față ca o fantomă și adormise cu gura deschisă. Între buzele vinete până și dinții băiatului păreau să aibă o tentă albăstruie.

— Am penicilină cu mine dacă are nevoie, Mihai se întoarse să caute în rucsac.

Andreea își trase mâna de pe fruntea băiatului și îi făcu semn că „nu”.

Iulian se zgâia afară pe ferăstruia cabanei.

— Uită-te și tu ce s-a luminat, trebuie să fie mai devreme decât credeam. Aveți un ceas?

Mihai își scoase telefonul, acesta clipi „baterie descărcată” și își dădu duhul. Andreea își încercă și ea telefonul.

— E mort.

— De la frig, dădu din umeri Iulian. Așa ne-a făcut și aparatul foto când am ajuns sus.

După câteva clipe de tăcere Andreea luă cele două scaune și le puse în continuarea patului încropind un loc de dormit pentru toți patru. 

— Ar trebui să ne culcăm, spuse ea. Mâine la prima oră trebuie să-l ducem înapoi pe ăsta micu. 

Tolăniți de-a latul patului cu picioarele întinse pe scaune, îmbrăcați din cap până în picioare, cei trei își închiseră ochii și se alăturară băiatului într-un somn fără vise. 

***

Era întuneric și rece când se trezi Mihai. Focul părea să se fi stins de mult și poziția în care adormise îl strâmbase în neom. Își trosni oasele încercând să le rearanjeze. Una peste alta era bine odihnit. Luă un ibric atârnat într-un cui și ieși cât se poate de tăcut să adune vreascuri pentru foc. Îi lăsă pe ceilalți să doarmă.

— Psst neața, o mângăie ușor Iulian pe Andreea.

Cu părul vâlvoi Andreea se șterse la ochi și îi răspunse cu un căscat.

— Îl trezim și pe Dinte albastru? întrebă el.

Copilul dormea între ei cu un zâmbet pe gură. Pielea băiatului își recăpătase paloarea, dar dinții își păstrau o tentă albăstruie. 

— Mai lasă-l. Andreea îi puse ușor mâna pe frunte. E bine. Trebuie doar să vedem cu ce îl îmbrăcăm când îl luăm de aici. 

— Îi dau eu geaca și mă învelesc cu pătura asta. Nu oi murii până dăm iar de oameni.

Mihai intră înapoi în cabană cu un ibric plin de zăpadă într-o mână și un braț de crengi în cealaltă. Avea o grimasă ciudată pe față. Pe jumătate încruntat și pe cealaltă jumătate constipat, arăta caraghios de grav. Îi privi pe fiecare în parte căutându-i din cap până în picioare. Puse ibricul cu zăpadă lângă sobă și lăsă vreascurile jos scoțând din buzunar o bucată de fier ruginit. 

— Se petrece ceva foarte ciudat aici, spuse el. 

— Ce s-a întâmplat?

— Asta e lanterna mea.

— Cum să fie lanterna ta?

— Am legat-o de scorușul ăla de afară. E lanterna mea.

Iulian se apropie și privi lanterna ruginită bocnă ca pe un animal rănit.  

— Ești sigur? 

— Am legat-o cu mâna mea.  

— Și a ruginit în halul ăsta peste noapte? 

— Da, cât am dormit. 

— Hai că asta e tare, ce chinezărie o mai fi și asta.

Iulian îi luă lanterna din mână.

— Asta nu e nici măcar partea cea mai ciudată. Cât am fost afară să adun lemnele astea ... am văzut soarele răsărind de două ori. 

— Ce ai zis că ai văzut? Cum?

— Nu știu cum.

— Adică s-a răzgândit? Poate nu și-a luat tot ce-i trebuia cu el și s-a întors.

— Nu e o glumă, dacă așteptăm ... cred că o să se întâmple iar.

Iulian se așeză pe un scaun studiind lanterna, iar în spatele lui se înseră și apoi se întunecă de-a binelea, lăsându-i muți.

Andreea se apropie de Mihai și îl întrebă șoptit.

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că a mai trecut o zi, spuse Mihai privind consternat afară.

— Cum adică a mai trecut o zi? Abia ne-am sculat, acum cât? Un sfert de oră? și gata a mai trecut o zi? se rățoi Iulian la ei.

— Lanterna aia a stat afară săptămâni întregi, poate chiar luni de zile...

— Ce tâmpenie, spuse Iulian în timp ce se repezi pe ușă afară.

— Iuli nu, atât reuși să spună Andreea și Iulian era deja afară.

Cei doi îl priveau din pragul ușii.

— Nu e nimic, s-a înnorat atâta tot. Mihai tată ai prins o boală din aia cum îi zice ... „febra de cabană”, iar tu, dragă, ai luat-o de la el. Asta e o nebunie, din aia, care se ia. O zi în natură și gata v-ați pierdut amândoi mințile. Ce naiba vă uitați așa la mine? A început să-mi crească barba sau ceva? Hai, pe bune, nu e nimic. 

Andreea i se alătură privind în jur. Nimic neobișnuit pe lângă cabană. Mihai privea cerul închegat de nori. Dintr-o dată norii se dizolvară dezvăluind un cer negru. 

— Uite Iulian, stele. 

— Ce fac ...

— Se învârt în jurul stelei polare.

— Atât de repede? continuă Iulian cu gura căscată.

— Înauntru! ordonă Andreea.

Cei trei intrară și Andreea plesni ușa punându-și corpul greutate în fața oricărui pericol ce ar fi încercat să intre.

— Suntem bine aici? Ce se întâmplă afară?

— Nu știu, îi răspunse Mihai. Trebuie să mă gândesc...

Iulian băgă două degete în buzunar și își scoase cutia de chibrituri „Bean & Sons - Garantate să se aprindă chiar și după câteva săptămâni în condiții de umezeală”. Garanția era scrisă pe pachet mai mare decât numele firmei. Iulian scoase unul dintre chibriturile de drumeție și îl lipi de fâșia abrazivă.

— Timpul de afară e clar futut, dar dacă și timpul de aici e la fel de futut? și spunând asta dădu un bobârnac chibritului peste lemnele din sobă. 

Lemnele se transformară instant în torțe ca apoi să înceapă să mocnească furios. Mihai privi stupefiat cum focul topea lemnele în jar.

— Trebuie să-l trezim pe băiat și să plecăm. Acum!

— Puiule scoală, trebuie să mergem, se repezi Andreea.

Copilul fu luat pe sus și îmbrăcat. Mihai își luă rucsacul strângându-i cingătorile aproape de trup. Iulian își trase cuvertura peste umeri, iar Mihai i-o legă la mijloc. Copilul încercă să se opună în toată vâltoarea.

— Nu vreau afară, nu mai vreau afară, reuși să spună el speriat.

— Nu avem de ales puștiu, dacă nu plecăm acum s-ar putea să nu mai plecăm niciodată, îl repezi Iulian. 

— Suntem gata? haide ... nu mai ... dă-l în mă-sa de foc, spuse Mihai. 

Iulian aruncă o privire afară pe ferăstruia de deasupra mesei de lucru, și se opri în loc. Înghiți în sec încercând să-și găsească cuvintele. 

— Prea târziu, spuse el într-un final.

În fața cabanei, zăpada părea să iasă din pământ. Ea creștea inundând pădurea. Val după val, tot mai sus, până la genunchi, apoi până la șolduri, tot mai sus fără oprire. Cabana se scufunda într-o mare albă ce înspuma toți copacii val după val. 

După câteva clipe de încordare Mihai își lăsă rucsacul de pe umeri și se dezumflă ca un balon. Iulian se așeză stupefiat pe scaun și privi spectacolul de afară.

— Nu mai plecăm? întrebă Andreea.

— Ne-ar îngropa de vi, îi răspunse privind în gol Mihai. 

— Dacă ne grăbeam... începu Andreea.

— Dacă ne grăbeam acum am fi fost înghețată pe băț, i-o tăie Iulian.

Mihai resetat la o stare anterioară evita să se mai uite afară. Verifică soba cu o mână dezvelită de mănușă, și se hotărî să se dezbrace. Cotrobăi adânc în rucsac și scoase o conservă de carne și câteva plicuri de cafea instant. Luă ibricul cu zăpadă și îl privi uimit cum începu să bolborosească cu apă fiartă în câteva secunde. Turnă cafeaua în apă și contemplă soarta conservei. O desfăcu și avu grijă să o atingă de sobă doar o clipă. Le făcu semn celorlalți să se apropie. Cotrobăi și după o bucată de pâine, dar Andreea îl opri. 

— Stai că avem noi ceva, și scoase din rucsacul ei patru biscuiți negri afânați groși cât un deget. 

Mihai luă ceva ce părea a fi piftie de porc și o întinse pe fiecare biscuit în proporții egale. Andreea găsi câteva căni metalice lustruite în dulapul de sub masa de bucătărie și le șterse de praf. 

— Îi pun și lui? întrebă ea înclinându-și capul spre băiat.

— Dă-i, merită după ziua asta.

Copilul căscă ochii la cafea și dădu din cap în semn că vrea și el. Iulian nu-și putea trage ochii de la spectacolul de afară, iar Andreea îi aduse un biscuite să-l mănânce la geam. 

— Ce se întâmplă afară? întrebă ea.

— Ninge, punctă Iulian. Așa arată când ninge. 

Își mâncară biscuiții domol, mestecând pe deplin fiecare mușcătură. Mâncarea asta era ultimul lucru normal de care se puteau bucura. Afară se lumină. Acum dansul dunelor de zăpadă era pe deplin vizibil. 

— Săru-mâna pentru haleală, spuse Iulian, apoi privind-o pe Andreea continuă melancolic. Ți minte că ziceam că o să ne iubim până la adânci bătrâneți? Nu o să avem prea mult de așteptat.

Andreea își privi mâinile, își numără ridurile și cutele din piele, luă în seamă locurile pe unde îi ieșeau venele la suprafață. Chiar și cu toată paranoia tot nu îi păreau îmbătrânite. Până la urmă cine se uită atât de atent la propriile mâini, poate erau schimbate, poate că nu. Nu și le simțea schimbate în vrun fel. „Unghiile, da, unghiile au rămas la fel. Nu ar fi trebuit să crească?”, gândi ea.

— Timpul pare să curgă mai repede pe lângă noi. Nu cred să îmbătrânim noi, e posibil să îmbătrânească toți ceilalți, concluzionă Mihai.

— Nu ai de unde să ști, până nu plecăm de aici ... Iulian lăsă fraza neterminată fără să aștepte vrun răspuns.

Se liniștiseră, primul impus de fugă trecuse. Cabana îi proteja, erau în siguranță. Stăteau tăcuți și gânditori rumegând problema evadării. Ascultau sunetele de afară încercând să priceapă ceva din ele. Priveau în jur căutând o explicație. Își agățau ochii de fiecare detaliu, examinau uneltele, scaunele, straniul cuier. Căutau butonul ce ar fi oprit toată nebunia. Iulian începu să pipăie uneltele de cioplit, tije ascuțite de metal ce nu își dezvăluiau scopul unui profan. 

După ce luase toată camera la puricat, acum Mihai îl studia pe băiat. Andreea se apropie de copil. 

— Îmi spui și mie cum te cheamă? 

Băiatul tăcu.

— Eu sunt Andreea, el e Mihai și la geam stă Iuli.

— Petru, șopti el.

— Ce nume serios ai Petru. De ce ești îmbrăcat așa subțire? încercă Mihai.

Cafeaua curmă un pic timiditatea copilului.

— Nu știu, se fâstâci el.

— Mai ți minte cum ai ajuns aici?

— Am venit ... am venit cu părinții în excursie.

— Și ce s-a întâmplat cu ei?

— M-am pierdut de ei. 

Copilul dorea să plângă, dar Mihai îl privea fără compătimire, nu era loc de plâns în discuția asta, și el se abținu.

— I-am tot căutat, dar nu i-am găsit.

— Cât crezi că ar putea să meargă un copil prin munții ăștia? își reîntoarse atenția spre ei Iulian. 

— Am mers mult de tot, îi reproșă copilul. Am obosit și am adormit pe niște crengi, dar nu era frig. Când m-am dat jos s-a rupt, iar copilul trase de tricou ca drept dovadă.

— Nu-i nimic, se coase. La cabană cum ai ajuns?

— Nu știu, s-a făcut dintr-o dată frig, m-am speriat și am început să alerg ... așa am găsit-o.

— Și atunci m-ai văzut pe mine? continuă Mihai.

— Aha.

Mihai zâmbi și îl mângăie pe copil. 

— Bine Petruț, am înțeles. 

Mihai privi afară și apoi privi înapoi la băiat. O idee îi înmugurii în cap, o posibilă scăpare din încurcătură. 

— Petre al nostru s-a pierdut în pădure când încă era cald. 

— La cum e îmbrăcat, cred și eu.

— Și nu a stat prea mult afară, nu avea cum. Pentru el iarna a aterizat ieri sau alaltăieri. Vremea asta nu era prognozată nici când am plecat noi pe munte.

— Așa e la munte, dar naiba știe cum s-or învârti lucrurile în colțul ăsta de rai, dădu din umeri Iulian.

— Nu cred că lucrurile se învârt atât de diferit. Se mișcă mai repede, dar în rest totul e la fel. Stelele sunt pe cer, vremea se schimbă și anotimpurile curg. Nu ar trebui să ne grăbim. Dacă așteptăm liniștiți două trei zile o să plecăm de aici pe timp de vară. 

— Timpul zboară, dar cel mai bine ar fi să nu ne grăbim, contemplă Andreea.

— Ironia sorții, dar are dreptate, încuviință Iulian. Iulian îşi termină cafeaua şi continuă voios. Așa scăpăm de aici.

***

— Poți să-ți imaginezi cum o să se uite ăștia la noi când o să ne întoarcem? Ne-a mâncat pământul câteva luni de zile, dar suntem bine. Și copilul? Păi am găsit un copil în pădure.

Petru se bosumflă într-un colț, avea privirea unui copil care făcuse o boacănă și-și așteaptă părinți să vină să-l ia acasă. Andreea îl întoarse spre ea.

— Nu e vina ta Petruț, sunt sigură că părinții tăi o să fie fericiți să te vadă indiferent când ne întoarcem.

Petru nu părea foarte convins.

— Crezi că lumea știe de locul ăsta? continuă Iulian.

Mihai învârti un deget în aer.

— Cineva a știut, îi răspunse el. Cineva a construit cabana asta, și nu au fost extratereștri.

— Poate e un refugiu, interveni Andreea.

— Un refugiu pentru rătăciți ca noi? 

— Poate pentru oamenii locului. Cineva a stat și trăit pe aici. Uite-te la masa aia de bucătărie, uită-te la masa aia de lucru. 

— S-au ascuns aici, completă Mihai. 

— De cine să se ascundă? întrebă Iulian.

— Știu și eu, de problemele lor. Cât de vechi sunt lucrurile astea? Poate invadau rușii, sau francezii, sau nemții.

— Sau tătarii, continuă Iulian.

Cei trei zâmbiră.

— Ce nu înțeleg eu este, cum ar putea cineva trăi aici? întrebă Iulian.

— E simplu, plantezi roșii azi și le culegi mâine, explică Andreea. 

— Și când pleci să iei ulei de la magazin te trezești că ăia au mașini zburătoare, completă Iulian.

— Poate ar fi mai bine să ne ținem gura. Să lăsăm locul ăsta ascuns. 

— Ți-e frică că se întorc tătarii? îl luă peste picior Iulian.

— Nu, mă gândeam că poate ar fi mai bine să ținem locul ăsta doar pentru noi.

Iulian dădu un bobârnac unui alambic şi ascultă țiuitul straniu pe care acesta îl produse.

— Oricum nu ne-ar crede nimeni.

— Și acum? Ce facem? întrebă Andreea.

— Acum așteptăm să vedem dacă vine vara.


Fotografie de Polina Barinova @LOOP12098
English version: If summer comes
Read More »

May 20, 2020

Trenul prieteniei

„Ai crede că viața poate fi mai frumoasă dar te-ai înșela” 

Stau în picioare în trenul ce mă duce acasă. Nu înțelege greșit am loc, am un bilet cu loc și deci am loc. Dar este un loc de rahat, este un loc plin de rahat. Vreau să spun că este un mare rahat pe scaunul meu și se întinde frumușel pe spătar. Pare să fie de gâscă, de pasăre oricum, ar trebui să-l gust ca să-mi dau seama. Nu că aș mânca rahat cu atâta frecvență încât să-l dibuiesc de la prima degustare, dar instinctiv ceva îmi spune că s-ar da de gol. Ști cum poți să-ți dai seama după gust dacă un ou este de gâscă sau de găină, așa trebuie să fie și cu rahatul ăsta. E alb, o pleașcă mare și cu ceva galben verzui. O să țin minte rahatul ăsta pentru mult timp. Poate aș putea să-l păcălesc pe colegu de scaun să-l mănânce, are o meclă de om care a mâncat mult rahat la viața lui, ce mai contează o degustare de pe spătarul meu. Eh, mă pierd cu firea, indiferent ce creatură s-a căcăcit pe scaunul meu asta mă va ține în picioare până la Buzău. Așa că stau pe culoarul de lângă scaune și apăs cu spatele geamul de afară. Las cu greu să treacă gagicuțele durdulii pe lângă mine. Locul este strâns, prea strâns să nu-ți freci bucile sau țâțele de mine, un adevărat tren al prieteniei.  
Sunt în București-Chișinău proclamat „Trenul Prieteniei” de vocea Gării de Nord. E un tren lung format din vagoane verde închis cu dungă albă și completate la sfârșit de câteva vagonete grena. Cele verzi sunt cele moldovene dar sunt rusești după litere, iar cele grena sunt românești după rugină. Sunt controlori urâți și grași din ambele țări pe coridoare, bântuie ca niște stafii în căutare de bilete și șpagă. Îmi place de ei, par genul de oameni care ți-ar fura portofelul și la următoarea stație și-ar lua o bere din gologanii tăi. Chiar d-asta îmi place de ei, îmi place că și-ar lua de băut, îmi place că ți-ar fura banii pentru o plăcere atât de simplă, atât de onestă. Trebuie să fie minunat să ai un loc de muncă în mișcare, să fi pasager profesionist, fără responsabilități, să mergi din vagon în vagon ca pe un vas pe mare. 
Trenul este intangibil atâta timp cât se mișcă, zăpada, oamenii, animalele, mașinile, toate sunt pulverizate dacă nu se dau din față. Dacă stau bine să mă gândesc nici mecanicul nu are cine știe ce responsabilități, dacă te vede pe șine e deja prea târziu să mai conteze. Ce adrenalină trebuie să fie când spulberi mașini de pe calea ferată. Salariu de căcat, desigur, însă zilele alea când pleznești câte un microbuz trebuie să merite. Parcă îl și văd cum deschide ferestruica și îi înjură pe oamenii care sar în stânga și în dreapta, bucăți bucăți: „Firea-ți ai dracu de navetiști data viitoare să luați trenul”. Zi și tu unde mai ai ocazia să-ți spulberi competiția la propriu. Urale de bucurie și aprobări venind din spate „Da domne, așa merită, cine i-a pus să stea pe șine”.

Trenul merge agale spre frații noștri moldoveni sau verii noștri moldoveni sau unchii noștri, rakeții moldoveni. Nu am nimic cu vecinii noștri, bețivanii moldoveni, și nici moldovencele nu sunt de aruncat. Deci spre ei, spre moldovenii noștri. Și moldovencele astea îmi privesc scaunul meu cu jind, singurul scaun gol din tot trenul ăsta împuțit. Fetele astea roșcovane se hotărăsc că nu e chiar atât de rău să stai cu un rahat în spate și se conving că ele, dânsele, nu se vor lăsa pe spate, că vor merge pe vârful bucilor câteva sute de kilometri atente la un exercițiu de postură. Una vine la mine și mă întreabă timid, apăsat, confidențial, să nu audă și ceilalți, dacă e liber. Zâmbesc, dau din cap de sus în jos, și îi răspund că „nu”. Nu știu unde auzisem asta că rușii dau din cap așa pentru „nu”, dar m-am înșelat pentru că fata asta confuză s-a așezat pe scaun în poziția țeapăn de spate. Vreau să-i repet că e ocupat, dar asta ar însemna că și eu sunt un găozar și nimeni nu vrea să-și recunoască asta.  

Mă împac cu gândul și mă apuc să-i văd mai bine pe ăștia care stau alături. Mâini dure stau pe scaunele de lângă mine, mâini muncite, arse de soare, mușchi căpătați prin muncă stau lângă mine. Vene ieșite din mâini coapte de soare stau lângă mine. 
Un bătrânel, stă îngrămădit cu alți doi, stau câte trei pe două locuri. E cu șapca alene într-o parte, ai zice că e marinar dacă nu am fi atât de departe de mare. Bătrânul e suplu și pare mai dur decât mojicii tineri de lângă el. Sunt muncitori în construcții, izolează blocuri comuniste în timpul săptămânii iar în weekend se întorc acasă. Capitala cere mâini grele pe bani frumoși și bărbații ăștia își rup spinarea pe schele. 
Bătrânul are ochii de un albastru spălăcit și are o așezare definitivă în el. Îmi pare că l-a ținut spatele doar până la scaun, că odată așezat acolo a înțepenit în pielea moale, falsă și presupun eu fără rahat de gâscă. Asta e doar o supoziție, pentru că nu le-am văzut scaunele, erau cu toți așezați când am apărut eu. Zic așa, că cineva a pus o gâscă deasupra, pe grătarul cu bagaje și aia s-a căcăcit pe scaunul meu. Asta în altă călătorie, pentru că acum nu e nicio urmă de gâscă.  Mai mult ca sigur de gâscă, dar nu mai revin.
Un fir de lumină pătrunde printre perdele și i cade pe ochii tânărului muncitor de la geam trezindu-l. Moșu își scoate șapca, lăsând la iveală o chelie deasă, și i-o pune pe față tânărului pironit de schija de lumină.
-- E mai bine? îl întreabă.
-- Mersi bre. 
Bătrânul usucă o sticlă de un litru de bere și o aruncă în papornița dintre picioare ca un lucru bine făcut. Apoi că tot era cu mâna în paporniță scoate de acolo tainic o sticluță de tărie colorată, își spală gura cu ea și o dă mai departe. Primul de lângă el, un băiat cu blugii rupți în genunchi ia o gură de încep să-i sticlească ochii, își freacă fața cu mâinile și îi zâmbește bătrânului. Bătrânul hâtru îi face semn să-i deie și lu ăla de lângă el. În dreapta lor lângă geam într-un hanorac pe jumătate desfăcut, fără tricou, stă tânărul ce încerca să moțăie. Nebărbieritul ia o gură ca un nesătul și se trezește pe loc sărind în sus pe tălpi.
Lichiorul îi gâdilă pe limbă și îi pune pe vorbă. 
În fața lor lângă scaunul care mi-ar fi revenit mie e al patrulea schelar, e transpirat cu părul lipit pe frunte. Nu am mai văzut un om cu atâția mușchi să aibă o privire mai rușinoasă pe față. Mai în formă decât ceilalți avea umerii largi și un nas rupt spre dreapta. Nasul îl urâțea și îi dădea o răsuflare sâsâită. Își lingea buza de sus când vorbea, dar prefera să tacă. Bătrânul nu îi întinse și lui din lichiorul vorbăreț, mai luă un gât și băgă sticla pe jumătate goală înapoi în paporniță.
Se vedea că bătrânul fusese chipeș în tinerețe dar din ce povestea asta nu-l ajutase cu nimic. Își luase o nevastă frumoasă care se făcea că muncește doar când venea el acasă și restul timpului era curvă în sat. Tinerii erau cu gura până la urechi iar moșu înflorea povești de viață de colo până dincolo ca să știe și ei să se ferească de femeia frumoasă.

Trenul ăsta mizer e plin ochi de oameni iar schelarii ăștia sunt lângă mine și îmi place să-i ascult. Desigur mai sunt și pipingele Merlin Monroe cu părul în vânt și cu ochelari de soare. Sunt brunețele cochețele scurse în scaun, ce își aduc aminte din când în când că nu e frumos ca o domnișoară să stea crăcănici într-un tren de șantieriști. Sunt tipi cu cercei în ureche și un dubios cu un cui în sprânceană.
O tipă cu ochelari de soare îmi trage o privire lungă de tot, trebuie să o fi admirat prea intens sau poate vrea să mă mustre că mă frec de moldovencele astea ce se fâțâie de colo colo. Își dă ochelarii jos și se uită la mine, are cearcăne adânci după ochelari. Îi zic așa șoptit ca o rugăciune „Nu iubi, te rog, pune ochelarii la loc arăți mai cool cu ei pe nas”. 
Nu îmi vine să cred ... m-a ascultat ... Sau mi-o fi citit pe buze naiba știe. Acu se joacă plictisită cu picioarele pe sub scaun. Ar trebui să mă duc să o bag în seamă ... ar trebui ... 
O Doamne ce mă sâcâie scârba astălaltă, taca-taca, taca-taca, nu pot să am și eu un gând ca lumea în cap. Stă în fața mea și îi face capul calendar unui amărât căruia îi văd doar ceafa. Are o carte în mână dar într-o oră jumate nu a dus-o o dată la ochii. Nu s-a oprit din palavragit tot drumul ăsta, nu mai pot să gândesc, termină dracu. 
Mă refugiez între vagoane pentru un pic de liniște, aici mi se sparg șinele în cap dar măcar nu e vocea muierii. Stau în locul ăla dintre vagoane, cu două plăci de metal sandvici între mine și solul furios de dedesubt. Burdufurile ce leagă vagoanele flutură în vânt. Între burduf și placa de metal pe care stau se vede un torent de pământ, pietriș și traverse ce curge pe sub mine. Mă ia amețeala, încerc să nu mă uit. E o aventura aici între vagoane, moartea e mai aproape de tine și țigara intră mai bine. A rămas ultimul loc unde mai poți trage un fum în tot trenul, ultimul loc liniștit, asta până când l-or moderniza cu treceri etanșe. Să-i fut cu inovațiile și modernizările lor. Să-i fut. 

Fotografie de Paul @causeimluap
English version: The friendship train
Read More »

Jan 15, 2020

Guru - Magnificul

Îndrăgostit de când e lumea și pământul ... și astfel sunt ceea ce sunt ...

Dintr-o dată a fost lumină, și ea a ars perfectul. A ars fierbinte lumea cea veche și tot ce era bun în ea, nimeni și nimic nu se putea ascunde. Ultimele moaște ale întunericului s-au adunat și au făcut pământul, ultimul loc pașnic. Iar acolo în ultimul refugiu al vechii lumi a venit să se odihnească și ultimul dintre cei curați.
Magnificul a venit mușcat de lumină și copt de căldură, cu corpul acoperit de mâncărimi și de boală. Supărat de lumină Magnificul nu se putea ascunde de ea în nici un fel, vedea lumina chiar și cu ochiii închiși, iar pielea îl mânca chiar și atunci când o dădea jos.
Obosit, Magnificul își găsi odihna pe pământ. Pielea gigantului, roșiatică și plină de boală, se calmă în aerul rece al întunericului. Puroiul viu ce i se născuse sub piele erupse de disperare în lipsa luminii. Odată cu boala vărsată, mâncărimea Magnificului dispăru, urgia murise în întuneric iar el putu într-un final să adoarmă. Prima viața se născuse și se stinse în lumea nouă.
Magnificul își aranjă cele peste o sută de brațe și se culcă pe pământ curat. Dar înainte să se așeze strănută peste pământ, acesta încolți cu fire de iarbă. Ochiul Magnificului se închise și El adormi.
Neputând suporta lumina pământul negru începu să se încălzească și să fiarbă, iar pământul fiert se mută înapoia celui nefiert și astfel Magnificul fu purtat de pământ peste orizont. Magnificul văzu prima dimineață a lumii noi. Odată cu ea apăru prima rouă pe iarba de lângă El. Sub respirația Magnificului roua prinse aripi și luă forma unor vietăți filiforme. 
Odată cu venirea luminii iarba începu să-l țină tot mai strâns pe Magnific. Magnificul încercă să se ridice însă liane groase îl prinseră de brațe și îl pironiră de pământ. Magnificul se zbătu și găsi un singur fel în care putea scăpa: se smulse din prinsură lăsându-și brațele în urmă. Doar două îi mai rămăseră din cele peste o sută, iar gigantul zbura acum deasupra pământului privind cu frică cum sângele lui, proaspăt vărsat, prindea viață. Forme groaznice, lighioane de tot felul începeau să viermuiască în pământ. Și toate aceste lighioane se întindeau în sus spre Magnific încercând să-l prindă. Acesta, ferindu-se de ele, se ridica tot mai sus. Odată plecat de acolo, cele necurate, lipsite de prezența Lui începură să se împrăștie pe pământ. 
Magnificul poposi pe pământ undeva departe în munții înconjurați de ceruri, urmat doar de libelulele aurii născute din roua dimineții. La început Îi plăcuse compania lor însă și ele erau imperfecte și se hrăneau din El, zumzăindu-L neîncetat. Magnificul le plezni teribil, răspândindu-le. Unele dintre ele pierzându-și aripile poposiră iar pe pământ făcând neamuri nenumărate de gâze și gângăni, altele zboară și acum căutându-L neîncetat. 
*
Magnificul se puse pe construit zidul negru. Zid care să separe lumina de întuneric, zid care să lase loc și celor curate și celor necurate. Un zid ce avea să țină lumina cu vicierea ei departe de El. Zidul era din marmură neagră, curată ca abisul și lipită perfect, cărămidă cu cărămidă, ca dintr-o singură bucată că nici mâna și nici privirea nu își puteau da seama dacă e o singură bucată sau mai multe. Magnificul își găsi iar liniștea și adormi pentru a doua oară, de data asta în spatele zidului de marmură neagră. 
Somnul Lui nu putu dura o veșnicie, pentru că acolo în întuneric începuse să se audă sunetul crispat al unui râcâit, ceva mânca zidul negru. Ceva cu dinți ataca întunericul, nu mai era lumina însăși ci creaturile ei. La început gigantul a încercat să le ignore. Ca să le dea pace, el își trase părul într-o parte, își deschise capul, și se scărpină acolo înauntru unde auzea, ca să-i treacă. Însă dinții au insistat și Magnificul putea simții zidul negru cum suferă din cauza rozătoarelor. Magnificul, în somn, își făcu un pumn din cele șapte degete și lovi grozav peretele, rupând dinții micilor creaturi. 
Nu dură mult și noi ființe începură să sape după Magnific, de data asta copiii șobolanilor aveau dinți din oțel și voință neostoită de teamă sau oboseală, creaturi puternice întru soare. Nu trecu mult și o astfel de creatură din carne și oase sparse zidul negru și îl găsi pe Magnific.
-- Noi suntem la fel, îi spuse omul șobolan. Noi avem gură, Tu ai gură, noi avem două mâini, Tu ai două mâini, noi avem nevoi și Tu ai nevoi. Tu ești tatăl nostru și te-am căutat.
Magnificul văzu creatura și i se făcu scârbă. Sângele Lui poluat de lumină născuse o creatură bolnavă fără înțelegere și cu viață puțină. 
-- Luați aminte că nu ați fost niciodată în voința mea. Multe sunt nevoile voastre și mare este prihana voastră. Și pentru că aveți minte puțină nu ați înțeles că zidul era pus aici pentru pacea lumii. Ați trezit „curățăniile” ce își doreau doar liniște și întuneric și pentru că le-ați deranjat voi veți suferii. 
-- Dacă zidul nu v-a putut ține atunci să vă țină cuvintele mele: Dacă Mă voi trezii pentru a treia oară, pe acest pământ, al vostru v-a fi sfârșitul. Voi sfârși cu toate creaturile, de la lichenul ce stă pe piatra rece și întunecată, la floarea soarelui ce stă cu gâtul întins după lumină, de la viermii ascunși în umezeală, la șopârlele ce se desfată la soare. Toți și toate vor pierii în ziua când mă voi scula pentru a treia oară din odihna mea.
-- Într-adevăr neisprăviți am fost căutându-Te. Am deschis porțile iadului în nerozia noastră, se plângeau oamenii șobolani cu minte puțină.
Și I s-a făcut milă Magnificului de ei pentru că erau sânge din sângele Lui și le-a căutat o scăpare.
-- Va veni și vremea când lumina va trece și lumea nouă va fi lumea veche. Voi nu veți prinde asta și nici copiii voștri, dar cândva linia seminției voastre va prinde și ultima zi de soare. Dacă până atunci vă veți curma de lumină vă voi accepta lângă Mine. 
Și se căiau ei în fața Magnificului cerându-i înțelepciunea să nu mai greșească. Iar Magnificul le-a luat dinții de oțel și i-a slăbit de spate până au făcut cocoașă, și i-a făcut neputincioși la trup ca să învețe să gândească mai mult. Și i-a trimis înapoi în lumină cu băgare de seamă și înțelepciune, învățându-i să scrie și să citească pentru ca mințile lor slabe să nu uite legământul. Și astfel cele două lumi au primit pacea. 
*
Iar pentru că oamenii șobolani au stat în prezența Tatălui au trăit mult și au învățat pe toți să stea departe de zidul negru. Și în timpul lor oamenii șobolani au șoptit la urechile tuturor animalelor povața, ca să se ferească și ele. Iar cele ce nu au vrut să învețe omul le-a înrobit și le ține în jug ca să nu greșească nici cu voie, nici fără voie. Căci vina cu voie sau fără voie tot vină este și are aceeași pedeapsă de la Magnific.
Tot ei au învățat pe oameni că boala vine de la „curățăniile” pământului, care vin după noi când sunt deranjate. Ele vin să ne curme de soarta mult mai grea ce am avea-o dacă l-am scula din odihnă pe Magnific. Ei ne-au învățat că e mai bine să stăm câte puțini laolaltă căci urgia cheamă „curățăniile”. Joaca prostească, muzica tare și dansul din picioare cheamă „curățăniile”. Dar și suferința și chinul le cheamă, și oamenii șobolani au lăsat scris să se curme suferința și durerea oriunde se găsește căci și plânsul cheamă „curățăniile”.  
Din învățăturile Magnificului să tragem gânduri bune. Odată cu venitul serii să aducem în suflet încă odată molitva de noapte:

Văd lumina ce se duce și încrezător deschid fereastra întunericului. 
Știu că soarele va murii și odată cu el va trece murdărirea.
Cu mâini sigure, deschid fereastra întunericului și aștept ultima zi ce va să vină. 
Întru copiii mei jur și cred în prima zi ce va fi să fie fără de lumină.


English version: Guru - The Magnificent
Read More »

Jul 14, 2019

Pictorul

„Ești un ciudat, 
mă bucur că nu te-ai schimbat.”

În colțul camerei un homuncul cu dinți multicolori zâmbea cerului de dincolo de tavan. Homunculul privea prin tavan ca printr-un geam, iar privirea lui trecea prin 10 etaje pline de oameni. El vedea prin covoare prăfuite, prin dulapuri înalte și paturi lungi, prin curățenia de la suprafață și mizeria ascunsă. Privea limpede prin bloc ca printr-un acvariu, privea sufletele ascunse în cranii, şi trecea cu privirea de la un etaj la altul.
Oamenii de la primul etaj erau șchiopi și mono-colori, la următorul etaj oamenii erau copii și nu înțelegeau lumea. Cu un etaj mai sus câinii fără stăpân își aduceau aminte de vremurile mai bune, și tot așa până la acoperiș, unde după ce trecu de o scăfârlie cheală ce se bronza, el văzu într-un final cerul. 
— Ce ai la gură? O voce feminină i se adresă maldărului neasortat de țesăturii și țesuturi nețesălate din colțul camerei.
Prezența feminină își făcuse apariția într-un mod cu totul neașteptat, pe ușă. Creatura tremură la auzul vocii ei și își retrase privirea din pereți transformându-se într-un jumătar pentru ai răspunde. 
— E albastru, îi răspunse cu o voce neexersată. Simțea nevoia să-și dreagă vocea dar se abținu, prea multe sunete l-ar fi dat de gol. 
— Albastru de la ce? întrebă suspicioasă femeia pe care homunculul o recunoscu ca jumătatea lui mai bună. Ea se uita la el ca și cum ar fi meritat niște răspunsuri.
— De la coacăze și afine, de la albăstrele, de la tristețe ... de la tuburile astea, recunoscu într-un final când nu mai era decât un singur lucru de zis.
Creaturii îi crescuseră degete și-i arătă într-un colț diverse culori stoarse. Femeia nu își putea da seama dacă erau mai multe tuburi goale ca de obicei, camera homunculului era tot timpul dezordonată. 
— Ce ai făcut? întrebă ea cu o notă de panică în voce. 
Homunculul o privi ușor amuzat, vedea creaturi micuțe adunându-se pe fruntea ei, ele munceau de zor pentru a crea o expresie de îngrijorare. Toată munca lor pulsa pe sub pielea ei subțire. Ridurile se adunau la marginea ochilor ei precum o furtună. Homunculul reformat spre umanitate, reveni la constituţia de pictor. Ea îl trăgea înapoi din sminteală și sălbăticiune. 
Pictorul își aduse aminte cât de mult îi plăcea să o vadă supărată. Îi stătea mai bine supărată decât fericită, fața ei prindea vigoare, o suplețe deosebită. Când zâmbea i se stricau toate liniile, nimic nu mai curgea, obrajii îi deveneau bolovănoși, fața i se lărgea iar ochii i se micșorau. Toate astea îi displăceau pictorului și cu acest gust estetic se simțea egoist. Îi plăcea să o vadă supărată dar și furioasă. Era ascuțită și tăioasă la supărare, cu un zvâc ce nu o lăsa să stea locului, frumusețe înflăcărată. Acum însă pe fața ei se citea îngrijorarea, expresia ei născocea sentimente confuze în el. Vroia ceva de la el? Nu se făcuse înțeles?
— Am mâncat niște culori, continuă pictorul cu un zâmbet ce-i deconspiră dinții coloraţi pestriț.
— Ai înnebunit, vino încoa, tu vorbești serios? trebuie să vomiți! O să te duc la spital.
— Nu, te rog, lasă-mă să mor, îi răspunse pictorul melodramatic.
Ea îl luă de subțiori și îl trase spre baie. Pictorul se lăsă tras fără să se opună. Era amuzant să fie târât și dacă s-ar fi opus jocului el ar fi încetat.
— Lasă-mă, vreau să fiu colorat pe dinăuntru, asta înseamnă viață, încercă el să-i explice.
— Naiba știe ce e în vopselurile astea, trebuie să vomiți, mă auzi?
Îi puse capul în dreptul closetului împingându-l insistent în direcția apei. 
— Îţi bagi mâna pe gât să vomiți sau ți-o bag eu.
Pictorul înțelese că femeia nu avea nici un fel de apreciere pentru gestul său. 
— Lasă-mă în pace.
— Idiotule vrei să mori? 
Femeia îi băgă două degete pe gât, indiferentă de opoziţia lui. Pentru un moment pictorul contemplă dacă să o muște. Gândul la o asemenea enormitate îl rușină. Un sentiment profund de vinovăție îl apăsă în capul pieptului și vomă mai mult în formă de scuză. 
Dădea la boboci curcubeie multicolore. Roșu, galben, albastru, verde și violet împroșcau bolul closetului iar și iar, fiecare pulseu aducând o nouă compoziție. Acum și pictorul vroia să vomite, vroia să producă mai mult, tot mai mult. Simțind că e pe sfârșite se apăsă pe stomac pentru a stoarce și ultimele picături.
Căzură amândoi epuizați lângă porțelanurile băii, ea lângă piciorul chiuvetei, iar el cu fruntea lipită de closetul rece. 
— Ești ca o floare ... plăcut otrăvitoare, șopti pictorul.
— Vrei să faci și pe poetul acum? De ce mă las prostită de tine, mă înnebunești, înțelegi? O să-mi zbor creierii.
— Dacă vrei să o faci, fă-o. Caută un perete alb, și lasă un bilet cu numele operei. E o idee, să pictezi cu proprii tăi creieri.
— După cum vedeți creierii artistei s-au prelins într-un mod extraordinar. Această operă testamentară nu poate fi estimată. Nu spuneai tu că toți criticii sunt niște idioți. De ce îți intru în joc?
— Ești atrasă de tragic.
— Ca muștele de rahat, și ce e atât de tragic la tine?
Pictorul privi în closet și apoi se întoarse la ea.
— După cum vezi, tot potențialul mi se duce pe apa sâmbetei.
— Și ce vroiai, să te las să mori?
— Da, îi răspunse cu reverie. Atunci opera mea ș-ar fi atins scopul.
— Nu ar trebui totuși să faci ceva ca să rămână după ce mori?
— Totul ține de audiență. Omul care îmi va face autopsia va fi marcat pe viață, va trăii cu imaginea asta, cu ”pictorul colorat pe dinăuntru”, până și noaptea o să-se gândească la mine.
— Vise cu mațe colorate... idiotule, îi spuse și îl împinse cu piciorul. 
— Mi-a scăpat ceva?
— De mine ai uitat? te iubesc, asta nu contează deloc? La mine nu te gândești? 
— Asta nu are legătură cu tine, eu ziceam aşa artistic, dacă reușesc să mă întipăresc în capul cuiva cu o lucrare, atunci chiar pot spune că sunt artist, nu contează dacă e după moarte. 
— Un legist de la morgă o să te vadă o dată după ce mori, ăla e publicul tău?
— Da, ai dreptate. Gata, mi-a trecut. Încercam să pun ceva entuziasm înapoi în ideea asta dar nu pot, gândacii au năpădit peste tot. Ești mulțumită acum?
— De ce culorile?
— Vroiam să simt ceva. Vroiam să fiu deprimat, să mă simt melancolic, vroiam ceva lung după care să tânjesc ... am început cu albastru.
— Ești nebun, nici nu mai pot să vorbesc cu tine.
— Aș fi murit fericit pictându-mi interiorul, dar tu nu și nu. Nu trage apa, uite ce frumos arată.
Stropi de vopsea se scurgeau amestecându-se între ei. Pictorul era pierdut în bolul de culori, zâmbind prostește la opera mișcătoare.
— Mă întorc imediat, să nu faci vreo tâmpenie.
Jumătatea mai bună a pictorului se întoarse cu o sticlă de apă minerală.
— O s-o bei și o să vomiți până n-o să mai scoți nici un fel de culoare.
— Vrei să mă seci cu totul, nu ai nici un pic de milă?
— Ori bei, ori te duc la spital și acolo te spală cu peria pe dinăuntru.
— Nu vezi că asta e prima mea operă originală. Asta e tot ce contează.
— Hai să luăm puțin aer. 
Cei doi se alipiră într-un bătrân șchiop cu două capete. Bătrânul se târî până pe balcon unde se așeză domol pe podea. Cu una din guri bătrânul sugea din sticla cu apă minerală. 
— De ce mă pui să-ți fac toate astea, vrei să mă urăști? Întrebă gura ei.
Cârcit pictorul primi pe umeri un cearceaf din partea ei.
— Crezi că mie îmi place viața asta? continuă ea. Crezi că eu sunt mulțumită? Te iubesc nebunule, dar trebuie să mă ajuți și tu. Bea toată apa.
Gura pictorului termină ultima lingură de apă.
— Și acum? întrebă el ridicându-se de jos purtându-și cearceaful ca o mantie.
— Acum trebuie să vomiți ... din nou.


În baie un gheizer înspumat în diverse culori îi ieșea pe nas și pe gură pictorului.
— Apă de mare, spuse el, din asta iese Afrodita în toate tablourile. 
După un moment de liniște ea îl întrebă blând.
— Ce gust au?
— Exraordinar ... un gust bun, doar că la unele mă așteptam la altceva. Uite albastru trebuia să trist și rece dar a fost ca o înghețată de toamnă, iar albul a avut doar gust de pastă de dinți...
Consoarta îi ridică la ochii un tub stâlcit de pe jos.
— Albul chiar a fost pastă de dinți, îi răspunse ea amuzată.
— Toate tubulețele astea arată la fel, se scuză pictorul. 
— Sper că nu mi-ai mâncat și crema de mâini. 
— Nucă de cocos..., răspunse pictorul după un moment de gândire.
— O să-mi iau alta. Ești mai bine acum?
Pictorul își examină mâinile, îi păreau de-a-dreptul umane.
— Da, cred că da, răspunse el.


English version: The painter 
Read More »

Nov 19, 2018

Omul de zăpadă

Vântul rece se opri și lăsă prima zăpadă a anului să se așeze pe pământ. Această primă zăpadă era o nea subțire și firavă, zăpadă ce ți se topește în mână înainte să poți face un bulgăre din ea, dar era prima așa că trebuie numărată. 
Veni seara și o a doua ninsoare se punea deasupra celei dintâi iar copiii începeau să o adune de pe mașinile reci, de pe gardurile de beton și de pe trotuare. Era suficientă cât să facă primii bulgări pe acel an. Ca de obicei copiii zgomotoși au aruncat în cei liniștiți și cei liniștiți au devenit și ei zgomotoși, era o veselie plină de chicote ce îi contamina pe toți plozii din cartier.
Târziu după ce ultimii părinți din cartier au ajuns acasă, o copilă cuminte pe numele de Bianca se îmbrăcă în geaca ei roșie și ieși la joacă. Majoritatea copiilor intrau înapoi în casă la ora asta, dar ei nu-i păsa, se adunase suficientă zăpadă pentru ce își dorea ea ... un om de zăpadă. 
Bianca își alese locul cu grijă, între două blocuri ce stăteau cu spatele unul la celălalt. Un gărduleț până la genunchi și o poartă sudată de rugină separa grădina dintre blocuri de restul lumii. Locul ăsta primea o singură lumină de la un lampadar obosit din colțul străzii. Locul era ferit de priviri de la sol, dar câțiva ochi curioși mai curgeau în jos din apartamentele celor două blocuri. 
Bianca inspectă terenul. Era mult loc liber de exprimare, protejat de soare și de vânt, omul de zăpadă avea să aibă o viață bună acolo. Fata strânse cu grijă primul bulgăre încercând să-l facă perfect rotund. Din acest bulgăre se născu mai departe o bilă și apoi o minge de nea ce se mișca de colo colo adunând toată zăpada ca un magnet.
Fulgi lipicioși încă mai cădeau din cer când Bianca obosită se așeză lângă omul de zăpadă pe jumătate terminat și îi vorbi.
-- Dacă o să mai ningă, mâine îți fac capul și îți aduc pietre pentru ochii, bețe de nuc pentru brațe și inima.

A doua zi Bianca ieși iar târzior afară și intră repede între blocuri să-și termine omul de zăpadă. Ea stătea în sclipirea tremurândă a lampadarului ce arunca o singură geană de lumină pe poteca grădinii dintre blocuri. 
Termină omul de zăpadă și fugii înapoi acasă, unde se strecură ca un șoricel având grijă să nu o audă părinții. Scoase din spatele umerașelor de pe hol brațele omului de zăpadă, iar din fundul dulapului de pantofi scoase o gheată fără pereche ce ascundea două pietre negre lucioase. Puse mâna pe clanța ușii de bucătărie și o mișcă ușor să nu scârțâie, intră căutând să-și termine expediția.
Cu mâinile doldora de cadouri se întoarse la omul de zăpadă. Îi puse mâinile de nuc, îi fixă ochii și cu mâinile înghețate, mângâie ceea ce părea a fi o sticlă albastră. Bianca deschise pieptul omului de zăpadă și transplantă înauntru o inimă de gheață. Bătătorii înapoi zăpada în piept și îi șopti.
-- Acum ești viu.

A treia zi venind de la școală fata aruncă o privire între blocuri, omul de zăpadă stătea cu o mână ridicată spre cer în semn de bună, Bianca zâmbi și își continuă drumul fuguța acasă, unde avea să-și aștepte părinții până seara târziu.  Odată veniți acasă Bianca se năpusti afară spre locul dintre blocuri, acolo omul de zăpadă o întâmpină iar cu o mână tremurândă în vânt.
-- Ce mai faci, mi-a fost atât de dor de tine, îi spuse fata îmbrățișându-l. 
Omul de zăpadă nu îi răspunse.
-- De ce nu vorbești cu mine? hai nu fi supărat ... te-am adus înapoi cât de repede am putut, și uite ce bine te-am pus, nu o să te bată soarele.
Omul de zăpadă nu părea foarte impresionat.
-- Vrei să-ți spun ce s-a întâmplat de când nu ne-am mai văzut? Am luat premiul 2 la școală, asta a fost astă vară, apoi am plecat cu mamii și tatii la mare. Am făcut castele de nisip acolo, e foarte frumos la mare, valuri cu apă verde, pescăruși și bărcuțe care plutesc în larg.
Un vânt firav purtă câteva cuvinte la urechile fetiței.
-- Păi ... mi-ai promis că îmi aduci niște nisip. 
-- Te-ai întors, știam eu că o să te întorci. Unde ai fost?
Bianca îl îmbrățișă iar omul de zăpadă la rândul său o strânse de geaca roșie. 
-- Aţipisem și eu. Te-ai făcut atât de mare, îi spuse el.
-- Da vezi geaca de anul trecut abia îmi mai vine.
-- Unde sunt ceilalți copii, nu prea am văzut copii pe aici. 
-- Nu te-am mai făcut la leagăne, acolo copiii sunt prea răi. 
-- Cum adică răi? întrebă surprins omul de zăpadă.
-- Se bat cu bulgări.
-- Păi și ce e rău într-asta?
-- M-au lovit cu bulgări și apoi m-au frecat cu zăpadă, eu nu mă mai joc cu ei.
-- Bianca nu trebuie să te ascunzi de prietenii tăi. 
-- Nu mai sunt prietenii mei, o să rămân cu tine aici și ne jucăm doar noi doi.
-- Mie îmi plăcea când erau și ceilalți copii cu oamenii lor de zăpadă. Îl mai ți minte pe d'Artagnan, avea o sabie cioplită dintr-un brad și ne luptam în fiecare seară. 
-- Nu mai mă joc cu ei m-au frecat cu zăpadă.
-- Hai Bianca era doar zăpadă, încercă el să o îmbuneze, apoi luă un braț de zăpadă și și-l turnă în cap.
-- Nu e la fel, nici ție nu ți-ar fi plăcut.
Omul de zăpadă desenă un cerc în nea. 
-- Când erai mică, Bianca, puteai să te joci ore în șir într-un cerc cât ăsta de mare, dar acum ai crescut, şi nu mai poţi să stai într-un loc așa mic, acum poți să te joci peste tot. 
Bianca începu să adauge petale cercului transformându-l într-o floare mare.
-- Poate ar trebui să te împaci cu ei, încercă iar omul de zăpadă.
-- Băieții sunt niște proști. Nu mai mă joc cu ei.
-- Și fetele?
-- S-au mutat, mai e doar Ana și ea nu iese la joacă așa târziu.
Omul de zăpadă privi împrejur și luă o bucată de beteală atârnată de un copac în grădină.
-- Bianca trebuie să-ți faci prieteni noi, doar nu o să stai așa să vorbești cu un om de zăpadă până la adânci bătrâneți. Trebuie să-mi promiți că ăsta e ultimul an în care mă aduci înapoi.
-- Cum adică, nu mai vrei să vi înapoi? Vrei să te las să mori?
-- Bianca, fetele mari nu se joacă cu oameni de zăpadă. Nu vreau să te văd că stai de una singură ascunsă printre blocuri.
-- Dar mie îmi place așa.
-- Promite-mi că ăsta este ultimul an, o să iei inima și o s-o îngropi. 
-- De ce? întrebă indignată fata.
-- Trebuie să-ți faci prieteni adevărați.
Omul de zăpadă luă beteaua și i-o puse peste gât. 
-- Uite ce bine îți stă, dacă te-ar vedea d'Artagnan ce ați mai râde.
Bianca se bosumflă, luă beteaua și i-o puse fular omului de zăpadă.
-- Bine promit, spuse ea.
Omul de zăpadă o îmbrățișă iar.
-- Ia să vedem ce ai mai învățat la școală, zi-mi repede trei capitale friguroase.
-- Ottawa, Moscova și Helsinki. Zi tu trei mării mici, continuă ea.
-- Marea Neagră, Marea Moartă și Marea Marmara, ai trei secunde să-mi spui trei vulcani activi? plusă omul de zăpadă.
-- Etna, Vezuviu și nu mai știu. Trei culori ce încep cu ”C”?
-- Crem, coacăziu și curcubeu. Auzi tu să nu ști trei vulcani. Zi-mi trei munți înalți.
-- Himalaya, Kilimanjaro și Pirinei, dar curcubeu nu e o singură culoare. Trei pietre prețioase? 
-- Diamant, rubin și ... ști că e târziu nu? hai fugi acasă. 
-- Nu știi? se hlizi fata la el.
-- Lasă că îți zic mâine, mustăcii omul de zăpadă.
-- Bine, dar o să te mai întreb eu și mâine, ai grijă.
Și cu asta Bianca își luă rămas bun de la omul de zăpadă și intră înapoi în casă, obosită și veselă.
A doua zi Bianca reveni ținând ceva ascuns la spate.
-- Am o surpriză pentru tine, spuse ea.
-- Ce ai acolo?
-- Închide ochii.
-- Nu pot să-i închid, nu am pleoape, uite îmi pun mâinile la ochii.
-- Bine, dar nu trage cu ochiul.
-- Bine bine.
Omul de zăpadă auzi ceva curgând lângă el, iar Bianca îl lăsă să se uite. Omul de zăpadă văzu răsturnată în mijlocul aleii o găleată cu nisip.
-- Nisip ca la plajă? întrebă el.
-- Da, hai mergi pe el.
-- Nu mi-ai zis că e la fel de fierbinte ca lava și că m-ar topi imediat dacă m-aș rostogoli peste el?
-- Așa e vara, dar acum e iarnă ... haide!
Și omul de zăpadă sări în nisip. 
-- Ha ha uite ce lipicios e, spuse el încântat.
-- Mama mă pune tot timpul să-l dau jos de pe mine la mare.
Omul de zăpadă începu să facă un mic castel de nisip.
-- Uite hai să-i facem niște turnuri, apucă omul de zăpadă să spună.  
-- Fă-i tu, eu o să caut niște rămurele pentru o poartă cu gratii, îi răspunse fata.
-- Să-i pui și o frunză uscată la intrare, o s-o ridicăm să nu intre străinii. 
-- Sapă-i un șanț cât îi caut eu ce îi mai trebuie, îi dădu sarcină fata.
Bianca și omul de zăpadă au continuat să se joace, împodobind castelul de nisip, iar la sfârșit omul de zăpadă desenă câteva animale lângă el ca să-l apere de copiii răi.
Câțiva bătrâni cu ferestrele spre curtea interioară se mai uitau cum se joacă Bianca însă nu băgau de seamă că se mișcă și omul de zăpadă pe acolo. Pentru ei omul de zăpadă nu părea cine știe ce așa că nu-l băgau în seamă.
Zile și săptămâni treceau iar după vijelii Bianca venea și dezgropa omul de zăpadă și castelul de nisip. De Crăciun îi făcu o barbă omului de zăpadă iar de revelion turnul de veghe, cel mai înalt punct al castelului de nisip, primi o artificie. 

Fata era întinsă pe spate făcând îngeri în zăpadă când observă cerul deosebit de negru și curat punctat de o mulțime de perle strălucitoare. Unele mai mici, altele mai mari, păreau că fac un șirag pe cer. 
-- Vezi cum vin stelele? 
-- Da, spuse omul de zăpadă, doamna cerului le poartă la bal în seara asta. 
-- Crezi că e cineva acolo pe cer?
-- Da ea are grijă de tot ce e deasupra, le poartă în nopțile senine și dansează cu ele pe cer.
-- Şi tu de unde o ști?
-- Păi ea e de când e lumea și pământul, și cred că o să fie pe cer și mult timp după ce nu o să mai fim noi. Nu prea o văd așa festiv îmbrăcată, iarna de obicei e îmbrăcată în nori groși dar acum văd că a dat jos norii și a ieșit la dans. Cred că vine primăvara.
-- Asta nu e bine, se face cald.
-- S-o fi săturat de frig și zăpadă. Cât să stai îmbrăcată în alb? și până la urmă trebuie să ne gândim și la ceilalți, copacii și urșii dorm, trebuie să se trezească și ei.  

Încetișor omul de zăpadă fu înconjurat de ghiocei și la puțin după asta căzu ultima ninsoare plăpândă de primăvară. Cu venirea primăverii omul de zăpadă se murdărise tot și fire de iarbă creșteau acum în curtea castelului. 
Într-o bună zi omul de zăpadă simții că se apropie sfârșitul și se hotărâ să-și ia rămas bun de la fetiță. El își luă unul din nasturii de pe piept și îl puse în mâna fetiței.
-- A venit și timpul meu Bianca.
-- Nu, nu poți să pleci, dacă pleci acum o să pleci de tot. Pot să-ți bag inima în congelator și o să ne vedem la anu.
-- Bianca, mi-ai promis, ești fată mare, nu mai poți să ai grijă de oameni de zăpadă, trebuie să crești mare.
-- Nu vreau, de ce să cresc?
-- Bianca vreau să mă asculți, o să fie bine, ai să vezi, o să crești, o să ai prieteni și o să uiți de mine...
-- Nu am cum să te uit, nu vreau să mai cresc.
-- E în regulă Bianca, așa trebuie să se întâmple, o să fie bine ai să vezi.
Omul de zăpadă îi zâmbi cald, iar fata izbucni în plâns și fugii în casă. Omul de zăpadă strigă după ea:
-- Pa Bianca, fi fericită, ... dacă nu e prea cald ne vedem și mâine.
 
A doua zi Bianca îl găsi pe omul de zăpadă cu un ochi căzut și o mână lipsă. 
-- Unde ție mâna, cine ți-a luat-o? Te rog vorbește-mi, îmi pare rău că am plecat ieri, nu credeam că o să se încălzească așa repede.
Bianca îi puse ochiul la loc, dar își dădu seama că omul de zăpadă era prea topit ca să-i mai răspundă. Bianca desfăcu zăpada moale din jurul inimii de gheață. Diamantul albastru ce îi dăduse viață omului de zăpadă era transparent în lumina zilei.
O scoase afară, o șterse și o privi mult timp lăsând-o să se topească în mâinile ei. O ținu în mâini până îi amorți degetele.
-- Nu vreau să te las, îi șopti inimii de gheață.
Apoi săpă cu căpușul mâinilor o groapă în mijlocul castelului de nisip și îngropă acolo ultima bucățică netopită din inima omului de zăpadă. 
-- O să mai mă joc cu tine ai să vezi, o să mai fac oameni de zăpadă cu alți copii și o să ne jucăm împreună.

English version: The snowman 
Read More »