Nov 19, 2018

Omul de zăpadă

Vântul rece se opri și lăsă prima zăpadă a anului să se așeze pe pământ. Această primă zăpadă era o nea subțire și firavă, zăpadă ce ți se topește în mână înainte să poți face un bulgăre din ea, dar era prima așa că trebuie numărată. 
Veni seara și o a doua ninsoare se punea deasupra celei dintâi iar copiii începeau să o adune de pe mașinile reci, de pe gardurile de beton și de pe trotuare. Era suficientă cât să facă primii bulgări pe acel an. Ca de obicei copiii zgomotoși au aruncat în cei liniștiți și cei liniștiți au devenit și ei zgomotoși, era o veselie plină de chicote ce îi contamina pe toți plozii din cartier.
Târziu după ce ultimii părinți din cartier au ajuns acasă, o copilă cuminte pe numele de Bianca se îmbrăcă în geaca ei roșie și ieși la joacă. Majoritatea copiilor intrau înapoi în casă la ora asta, dar ei nu-i păsa, se adunase suficientă zăpadă pentru ce își dorea ea ... un om de zăpadă. 
Bianca își alese locul cu grijă, între două blocuri ce stăteau cu spatele unul la celălalt. Un gărduleț până la genunchi și o poartă sudată de rugină separa grădina dintre blocuri de restul lumii. Locul ăsta primea o singură lumină de la un lampadar obosit din colțul străzii. Locul era ferit de priviri de la sol, dar câțiva ochi curioși mai curgeau în jos din apartamentele celor două blocuri. 
Bianca inspectă terenul. Era mult loc liber de exprimare, protejat de soare și de vânt, omul de zăpadă avea să aibă o viață bună acolo. Fata strânse cu grijă primul bulgăre încercând să-l facă perfect rotund. Din acest bulgăre se născu mai departe o bilă și apoi o minge de nea ce se mișca de colo colo adunând toată zăpada ca un magnet.
Fulgi lipicioși încă mai cădeau din cer când Bianca obosită se așeză lângă omul de zăpadă pe jumătate terminat și îi vorbi.
-- Dacă o să mai ningă, mâine îți fac capul și îți aduc pietre pentru ochii, bețe de nuc pentru brațe și inima.

A doua zi Bianca ieși iar târzior afară și intră repede între blocuri să-și termine omul de zăpadă. Ea stătea în sclipirea tremurândă a lampadarului ce arunca o singură geană de lumină pe poteca grădinii dintre blocuri. 
Termină omul de zăpadă și fugii înapoi acasă, unde se strecură ca un șoricel având grijă să nu o audă părinții. Scoase din spatele umerașelor de pe hol brațele omului de zăpadă, iar din fundul dulapului de pantofi scoase o gheată fără pereche ce ascundea două pietre negre lucioase. Puse mâna pe clanța ușii de bucătărie și o mișcă ușor să nu scârțâie, intră căutând să-și termine expediția.
Cu mâinile doldora de cadouri se întoarse la omul de zăpadă. Îi puse mâinile de nuc, îi fixă ochii și cu mâinile înghețate, mângâie ceea ce părea a fi o sticlă albastră. Bianca deschise pieptul omului de zăpadă și transplantă înauntru o inimă de gheață. Bătătorii înapoi zăpada în piept și îi șopti.
-- Acum ești viu.

A treia zi venind de la școală fata aruncă o privire între blocuri, omul de zăpadă stătea cu o mână ridicată spre cer în semn de bună, Bianca zâmbi și își continuă drumul fuguța acasă, unde avea să-și aștepte părinții până seara târziu.  Odată veniți acasă Bianca se năpusti afară spre locul dintre blocuri, acolo omul de zăpadă o întâmpină iar cu o mână tremurândă în vânt.
-- Ce mai faci, mi-a fost atât de dor de tine, îi spuse fata îmbrățișându-l. 
Omul de zăpadă nu îi răspunse.
-- De ce nu vorbești cu mine? hai nu fi supărat ... te-am adus înapoi cât de repede am putut, și uite ce bine te-am pus, nu o să te bată soarele.
Omul de zăpadă nu părea foarte impresionat.
-- Vrei să-ți spun ce s-a întâmplat de când nu ne-am mai văzut? Am luat premiul 2 la școală, asta a fost astă vară, apoi am plecat cu mamii și tatii la mare. Am făcut castele de nisip acolo, e foarte frumos la mare, valuri cu apă verde, pescăruși și bărcuțe care plutesc în larg.
Un vânt firav purtă câteva cuvinte la urechile fetiței.
-- Păi ... mi-ai promis că îmi aduci niște nisip. 
-- Te-ai întors, știam eu că o să te întorci. Unde ai fost?
Bianca îl îmbrățișă iar omul de zăpadă la rândul său o strânse de geaca roșie. 
-- Aţipisem și eu. Te-ai făcut atât de mare, îi spuse el.
-- Da vezi geaca de anul trecut abia îmi mai vine.
-- Unde sunt ceilalți copii, nu prea am văzut copii pe aici. 
-- Nu te-am mai făcut la leagăne, acolo copiii sunt prea răi. 
-- Cum adică răi? întrebă surprins omul de zăpadă.
-- Se bat cu bulgări.
-- Păi și ce e rău într-asta?
-- M-au lovit cu bulgări și apoi m-au frecat cu zăpadă, eu nu mă mai joc cu ei.
-- Bianca nu trebuie să te ascunzi de prietenii tăi. 
-- Nu mai sunt prietenii mei, o să rămân cu tine aici și ne jucăm doar noi doi.
-- Mie îmi plăcea când erau și ceilalți copii cu oamenii lor de zăpadă. Îl mai ți minte pe d'Artagnan, avea o sabie cioplită dintr-un brad și ne luptam în fiecare seară. 
-- Nu mai mă joc cu ei m-au frecat cu zăpadă.
-- Hai Bianca era doar zăpadă, încercă el să o îmbuneze, apoi luă un braț de zăpadă și și-l turnă în cap.
-- Nu e la fel, nici ție nu ți-ar fi plăcut.
Omul de zăpadă desenă un cerc în nea. 
-- Când erai mică, Bianca, puteai să te joci ore în șir într-un cerc cât ăsta de mare, dar acum ai crescut, şi nu mai poţi să stai într-un loc așa mic, acum poți să te joci peste tot. 
Bianca începu să adauge petale cercului transformându-l într-o floare mare.
-- Poate ar trebui să te împaci cu ei, încercă iar omul de zăpadă.
-- Băieții sunt niște proști. Nu mai mă joc cu ei.
-- Și fetele?
-- S-au mutat, mai e doar Ana și ea nu iese la joacă așa târziu.
Omul de zăpadă privi împrejur și luă o bucată de beteală atârnată de un copac în grădină.
-- Bianca trebuie să-ți faci prieteni noi, doar nu o să stai așa să vorbești cu un om de zăpadă până la adânci bătrâneți. Trebuie să-mi promiți că ăsta e ultimul an în care mă aduci înapoi.
-- Cum adică, nu mai vrei să vi înapoi? Vrei să te las să mori?
-- Bianca, fetele mari nu se joacă cu oameni de zăpadă. Nu vreau să te văd că stai de una singură ascunsă printre blocuri.
-- Dar mie îmi place așa.
-- Promite-mi că ăsta este ultimul an, o să iei inima și o s-o îngropi. 
-- De ce? întrebă indignată fata.
-- Trebuie să-ți faci prieteni adevărați.
Omul de zăpadă luă beteaua și i-o puse peste gât. 
-- Uite ce bine îți stă, dacă te-ar vedea d'Artagnan ce ați mai râde.
Bianca se bosumflă, luă beteaua și i-o puse fular omului de zăpadă.
-- Bine promit, spuse ea.
Omul de zăpadă o îmbrățișă iar.
-- Ia să vedem ce ai mai învățat la școală, zi-mi repede trei capitale friguroase.
-- Ottawa, Moscova și Helsinki. Zi tu trei mării mici, continuă ea.
-- Marea Neagră, Marea Moartă și Marea Marmara, ai trei secunde să-mi spui trei vulcani activi? plusă omul de zăpadă.
-- Etna, Vezuviu și nu mai știu. Trei culori ce încep cu ”C”?
-- Crem, coacăziu și curcubeu. Auzi tu să nu ști trei vulcani. Zi-mi trei munți înalți.
-- Himalaya, Kilimanjaro și Pirinei, dar curcubeu nu e o singură culoare. Trei pietre prețioase? 
-- Diamant, rubin și ... ști că e târziu nu? hai fugi acasă. 
-- Nu știi? se hlizi fata la el.
-- Lasă că îți zic mâine, mustăcii omul de zăpadă.
-- Bine, dar o să te mai întreb eu și mâine, ai grijă.
Și cu asta Bianca își luă rămas bun de la omul de zăpadă și intră înapoi în casă, obosită și veselă.
A doua zi Bianca reveni ținând ceva ascuns la spate.
-- Am o surpriză pentru tine, spuse ea.
-- Ce ai acolo?
-- Închide ochii.
-- Nu pot să-i închid, nu am pleoape, uite îmi pun mâinile la ochii.
-- Bine, dar nu trage cu ochiul.
-- Bine bine.
Omul de zăpadă auzi ceva curgând lângă el, iar Bianca îl lăsă să se uite. Omul de zăpadă văzu răsturnată în mijlocul aleii o găleată cu nisip.
-- Nisip ca la plajă? întrebă el.
-- Da, hai mergi pe el.
-- Nu mi-ai zis că e la fel de fierbinte ca lava și că m-ar topi imediat dacă m-aș rostogoli peste el?
-- Așa e vara, dar acum e iarnă ... haide!
Și omul de zăpadă sări în nisip. 
-- Ha ha uite ce lipicios e, spuse el încântat.
-- Mama mă pune tot timpul să-l dau jos de pe mine la mare.
Omul de zăpadă începu să facă un mic castel de nisip.
-- Uite hai să-i facem niște turnuri, apucă omul de zăpadă să spună.  
-- Fă-i tu, eu o să caut niște rămurele pentru o poartă cu gratii, îi răspunse fata.
-- Să-i pui și o frunză uscată la intrare, o s-o ridicăm să nu intre străinii. 
-- Sapă-i un șanț cât îi caut eu ce îi mai trebuie, îi dădu sarcină fata.
Bianca și omul de zăpadă au continuat să se joace, împodobind castelul de nisip, iar la sfârșit omul de zăpadă desenă câteva animale lângă el ca să-l apere de copiii răi.
Câțiva bătrâni cu ferestrele spre curtea interioară se mai uitau cum se joacă Bianca însă nu băgau de seamă că se mișcă și omul de zăpadă pe acolo. Pentru ei omul de zăpadă nu părea cine știe ce așa că nu-l băgau în seamă.
Zile și săptămâni treceau iar după vijelii Bianca venea și dezgropa omul de zăpadă și castelul de nisip. De Crăciun îi făcu o barbă omului de zăpadă iar de revelion turnul de veghe, cel mai înalt punct al castelului de nisip, primi o artificie. 

Fata era întinsă pe spate făcând îngeri în zăpadă când observă cerul deosebit de negru și curat punctat de o mulțime de perle strălucitoare. Unele mai mici, altele mai mari, păreau că fac un șirag pe cer. 
-- Vezi cum vin stelele? 
-- Da, spuse omul de zăpadă, doamna cerului le poartă la bal în seara asta. 
-- Crezi că e cineva acolo pe cer?
-- Da ea are grijă de tot ce e deasupra, le poartă în nopțile senine și dansează cu ele pe cer.
-- Şi tu de unde o ști?
-- Păi ea e de când e lumea și pământul, și cred că o să fie pe cer și mult timp după ce nu o să mai fim noi. Nu prea o văd așa festiv îmbrăcată, iarna de obicei e îmbrăcată în nori groși dar acum văd că a dat jos norii și a ieșit la dans. Cred că vine primăvara.
-- Asta nu e bine, se face cald.
-- S-o fi săturat de frig și zăpadă. Cât să stai îmbrăcată în alb? și până la urmă trebuie să ne gândim și la ceilalți, copacii și urșii dorm, trebuie să se trezească și ei.  

Încetișor omul de zăpadă fu înconjurat de ghiocei și la puțin după asta căzu ultima ninsoare plăpândă de primăvară. Cu venirea primăverii omul de zăpadă se murdărise tot și fire de iarbă creșteau acum în curtea castelului. 
Într-o bună zi omul de zăpadă simții că se apropie sfârșitul și se hotărâ să-și ia rămas bun de la fetiță. El își luă unul din nasturii de pe piept și îl puse în mâna fetiței.
-- A venit și timpul meu Bianca.
-- Nu, nu poți să pleci, dacă pleci acum o să pleci de tot. Pot să-ți bag inima în congelator și o să ne vedem la anu.
-- Bianca, mi-ai promis, ești fată mare, nu mai poți să ai grijă de oameni de zăpadă, trebuie să crești mare.
-- Nu vreau, de ce să cresc?
-- Bianca vreau să mă asculți, o să fie bine, ai să vezi, o să crești, o să ai prieteni și o să uiți de mine...
-- Nu am cum să te uit, nu vreau să mai cresc.
-- E în regulă Bianca, așa trebuie să se întâmple, o să fie bine ai să vezi.
Omul de zăpadă îi zâmbi cald, iar fata izbucni în plâns și fugii în casă. Omul de zăpadă strigă după ea:
-- Pa Bianca, fi fericită, ... dacă nu e prea cald ne vedem și mâine.
 
A doua zi Bianca îl găsi pe omul de zăpadă cu un ochi căzut și o mână lipsă. 
-- Unde ție mâna, cine ți-a luat-o? Te rog vorbește-mi, îmi pare rău că am plecat ieri, nu credeam că o să se încălzească așa repede.
Bianca îi puse ochiul la loc, dar își dădu seama că omul de zăpadă era prea topit ca să-i mai răspundă. Bianca desfăcu zăpada moale din jurul inimii de gheață. Diamantul albastru ce îi dăduse viață omului de zăpadă era transparent în lumina zilei.
O scoase afară, o șterse și o privi mult timp lăsând-o să se topească în mâinile ei. O ținu în mâini până îi amorți degetele.
-- Nu vreau să te las, îi șopti inimii de gheață.
Apoi săpă cu căpușul mâinilor o groapă în mijlocul castelului de nisip și îngropă acolo ultima bucățică netopită din inima omului de zăpadă. 
-- O să mai mă joc cu tine ai să vezi, o să mai fac oameni de zăpadă cu alți copii și o să ne jucăm împreună.

English version: The snowman 
Read More »

Jul 27, 2018

Guru - Titanii

Șhh... simți cum îți curge ochiul stâng? te ustură, nu? O să te rog să-l deschizi mai larg. Vrei să mă ajuți un pic, hai încă o țâră, o să-ți iau lumina din ochii, ști cum se zice ”lumina dăruie roadele cunoașterii”. Crezi în zeul tău? Deschide-l mai larg și o să treacă, îți promit. Știu că te ustură, știu că mâine o să fie inflamat, dar ești cu mine acum și o să trecem peste asta împreună. O să fie bine, ai să vezi. 
Nu te mai fâțâii, am o nouă regulă pentru tine, este ca un exerciţiu de relaxare. Ești gata?... nu mai respira. Ar trebui să rezişti cel puțin un minut ... te-am luat pe nepregătite. Încercăm din nou? Deci o nouă regulă, poți să respiri doar când îți dau eu voie. Acum expiră tot ce ai în plămâni şi aşteptăm un minut fără să inspirăm, da?
Oricât de mult ai expirat, în plămâni tot a rămas ceva aer, și nu e vina ta, nu e ca și cum nu m-ai ascultat, este natura plămânilor tăi. Dacă îți cer să sari 2 metri în aer, poți să o faci? Probabil că nu, iar asta e natura picioarelor tale, însă nu te opreşte nimeni să te antrenezi. E ironic,  în direcția opusă poți să ajungi cu lejeritate la 2 metri sub pământ. Trebuie să-ți vezi limitele ca să le depășești, învață să joci șotron și apoi sări din el.
Strângi din dinți? Zâmbește, hai zâmbește e în regulă, știu că nu o să trișezi, zâmbește-mi cu toți dinții. Ști că ai dintele ăsta din față crăpat? lasă-mă să mă uit. Nu respira și continuă să zâmbești. Trebuie să vezi un dentist, văd că îți freci constant dinții. De ce? De la griji și frustrări? ce poate cere universul de la ultima ei moluscă vorbitoare. Rumegi ca o vită, ești o moară stricată, dacă o ți așa nu o să ai decât praf de cretă în gură.
O să-ți dau o palmă, ești gata? Asta e regula, respiri când îți dau câte o palmă. Nu a trecut un minut, mai așteptăm un pic, nu o meriți încă. Poți să inspiri dacă nu vrei să aștepți, nu o să te pălmuiesc degeaba, nu sunt aici să dau palme în stânga şi-n dreapta. Şi eu mă abțin, vezi ăsta e un exerciţiu pentru amândoi. Dacă renunți e treaba ta, nu o să te bat la cap. Eu nu sunt ăla care poate să-ți deschidă chakrele sau ochiul interior, doar tu poți să faci asta, doar tu poți să faci pe hopa-mitică peste toate și să te bucuri de eliberare. 
Dinții tăi chiar arată jalnic. Asta nu ar fi o problemă dacă aveai mania aia cu ronțăitul de cabluri electrice, din păcate tu suferi de frică și de lucrurile galbene ce se ascund după pereți. Chestiile astea te rod pe nevăzute. Îți vreau bolile pe dinafară, oneste, ușor de înțeles și plăcute la explicat. 
Cum e ochiul? O să-ți aduc o oglindă, e amuzant să vezi un om cum plânge cu un singur ochi, ști tu: "un ochi plânge altul râde". E mai ușor acum? Lacrimile ţi-au spălat o parte din detergent. Mă gândeam, oare e mai bine sau mai rău că folosim detergent de vase? Bagă de seamă, tratamentul doare, însă nu se compară cu alternativa. Hai să-ți mai pun un pic. Salvarea vine întotdeauna dinăuntru, din resursele pe care nu ți le ia nimeni, din aerul pe care nu poți să-l expiri, din lacrimile și transpirația ta, lubrifiantele vieții. Ai totul la îndemână doar trebuie să bagi mâna în piept și să cotrobăi pe acolo, ai un magazin întreg la dispoziție. Primul raft adrenalină și acid lactic; la mezeluri gastrită și pietre din fiere; melanină și celule gri la electrice. Ești încă verde, și magazinul este plin, iar o casieriță drăguță te mai lasă să pleci fără să plătești. 
Nu te mai zbate, nu o să înțelegi nimic dacă trebuie să te leg de scaun. Să nu te mai prind că pui mâna la față. Cine te crezi, vrei să pui mâna şi să treacă durerea? este inutil. Am depăşit amărâtul ăla de minut dar nu meriți palma. De ce vrei să te scarpini când te mănâncă? te scarpini până ți se înroșește pielea, și te scarpini până îți dă sângele și te-ai tot scărpina, ceea ce-ți ofer eu este mult mai bine. Unde o să ajungi dacă sângerezi pentru chesti atât de banale.
Poate te mănâncă, dar asta te duce la meditație, cu cât stai mai nemișcat, mai coagulat, simți tot felul de mâncărimi, sub țâțe, pe lângă nas, undeva în creștetul capului. Mâncărimea aia e cadoul păcătosului, te anunță că ești pe drumul cel bun. O să treacă de la sine, ca toate lucrurile de pe lumea asta. Te mănâncă fruntea, dar eu vreau să te scap de mâncărimea de pe creier. 
Câteva cuvinte de la un înțelept? ”Ignoră ochiul și el o să te ignore pe tine”. Poftim puțin detergent cu lămâiță. O să te ajute să înțelegi, dar te rog să ți-l pui tu... pot să aștept nu e nici o grabă. 
Ar trebui să rupem dintele ăla, din păcate nu o să treci peste asta aşa ușor. O durere ca asta te-ar scoate din transformare. Unii mi-au spus că nu puteau să audă de durere, e cam mult pentru prima ședință. Vrei totuși să încercăm, aduc patentul?
Ahh ... am uitat, cum să vorbeşti fără aer? e în regulă facem pașii ăștia mărunți împreună, și tu trebuie să ai răbdare cu mine. Promit că o să te scot de aici copil al lui Iapetus, asta dacă nu renunți tu înainte. 
Ține-ți respirația, zâmbește, deschide ochiul, știu că vrei să-l deschizi mai larg dar mai mult decât durerea în sine, frica de durere te oprește. Te rog e pentru binele tău, fă-o. 
Vrei palma aia, ești gata? respiră ... Ce te strâmbi așa? te doare? o să te obișnuiești, oricum nu are cum să te usture încă, respiră. Ți se înroșește fața dar trebuie să învățăm să respirăm din nou. Îți poți imagina ce om așteaptă ca fiecare gură de aer să fie însoțită de durere, îți dai seama ce fac din tine?  
Expiră, ține și zâmbește ... așteptăm și ... inspiră. Ai încercat să te ferești, ce a fost aia? Nu are cum să te doară doar îți pun niște machiaj pe față, ruj de buze în obraji și vânăt de Tir pe la ochii. Zâmbește ... inspiră, mă spetesc aici și tu nu înțelegi nimic. Zeul tău există doar în suferință și durere, doar atunci îl caută oamenii, e normal să te urască. 
Vezi cât de pervers este? Te-a făcut slab ca să-i ceri ajutorul, te-a făcut imperfect în imaginea lui, migrene în imaginea lui, organe care cedează în imaginea lui, moartea în imaginea lui, carne pe băț în imaginea lui, creier sufle în imaginea lui, suflet neprihănit în imaginea lui. 
Sunt aproape invidios, mai vezi cu un ochi dar ți s-a limpezit privirea. O să aduc patentul, și pentru că ai cârtit nu te mai ajut, o s-o faci cu mâna ta. Nu respira, mă întorc imediat.  

English version: Guru - The titans
Read More »

Oct 31, 2017

Săpun

O urzicare pe mână, așa a început. O urzicare ce creștea ușor și bine, împodobită cu mici mărgele albe și purulente. Globulele astea albe se iveau în vârful unor mușuroaie de carne roșie ce erupeau ca niște mini-vulcani biologici. Situația nu mai putea fi ascunsă de mâneci lungi și chiar mai mult de atât micile dealuri de carne vie începuseră să-l doară. Abia atunci în ceasul al 12-lea Holt se hotărî să meargă la doctor. 

Dermatologul la care ajunse stătea în spatele unei uși înalte de metal cu vopsea albă scorojită, iar într-un colț al holului de primire înflorea o pată de igrasie în forma unui cap de om. 
Fu primit înauntru dar înainte de toate domnul doctor se scărpină în cot. Holt privi asta ca pe un semn rău, făcu un pas înapoi încercând ușa pe la spate însă clanța rămase înțepenită. Doctorul îi făcu semn să se apropie.
-- Cu ce vă pot ajuta?
-- Am o mâncărime pe mâini, își ridică palmele în sus arătându-i cele două pete roși ce curgeau spre coate.
-- Partea enervantă este că mă dor.
Scărpinându-se în barbă dermatologul se lungii pe sub masă și scoase câteva prezervative de dimensiuni mici pe care și le rulă pe degete.
-- Să vedem.
Doctorul se apropie și testă pielea lui Holt. 
-- Este suficient, aprecie doctorul.
Apoi zâmbi ridicând o sprânceană, se scărpină la subraț și aruncă prezervativele la gunoi. 
-- Ai un mormoloc pe mână, de acolo ți-se trage. Nu mai pune mâna pe broască domnule, pui mâna pe broască în fiecare zi. 
-- Pe ce broască?
-- Da domnule, pe ceva infectat. Du-te acasă fă curat, ia-ți ziua pas cu pas și găsește broasca. O să-ți treacă dar trebuie să nu te mai reinfectezi.

Holt își luă hainele și cămășile, fiecare șosetă și maieu și le spălă la 90 de grade. Își puse o pereche proaspătă de mănuși de menaj și începu să frece gresia din baie. "Mă reinfectez zi de zi" gândi Holt, "zi de zi". Își privi periuța de dinți, o rupse în două și trase apa după ea. Ușor calmat se duse să frece și în bucătărie, însă tot nu putea să scape de cuvintele alea "zi de zi". Își luă ceașca de cafea și o plesni de perete, "Așa n-o ia nimeni din gunoi".
Își luă ziua de la capăt, regrupat în colțul lui curat de bucătărie se gândi cum avea să rupă toate pixurile de la muncă, cum avea să-și schimbe tastatura, cum urma ca mouse-ul să facă un salt de la etaj. Ca apoi într-un moment de iluminare dumnezeiască să-și aducă aminte: zi de zi se ducea la baie la muncă, zi de zi se spăla pe mâini cu săpunul solid ce purta logo-ul firmei. Zi de zi, chiar de mai multe ori pe zi el punea mâna pe broască împreună cu toți jegoșii de la muncă. 
Dar dacă săpunul era cauza atunci nu putea fi singurul, trebuiau să fie și alții, alții care sufereau. Holt se hotărî să investigheze. Avea să intre în baie fără să se mai atingă de săpun sau de chiuvetă, avea să deschidă ușa cu piciorul, avea să evite clanțele ca pe dracu, și toate astea din cauza slinoşilor de la muncă. "Dar cum se face că doar eu am mormolocul?" gândi Holt "Unde sunt ceilalți purtători de mormoloc, de ce nu-și deschide nimeni gurița". 

Holt se postă în baia unisex, având grijă să nu excludă pe nimeni. Se hotărî să stea și să miroasă bășinile tuturor colegelor și colegilor, doar așa putea ajunge la o concluzie satisfăcătoare.
  "Curva aia grasă, aia trebuie să fie, se fute cu oricine i-ar da o mână de cartofi" gândi Holt. Eillen însă scoase un săpunel de cremă albă dintr-un portmoneu cauciucat se spălă și ieși. Holt îi zâmbi politicos în timp ce mima că se spală pe mâini pentru a zecea oară. După ce femeiușca ieși, Holt își scoase degetele stafidite de sub jetul de apă, și așteptă următorul individ dubios să-și facă apariția.
"Să fie ochelaristul ăsta? lăbarul ăsta împuțit de la IT, și-o freacă în pantaloni în camera de server și vine să se spele pe săpunul ăsta" gândi aproape răspicat Holt. Plănuia să-i ofere lui Colby o baie la cap în bolul de la toaletă. Colby scoase din pantaloni o scoică de plastic de unde pescui o așchie de săpun, se spălă pe mâini și plecă fără să zică nimic. Închise ușa cu piciorul și făcu toate astea fără să-și ridice privirea din pământ. "Ce chestie" gândi Holt "aș fi putut să jur că el ...".
Următorul ce intră era chiar șeful lui Holt. Alister ieși din cabină și privindu-l zâmbitor se încheie la prohab. "Să fie oare rahatul ăsta de om? Va trebui să-mi dau demisia cu o lopată peste fața ăstuia" contemplă Holt. Alister se opri în fața oglinzii, scoase din buzunar un spray antibacterian și își dădu amplu pe mâini, umplând toaleta cu un miros de alcool dulceag. Cu un picior deja afară Alister îl felicită pe Holt pentru treaba bună pe care o face și dispăru înainte ca Holt să-i poată răspunde.
Bufni în budă și colegul de birou, nesimțitul de Olaf.
-- Hei bibicu, am avut o gagică în weekend m-a dărâmat frate.
"Ar putea să fie el? Normal, l-am văzut în ziua aia cum își ștergea mucii în palmă" gândi Holt. 
-- Avea vreo 20 de kg peste mine... hai nu 20 dar 10 tot avea, băi și o poftă de nu o să-ți vină să crezi, se mândri Olaf din interiorul budei în timp ce se auzea un jet continuu de urină bulucind apa din toaletă.
Olaf ieși din staul, trecând indiferent pe lângă chiuvetă și aruncă un ultim: 
-- Viața bibicu ...
"Ha ha ăsta nici măcar nu s-a uitat la chiuvetă, cine a mai rămas?". De când stătea la pândă nicio persoană nu folosise săpunul-broască. 
Un bâzâit electric începu să-i mângâie piciorul lui Holt. Omul de serviciu intră cu o mătură în mână și o puse în poziție de drepți lângă chiuvetă. Își înfundă mâinile în apă și se clăbuci serios pe mâini până la coate. Luă un căpuș de apă și-l turnă pe frunte apoi încă unul pe ceafă. Pâraie de transpirație curgeau în jos pe hainele omului de serviciu. Văzând mizeria ce se scurgea de pe omul ăsta Holt se aprinse. 
Fără îndoială el era, el trebuia să fie pestilența umblătoare, omul ăsta cu prea multe straturi să mai simtă câțiva mormoloci. Holt înșfăcă ușurel mătura de lângă omul de serviciu, și-l plesni cu toată puterea în moalele capului. Simții cum brutul lemnului îi cedă în mână dar îl mai lovi odată pentru satisfacția de a face mânerul țăndări. Bătrânul, cu șiroaie de sânge pe față, se aruncă spre Holt iar acesta îl opri cu restul de mătură. Bătrânul o apucă iar Holt îl învârti spre geam unde aproape fură aruncați de la etaj. Holt îl lovi pe bătrân în spatele piciorului stâng, îl apucă de acel picior și îl ridică în sus balansându-l pe marginea ferestrei. Lansă un urlet victorios apoi îl aruncă în gol. Bătrânul, prea imobil, nu reuși să se mai prindă de nimic și căzu pleznit pe marginea trotuarului. 

Telefonul lui Holt continua să sune. Acesta luă o gură de aer și-l puse la ureche. 
-- Salutări, vă sun de la dermatologie, nu e nici o infecție domne. Mi-au venit înapoi analizele, trebuie să fie o reacție alergică la ceva. Ai mângâiat vreo pisică sau ți-ai luat vreo cămașă nouă? Am avut odată un pacient, se umpluse de bube de la o brățară dintr-aia împletită, îi ziceam domne e de la brățară el nu și nu ...

English version: Soap
Read More »

Sep 16, 2017

Scoală

Mâinile mele au unghi lungi, prea lungi pentru un bărbat, prea lungi pentru mine. Curate și albe le simt cum vor să crească. Le văd cum cresc, e ceva ciudat la ele.
Sunt într-un vis și nu mai pot ieși din el. Pe canapeaua mea e o fată, mă vede că o privesc un pic prea atent și mă întreabă ridicându-și una din sprâncenele subțiri "Ce e?". Ea nu e reală, nu poate fi reală pentru că nu o cunosc, doar bucăți din ea îmi par familiare. Un minunat monstru a lui Frankenstein de care nu pot să scap. Mă sărută iar acum mă privește cu niște ochi verzi. Îi recunosc, sunt ochiii unei fete de care era înnebunit un fost coleg de cameră. Buze cu gust de vișine, de la fata cu care mâncam vișine în cimitir când eram puști. 
-- Nu ești reală, lasă-mă în pace. 
Se uită furioasă la mine și îmi dă o palmă.
Mă scol.

Îmi pun mâna pe locul unde imaginația mi-a dat o palmă și îmi simt obrazul cald și înțepător. Ce dracu, mi-am dat o palmă în somn?
Lângă mine o fată frumoasă cu gropițe în obraji se hlizește.
-- Nu îmi vine să cred că ai adormit pe muzica asta.
Stai fata asta ... ohh o cunosc, o cunosc. Îmi aduc aminte, sunt la o nuntă. Capul îmi pulsează în ritm de samba, creierul îmi fleoșcăie din stânga în dreapta ca o cană de apă.  
-- Mă duc să dansez, continuă ea.
Vizavi de mine, soția fratelui meu îmi face semn să mă duc după fată. Mă ridic și ies afară, am nevoie de aer.  
-- Dacă ți-e rău poți să pleci. 
Fratele meu a ieșit după mine.
-- Așa a fost și când te-ai căsătorit tu?
-- Nu sunt căsătorit.
Mă scol.
Ohh Doamne ce bine ar fi fost dacă durerea asta de cap era doar în vis. Ai băut aseară și acum suferă prostule, suferă.
Ceasul digital de lângă tv este defect tre să mă bazez pe bătrânul ceas cu limbi din bucătărie. 7 și ceva, mă îmbrac și o iau spre muncă. Ies pe hol iar vecina de vizavi mă vede. Îi zic "Săru mâna", ea doar dă dezaprobator din cap. Ce? E prea târziu să plec la muncă la ora asta? baba asta nebună, lua-o-ar drac de babă.
În stația de tramvai un taximetrist îmi face semn cu mâna să mă dau la o parte ca să-și parcheze el mașina în stație. Ce e și cu nebuni ăștia mă tot dau la o parte. Îmi simt unul dintre degete cum îmi iese din adidas. 
Ajung la muncă iar șefa îmi pune hârtiile de ieri pe masă. "Ăsta e greșit" îmi zice bătând cu degetul din loc în loc pe foaia din fața mea. Ehh curca asta nu își dă seama că nu am dormit mai deloc aseară, dacă o să continui așa ... trebuie să. Şi atunci îmi văd unghiile de un albastru marin cu valuri desenate pe ele.
-- Alo, ce faci? Visezi?
-- Ceasul meu din bucătărie nu are bateri. 
-- Poftim?
-- Nu a mai avut bateri de 2 ani. 
Mă scol.
Hai frate uite asta este exact ce nu îmi place la visele mele. Cum să visezi că te duci la muncă și apoi să te trezești și să te duci iar la muncă. Lângă mine iubita mea are un cearceaf în cap dar stă cu fundu descoperit. 
-- Culcă-te la loc, dormi și tu odată mai mult sâmbăta, bolborosește spre mine.
Aa așa e, e sâmbătă, mă întind înapoi pe spate. Dar nu mai pot să dorm, o pleznesc peste fund și ea sare în sus ca electrocutată.
-- Hai să facem ceva, îi spun.
Ea își dă cearceaful jos din cap, mă sărută ușor.
-- Da ok, dar mai întâi spală-te pe dinți. 
Ieșim pe balcon, iubi își aprinde o țigară, mă caut și eu de un pachet. Ea dă din cap, știe că nu am, niciodată nu am, îmi întinde o țigară de la ea. Trag primul fum, e ceva mai mișto ca prima țigară de dimineață? Un sentiment ciudat de rușine mă cuprinde, ceva e în neregulă. Mă uit la ea.
-- Nu mă lăsasem de fumat?
Mă scol.

De data asta singur, bine înțeles că singur, ehh prost ... Cât de bătut în cap să fi? Să nu-ți dai seama că visezi când tu nici măcar nu ai gagică și totuși o vezi cu fundu în sus lângă tine. Țigara aia m-a trezit, altă tâmpenie. 
Rufe umede stau întinse în mijlocul casei, aerul ăsta infect îmi dă visele astea. Mă duc la baie încerc să-mi umplu căpușul mâini cu apă doar că apa îmi curge printre degete. Privesc oglinda iar reflexia din fața mea dă ușor dezaprobator din cap.

English version: Wake up
Read More »

Aug 19, 2017

Grăsuţul - partea II - Infernum

Mașina o luă pe tunelul de la Unirii în jos, făcu dintr-o dată stânga și intră pe un drum pietruit. Automobilul se zguduia teribil și șoferul zâmbi grăsuțului. 
-- Drumul spre iad e pavat cu intenții bune, de asta ai nevoie de suspensii ca lumea. Geamul de deasupra indicatorului de ulei sări în poala șoferului. 
-- Hai să luăm o rută turistică, drumul ăsta îmi zgâlțâie creierii. 
-- Mă urăști?
-- Dacă te urăsc? nu, nu te urăsc.
-- Atunci de ce nu ai lăsat-o pe fetiță să mă atingă, să-mi dea înapoi viața.
-- Hei tu aveai toate motivele să încerci și era de datoria mea să te opresc. Mi-am făcut datoria dar nu te urăsc, îmi ești chiar simpatic, și zicând asta apucă obrazul fălcosului între degete.
-- Ai putea să nu faci asta?
-- HA, ar fi bine să te obișnuiești puștiu, infernul o să fie mult mai dur de atât, un adevărat iad pentru tine. 
-- Serios, asta trebuie să fie o glumă răsuflată până și pentru tine.
-- Da și va fi ultima glumă bună pe care o vei auzi pentru eternitate. 
-- Chiar vrei să mă duci în iad?
-- Da, uite acolo e Lacul Lacrimilor, toate lacrimile iadului ajung acolo, fără el locul ăsta ar fi foarte uscat dar după cum vezi ne menținem. Și acolo este Creasta Sinucigașilor, unde sufletele astea neliniștite încearcă să-și termine existența aruncându-se în râul de foc. Sunt sinucigași de-ai tăi și vor să scape de viața eternă.
-- Și mor ?
Șoferul îi dădu una peste scăfârlie.
-- Cum să moară, sunt deja morți, suferă și își continuă existența. Ehh nu trebuie să disperi, nu o duc toți rău aici. O să ai o eternitate mult mai grea dacă te pedepsești și singur pe lângă pedeapsa oficială. 
Mașina opri în fața unui debarcader și urcă într-o barjă.
Luntrașul întrebă:
-- Și ceva pentru mine?
Șoferul dădu din umeri. 
-- Puștiu ai din întâmplare o monedă de argint la tine.
-- Nu cred.
-- Scuze bătrâne, tinerii ăștia nu știu tradiția.
-- Ar trebui să te las pe partea cealaltă... ar trebui. Dacă aș respecta tradiția ar fi mai mulți morți pe partea cealaltă decât în iad. Nimeni nu se gândește la mine, uită-te și tu cum crește oceanul ăsta de sânge, în fiecare zi parcă drumul e mai lung. 
-- Nu-l băga în seamă munca merge mult mai prost de când îi face concurență podul, îi șopti șoferul băiatului.
-- Este un pod peste apa asta puturoasă și tu m-ai luat cu barca?
-- Tradiția tinere. Nu îmi place autostrada spre iad, e ca o bandă rulantă, procesul își pierde misterul.

Șoferul băgă mâna în supurarea roșiatică coagulată în jurul bricului. Coagularea se lichefie în fața vasului ușurându-i înaintarea.
-- Mersi șefu, îi mulțumi luntrașul.
Șoferul îi zâmbi cu înțeles grăsuțului.
-- Sângele proaspăt vărsat își cere răzbunarea, cu timpul o să ajungă negru și tulbure ca restul. 

Ajunși la destinație luntrașul bombăni ceva și porni înapoi. 
-- Treci înapoi în mașină, nu te duc pe la poarta principală, e coadă mare acolo, știu eu un loc pe unde intrăm mai ușor.
De-a lungul unui gard apăru o poartă ce abia mai stătea în țâțâni și era păzită de un pitic. Grăsuțul citi surprins "Poartă Aprovizionare".
-- Salve am și eu unu mic pot să-l bag pe aci?
Piticul îl salută cu o serie de mârâituri vesele. Piticul vorbea o limbă demult apusă dar prin dispoziția sa băiatul înțelese că îl va lăsa se intre.
În timp ce Moartea îl trăgea pe grăsuț în direcția porții, un trăsnet din cerul tulbure lovi încheietura porții de metal topind-o. Piticul blestemă cu câteva mârâituri spre cer și îl privi mai atent pe băiat. Îl apucă pe grăsuț de nas și îi roti nasul odată spre stânga și de două ori spre dreapta, apoi dădu din cap și mârâi câteva strofe cântate șoferului.
-- Se pare că nu GPS-ul era problema. 
-- Și care e problema?
-- Iadul nu vrea să te primească.
-- Poftim?
-- Da, ei nu fi așa surprins, se mai întâmplă. De ce crezi că e coada aia mare la intrarea principală. Managementul se tot chinuie să facă locuri noi pentru toată lumea dar condamnații ăștia nu sapă cu suficient spor și au rămas în urmă. Nu poți să intri și să bântui haihui pe aici, tre să ai locul tău... poate în cercul al șaptelea cu prietenii tăi sinucigași, sau poate în cercul al doilea.
-- De ce? Cine stă în al doilea?
-- Cei ce greșesc din dragoste.
-- Termină, nu am murit din cauza ei.
-- Ști că dacă împingi un om la sinucidere tot aici ajungi, așa că sunt șanse să o revezi.
-- Serios, când?
-- Peste 62 de ani ... în medie.
-- Nu ști când o să moară?
-- Bine înțeles că știu. Dar voi ști atunci, nu acum. Nu am spus niciodată că sunt omniscient, doar omniprezent. Nu este locul meu să știu lucrurile astea. Hai să găsim un motel pentru tine.

Drumul pavat cu intenții bune arăta mult mai bine la intrarea în iad, iar pe marginea acestuia stătea Motelul Bagajelor Pierdute. Șoferul intră și își făcu loc până la recepție dând coate femeilor și bărbaților cu bagajele doldora în holul de intrare.
-- Mă scuzați vreau un loc pentru puștiu.
Recepționerul tastând de zor îi răspunse fără să ridice ochii.
-- Ne cerem scuze nu mai avem locuri libere, un cult a venit pe neașteptate și ne-a luat toate locurile.
-- Noi am venit primi, se rățoi la șofer o pereche adolescentină. O să aștepți după noi auzi!
Șoferul se întoarse la tânărul cuplu.
-- V-ați grăbit să ajungeți aici fără mine. Nu era timpul vostru dar fie. 
Șoferul ridică o sprânceană la recepționer și acesta începu să bată cu furie în calculatorul antic ce îi răspândea o culoare verzuie pe față.
-- Pot să-l pun într-o cameră cu altcineva, cu una din familiile de cultiști poate?
-- Prea bine, puștiu te las aici.
-- Dar eu nu știu...
-- O să vin să te iau după ce mă lămuresc care e treaba cu tine, e ceva putred în Danemarca.

Intrând în camera de motel băiatul dădu nas în nas cu o fată foarte blondă și foarte palidă. 
-- Tu cine ești? îl întrebă ea.
-- Aa... Eric, m-au pus în camera asta până găsesc alt loc.
-- Eu sunt Cami, poți să stai cât vrei cu noi.
Tatăl fetei îl contră pe băiat.
-- Nu, asta nu se poate, noi avem camera asta, este absurd și ridicând receptorul telefonului un șiroi de sânge începu să-i curgă din urechi până ce reuși să ducă receptorul iar în furcă.
-- Ce e dragă? se minună mama fetei.
-- Taci, băiatul trebuie să stea.
-- Poate ar trebui să vorbești iar cu liderul nostru.
-- Dragă liderul nostru ne-a dus în iad, înțelegi, în iad.
-- Da dar încă e liderul nostru, poate... 
-- Eu unul nu o să-l mai ascult în iad, ok. Tu poți să crezi în continuare în bazaconiile asta dar eu nu mai pot.

-- Cum de ai ajuns aici? întrebă grăsuțul pe fată.
-- Am luat toți o pastilă. 
-- Și tu ai ajuns aici pentru că ei ți-au dat o pastilă? întrebă neîncrezător grăsuțul.
-- Da, m-au întrebat dacă vreau să vin cu ei. Tu cum ai ajuns aici?
-- M-am așezat pe un drum și a dat o mașină peste mine. 
-- Și părinții tăi? 
-- Sunt acolo sus pe undeva.
-- În rai?
-- Nu pe Pământ, încă nu au murit.
-- Îmi pare rău, măcar eu sunt cu părinții mei, și fetița îi zâmbi posomorâtă băiatului.
Grăsuțul privi părinții ce continuau să se certe. Fata se așeză într-un colț de cameră privindu-și păpușele.
-- De când sunt așa?
-- Nu e vina lor, așteptăm de o grămadă de timp și s-au plictisit, o să intrăm și o să fie bine.
-- Auzi ai vrea să vi cu mine? O să mă duc să vorbesc cu cine conduce toată treaba asta. Tu nu meriți să fii aici și dealtfel nici eu.
Cei doi porniră spre poarta de aprovizionare grăsuțul ținând-o de mână pe fată. Ajunși la poarta sudată de trăsnet un bărbat de un blond murdar se holba la poartă de pe partea cealaltă, din interiorul iadului. Grăsuțul se interesă:
-- Putem să intrăm? 
-- Doar dacă vreți să-l săriți, le răspunse omul continuându-și treaba la gard. 
-- Putem face asta? întrebă iar băiatul surprins de posibilitate.
-- Da, de ce nu? deși nu văd de ce ar vrea cineva să sară gardul în iad. 
-- Cine ești tu? întrebă cu timiditate fata palidă.
-- Eu? bărbatul ridică privirea spre copii ușor iritat și continuă. Eu sunt administratorul, se sparge o țeavă, cade curentul, pică fulgere din cer peste poarta de aprovizionare, eu tre să mă ocup de toate astea. Apoi bombăni pentru el însuși: "Tre să găsesc un sudor pe acetilenă, stai ... parcă gardu e din magneziu, o trebui sudură în argon..." 
Grăsuțul apucă ochiurile gardului și poticnindu-se în urcare ajunse pe coama sa. Fata palidă stătea jos neîncrezătoare.
-- Eric ești sigur că e bine ce facem?
-- Hai Cami, apucă-mă de mână, îi zâmbi el fetei. Intrăm în iad și gata am terminat.
Administratorul continuă discuția despre ce sudura ar fi necesară pentru a repara poarta cu piticul paznic pe limba acestuia. 
-- Ok am intrat, acum ce facem? se opinti fata palidă.
Administratorul aruncă o privire spre cei doi.
-- Știți unde trebuie să ajungeți?
-- Nu prea, dădu din umeri băiatul.
-- Ok, două secunde rezolv aici cu poarta și vă duc la registratură în centru, vă rezolvă cei de acolo. 

Cei trei se urcară într-o camionetă fără o roată, ce se hârșâia din când în când de drum doar ca să revină miraculos la o poziție echilibrată. Pe drum administratorul le vorbi.
-- Și ce va aduce pe la noi? Ce ați făcut de meritați damnarea? 
-- Eu nu cred că merităm să fim aici. Eu mă întindeam pe un drum și a dat o mașină peste mine și pe ea au pus-o părinții să ia niște pastile.
-- Ahh doi sinucigași sau poate un sinucigaș și unul mort din dragoste.
-- De ce naiba îmi tot zice lumea asta, nu m-am omorât din dragoste, nu m-am omorât deloc, a fost un accident.
-- Chiar am avut dreptate? le mai nimeresc și eu. Se vede în ochii puștiu, dragostea neîmpărtășită e ca un cablu electric neizolat, face scântei, asta mi-a spus-o un electrician. Acu stai liniștit, te înțeleg, mulți dintre noi nu merităm să fim aici, în frunte cu mine. Dar iadul e un loc primitor pentru toți. O să se găsească ceva și pentru tine. 
Fata palidă îl privi atent apoi intră și ea în conversație.
-- Eu cred că are ochiii aia de câine abandonat.
-- Serios și tu? dădu din cap grăsuțul.
-- Da așa e, dar electricianul meu a spus-o mai poetic, surâse administratorul.
Grăsuțul încercă să dirijeze conversația în altă direcție.
-- Omule, nu înțelegi, nu avem ce căuta aici, așa că ne ducem la centrul ăla și acolo o să ne dea un bilet pentru un alt loc.
-- Rai? Vreți în rai? rămase surprins administratorul.
-- Nu, nu știu, oricum nu aici.
Administratorul mustăci un pic.
-- Nu cred că se poate... dar e treaba voastră. 

Ajunși la registratură, administratorul îl salută pe portar și îi prezentă pe copii. 
-- Cică a fost o neînțelegere cu ei doi. Dânșii nu merită să fie în iad.
Portarul bufni în râs și o flacără îi scăpă pe o nară făcându-l să-și dea o palmă din reflex. 
-- E o coadă până dincolo de poarta iadului, aviză portarul.
Administratorul zâmbi.
-- Glumește, luați un număr de ordine. 
Și spunând asta administratorul le întinse un bilet cu numărul 8 scris pe el, apoi continuă.
-- Aveam treabă cu ei mai devreme dar puteți intra în locul meu. 
Portarul privi biletul și îi escortă înauntru. 
-- Aveți noroc o programare aici ia zeci de ani.
Copiii intrară în clădirea dărăpănată cu uși ce abia se mai închideau. Fură primiți în biroul unui om complet roșu ce încerca să repare o mașină de scris.
-- Oricare ar fi problema dumneavoastră ar fi bine să nu vă fie necesare literele z și y.
-- A fost o neînțelegere ...
-- Numărul de ordine vă rog... opt. Și tastă pe mașina de scris o-p-t. 
-- Nu merităm să fim aici și am vrea să plecăm, încercă iar băiatul.
-- Nimeni, niciodată nu a ieșit vreodată din iad. Mă rog cu câteva excepții legendare, dar toate astea au fost cu mult înaintea administrației curente.
-- Ascultă, nu am făcut nimic rău nu avem ce căuta aici.
-- Ni-me-ni... sau poate ști să cânți la liră ... nu nu nu nimeni. Tot ce pot face pentru noii veniți este o "r-e-a-p-a-r-t-i- -a-r-e" ... la naiba cuvântul ăsta are un z. Îmi pare rău, nu vă pot ajuta, vă rog să vă reprogramați la o dată ulterioară.
Bărbatul roșu înfipse biletul de ordine într-un cui iar copiii fură supți în afara clădirii.
În fața registraturii administratorul stătea la taclale cu portarul.
-- Deci? întrebă el pe copii.
-- Ne-a dat afară... răspunse supărat grăsuțul.
-- Am încercat să vă spun, nu este nicio cale de scăpare. Nimeni nu iese din iad. Bine... am putea pur și simplu să năpustim porțile suntem mulți pe partea asta.
-- Și nu-o să ne oprească nimeni? 
-- Heruvimii, serafimii, vrun arhanghel sau doi.
-- Am avea vreo șansă?
-- A fost prevestit că se va întâmpla, apoi cu un zâmbet șugubăț continuă, în plus ai adus ceva, ce ne-ar putea ajuta.  

Ajunși la porțile iadului administratorul îi vorbi băiatului.
-- Dă-mi Cuiul Facerii, o să-l bat în poartă cu ciocanul lui Hefaistos și ea o să se deschidă ...mai mult sau mai puțin.
Băiatul se căută în buzunare și scoase mărgeaua ce căzuse jos când Viața și Moartea se atinseseră.
Fata palidă îl trase pe grăsuț de mână.
-- Eric crezi că e bine ce facem?
-- E nedrept Cami, nu merităm să fim aici.
Administratorul plesni mărgeaua de poarta iadului și odată crăpată aceasta îi smulse ciocanul din mână și cu un vid inimaginabil îl dezintegră. Din distrugerea mărgelei rezultă o mică gaură neagră ce dizlocă poarta din țâțâni. 
În următoarea clipă Moartea apăru lângă grăsuț.
-- Serios puștiu, tu ești Anticristul? Tu?
Băiatul se uită lung la șofer.
-- Nu cred că merităm să fim aici. Nici eu și în nici un caz ea.
-- Nu, ea nu merită. 
-- Și atunci de ce ai adus-o în iad.
-- Nu era în iad, era la intrarea în iad, e o diferență.
-- Și de ce era acolo?
-- Trebuia să le dea drumul părinților, ști tu, să poată fi aruncați în eternitate.
Șoferul îngenunche în fața fetei palide, mângâind-o. 
-- Ce faci copilu ești bine?
-- Da mulțumesc domnu Moartea, cred că am făcut o boacănă.
-- Știu, dar o să fie bine.
Moartea se ridică și arătând spre distrugerea porților îi vorbi băiatului.
-- Crezi că treaba asta nu o să aibă consecințe? O să aibă consecințe de magnitudini biblice, aș putea zice chiar apocaliptice. 
-- Nu pari foarte dezamăgit, replică grăsuțul.
-- Adevărul e că trebuia să vină mai devreme. Se zvonea pe la 1300, ciume, boli, lucram în trei schimburi, aș fi preferat să se termine atunci. 
Comete în flăcări albastre străbăteau cerul cavernos al iadului în direcția porții. În spatele administratorului șiruri de morți și demoni se adunau curioși și nerăbdători.
Din flăcările cometelor ieșiră bărbați îmbrăcați în armuri ruginite plutind deasupra pământului cu ajutorul a șase aripi de foc albastru. Liderul lor o luă în față vorbind clar cu administratorul.
-- Te-ai hotărât, te-ai săturat de existența asta mizerabilă și ai îndrăznit revolta, ai hotărât sfârșitul sfârșiturilor.
Administratorul le făcu semn tuturor să stea liniștiți, își dădu jos halatul de lucru și se apropie de îngerul plutitor.
Grăsuțul îl împunse pe șofer.
-- Deci el e diavolul? șopti băiatul.
-- Da... nu ți-am spus că o să-l vezi pe aici? 
Îngerul scoase o sabie de lumină albă pregătit să-l străpungă pe administrator.
-- Sunt obosit, m-am săturat și nu numai pentru mine dar și pentru ei. Fie mă lăsați să plec fie mă exterminați pentru totdeauna. Știu ce urmează și nu o să mă lupt cu tine.
Îngerul înfipse sabia în pieptul administratorului doborând-ul. 
-- Și acum ce o să se întâmple? întrebă grăsuțul înghețând în loc.
-- Nu știu, fără diavol nu există iad, contemplă Moartea. 
Și privind în jur observă că toți îngerii și demonii încremeniseră în loc, lipiți parcă de aerul în care se regăseau.
-- Fără iad, viața rămâne o ecuație ce nu poate fi rezolvată, menirea universului stă în balanță, iar timpul nu mai are de ce să curgă. 
Privindu-l pe băiatul înghețat în timp, Moartea continuă retoric. 
-- Poate că ăsta e momentul când Moartea trebuie la rândul ei să moară. 
În acel moment, fetița jovială ce era Viața îl împunse în coaste iar Moartea scoase un guițat.
-- Nu te lua atât de în serios, okey? îi spuse fetița cu ochii mov.
-- Ce naiba? exclamă el.
-- Ha ha, ți-am zis că nu e o idee bună să-l aduci pe puști în iad.
-- Ce cauți aici?
-- Am venit să-l reînvii pe el, arătând spre administratorul străpuns de sabia de lumină.
Viața veni lângă administrator își închise ochii și se apropie cu degetul de nasul lui. 
-- Stai, stai ... ești sigură că vrei să faci asta? insistă Moartea.
-- E în regulă, Șefa vrea să facă niște schimbări.
Și atingând nasul administratorului, acesta reveni la viață iar apoi o mie de voci feminine cristaline se auziră în iad: Facă-se voia Mea.  
Grăsuțul se trezi cu nasul complet înghețat lipit de asfalt. Șoferul îl ajută să se ridice de pe asfalt. Moartea și grăsuțul se așezară cu fundul pe trotuar.
-- Ce s-a întâmplat? întrebă grăsuțul.
-- Ce să se întâmple... universul era cât pe aci să se termine, Dumnezeu a făcut niște schimbări: sinucigașii nu mai ajung automat în iad, diavolul e liber să se plimbe pe pământ, chestii de genul ăsta. 
-- Cu mine ce o să se întâmple?
-- Tu o să mai trăiești vreo 60 de ani... în medie. Să ai grijă de tine, nu vreau să te revăd prea curând. 
-- Și Cami?
-- Micuța? ea și-a reluat viața de vreo 10 ani. Uite, mi-a dat numărul ăsta, sunt sigur că așteaptă un telefon de la tine.
Șoferul se urcă în mașină și porni la drum în ritmul unei muzici țigănești. 

Read More »

Jul 20, 2017

Grăsuţul - partea I - Purgatorium

Un grăsuț într-o geacă neagră se așeză cuminte pe bordura unui drum subțire de la marginea liniștită a orașului. 
Drumul lega tulpina metropolitană de rămurelele cartierului prin curbe strangulate de blocuri. Iar la ora asta, la ora 5 dimineața nu mai era nimeni pe stradă, nici măcar o pasăre nu își arăta ciocul pe cer, dar asta nu era neapărat din cauza orei ci din cauza zilei. Revelionul trecuse de 4 ore și 39 de minute iar păsările speriate de artificii se ascundeau în cuiburi cu gândul la țări străine. 
Grăsuțul își luă fesul de pe cap lăsându-și părul să respire aerul rece de iarnă. Se inspectă de sus până jos, era îmbrăcat cu totul în negru, și decise să se întindă pe drum. "E inevitabil, trebuie să treacă o mașină pe aici", gândi el. Crepusculul dimineții se combina cu luminescența gălbuie a smogului de deasupra orașului. Lumina asta obositoare împroșca strada ștergându-i contururile, topindu-l pe grăsuț în asfalt.
Plinuțul privea cerul când în cap îi veni idea că fața l-ar putea da de gol, așa că se întoarse cu ochii la pământ și își lipi nasul de bitumul rece. "Mă întreb dacă iadul e un loc rece sau cald", contemplă el. 
Grăsuțul auzi o mașină zgomotoasă apropiindu-se, își închise ochii strângând din dinți în așteptarea loviturii. După o frână bruscă și câteva înjurături spurcate mașina își continuă drumul agale. În urma ei o limuzină neagră se apropie liniștită de băiat parcând fix lângă acesta. Din ea ieși jovial un bărbat îmbrăcat într-un costum ieftin de poliester ce se cocoșă lângă băiat. 
- Poți să te ridici? întrebă șoferul.
Grăsuțul jenat de ridicolul situației se dezlipii molatic de pe asfaltul ce se înmuia sub el.  
- Ce făceai acolo? continuă șoferul.
- Nimic, se răsti enervat băiatul.
- Încerca-i să te omori? De ce? Lasă-mă să ghicesc la vârsta ta ... o fată?
Băiatul îi ignoră întrebările și intră în blocul de vizavi, destinația originală, acasă la el. Chemă liftul însă el nu se dorea chemat așa că grăsuțul o luă pe scări. Ajuns acasă apăsă clanța însă ușa părea înțepenită de frig. Se așeză cu fundul pe caloriferul de pe hol luând în calcul dacă merită să sune la ușă de 10-20 de ori cât să-și scoale părinții. Privind prin geamul de pe hol îl văzu jos pe șoferul limuzinei jucându-se pe telefon. Cu ochii în telefon șoferul îi făcu un semn cu mâna. Grăsuțul coborî la el.
- Ce cauți aici? îngână băiatul.
- Aștept un client. Auzi tu ai WiFi aici, nu îmi dai și mie parola?
Băiatul dădu din umeri.
- Nu o știu pe de rost.
- Ghinion, stau aici plictisit de moarte, am ajuns să număr crăpăturile din asfalt, uite vezi umbra aia ciudată, de unde crezi că vine?     
- E un joc? nu știu ... de la un copac? 
- Nu serios, uită-te atent la ea, insistă șoferul.
Băiatul o privi câteva secunde, ea prindea volum cu cât se uita mai atent la ea.
- Aia e geaca mea, expiră băiatul.
- Da? și dacă te uiți mai atent?
- Cineva o poartă ... ce dracu?
- Nu, nu dracu, Moartea, îi zâmbi șoferul. Deși având în vedere că te-ai sinucis e posibil să-l vezi și pe el cât de curând. Mașina nu te-a ratat copilu, a trecut peste căpșorul tău ca peste o vânătă coaptă. 
Șoferul se înclină spre băiat iar acesta o luă la fugă. 
- Chiar vrei să te las aici? urlă șoferul după el.
Băiatul se refugie într-un mic parc de cartier, păzit de blocuri pe toate părțile. Se aşeză pe o bancă scorojită. Se simții dintr-o dată foarte obosit ca și cum ar fi fost lovit de nesomnul nopții trecute. Blocurile din jur păreau că se încovoaie spre el. Soarele luminase de-a binelea cerul iar băiatul rotofei se întinse cu capul pe bancă. Copacii erau reali, banca era și ea reală nu avea de ce să se teamă. Zgomote înfundate se auzeau în depărtare însă totul era foarte liniștit aici. „Nu are cum” gândi el și își închise ochii, oboseala adormindu-l pe bancă.
Se trezi când soarele ajunse la amiază, orașul era încă gol dar pe asfalt pete negre mișunau de colo colo. Una din umbrele astea se apropie de grăsuț și se prelinse fix pe banca lui. „Trebuie să fie un vis” gândi el.

Grăsuțul plecă în căutarea unui om, în carne și oase. Îl găsi în fața unui cinematograf de cartier. Era un bătrân gârbovit și băiatul îl urmă în cinema. 
- Mă scuzați, îl interpelă băiatul.
Bătrânul ridică o sprânceană, îl privi lung apoi își puse un deget la gură și îi șopti băiatului.
- Mai încet că începe filmul, care-i baiul? 
- Credeam că înnebunesc, nu am mai văzut un om toată ziua.
- E după revelion poate că dorm, bătrânul îi zâmbii și se întoarse la film.
Băiatul încercă să înțeleagă filmul însă sunetul venea spre ei asemenea unui ecou dintr-o altă cameră. 
- De ce se aude așa prost?
- E un film străin, citește subtitrările, o să te obișnuiești după un timp. 

Băiatul privi în jur și ascultă ecourile filmului iar printre ele erau și comentariile unui public absent. Privindu-l pe bătrân băiatul acceptă într-un sfârşit, el și bătrânul erau morți.
- Cred că ... ești primul mort pe care îl văd. 
- Aaa ... tu ești un răposat călduț? nu-i bai o să prinzi tu şpilu.
- De ce nu suntem mai mulți prin oraș? 
Bătrânul dădu indiferent din mâini.
- Unii mai pleacă, alții sunt luați, nu îți bate capul.
- Sinucigașii ajung în iad? întrebă serios băiatul.
- Te-ai sinucis puștiu? Da asta e una din reguli. 
- Deci trebuie să mă duc în iad...
- Trebuie? eu nu am spus asta, e doar o regulă prostească. 
Apoi lăsându-se pe spate continuă spre grăsuț.
- E cumva ca în filmul ăsta, ai fost atent? e vorba despre un tată ce își convinge copiii că pisicile sunt ucigași feroce și că avioanele de pe cer sunt doar jucării de lemn.
- Și ei nu își dau seama că îi păcălește?
- Nu, pentru că aveau încredere în tatăl lor şi pentru că erau prea speriaţi de pisici ca să iasă din casă, explică bătrânul.
Băiatul privi ecranul unde unul dintre copii trăgea cu praștia după avioanele de pe cer.
- A venit un șofer după mine, continuă băiatul.
- Cine? Moartea? Moartea obișnuia să fie mai de treaba acu vine pe aici și caută internet moca. Lasă-mă să-ți spun ceva, moșul se apropie de puști, există un rai însă Moartea nu te poate duce acolo, doar Viața te poate duce acolo.
- Viața? e cam târziu pentru asta, acum sunt un șnițel pe marginea drumului.
- Nu viața ci Viața, accentuă bătrânelul, e o fetiță ce se plimbă de colo colo printre umbre, e acolo pe străzi pe undeva, ea te poate ajuta.

Băiatul îl lăsă pe bătrân în cinematograf și se întoarse acasă. Postat în fața blocului era șoferul de noaptea trecută.
- Te-ai dus s-o vezi?
- Pe cine? 
- Pe dragostea ta, din cauza căreia... ști tu ... fleoșc.
- Nu e nici o dragoste.
- De ce m-ai minți pe mine? ridică o sprânceană șoferul.
- Și până la urmă cine ești tu?
- Eu? Lubrifiantul interstițial al universului, Moartea la dispoziția ... ahem ... ascultă la mine trebuie să o vezi, doar așa o să ști dacă poți să pleci de aici și să ajungi unde trebuie.
- În iad vrei să zici, pentru că m-am sinucis ar trebui să ajung în iad.
- Da în iad dar nu e ce crezi tu, toată lumea ajunge în "iad". Practic nu există rai sau mă rog prea puțin, după cum vezi mașina de lucru nu e un elicopter. 
- Și nu ar fi mai bine să rămân aici și să mă uit la filme pentru eternitate?
- Tu crezi că morții care hoinăresc pe aici o duc bine? Cei care rămân au sechele de care nu vor scăpa niciodată. Datoriile lor nu vor fi niciodată plătite, tragediile lor nu vor fi niciodată uitate, iubirile lor nu vor fi niciodată împlinite. Locul ăsta nu este pentru morți. Bătrânelul ăla ce bântuie cinematograful nu a avut nicio șansă. 
Băiatul începu să apese cu vârful degetelor în metalul din cadrul ușii de bloc încercând să vadă dacă cedează sub presiune, dacă poate intra prin obiecte, nimic. 
- Trebuie să o vezi, doar așa o să ști dacă rămâi sau nu, oftă șoferul. 
Grăsuțul se strecură în casa fetei însă ajuns în fața ușii ei nu putea intra. Își închise ochii și începu să împingă cu toată forța în ușa de lemn ce îl despărțea de ea. Ușa îl opri, dar alunecând spre încheietura ușii se trezi strecurându-se ușor ușor, ca un balon de apă, prin locul gol dintre balamale, în dormitorul fetei. O umbră era întinsă în pat iar băiatul se concentră să o vadă mai bine. Căutând cu privirea sursa umbrei reuși să o vadă precum o ceață colorată. 
- Te iubesc, sau mai degrabă te-am iubit, contemplă câteva clipe. Acu că sunt proaspăt decedat bănuiesc că nu mai contează, poate nu a contat niciodată. 
Conturul fetei se întări iar substanța ei aeroasă se coagulă în fața băiatului.
- Ce ai spus? se întoarse ea spre el.
Băiatul surprins îi răspunse bâlbâit.
- Că te iubesc și că am murit.
- Nu cred că se moare din cauza asta, îi răspunse ea amuzată. 
- Ai fi surprinsă, continuă grăsuțul nevenindu-i să creadă că vorbește cu ea. 
- Ar trebui să iei ceva pe tine ... ești așa transparent uite îți văd coastele. Chiar ești mort?
- Cred că da.
- Și de ce ai venit la mine?
- Moartea crede că m-am sinucis din cauza ta. Așteaptă să vadă dacă voi deveni un poltergeist, din ăsta etern, terorizând lumea vie sau dacă mă poate duce liniștit în iad.
- Păi dacă te-ai sinucis din cauza mea atunci poate ar trebui să mă bântui pe mine. 
- Nu știu, nu cred. Pur și simplu mă prosteam și a dat o mașină peste mine. Nu cred că am murit din cauza ta.
- Aha mă gândeam că poate vrei să mai stai cu mine în loc să te duci în iad, dar fă cum vrei ... Auzi cum e să fi mort? 
- Ce să-ți zic, nu poți să treci de-a binelea prin uși ca în desene animate, dar poți să intri moca la cinema și în rest pare cam plictisitor.
Fata se apropie de el.
- Ai avut vreodată un vis în care știai că visezi? Și spunând asta își trecu vârful degetelor prin el.
- Hai nu fi nașpa, nu mă vezi pe mine că îmi bag degetele în tine.
- Scuze. Nu fi atât de trist sunt sigură că sunt mulți oameni interesanți în iad: Caesar, Ioana d'Arc ... Gandhi.
- Și chiar mai bine de atât dacă nu m-a mințit Moartea.
- Poftim? 
- Nimic... uite cred că ar fi mai bine să plec.
- Nuu, te rog mai stai, trebuie să-mi spui și mie cum e Moartea, e o tipă bună?
- Poate data viitoare, și întorcându-i spatele ea se transformă în fum.  
Grăsuțul porni în căutarea Vieții pe străzi în intersecții aglomerate de umbre și apoi în locuri pustii, în ganguri și locuri întunecate, în subsolurile blocurilor și în găurile de canal, însă nu văzu nimic. Viața nu era pe nicăieri aşa că se întoarse în parc, pe banca unde îşi dormise primul somn de stafie. Deasupra auzi dintr-un cuib strigătul unui pui de huhurez. Aruncă o privire într-acolo și văzu puiul de pasăre plângând. Culmea, pe o cracă încercând să ajungă la pasăre era o fetiță ce se cățăra spre ea. Fetița atinse puiul și dintr-o dată el dispăru. 

Grăsuțul îi făcu cu mâna, iar fetița coborî. Băiatul îi observă ochiii mari, curioși și mai cu seamă violeți. Fetița se așeză lângă el pe bancă, în urma paşilor ei răsărind fire proaspete de iarbă.
- Cred că pe tine te căutam, remarcă băiatul.
- Pe mine? întrebă fetița îndreptându-și rochița. 
- Da, cred că poți să mă ajuți. Să mă duci în rai sau măcar undeva să nu ajung în iad.
- În iad? De ce în iad, ce s-a întâmplat?
- Am murit, a dat o mașină peste mine. Stăteam în mijlocul străzii pe asfalt și ...
Fetița se bosumflă. 
- Și ce căuta-i în mijlocul drumului?
Băiatul luă o gură de aer și încercă să-i explice.
- Am iubit o fată și ea nu m-a iubit pe mine, cam asta e. Am ajuns în mijlocul drumului pentru că nu mai vroiam să tânjesc după ea. Să nu mai mă culc seara cu gândul la ea și să nu mai mă trezesc dimineața tot cu gândul la ea. Nu știu, vroiam să-mi treacă.
- Păi şi cu ea ai vorbit?
- Da, dar cam târziu eram deja mort. Oricum nu m-a luat în serios, cred că visa. 
Fetița îi zâmbi trist.
- Nu cred că pot să te duc în rai... dar nici nu meriți să ajungi în iad.
Și spunând asta întinse un deget spre nasul băiatului, doar ca să se lovească de palma șoferului ce apăru deodată între ei. O explozie de scântei multicolore rezultă în urma atingerii lor și o mărgea căzu jos fierbând în pământul de iarnă.
- Oh nu, ăsta e a meu, spuse Moartea privindu-o pe fetița cu ochii violeți. 
Viața îi zâmbi năstrușnic bărbatului îmbrăcat în poliester negru.
- Bună, ce mai faci, încă duci oamenii în iad?
- Acolo unde merită fetițo.
În timp ce Moartea și Viața se certau pe sufletul său, grăsuțul luă de jos mărgeaua ce trepida cu o energie ancestrală.
- Aha, eu cred că el ar mai merita o șansă, continuă Viața.
- De ce, pentru că a murit din dragoste? se răsti Moartea.
- Nu... pentru că nu a făcut nimic rău. Nu poți să arunci un copil inocent în iad.
- Păi uită-te la mine cum o fac.
- Bine, fă cum crezi, dar eu cred că greșești.
- Deci copilu ce zici, ești pregătit? Moartea își îndreptă atenția spre băiat.
- Cred că da, putem să mergem, îi răspunse decepționat băiatul.

Și cu asta grăsuțul urcă în limuzina neagră iar șoferul intră trântind portiera după el.
- Apropo că te întrebai mai devreme, este cald, chiar foarte cald în iad. Să văd, am venit pe Unirii ar trebui să fac stânga și o să ajungem imediat. 
Dădu doi bobârnaci la GPS dar acesta tot nu îi arătă drumul.
Read More »