În cochilie

O zi scurtă de iarnă, una din zilele alea în care nu se luminează ca lumea niciodată, nici lumină, nici întuneric, de dimineață până seară doar gri. Plec la muncă pe întuneric și mă întorc tot pe întuneric. Nu mă deranjează. Într-o lună o să-mi bată soarele în geam și o să mă trezească înainte să mă scoale ceasul. În două luni o să mă trezesc zi de zi într-un lac de apă sufocat de căldură. Vremea mohorâtă nu mă deranjează, o prefer pentru că mă lasă în pace. 

Ajung într-un final acasă, îmi privesc plăntuțele de pe pervaz. Sunt de un verde întunecat și nu au flori, seamănă mai degrabă cu niște buruieni, dar nu-mi pasă. Am singurul apartament care are ceva culoare în tot griul ăsta. Hmm, bine asta nu e adevărat, câteva etaje mai sus cineva își usucă chiloții și o mână de șosete. Zdrențe decolorate se bălăngăne în aerul umed de seară. Mi se face lehamite, intru în bloc.

Urc sus, aprind aragazul să-mi încălzesc un pic oasele în bucătărie cu masa de seară. Prind cu colțul ochiului un bărbat ce stă afară ca un popândău cu gâtul întins. Studiază ceva, nu îmi dau seama ce. Stă în umbră și se uită insistent la ceva apoi o tulește. Nu mi-ar fi rămas pe creier, dar a doua zi la masă ridic un pic capul și îl văd iar. A treia zi la fel.

Vederea curiosului devine rutină. Zi de zi, după ce ajung acasă arunc un ochi afară și el e acolo, stă pe întuneric în fața blocului și se uită la fereastra mea. Vine se uită și pleacă. Nu știu ce vrea, nu știu ce caută, ce inspectează, dar zi de zi e acolo, își face damblaua și pleacă.

Când vin de la muncă stau și eu să văd ce e atât de interesant. Nu e nimic. Poate că nu mă uit unde trebuie.

Nu poate să vadă nimic înăuntru, cu jaluzelele trase nu e nimic de văzut. Renunț și îmi petrec câteva minute admirând plăntuțele de pe pervaz. E mai ușor să-ți faci o idee de ansamblu de afară. Una trebuie învârtită și alta pusă mai la stânga, dar în mare pare în regulă. Poate ar mai fi loc de încă una.

Pentru o clipă mă gândesc că asta face și el, că vine și se uită la flori. Ar putea să fie un vecin. Poate se uită la flori și se gândește să-și pună și el. Cel mai probabil le urăște. Închipuirile astea trec repede, e ca o joacă a creierașelor plictisite. Oamenii singuri inventează povești să nu se plictisească.

Ajung în casă, trag jaluzelele. Mă așez în spatele lor cu lumina stinsă și îl urmăresc printre crăpături cum stă acolo și privește în sus. Stă lângă un stâlp de iluminat care nu a mers de 9 ani de zile, de când m-am mutat aici. Nu-i văd decât conturul, dar stă acolo, în fața blocului, în beznă și se uită la mine. Stăm ca doi proști și ne uităm unul la altul fără să ne vedem.

Ce vrea omul ăsta de la mine? Ar trebui să cobor pur și simplu, să văd ce vrea, la ce se uită?

Zici că sunt nebun. Nu are voie omul să se uite? E strada mea? Blocu’ lu’ mama? Pun pariu că asta mi-ar zice "Du-te, domne, de aici și lasă-mă în pace, nu mai poate omul să se odihnească două minute pe stradă că te urmărește pe tine?!".

Scenarita e balada omului plictisit. Sufăr de scenarită la muncă și acum mă distrez cu ea și acasă, minunat. Nu are rost să mă mai gândesc, oricum nu aș avea ce să-i zic nenorocitului.

Am dat bani și pe niște perdele mai groase, de obicei trăgeam jaluzelele și gata, dar acum nu mai e suficient. Am cumpărat o perdea cu țesătură deasă după care să mă ascund mai bine.

Mi se înfiripă în cap o idee bolnăvicioasă: „Dacă vrea să mă fure sau... mai rău?”. Dacă vine în fiecare zi să mă verifice? Se uită când sunt și când nu sunt. Își notează: azi a întârziat, ieri a fost liber de la muncă.

Mă culc cu gândul ăsta în cap. Mă trezesc buimac, parcă am auzit ceva. Bâjbâi pe întuneric, ajung la ușă, trag de clanță, dar e închisă. Mă întorc în pat, dar trebuie să mă ridic din nou să verific dacă am lăsat geamul deschis. Stau la etajul doi, dar cineva ar putea urca, nu? Nu e ridicol? 

*

Dacă el mă urmărește pot să-l urmăresc și eu. Cum ajung acasă mă pun la geam și îl aștept să vină. De obicei nu stă mult, sunt zile când doar se poticnește un pic lângă lampadar și pleacă mai departe. De la mine pare că se duce la intrarea principală. Ar putea să o ia și printre blocuri, să se ducă în spate la canal.

E un râu încastrat cu o apă puturoasă în spate. Ar trebui să o ia înot dacă vrea să treacă mai departe, podul pietonal e la mama naibii. Oamenii nu trec pe acolo din cauza mirosului, dar ce știu eu, poate omul are treabă la canal. 

Dacă intră în bloc mi-e vecin, numai că eu nu cunosc vreunul. Eu nu-i bag în seamă, ei mă lasă în pace, mie îmi convine. 9 ani în blocul ăsta și nu știu cum o cheamă decât pe sclifosita aia care are grijă să plătească toată lumea întreținerea. Hmm, ea l-ar ști.

Dacă are vreo problemă să vină să-mi spună! Să-mi spună că pornesc mașina de spălat la 5 dimineața, să-mi spună că trăncănesc scaunele în bucătărie, să-mi spună că-i zoiesc geamurile cu apa de la flori, orice, doar să-mi spună. Ehh, nu contează, dacă e din bloc și se zgâiește la mine, să se ducă dracu. Dar să vină să-mi spună care e problema.

Mai trece o zi și îmi iau și draperii. Sunt groase, aproape cât o pătură, cele mai întunecate din câte am găsit, un maroniu întunecat. 

- 1 -

Vin acasă, dau drumul la TV și uit pentru câteva minute de omul ce mă pândește. Îmi permit să cred că azi nu a venit, că e totul în capul meu, că mi-am imaginat. Pentru o clipă chiar cred că totul a fost în capul meu. Ajung să hotărăsc, de la mine putere, că omul nu mai poate să fie jos, nu are cum. Decid să scot un ochi câtuși de puțin ca să verific, nu are cum să strice o mică verificare.

Mă bag după draperie, dau ușor perdeaua la o parte și ridic cu un deget încet, milimetric, paleta unei jaluzele. Îmi las ochii să se obișnuiască cu întunericul și într-un sfârșit îl văd. E murdar și doar ochii îi strălucesc în întuneric. Cu cât încep să văd mai bine îmi dau seama că ceva e în neregulă. Mă privește, dar e întins pe jos. Încearcă să se ridice, dar renunță. Îmi face un mic semn cu capul, și-a deschis gura, cred că zice ceva. De ce stă întins pe jos? E bolnav, e beat? Ceva are, a pățit ceva, clar a pățit ceva. Rahat, numai asta nu-mi mai trebuia.

Poate i s-a făcut rău, a căzut și s-a lovit. Ar trebui să-l las să zacă acolo. Așa ar merita. Mă învârt, mă coiesc, mă ia mama dracu și mă hotărăsc într-un final să cobor, poate trebuie să chem o ambulanță.

- 2 -

Mă îmbrac în grabă și cobor cele două etaje să văd ce are omul. Am impresia că îmi fug treptele  de sub picioare. Îmi bate inima în urechi ca o tobă, dar încerc să mă calmez. 

Trebuie să-mi fac un plan. Mai întâi să-l întreb dacă vrea o ambulanță. Un infarct? Hai că nu sunt chiar toate de ambulanță. Poate s-o fi împiedicat în bezna asta nenorocită. Și-a sucit piciorul? Poate omu’ are doar nevoie să-l ridice cineva de jos. Parcă văd că e un moș oarecare din bloc și ajung să-l duc în casă și să-i dau un pahar cu apă. Bine, nu-i bai, o să am ocazia să-l întreb la ce tot se benoclează. 

Rahat, doar de asta nu o să aibă chef. Omu stă să moară și vin eu să-l trag de limbă.

Ajung jos, nu văd pe nimeni. A dispărut fără urmă. E prea întuneric să văd ceva. Poate s-a târât pe undeva. Orbecăiesc pe jos, nu poate să se fi dus prea departe. Cât de stupid!? Nu pot să iau la pipăit tot cartierul.

Mă împiedic de o cărămidă, o iau de jos și întâmplător arunc o privire spre apartamentul meu. Înlemnesc. Cineva e la mine în casă. Se uită printre jaluzele la mine. Lumina este aprinsă și reușesc să-i deslușesc conturul, îi văd ochii. E muribundul ce stătea întins pe jos. A urcat la mine în apartament și culmea căcării, stă cu ochii beliți la mine. Asta trebuie să fie o glumă proastă. Jegul s-a dat lovit doar ca să-mi intre în casă și eu ca un dobitoc, ca un bezmetic, ca un cretin, am lăsat ușa deschisă.

Sunt un idiot. Un hoț mă pândește zi de zi și eu cobor din casă și îi las ușa deschisă? „Dar te rog, poftim!”. 

Trebuia să mă prind. Și-a dat seama că îl văd, normal că și-a dat seama, și în loc să-mi spargă ușa ca ultimul hoț a încercat o manevră. A dat de ultimul bou de pe pământ și i-a ieșit.

- 3 -

Dau să fug în bloc, în lumina chioară de la intrare văd mai bine cărămida pe care am apucat-o de jos. E o cărămidă plină, coaptă, roșie și umedă. E veche, se vede că a stat mulți ani într-un perete însorit. Da, nu se mai fac cărămizi de felul ăsta, pun pariu că aș putea sfărâma și pietre cu așa ceva. Mă hotărăsc să o iau cu mine, să am cu ce să mă apăr când ajung sus.

Alerg sus cu suflarea tăiată, halesc câte 2-3 trepte odată numai și numai să-l prind pe nenorocit.

Deschid ușa și urlu "Ieși afară!". Jegul nu zice nimic. Intru și mă pregătesc să-i dau una în cap. Cine dracu se crede să-mi intre în casă!?

Caut peste tot și iar nimic, nicio urmă. Mă uit pe rând în bucătărie, în balcon și în baie, a dispărut. Privesc dubios dulapurile unde s-ar putea ascunde, le iau pe toate la rând. Deschid sertarul unde îmi țin banii, e în regulă. Dau o tură prin casă și nu cred că mi-a dispărut nimic. Dacă mi-a luat ceva, nu e nimic evident.

Nebunul se joacă cu mine? Mi-a arătat că poate să-mi intre în casă și s-a mulțumit cu atât. Dacă nu cumva...

Mă apropii precaut de geam. Îmi bag capul printr-un colț al draperiei, ca un șarpe, și dau cât de ușor pot un petic de perdea la o parte, îmi potrivesc ochiul printre două palete de jaluzea. E acolo?!

Jegul este acum jos, bine mersi. Cum pizda mă-sii?! Mă vede și ridică o mână din penumbră. Cârnatul, îmi face semn să cobor. Își bate joc de mine?! Intră și iese de la mine din casă după cum vrea mușchii lui? Se joacă cu mine. Crede că nu pot să-l prind.

Cum a trecut pe lângă mine? Nu a luat-o prin față, că pe acolo am coborât eu. Ori a luat-o pe lângă bloc și a urcat pe scările din spate, ori a escaladat blocul? Până la etajul doi? Cred că îmi pierd mințile.

Apartamentele din bloc sunt aliniate pe un hol lung flancat la capete de scări. Unele duc la ieșirea din față și celelalte la ieșirea din spate. Eu prin față el prin spate, aia s-a întâmplat. Nu-i bai, pot și eu să fac asta. O iau pe scările din spate, dacă dau de el pe scări e bine, îi dau în cap, dacă îl prind jos, e iarăși bine, îi dau în cap. Nenorocitul nu mai scapă.

- 4 -

De obicei nu e nimeni pe scările din spate. Nu ai unde să te duci dacă ieși pe acolo, e doar bătătorul de covoare și canalul.

Ies prin spate, ocolesc blocul și ce să vezi, omul nostru este într-adevăr jos. Soiosul împuțit stă și păzește ieșirea principală. Nici nu îmi vine să cred, mă așteaptă bine mersi. Mă apropii de el tiptil, simt cum îmi urcă un val de sânge în cap. Nu mă aude, nu cred că mă aude, eu îmi mai aud doar bătăile inimii în urechi. Sunt la 20 de pași distanță, înghit în sec. Ca să mă apropii mai mult, trec pe iarbă. Tiptil, 10 pași, e aproape nemișcat, se uită în sus, îmi oferă creștetul capului pe tavă, vrea să-l lovesc în chelie. Bate un vânt din partea lui și simt un miros groaznic, o putoare incredibilă ce vine din el. Ceva slinos pare să-i curgă pe tot corpul. Simt o venă pulsându-mi frenetic pe tâmplă. E momentul pe care îl așteptam. Strâng cărămida atât de tare că mi-au albit degetele. Sunt atât de aproape că văd cum îi tremură un mușchi pe gât, vrea să se întoarcă!

Nu mai pot să mă apropii. Acum e momentul! Arunc cărămida spre capul urmăritorului, nu mai apucă să se întoarcă. E suficient. Un sunet groaznic. Cade cu fața la pământ. Fac un pas în spate, mă retrag și simt cum trece peste mine un fel de relaxare, o moleșeală. Am scăpat. Angoasa pe care am simțit-o zile în șir a dispărut.

Încordarea ce tocmai a dispărut a fost înlocuită de o toropeală, îmi e cald, respir greu, mă sufoc. Realizez enormitatea a ceea ce am făcut. Din încordare o dau în tremurat, mă ia ba cu rece, ba cu cald. Nu mai pot să stau locului, tremur. Ce urmează?

Dacă m-a văzut cineva am dat de dracu. Nu mai pot să stau aici. Dacă mai stau cineva cu siguranță să mă vadă. Dau înapoi ușor, mă hotărăsc să o iau înapoi pe unde am venit, până la urmă nimeni nu folosește scările din spate.

- 5 -

Mă ascund în casa scării și ascult. Tot blocul e mort la ora asta, e perfect liniște. E atât de tăcut că îmi aud respirația ca o vijelie venită din piept. Trebuie să încerc să mă calmez. Vin ecouri bizare pe scările neumblate. Fiecare respirație se lipește și se multiplică pe pereți. Îmi tai respirația la jumate, ascult. Nu, nu e nimeni, aud doar zgomotele făcute de mine. 

Este o prostie să mai aștept, fie mă reped spre apartament și mă rog să nu mă bage în seamă vreo babă chioară, fie mă întorc și rezolv cumva cu mortul.

Unu și cu unu fac doi, nu pot să-l las în stradă. Cât de tâmpit poți fi, o să vină poliția, boule! Am lăsat vreo urmă? Amprente pe cărămidă? Urme de pantofi prin iarbă? Dacă îl las acolo, o să vină, o să discute cu noi, o să investigheze. O să vadă în ce stare mă aflu și o să-și dea seama. Chiar dacă nu m-a văzut nimeni, chiar dacă nu au nicio dovadă, tot o să stea cu mine, acolo, într-o cămăruță întunecată, până le spun ceva și apoi ... tot. Dacă îl iau de acolo nu o să vină nimeni, nu o să sune nimeni la poliție. 

Trebuie să scap de mort, măcar să-l iau din fața blocului, să câștig niște timp.

Îmi iau inima în dinți și mă întorc. Ies prin spate, mă strecor pe lângă bloc, am grijă să stau în cele mai întunecate umbre. Pășesc timid pe pământ, sunt conștient că nu trebuie să las urme. Rahat, de găsit urme o să găsească indiferent ce fac, trebuie să nu le dau motive să le caute.

Îl găsesc cu fața în sus. Mă gândesc prostește că poate nu a pățit nimic, poate nu l-am lovit atât de tare. Pare că doarme, are ochii închiși și e murdar pe față. Are nasul rupt și îi curge sânge din nas, din cauza asta îmi ia ceva timp să-l recunosc. În beznă, întins pe jos stă un om care îmi seamănă la perfecție. Dacă trec peste murdăria lui generală ar putea să-mi fie frate, ar putea să-mi fie geamăn. Până și hainele de pe el sunt identice cu ale mele. Cum dracu!?

Încerc să-i iau capul în mână, îl simt moale acolo unde ar trebui să fie tare. Îi simt părul ud și slinos. Craniul este zdrobit. Geamănul, clona, orice ar fi, trebuie să fie mort. Nu am timp să mă gândesc la tot ce înseamnă asta. Trebuie să-l iau de aici, până nu ne vede cineva. Îl iau ca pe un prieten beat și îl târăsc până în spatele blocului. 

Pericolul eminent a trecut, nu trece nici naiba pe lângă canalul ăsta împuțit, dar nu pot să-l las aici. Canalul, este singura soluție. Îl arunc în canal și de acolo are apa grijă de el.

Îl duc până la râul încastrat și-l arunc. Ce să vezi, surpriză! Mortul pică și stă bine mersi pe malul de beton, fără nici o intenție să se rostogolească până în apă. Sar după el pe betonul înclinat și îl port în brațe. Intru cu el în apa puturoasă ca să fiu sigur. Îl las jos în mâl, dar sper să-și găsească alt loc unde să putrezească.

Pot doar să mă rog la ploaie. Dacă plouă râul o să se umfle și o să-l ia de aici, dacă plouă să spele urmele de pe trotuar. Vremea asta mizerabilă o să mă ajute, important e că am scăpat de cadavru. Dacă nu-l găsesc aici nu o să aibă motive să se uite tocmai la blocul meu. Râul trece prin tot orașul, cine să-și dea seama de unde a venit.

Cred că am scăpat. O Doamne, chiar am ucis un om și l-am aruncat în canal? Oare chiar era om? Să se termine odată noaptea asta.

- 6 -

Urc pe scările din spate. Am grijă să nu mă vadă nimeni, să nu atrag atenția, dacă mă vede cineva în halul ăsta o să intre la bănuieli. Mai bine să nu mă vadă nimeni. Și nu e nimeni, nici măcar cineva să-și ducă gunoiul la gheenă. Ce viață.

Mă cuprinde un presentiment ciudat. Privesc perdeaua trasă și mă îndrept spre ea. Am grijă să o trag la loc încet. Dar vreau să și verific. Vreau să fiu sigur că nu am lăsat din greșeală ceva în spate, să nu fie ceva pe jos care să mă bage în belele.

Mă apropii de geam și... e acolo jos. Iar de data asta se uită fix la mine. Îl recunosc imediat, e încă un eu, încă o copie. Își ridică capul și se uită sfidător la mine. Mă retrag. Nu mă mai surprinde nimic în seara asta. 

Normal că sunt mai mulți, dacă a fost unul, de ce să nu fie mai mulți. Toți oamenii de pe Pământ sunt „eu” și au venit să mă vadă în seara asta.

O iau pe scări calm, încerc să-mi ordonez ideile în cap. Să-mi formulez un plan. Ce să-i zic? Mama naibii de plan, o să vorbesc cu el și atât. O să-l întreb frumușel ce dracu vrea de la mine.

- 7 -

Scot capul pe ușa blocului, dar mă opresc înainte ca balamalele alea ruginite să-și înceapă cântecul. Scot capul câtuși de puțin afară așteptându-mă să-l văd acolo pe al treilea sau al patrulea, dar s-a evaporat. Apar și dispar ăștia ca muștele.

Mă uit în stânga și în dreapta, nu văd nimic. Mă întreb dacă și copia din râu s-a evaporat? Nu par să stea locului.

Ridic privirea, la geamul apartamentului meu îl văd pe al patrulea, sau al oricâtelea o fi. Mă privește fricos. Mă mișc cât pot de încet să nu-l sperii. Îi zâmbesc și îi fac semn să coboare. Dispare dintr-odată de la geam. 

Ok, bun, îl aștept, poate coboară.

- 8 -

Stau aștept și aștept și nu mai apare. O fi dispărut pe scări. S-o fi reîntors de unde a venit. Indiferent, nu mai plec de aici. Dacă nu mă mișc o să apară unul din ei lângă mine și toate astea o să aibă o explicație. 

Sau poate că nu, de ce ar avea vreo explicație? Poate o să vină, o să pocnească din degete și atunci o să dispar eu. Trebuie măcar să încerc să vorbesc cu unul. Probabil și ei sunt la fel de confuzi ca mine.

Eu credeam că e un singur dobitoc care vine și se uită la mine la apartament. A fost doar unul sau a fost în fiecare noapte câte unul? Câți au venit s-au uitat și au dispărut până să dea colțul?

Ridic capul și mă uit iar la geam. Dacă reușesc ...  aud pași în spate, ceva mă lovește în ceafă.

- 9 -

Cad în nas. Cred că l-am rupt. Durerea asta mă trezește. Încerc să mă ridic, dar este imposibil mi-am pierdut toată puterea din mâini și din picioare. Reușesc să mă întorc pe spate. Nu mă doare nimic, dar am o senzație bolnăvicioasă de vertij. Când îmi ridic capul îmi pierd vederea. Cu fiecare centimetru de altitudine vederea mi se îngustează până dispare cu totul.

Renunț să-mi mai ridic capul. O să stau aici liniștit. O să vină până la urmă cineva să mă ajute. Îmi întorc capul și ce să vezi, lângă mine stă bine mersi cărămida cu care m-a lovit în cap.

O privesc tâmp. Un fior bolnăvicios trece peste mine, îmi vine să vomit. E aceeași cărămidă cu care l-am lovit eu pe ăla? Cum dracu mi se întâmplă mie asta. Eu voiam doar ca lucrurile să stea la locul lor, muncă, acasă, somn, muncă, acasă, somn, eram perfect mulțumit cu rutina.

Dacă e aceeași cărămidă ... cum necum, am reușit să-mi dau singur în cap cu ea. Dacă nu sunt clone, extratereștri sau gemeni? Dacă tot timpul am fost doar eu? Dacă toți ăștia pe care i-am urmărit am fost eu?

Sus la fereastră văd cum se mișcă o jaluzea. Așa început. Idiotul o să mă vadă întins aici și o să coboare să mă ajute. Trebuie să mă dau la o parte. Dacă nu mă vede totul o să fie bine. Încerc să-mi mișc picioarele, dar degeaba, picioarele nu-mi răspund la comenzi. O amorțeală paralitică îmi curge prin corp. Dacă lucrurile se repetă, o să crăp până vine idiotul ăla să mă... Era mort când l-am dus la canal? O Doamne, dacă nu era mort? Dacă l-am înecat?

Mă uit iar sus, văd cum se foiește în spatele jaluzelelor. Acum m-a văzut sigur. Nu am decât o singură șansă să mai opresc toate astea. Trag aer în piept și încerc să urlu, însă ceva îmi trosnește în ceafă. Pe gură îmi mai ies doar două șoapte ”Nu coborî”. Lumina se stinge.

    Notă:

Acest mister are loc într-o buclă temporală. Povestea se desfășoară circular ca într-o cochilie de melc. Am numerotat părțile poveștii pentru a fi mai ușor de urmărit. Povestea are un singur personaj și îl voi identifica după partea de poveste în care se află.

1 - personajul îl vede pe 9 întins pe jos în fața blocului.

2 - personajul coboară pe scările din față, străinul a dispărut, dar îl vede pe 6 la fereastră.

3 - personajul găsește cărămida și urcă sus pe scările din spate, ajuns sus îl vede pe 7 jos. 7 îi face semn să coboare.

4 - personajul coboară și îl lovește pe 8 în cap și se ascunde în casa scării din spatele blocului.

5 - personajul stă ascuns în casa scării din spatele blocului (acesta este momentul când 1 îl vede pe 9). Se hotărăște să-l ia pe 10 din fața blocului și îl aruncă în canal.

6 - personajul ud și murdar de la canal urcă sus pe scările din spate. Îl vede jos pe 2.

7 - personajul coboară jos convins că trebuie să vorbească cu una din copii. Îl vede pe 3 la geam și îi face semn să coboare.

8 - personajul așteaptă una din clone să iasă pe intrarea principală, dar este lovit în cap pe la spate de 4. 

9 - personajul se întoarce cu fața în sus. Îl vede pe 1 la geam și încearcă să-i spună să nu coboare.

10 - personajul și-a pierdut cunoștința, el este purtat de 5 și aruncat în canal.

PS: Am adaptat acest mister temporal dintr-o poveste mai veche pe care am scris-o în liceu „Cărămida stacojie”. Acea poveste se termina fără vreo explicație, așa că am găsit cea mai încurcată explicație posibilă.

Fotografie de Jan Steiner
English version: In the shell

Read More »

Sânge ruginiu

La capătul unei hale lungi stătea omul ăsta într-o salopetă gri cu mâinile murdare ridicate deasupra capului meșterind la aparatul său, o mașină de planșee. Mașina de fier modela, strângea, presa, plia, tăia și decapita planșee după bunul plac. Amplasată în ultimul rând de lucru era prea grea să fie mutată de colo colo, așa că fusese uitată în capătul halei împreună cu toate vechiturile. Rulmenți înțepeniți, curele de transmisie tocite, planșee rebut, cutii de ulei și perii de sârmă înconjurau mașina dintr-o parte într-alta.

Bărbatul încărunțit întindea unsoare peste traseul unei roți melcate. El lua drăgăstos din căpușul palmei vaselină pe degete și mângâia fiecare loc unde fierul urma să se atingă de fier. Mecanicul bibilea mașina la fel cum o mamă își îngrijește copilul. Fiecare piesă avea șpilul ei, toate pozițiile aveau chichițele lor, nimic nu mergea de-a binelea și din prima. 

Mecanicul îi scoase dinții de tracțiune și începu să-i frecangească cu peria de oțel. Nu se opri din frecat până când nu dădu transpirația peste el. Se șterse de sudoare și cu aceeași cârpă murdară lustrui piesa metalică punând dinții la loc. 

Luă în gură capacul unei cutii de ulei și turnă ușor în rezervorul de ungere. Mișcă manual angrenajele așteptând să vadă o peliculă strălucitoare de lubrifiant peste toți dinții de fier. Verifică cu mâna acolo unde nu-i ajungea privirea. Își scoase mâna înăclăită, mulțumit de rezultat. Bărbatul lucra cu grijă, acordând mașina ca un pian. Orice zgomot neobișnuit ar fi trădat o problemă. 

Mulțumit de treaba făcută prinse la loc panoul de metal înapoi în pieptul mașinii. Înșurubă panoul în două șuruburi știind că următoarea pricină tot de acolo avea să vină.

Deschise o bere și sorbi mândru. Cu o sticlă maro într-o mână și cu o rufă murdară în cealaltă, mecanicul ștergea mașina de dâre de ulei. "Mai bine să curgă pe dinafară decât să nu aibă pe dinăuntru", gândi bărbatul. Oricum nu avea să fie suficient, mașina cerea tot timpul mai mult. 

Bătrânului îi trecea aer cald prin părul grizonat și el scăpă o înjurătură printre dinți. Privi încruntat gura de ventilație ce nu mai făcea față căldurii.

Din spate veni val vârtej din celălalt capăt al halei un bărbat stors într-o cămașă necălcată. Bărbatul neras avea pe față o expresie de sictir.

-- Domn' inginer, mecanicul își salută șeful. 

Inginerul se făcu că nu-i vede berea și îl bătu pe umăr.

-- Ce zici Ioane, o să meargă?

-- Merge, spuse încrezător mecanicul.

-- Avem de muncă Ioane. 

-- Foarte bine, merge vă zic.

-- Nu e bine, futu-i mama mă-sii, că am comenzi pentru toate mașinile și astea noi dau rateuri de nu te văd. Pun proba, reglez și în 5 minute e decalibrată, pun iar proba+ iar reglez merge 5 minute și se oprește. 

-- E de la căldură, dau buleli la cald.

-- Antichitatea asta e singura care mai merge pe febra asta.

-- Da, domn inginer, chiar vroiam să vă spun, nu suntem la plajă, poate ar fi bine să opriți aerul.

Inginerul dădu gânditor din cap și îi dădu vestea proastă. 

-- Măgăreața o să pice pe tine.

-- Adică?

-- Tu și scula asta bătrână trebuie să ne scapi. Am comandă mare Ioane. Pot să mai trag de timp, dar trebuie să le și dau ceva. Tre să stai călare pe ea până își revin putorile astea noi.

-- Aha, răspunse laconic mecanicul.

-- Îți mai aduc un băiat. 

-- Pentru ce?

Inginerul uscat se întoarse cu spatele și repetă rânzos.

-- Îți mai aduc pe cineva, mama dracu.

Mecanicul trase pârghiile de control afară cu totul. Le inspectă și le fixă la loc cu rigla de măsură. Aruncă o planșă zincată pe patul de lucru și dădu drumul la mașină. Mașina trosni mecanic peste planșeu. Mecanicul mustăci nemulțumit de rezultat, mașina făcuse o cută de-a lungul liniei de tăiere. Bătrânul scărpină marginea ridicată cu unghia, apoi scoase o șurubelniță și răzui un șanț de refulare înăclăit. Nici foile de metal nu mai vroiau să stea întinse de la căldură. Încă un trosnit și planșeul era tăiat în două. Bătrânul măsură indicația de tăiere și contemplă rezultatul.

Simți o privire pe ceafă și se întoarse nervos. Un băiat tânăr îi aduse un braț de tăblii. 

-- Ziua bună, v-am adus modelele de lucru. 

-- Lasă-le jos.

Băiatul puse grijuliu mormanul de matrițe lângă mașină și-l așteptă pe mecanic să se întoarcă. 

Bătrânul desfăcu o lamă din clame și apoi umblă la câteva șuruburi de prindere. Ieși din burta mașinii cu o ghilotină. O încercă cu unghia.

-- Ce mai vrei? Îl întrebă pe băiat văzând că nu pleacă.

-- Păi domn inginer mi-a zis ...

-- Ce ți-a zis? Vezi-ți de treabă, hai.

Bătrânul fixă lama la polizor și începu să o lucreze. După câteva minute puse lama la loc și aruncă o privire peste formele lăsate de băiat. Noile șabloane aveau forme ciudate, complicate. Mașina nu fusese gândită pentru așa ceva. Bătrânul mârâi printre dinți și puse primul șablon pe patul de lucru.

Măsură și setă pârghiile de control în noile poziții apoi împinse două pene de fier să forțeze mașina să lucreze cu formatul dificil. O ascultă grijuliu. Prima planșă ieși prost. Slăbi riglele lăsând un mic joc ca mașina să-și aleagă singură drumul. A doua planșă ieși mai bine. 

Din capătul celălalt al halei se auzi o întrebare urlată. 

-- Ce zici Ioane, o să meargă?

"Toate mizeriile ajung la mine", gândi mecanicul. Ignoră întrebarea și continuă să privească de la mașină la tablă și de la tablă la mașină, căutând o soluție.

Era capabilă, trebuia doar gâdilată cum trebuie. Numai el știa ce îi place. Mașina mânca odată planșee ca pe pâinea caldă, dar acum cu modelele astea nici moșul nu știa dacă o să facă față. Munca devenise tot mai dificilă, trebuiau făcut un plan de lucru din mai multe treceri pe când cele noi făceau treaba de la un cap la altul automat. Ce să faci? Toți vroiau lucruri din ce în ce mai complicate, care mai de care mai fistichii. Ion și mașina lui fuseseră abandonați în fundul halei, iar restul fabricii îi aștepta pe amândoi să moară de bătrânețe. "Baba" mai lucra acum doar ce le scăpa celorlalți, comenzi mici și fără pretenții.

Muncise destul Ion și mașina lui, zeci de ani trăseseră împreună la planșeele de zinc. Mașina nu mai avea acuratețea de altă dată, se tociseră clamele de prindere și zimții pentru pași. Rămăsese să lucreze cu volanta de rezervă, dar nu mai conta, Ion trebuia să se pensioneze și mașina lui, mai bătrână ca moartea, trebuia și ea pensionată.

Odată cu plecarea lui avea să ajungă fier vechi. Își făcuse treaba bine, dar acum era piesă de muzeu.

-- Nu se mai fac ca pe vremuri. Poate e mai bine așa, să nu se chinuie și alții, șopti bătrânul. 

-- Ioane, măi, ți-am adus un băiat. Unde e?

Bărbatul dădu din umeri.

-- Băi Ioane, băiatul nu e prost. E tânăr, dar vrea să învețe. L-am mirosit, e pui de mecanic.

-- Și ce să fac eu cu el?

-- Mașina asta nu era pentru doi.

-- Era.

-- Păi și atunci ce dracu? Ia și învață-l.

Șeful plecă și tânărul tăcut apăru iar în spatele lui Ion. Mecanicului simții cum îi crește o pată de transpirație pe spate și se întoarse.

-- Băi puștache, fă și tu niște zgomot când te miști. O să-mi crape inima cu tine. 

Băiatu tăcu iar Ion îl privi de sus până jos. Îi lipsea prima falangă de la arătătorul mâinii drepte. 

-- Stai jos că nu știu de ce mi te-au adus pe cap.

-- Să vă ajut dacă mașina mai cere un om. 

-- Mașina asta mai avea nevoie de un om și acum 10 ani, dar azi s-au găsit să mi-te aducă. Nu am nevoie, mă auzi? M-am descurcat până acum și o să mă descurc și de acu încolo.

-- Și ... am auzit că faceți anii, îndrăzni băiatul.

-- Ei nu mai spune, mă bucur că m-ai anunțat, nu știam.

Ion îl privi dând tăcut din cap, băiatul îi vorbise drept.

-- Fă ordine pe lângă mașină să nu ne împiedicăm de toate vechiturile astea. La noapte îi dăm drumul.

-- La noapte?

-- Nu ți-a zis șef-tu? Acu asculți de mine. Lucrăm la noapte, e mai răcoare.

Băiatul se puse pe adunat. Făcu grămezi ordonate din toate ruginiturile și apoi mătură.

-- Cum te cheamă puștiu? Cum îți zic ăștia?

-- Andrei, dar îmi zic Pianistu, spuse băiatul arătându-i mâna rablagită.

Pe bătrân îl bufni râsul.

-- Bună, futu-i în cur de lepre, se pricep la porecle. Stai liniștit că n-o să-ți zic așa, dar nici tu să nu mă iei cu dumneavoastră, Ion și atât.

-- Bine ... Ion.

-- Mai cu gâlme, dar îți trece.

Bătrânul luă unul din modele și îl puse pe masa de lucru. Ajustă riglele și învârti o roată cu mâner. Manivela trecea mașina prin toți pașii de lucru. Mecanicul învârti tandru pârghia așteptând o trosnitură finală ca apoi să grăbească pasul curios de rezultat. Rând pe rând mecanicul luă fiecare foaie studiind rezultatul. Când trecu prin tot brațul de modele se întoarse la Andrei cu un zâmbet ștrengăresc.

-- Ști care e partea bună cu statul în fundul uzinei, Andreiaș? Ești mai aproape de ieșire. Hai la o țigară. Fumezi?

-- Nu prea.

-- Mai bine, tu chiar poți să te bucuri de aerul nostru industrial.

*

Era o zi caniculară afară, în orice direcție ai fi privit aerul venea spre tine în valuri. Bătrânul apăsă asfaltul și simții cum i se înmoaie sub picioare. Pe stradă camioanele erau trase pe dreapta așteptând răcoarea serii să-și continue drumul. Ion se retrase într-un colț umbros și își aprinse o țigară.

-- Ce zici? Întrebă moșu.

-- E mai bine afară, pot să-mi folosesc și eu plămânii.

-- E uscat de aia poți să răsufli. Lasă că pleacă bulangii ăștia și seara derulăm ușa mare din spate. Climatizarea o merge la aparataje, dar la noi iocu. 

Din spate ieși inginerul ținând în mână modelele test făcute de Ion. Plesni ușa și îl căută cu privirea pe mecanic. Chiorât de lumină își făcu mâna cozoroc încercând să-l găsească.

-- Ioane, m-am uitat, aerul e copt, nu mai face față oricât am vrea. Am deschis unul și se topeau firele în el. Nu știu ce pizda mă-sii să mai fac, a rămas să ne băgăm în pământ după cârtițe. 

-- În regulă, v-ați hotărât care sunt mai importante? Lăsați la mine pe astea urgente. Baba nu se poticnește la căldură. Eu și copilu rămânem în noaptea asta să le facem.

Inginerul privi modelele de test.

-- Or să stea mai drepte la noapte, spuse Ion privind și el planșeele.

-- Ia mai mult de o noapte Ioane.

-- Cât o lua.

Inginerul dădu din cap fără să zică nimic, mâna cu care își freca bărbia ajunse să-l scarpine la ceafă. Își făcea niște calcule. 

-- Bine, liber până diseară. 

*

Mecanicul și ucenicul se întoarseră în hală. Aerul din hală era îmbâcsit cu ulei încins și motorină. Ca un rac într-o supă, mecanicul se târî până la o băncuță de lemn și se întinse pe ea. Își mototoli salopeta sub cap în formă de pernă.

-- Ar fi bine să prinzi și tu o ațipeală, la noapte tragem.

Băiatul îl privi curios pe bătrân, nu ar fi putut adormi la ora asta nici plătit, își căută de muncă în altă parte.

*

Cu venirea serii cei doi se puseră pe treabă. Andrei încărca planșeele pe o parte iar Ion le ridica pe cealaltă, verificând din când în când modelul, ajustând din mers. 

-- Suntem furnici într-o mare colonie Andreiaș, îi spuse bătrânul deasupra zgomotului. Când ești furnică sunt sacrificii de făcut. Trebuie să-ți rupi spatele, să te doară toate alea, pentru colonie. 

-- Asta e viața de furnică?

-- Păi nu cărăm noi lucruri de colo colo? Așa am acoperit pământul.

-- Și dacă nu vreau să-mi rup spatele?

-- Ai fi putut fi greier, dar n-a fost să fie. Noi ăștia de aici suntem furnici, ăia de sus sunt greieri, stau pe crăci ca pe oase și se uită flămânzi la noi. 

-- Și e corect?

-- Cine a zis că e corect? Eu doar spuneam că suntem furnici.

-- Vreo scăpare din viața asta de furnică?

-- Nu cred, nicio scăpare. Avem de îndurat și atât. O să ne bucurăm și noi după ce crăpăm, atunci o să ne treacă durerile.

Bărbații munciră toată noaptea ocazional luând pauze de țigară. Odată cu venirea dimineții mașina începu să mârâie nemulțumită. Mecanicul privi ultimul teanc de planșee când lumina începu să săgeteze hala.

-- Gata puștiu, nu mai pune. Ia-le pe astea în față și du-te acasă. Termin eu.

Andrei luă teancul și ezită la plecare. Bătrânul îl salută cu spatele întors.

-- Vezi cum faci poate și dormi.

-- Dorm și în picioare după noaptea asta.

Mecanicul privi mașina, își suflecă mânecile și desfăcu panoul de metal ce se ținea în două șuruburi.

*

Revenit odată cu seară Andrei îl găsi pe bătrân moțăind pe băncuță cu șapca pe față. Se uită lung la panoul deschis și își întinse gâtul înauntru inspectând mațele mașinii.

-- Vezi că te mușcă de nas, îi spuse bătrânul de sub șapcă.

-- Vroiam să văd ce meșterești mata la ea.

-- Să te bucuri că nu tre să-ți bați capu, momentan astea sunt migrenele mele. O să vină și vremea ta, stai liniștit.

Munca în a doua noapte intră într-un ritm familiar, mai ușor. Băiatul vroia să pună mai multe plăci, să dea drumul la viteză. Bătrânul îl temperă privindu-l pe deasupra ochelarilor. La fiecare câteva plăci mecanicul scotea o riglă și măsura tăieturile oprindu-l și pe Andrei din muncă. 

-- Baba o ia pe arătură încetișor, îți scapă de sub mână fără să-ți dai seama. Să nu ne trezim la sfârșit că am muncit de pomană.

Mecanicul studie ultimul planșeu și se încruntă.

-- Uite, iar bătrânul îi arătă marginea tăiată.

-- Da.

-- Și o auzi cum face?

-- Nu știu.

-- Vrea să dea rateuri.

Andrei își ciuli urechile și ascultă, apoi puse mâna pe mașină, imitându-l pe bătrân.

-- Îți formezi și tu urechea după ce îți toacă asta câteva luni în cap. Du-te și ia niște ulei din hala mare.

-- Bine, iar băiatul o luă grăbit spre cealaltă hală.

-- Ști de care, da? Să nu te prind că le iei uleiu din bucătărie.

-- Haide domnu Ion.

-- Lasă, lasă că știu eu.

Băiatul ajunse la jumatea drumului, dar se hotărî să se întoarcă să ia totuși o canistră ca model. Se întoarse în hală și îl văzu pe bătrân cu mâna suflecată în mașină.

-- Ce faci, ți-am zis să pleci.

-- Ce s-a întâmplat?! Să vă ajut!

-- Pleacă de aici!

Băiatul se apropie și-i văzu mâna întinsă rigid în mațele mașinii. Printre degetele bătrânului curgeau șiroaie de sânge peste un cuplu de pinioane. Sării să-l tragă afară.

-- V-a prins?!

Bătrânul se desprinse și îi trase o palmă trântindu-l pe băiat la pământ. Luă una din rufele murdare de lângă mașină și își legă mâna.

Băiatul rămase la pământ mut. Picături de sânge îi stăteau înțepenite pe față. Bătrânul se puse în cur pe băncuța de lemn ținând strâns rufa în care se înfiripau acum nuanțe rozacee.

-- Tu nu asculți niciodată.

-- Ce făceai nea Ion?

Bătrânul își scărpină fruntea cu unghia degetului mare, încercând să-și găsească cuvintele. Privi mizeria de pe unghie și se șterse pe salopetă. 

-- Vrei să le ști pe toate, bine, foarte bine. Dacă vrei să muncești pe mașina asta, să ști. Asta nu vrea doar ulei, vrea și sânge.

-- Nea Ioane a dat sminteala în mata?

Ion zâmbi. Luă un lanț de transmisie în mână și începu să-i numere inelele ca pe un șirag de mătănii.

-- Să te uiți acum cum toarce. O să meargă bine o perioadă. Trebuie lubrifiant uman, când e nevoie ciupesc o venă și merge strună. Asta nu cere atâta ulei cât cere suflet. Hai treci, treci și uită-te să vezi cum merge.

-- O să caleze. 

Planșeele scuipate afară erau din nou perfecte, o peliculă arămie era întinsă pe toată marginea tăiată. Mașina termină materia primă, iar Andrei se ridică și mai adăugă câteva maturi pe masa de lucru. Fiecare planșeu scuipat era impecabil.

Bătrânul se lăsă pe spate păsuindu-l pe băiat să se convingă singur. Andrei, cu ochii cât cepele, punea tot mai multe maturi la lucru, iar mașina mergea din ce în ce mai repede. 

-- Cum dracu? Șopti Andrei văzând că mașina prinde viteză.

Andrei se apropie de bătrân iar el îi făcu semn să se așeze. Căzu lângă mecanic privind nedumerit mașina ce toca domol planșee.

-- O să meargă și singură un timp, stai liniștit.

-- Cum?

-- Păi n-ai văzut, am stors o cană din mine acolo înauntru. Știe ce are de făcut.

-- De cât timp faci asta? Andrei se întoarse privindu-l îngrijorat pe bătrân.

-- Auzi tu, de cât timp, dintotdeauna, de când am moștenit mașina. Mi-a arătat și mie ultimu unchiaș. Asta a mers cu sângele la toți care au lucrat la ea. Mașina asta ne are pe toți acolo înauntru, până la ultimul...

Andrei se ridică parcă mușcat de cur și îl privi lung pe bătrân.

-- Eu n-o să fac asta.

-- Ți-a cerut cineva? E mașina mea, mă ocup eu. Când oi avea și tu mașină atunci poți să-i faci ce vrei. Poți să te piși în ea.

 Băiatul plecă nervos luând matrițele scuipate afară.

-- Le duc în față. 

Munca fu ușoară în noaptea aceea, mașina mergea neîntrerupt. Andrei o alimenta și se retrăgea în spate așteptând catastrofa. Fum, foc, mașina ruptă pe din două, dar nimic, nu se întâmplă nimic. Era imposibil, mașina mergea mai bine ca niciodată. La cum mergea acum putea fi operată de un singur om. Moș Ion nu avea nevoie de altcineva atâta timp cât avea sânge în vene. 

Cu venirea dimineții mormanul de planșee făcute era dublu față de ziua anterioară.

-- Merge aproape la fel de repede ca o mașină nouă, spuse circumspect tânărul.

-- Mâine o să meargă mai bine. Abia s-a dezmorțit, o să-ți arăt ce poate să facă.

*

A doua zi după ce toți muncitorii de zi plecară acasă, bătrânul își desfăcu bandajul și se scobi în sângele închegat cu un cuțit. Apăsă tare în crustă până o crăpă în două și câteva picături căzură la baza mașinii. Ofrandă slabă. Lărgi rana învârtind cuțitul și lăsă loc unui șirag vișiniu să se prelingă în burta mașinii. 

-- Ioane.

-- Stai liniștit, nu-i mare brânză.

Sângele era presărat înăuntrul mașinii binecuvântând-o cu mișcare și inteligență. Un miros sălciu de ulei încins amestecat cu sânge umplu hala. Andrei se întoarse cu spatele încercând să-și stăpânească un pulseu de vomă. El se aruncă pe lanțul ușii secționale trăgând de el nervos. Cu ușa complet deschisă aerul nou reuși să-l înlocuiască pe cel vechi. 

-- Gata, am terminat, spuse bătrânul strângând un bandaj peste rană. În seara asta depășim mașinile din hală. 

Andrei se puse pe treabă iar bătrânul se retrase pe bancă privind în gol, prin mașină, undeva departe. Bătrânul zâmbea absent. Mașina flămândă după muncă, căuta să rumege și să scuipe tot. Mișcările mecanice nătângi de la început se transformară în mișcări fluide iar teancurile de lucru se topeau unul după altul. Mașina mergea atât de repede că avea din nou nevoie de doi oameni doar ca să-i facă față. Bătrânul i se alătură lui Andrei cărând planșeele terminate.

Andrei munci fără cârteală. Transpirat și obosit moșul îl trase după el pe bancă să ia o pauză.

-- E o bestie, scuipă obosit Andrei.

Bătrânul dădu din cap, nu vroia să vorbească urât de mașină. 

-- De ce nu-mi spui cum ai scăpat de degetul ăla?

Băiatul își frecă degetul scurtat pe cicatrice ca și cum l-ar fi mâncat pielea.

-- O mașină din hala mare.

-- Nu te-a plăcut, dacă te-a mușcat în halul ăsta.

-- Mi-am băgat mâna când nu trebuia, atâta tot.

-- Ascultă, toate mașinile astea au suflet. Sunt ca femeile, nu râde, e adevărat, unele sunt bune și altele nebune. Dacă vrei să le faci să meargă trebuie să te înțelegi cu ele, să le dai ce le place. 

-- Să tai în carne vie ca mata?

-- Tre să înveți să asculți, să fi atent la ce vor, să înveți să le citești. Nu e suficient să ai mână de mecanic, trebuie să ai și ureche și ochi. Înțelegi?

Moșu continuă șoptit dorind parcă să păstreze secretul.

-- Poți să scapi de ea dacă vrei, le spui la toți că s-a stricat, oricum nu știe nimeni s-o muncească. O să-ți găsești loc în altă parte, ești tânăr, ai tot timpul să prinzi altă muncă.

-- Nea Ioane, mi-am pierdut juma' de deget la cealaltă mașină și m-au aruncat aici cu mata, crezi că mai vrea cineva să mă țină? 

-- Să lucrezi încet. La început să faci încet și bine. Să înveți fiecare pas și să înțelegi de ce se face. O să te ierte dacă te miști încet dar iese bine. Viteza o prinzi din mers, bombăni bătrânul luându-și iar locul la mașină.

*

Săptămâna trecu pe nesimțite, Ion stropi mațele mașinii noapte de noapte avându-l pe Andrei paznic în spate.

Când veni vremea ca bătrânul să-și scoată mâna pentru ultima dată din mașină băiatul scoase o batistă curată cu care îi strânse încheietura. Andrei îl pansă pe bătrân înghițind în sec. Ion prea moleșit să protesteze îi zâmbi băiatului.

-- Mămos mai ești. 

-- E mult Ioane. Te-ai stors cu totul.

-- Gata, în seara asta terminăm. Le-am arătat la toți de ce suntem în stare, nu?

-- Da Ioane.

-- Nu mai ofta ca o muiere, terminăm până dimineață și facem de râs toată hala. Toți taie frunze la câini și noi muncim.

Ion turnă apă dintr-o sticlă de plastic turtită într-un ibric și îl puse peste motor.

-- Fac o cafea. Îți pun și ție?

Andrei îl privi tăcut pe bătrân cum își târa picioarele de colo-colo.

-- Îți fac și ție, concluzionă bătrânul căutând încă un plic de cafea. 

Apa din ibric începu să bulucească pe pereți, iar bătrânul turnă cele două plicuri înauntru. Învârti în ibric căutând cu privirea două recipiente. Întoarse două căni dintr-un sertar și suflă praful din ele, apoi turnă cafeaua.

-- E cald, dacă mai bem și fiertura asta transpirăm ca porcii.

-- Trebuie să bem cald ca beduinii, iar Ion îi întinse cana. 

Odată cu cafeaua bătrânul se învioră și începu să lucreze cot la cot cu Andrei. Verifică planșee voios și răspunse la întrebări cu zâmbete.  

Încă o noapte cu producție record. O singură mașină recupera munca nefăcută de toată hala.

Odată cu venirea dimineții un fir de aer rece ajunse la picioarele celor doi.

-- O să fie răcoare azi, nea Ioane. Crezi că pornesc și electricele?

-- Da, poate.

-- Ce e Ioane?

-- M-a lovit așa dintr-o dată. Am ... am obosit. Vârsta, ce să-i faci. Nu credeam că o să vină ziua când nu o să mai ... mamă ce am amețit. Nu mai pot să stau nopțile ca în tinerețe. Cred că mai bine mă duc. Mă duc și eu acasă că nu mi-am văzut patul de-o săptămână. 

-- Să te ajut Ioane!

-- E hai, vezi-ți de treabă, termină ce mai e de făcut. Ești băiat bun Andreiaș.

-- Bine Ioane, pe mâine. 

Bătrânul plecă precaut pe lângă hala lungă până la drum. Acolo o luă târâș până la refugiul de stație. Privi în zare după autobuzul ce se ascundea în razele soarelui. Își închise ochii doar pentru o clipă, iar durerile îl iertară pentru totdeauna pe bătrân. Autobuzul trecu mai departe.

Andrei termină planșeele, completă rezervorul de ulei și începu să șteargă mașina. Odată cu opritul muncii metalul încordat începu să se relaxeze. Dâre negre își făceau loc de prin încheieturi. Andrei luă o cârpă și o trecu peste urme întinzându-le într-un strat stacojiu. Mototoli cârpa și continuă să șteargă până dispăru orice urmă.

Inginerul uscat și cu părul vâlvoi apăru, de nu se știe unde, în spatele lui Andrei. 

-- Ați făcut treabă bună, ne-ați scos din rahat. O să am grijă să ajungă și pe la voi ceva mălai. Nu se poate chiar așa. Moșu unde e?

-- Acasă, răspunse sec Andrei.

-- Aha ... uite că v-ați nimerit bine. Ție îți rămâne mașina și moșu dă mai departe șpilu. O să rămână ceva și după el.

-- N-o mai dați la fier vechi?

-- Vezi să nu, după ce ne-a salvat curu? Bine, nu decid eu, băieții de sus au ultimul cuvânt. Hai, fugi acasă, dacă mai stai te pun la arcuri.

Fotografie de Werner Weisser - Avantrend
English version: Rusty Blood

Read More »

Dacă vine vara

Un puști cu buze albastre îi zâmbea prin viscol. Furtuna vuia incredibil prin pădure luptându-se cu copacii și puștiul ăsta apărut de nicăieri era în fața lui și îi arăta ceva. Vârfurile degetelor lui erau negre și lipicioase, iar cu două dintre ele arăta înapoi spre ceva. Bărbatul se întoarse să vadă, iar printr-o spărtură de vânt observă o colibă din piatră. Stătea acolo mică, pătrățoasă, cu o singură ferestruică și obloanele trase, înfruntând vremea de secole.

În lipsa unei poteci orice refugiu era imposibil de găsit, iar noaptea asta se transformase pentru drumeț într-o peripeție unde protagonistul devine un exemplu din care învață ceilalți. Drumețul însă nu intrase în panică, el își continuase meticulos căutările și în lipsa potecii. Mergea în față cu pași experimentați, când alții ar fi dat înapoi. Drumețul avea o misiune, iar vremea rea nu îl cârmuia înapoi spre siguranța potecii, dimpotrivă. El își căuta prietenii, pierduți pe munte, departe de poteci în adâncul umbros al pădurii. Fusese la câțiva pași de cabană și o ratase, dar norocul fusese de partea lui.  

Puștiul stătea în mijlocul vijeliei cu un tricou rupt peste burtă tremurând din toate încheieturile. Drumețul îl apucă pe băiat de mână și îl târî în cabană. Băiatul izbucnii într-un plâns cu istericale încercând să se elibereze, însă nimic nu-l încetini pe drumeț, el îl trase pe băiat ușor și sigur înauntru.

— Mihai? Erai în spatele nostru? Se auzi dinăuntru.

Drumețul își ridică privirea și chiar în fața lui stătea motivul aventurii sale. Cei doi prieteni ai săi, Iulian și Andreea, dați dispăruți, ședeau acum bine mersi privindu-l amuzați și ușor confuzi. Aveau privirea aia de „ce coincidență că te găsim aici”. Mihai îi privea nesigur, i se părea că vede un miraj. Existau miraje în zăpadă? Cabana fusese un noroc chior, dar să-i găsească pe ei înauntru era de-a dreptul miraculos.

— L-am găsit pe ăsta mic afară, puneți o haină pe el.

La vederea copilului Andreea își dădu geaca jos și sări să-l ajute.

— De unde l-ai agățat? întrebă Iulian.

— Era afară, lângă cabană. 

— Pe vremea asta?

— Da, uită-te și tu ce dezbrăcat e. 

Mihai era vizibil obosit, răsuflând cu greu după fiecare replică. 

— Eu unul mă bucur că am dat de refugiul ăsta, îți dai seama ce noapte am fi avut dacă nu-l găseam, se învioșă Iulian.

— Și unde ați fost? Vă caută lumea de două zile.

— Două zile? Hai că exagerezi, am luat-o un pic în față azi-dimineață. Am ajuns pe Viforița înaintea voastră, atâta tot. 

— Și de întors, de ce nu v-ați mai întors?

— Am coborât pe cealaltă creastă, nu ne-o fi văzut nimeni. 

— Bine, dar asta a fost acu două zile.

— Ce tot zici? Ne-am rătăcit un pic și am ajuns aici. Care e problema? Auzi tu două zile? Azi omule, azi am fost pe vârf.

Mihai tresări de frig și se întoarse împrejur cu un presentiment ciudat. Cabana avea o singură cameră împărțită după întrebuințări, fiecărui perete îi era atribuit un scop. Peretele ce purta ușa de la intrare avea în dreapta o măsuță cu două tacâmuri și o strachină ce o anunța ca masă de bucătărie. La ea avea loc o singură persoană. În stânga uși era un cuier din lemn alb ce părea țintuit în podea de propriile lui rădăcini. Pe peretele din dreapta, cum intrai, stătea soba iar lângă ea patul acoperit cu o cuvertură simplă de un gri spălăcit. Pe peretele opus sobei era o masă de lucru cu unelte de șlefuit și migălit în lemn. Masa purta urmele unor abuzuri fiind teșită și scobită de lovituri neîndemânatice. Micuța cabană avea doar două scaune fiecare păzindu-și locul în fața meselor.

Andreea puse o haină pe băiat și îl trase lângă ea, unde el amorți de tot. 

— Ia zi, puiule, ce cauți aici?

Băiatul, în stare de șoc, rămase mut. Mihai se căută în rucsac după o lanternă. 

— O pun afară, dacă mai vine cineva o să dea de noi.

Mihai ieși iar în vijelie cu lanterna scoasă și o coardă pregătită. Zăpada îi prindea picioarele ca într-o capcană. Înaltă de doar o palmă zăpada părea că i se lipește de picioare și îl trage înapoi făcându-l să se miște precaut. „Mi-ar plăcea să dau de un eschimos să-l întreb ce nume mai are și zăpada asta mocirloasă” gândi Mihai în timp ce se agăță de un copac. Prinse lanterna de o creangă la un cap. Vântul părea că o smucește în toate direcțiile așa că Mihai o petrecu și la celălalt cap în speranța că nu o să fie luată pe sus și aruncată în mijlocul pădurii. Vântul părea că se întețește cu fiecare secundă petrecută în lupta cu craca. Crivățul îl tăia pe față cu lame de gheață, statul afară începuse să doară. Își acoperi fața și porni înapoi orbecăind spre cabană.

Deschise ușa și auzi o înjurătură din partea lui Iulian.

— Ce s-a întâmplat?

— Cineva se ține de glume, spuse Iulian sugându-și arătătorul și degetul mare. Încercam să fac focul și chibritul ăsta ... uită-te și tu, mi-a ars în mână ca o artificie. 

Iulian luă următorul băț și îl propti pe fâșia abrazivă, apoi îi dădu un bobârnac în sobă. Acesta se aprinse în aer și căzu peste câteva hârtii îngălbenite din sobă unde începu să ardă intempestiv. Iulian închise gura de fontă a sobei.

— Ce ți-am zis eu, glume proaste. 

— Da, mai știu eu. E bine totuși că v-am găsit. Cum e băiatul? 

— A adormit, îi răspunse Andreea.

— Data viitoare când plecați prin pădure lăsați vorbă să știe și alții, își controlă Mihai tonul încercând să nu-l deranjeze pe copil.

— Eu chiar nu văd care e problema.

— Inconștienți, murmură Mihai. S-au pierdut mulți pe muntele ăsta. Ar fi bine să fim mai precauți.

Andreea îl puse pe băiat lângă sobă și începu să-i frece mâinile și picioarele. Îi șterse degetele, dar ele rămaseră negre.

— Ce e? să nu fie ..., lăsă Mihai întrebarea în aer amintindu-și de vântul tăios de afară.

— Nu cred, îi răspunse Andreea luând mâinile copilului și lipindu-și-le de propriul obraz. Sunt calde, zâmbi ea. Cred că sunt doar pătate.

— Fragi și mure pe vremea asta? se amuză Iulian.

Copilul era alb la față ca o fantomă și adormise cu gura deschisă. Între buzele vinete până și dinții băiatului păreau să aibă o tentă albăstruie.

— Am penicilină cu mine dacă are nevoie, Mihai se întoarse să caute în rucsac.

Andreea își trase mâna de pe fruntea băiatului și îi făcu semn că „nu”.

Iulian se zgâia afară pe ferăstruia cabanei.

— Uită-te și tu ce s-a luminat, trebuie să fie mai devreme decât credeam. Aveți un ceas?

Mihai își scoase telefonul, acesta clipi „baterie descărcată” și își dădu duhul. Andreea își încercă și ea telefonul.

— E mort.

— De la frig, dădu din umeri Iulian. Așa ne-a făcut și aparatul foto când am ajuns sus.

După câteva clipe de tăcere Andreea luă cele două scaune și le puse în continuarea patului încropind un loc de dormit pentru toți patru. 

— Ar trebui să ne culcăm, spuse ea. Mâine la prima oră trebuie să-l ducem înapoi pe ăsta micu. 

Tolăniți de-a latul patului cu picioarele întinse pe scaune, îmbrăcați din cap până în picioare, cei trei își închiseră ochii și se alăturară băiatului într-un somn fără vise. 

***

Era întuneric și rece când se trezi Mihai. Focul părea să se fi stins de mult și poziția în care adormise îl strâmbase în neom. Își trosni oasele încercând să le rearanjeze. Una peste alta era bine odihnit. Luă un ibric atârnat într-un cui și ieși cât se poate de tăcut să adune vreascuri pentru foc. Îi lăsă pe ceilalți să doarmă.

— Psst neața, o mângăie ușor Iulian pe Andreea.

Cu părul vâlvoi Andreea se șterse la ochi și îi răspunse cu un căscat.

— Îl trezim și pe Dinte albastru? întrebă el.

Copilul dormea între ei cu un zâmbet pe gură. Pielea băiatului își recăpătase paloarea, dar dinții își păstrau o tentă albăstruie. 

— Mai lasă-l. Andreea îi puse ușor mâna pe frunte. E bine. Trebuie doar să vedem cu ce îl îmbrăcăm când îl luăm de aici. 

— Îi dau eu geaca și mă învelesc cu pătura asta. Nu oi murii până dăm iar de oameni.

Mihai intră înapoi în cabană cu un ibric plin de zăpadă într-o mână și un braț de crengi în cealaltă. Avea o grimasă ciudată pe față. Pe jumătate încruntat și pe cealaltă jumătate constipat, arăta caraghios de grav. Îi privi pe fiecare în parte căutându-i din cap până în picioare. Puse ibricul cu zăpadă lângă sobă și lăsă vreascurile jos scoțând din buzunar o bucată de fier ruginit. 

— Se petrece ceva foarte ciudat aici, spuse el. 

— Ce s-a întâmplat?

— Asta e lanterna mea.

— Cum să fie lanterna ta?

— Am legat-o de scorușul ăla de afară. E lanterna mea.

Iulian se apropie și privi lanterna ruginită bocnă ca pe un animal rănit.  

— Ești sigur? 

— Am legat-o cu mâna mea.  

— Și a ruginit în halul ăsta peste noapte? 

— Da, cât am dormit. 

— Hai că asta e tare, ce chinezărie o mai fi și asta.

Iulian îi luă lanterna din mână.

— Asta nu e nici măcar partea cea mai ciudată. Cât am fost afară să adun lemnele astea ... am văzut soarele răsărind de două ori. 

— Ce ai zis că ai văzut? Cum?

— Nu știu cum.

— Adică s-a răzgândit? Poate nu și-a luat tot ce-i trebuia cu el și s-a întors.

— Nu e o glumă, dacă așteptăm ... cred că o să se întâmple iar.

Iulian se așeză pe un scaun studiind lanterna, iar în spatele lui se înseră și apoi se întunecă de-a binelea, lăsându-i muți.

Andreea se apropie de Mihai și îl întrebă șoptit.

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că a mai trecut o zi, spuse Mihai privind consternat afară.

— Cum adică a mai trecut o zi? Abia ne-am sculat, acum cât? Un sfert de oră? și gata a mai trecut o zi? se rățoi Iulian la ei.

— Lanterna aia a stat afară săptămâni întregi, poate chiar luni de zile...

— Ce tâmpenie, spuse Iulian în timp ce se repezi pe ușă afară.

— Iuli nu, atât reuși să spună Andreea și Iulian era deja afară.

Cei doi îl priveau din pragul ușii.

— Nu e nimic, s-a înnorat atâta tot. Mihai tată ai prins o boală din aia cum îi zice ... „febra de cabană”, iar tu, dragă, ai luat-o de la el. Asta e o nebunie, din aia, care se ia. O zi în natură și gata v-ați pierdut amândoi mințile. Ce naiba vă uitați așa la mine? A început să-mi crească barba sau ceva? Hai, pe bune, nu e nimic. 

Andreea i se alătură privind în jur. Nimic neobișnuit pe lângă cabană. Mihai privea cerul închegat de nori. Dintr-o dată norii se dizolvară dezvăluind un cer negru. 

— Uite Iulian, stele. 

— Ce fac ...

— Se învârt în jurul stelei polare.

— Atât de repede? continuă Iulian cu gura căscată.

— Înauntru! ordonă Andreea.

Cei trei intrară și Andreea plesni ușa punându-și corpul greutate în fața oricărui pericol ce ar fi încercat să intre.

— Suntem bine aici? Ce se întâmplă afară?

— Nu știu, îi răspunse Mihai. Trebuie să mă gândesc...

Iulian băgă două degete în buzunar și își scoase cutia de chibrituri „Bean & Sons - Garantate să se aprindă chiar și după câteva săptămâni în condiții de umezeală”. Garanția era scrisă pe pachet mai mare decât numele firmei. Iulian scoase unul dintre chibriturile de drumeție și îl lipi de fâșia abrazivă.

— Timpul de afară e clar futut, dar dacă și timpul de aici e la fel de futut? și spunând asta dădu un bobârnac chibritului peste lemnele din sobă. 

Lemnele se transformară instant în torțe ca apoi să înceapă să mocnească furios. Mihai privi stupefiat cum focul topea lemnele în jar.

— Trebuie să-l trezim pe băiat și să plecăm. Acum!

— Puiule scoală, trebuie să mergem, se repezi Andreea.

Copilul fu luat pe sus și îmbrăcat. Mihai își luă rucsacul strângându-i cingătorile aproape de trup. Iulian își trase cuvertura peste umeri, iar Mihai i-o legă la mijloc. Copilul încercă să se opună în toată vâltoarea.

— Nu vreau afară, nu mai vreau afară, reuși să spună el speriat.

— Nu avem de ales puștiu, dacă nu plecăm acum s-ar putea să nu mai plecăm niciodată, îl repezi Iulian. 

— Suntem gata? haide ... nu mai ... dă-l în mă-sa de foc, spuse Mihai. 

Iulian aruncă o privire afară pe ferăstruia de deasupra mesei de lucru, și se opri în loc. Înghiți în sec încercând să-și găsească cuvintele. 

— Prea târziu, spuse el într-un final.

În fața cabanei, zăpada părea să iasă din pământ. Ea creștea inundând pădurea. Val după val, tot mai sus, până la genunchi, apoi până la șolduri, tot mai sus fără oprire. Cabana se scufunda într-o mare albă ce înspuma toți copacii val după val. 

După câteva clipe de încordare Mihai își lăsă rucsacul de pe umeri și se dezumflă ca un balon. Iulian se așeză stupefiat pe scaun și privi spectacolul de afară.

— Nu mai plecăm? întrebă Andreea.

— Ne-ar îngropa de vi, îi răspunse privind în gol Mihai. 

— Dacă ne grăbeam... începu Andreea.

— Dacă ne grăbeam acum am fi fost înghețată pe băț, i-o tăie Iulian.

Mihai resetat la o stare anterioară evita să se mai uite afară. Verifică soba cu o mână dezvelită de mănușă, și se hotărî să se dezbrace. Cotrobăi adânc în rucsac și scoase o conservă de carne și câteva plicuri de cafea instant. Luă ibricul cu zăpadă și îl privi uimit cum începu să bolborosească cu apă fiartă în câteva secunde. Turnă cafeaua în apă și contemplă soarta conservei. O desfăcu și avu grijă să o atingă de sobă doar o clipă. Le făcu semn celorlalți să se apropie. Cotrobăi și după o bucată de pâine, dar Andreea îl opri. 

— Stai că avem noi ceva, și scoase din rucsacul ei patru biscuiți negri afânați groși cât un deget. 

Mihai luă ceva ce părea a fi piftie de porc și o întinse pe fiecare biscuit în proporții egale. Andreea găsi câteva căni metalice lustruite în dulapul de sub masa de bucătărie și le șterse de praf. 

— Îi pun și lui? întrebă ea înclinându-și capul spre băiat.

— Dă-i, merită după ziua asta.

Copilul căscă ochii la cafea și dădu din cap în semn că vrea și el. Iulian nu-și putea trage ochii de la spectacolul de afară, iar Andreea îi aduse un biscuite să-l mănânce la geam. 

— Ce se întâmplă afară? întrebă ea.

— Ninge, punctă Iulian. Așa arată când ninge. 

Își mâncară biscuiții domol, mestecând pe deplin fiecare mușcătură. Mâncarea asta era ultimul lucru normal de care se puteau bucura. Afară se lumină. Acum dansul dunelor de zăpadă era pe deplin vizibil. 

— Săru-mâna pentru haleală, spuse Iulian, apoi privind-o pe Andreea continuă melancolic. Ți minte că ziceam că o să ne iubim până la adânci bătrâneți? Nu o să avem prea mult de așteptat.

Andreea își privi mâinile, își numără ridurile și cutele din piele, luă în seamă locurile pe unde îi ieșeau venele la suprafață. Chiar și cu toată paranoia tot nu îi păreau îmbătrânite. Până la urmă cine se uită atât de atent la propriile mâini, poate erau schimbate, poate că nu. Nu și le simțea schimbate în vrun fel. „Unghiile, da, unghiile au rămas la fel. Nu ar fi trebuit să crească?”, gândi ea.

— Timpul pare să curgă mai repede pe lângă noi. Nu cred să îmbătrânim noi, e posibil să îmbătrânească toți ceilalți, concluzionă Mihai.

— Nu ai de unde să ști, până nu plecăm de aici ... Iulian lăsă fraza neterminată fără să aștepte vrun răspuns.

Se liniștiseră, primul impus de fugă trecuse. Cabana îi proteja, erau în siguranță. Stăteau tăcuți și gânditori rumegând problema evadării. Ascultau sunetele de afară încercând să priceapă ceva din ele. Priveau în jur căutând o explicație. Își agățau ochii de fiecare detaliu, examinau uneltele, scaunele, straniul cuier. Căutau butonul ce ar fi oprit toată nebunia. Iulian începu să pipăie uneltele de cioplit, tije ascuțite de metal ce nu își dezvăluiau scopul unui profan. 

După ce luase toată camera la puricat, acum Mihai îl studia pe băiat. Andreea se apropie de copil. 

— Îmi spui și mie cum te cheamă? 

Băiatul tăcu.

— Eu sunt Andreea, el e Mihai și la geam stă Iuli.

— Petru, șopti el.

— Ce nume serios ai Petru. De ce ești îmbrăcat așa subțire? încercă Mihai.

Cafeaua curmă un pic timiditatea copilului.

— Nu știu, se fâstâci el.

— Mai ți minte cum ai ajuns aici?

— Am venit ... am venit cu părinții în excursie.

— Și ce s-a întâmplat cu ei?

— M-am pierdut de ei. 

Copilul dorea să plângă, dar Mihai îl privea fără compătimire, nu era loc de plâns în discuția asta, și el se abținu.

— I-am tot căutat, dar nu i-am găsit.

— Cât crezi că ar putea să meargă un copil prin munții ăștia? își reîntoarse atenția spre ei Iulian. 

— Am mers mult de tot, îi reproșă copilul. Am obosit și am adormit pe niște crengi, dar nu era frig. Când m-am dat jos s-a rupt, iar copilul trase de tricou ca drept dovadă.

— Nu-i nimic, se coase. La cabană cum ai ajuns?

— Nu știu, s-a făcut dintr-o dată frig, m-am speriat și am început să alerg ... așa am găsit-o.

— Și atunci m-ai văzut pe mine? continuă Mihai.

— Aha.

Mihai zâmbi și îl mângăie pe copil. 

— Bine Petruț, am înțeles. 

Mihai privi afară și apoi privi înapoi la băiat. O idee îi înmugurii în cap, o posibilă scăpare din încurcătură. 

— Petre al nostru s-a pierdut în pădure când încă era cald. 

— La cum e îmbrăcat, cred și eu.

— Și nu a stat prea mult afară, nu avea cum. Pentru el iarna a aterizat ieri sau alaltăieri. Vremea asta nu era prognozată nici când am plecat noi pe munte.

— Așa e la munte, dar naiba știe cum s-or învârti lucrurile în colțul ăsta de rai, dădu din umeri Iulian.

— Nu cred că lucrurile se învârt atât de diferit. Se mișcă mai repede, dar în rest totul e la fel. Stelele sunt pe cer, vremea se schimbă și anotimpurile curg. Nu ar trebui să ne grăbim. Dacă așteptăm liniștiți două trei zile o să plecăm de aici pe timp de vară. 

— Timpul zboară, dar cel mai bine ar fi să nu ne grăbim, contemplă Andreea.

— Ironia sorții, dar are dreptate, încuviință Iulian. Iulian îşi termină cafeaua şi continuă voios. Așa scăpăm de aici.

***

— Poți să-ți imaginezi cum o să se uite ăștia la noi când o să ne întoarcem? Ne-a mâncat pământul câteva luni de zile, dar suntem bine. Și copilul? Păi am găsit un copil în pădure.

Petru se bosumflă într-un colț, avea privirea unui copil care făcuse o boacănă și-și așteaptă părinți să vină să-l ia acasă. Andreea îl întoarse spre ea.

— Nu e vina ta Petruț, sunt sigură că părinții tăi o să fie fericiți să te vadă indiferent când ne întoarcem.

Petru nu părea foarte convins.

— Crezi că lumea știe de locul ăsta? continuă Iulian.

Mihai învârti un deget în aer.

— Cineva a știut, îi răspunse el. Cineva a construit cabana asta, și nu au fost extratereștri.

— Poate e un refugiu, interveni Andreea.

— Un refugiu pentru rătăciți ca noi? 

— Poate pentru oamenii locului. Cineva a stat și trăit pe aici. Uite-te la masa aia de bucătărie, uită-te la masa aia de lucru. 

— S-au ascuns aici, completă Mihai. 

— De cine să se ascundă? întrebă Iulian.

— Știu și eu, de problemele lor. Cât de vechi sunt lucrurile astea? Poate invadau rușii, sau francezii, sau nemții.

— Sau tătarii, continuă Iulian.

Cei trei zâmbiră.

— Ce nu înțeleg eu este, cum ar putea cineva trăi aici? întrebă Iulian.

— E simplu, plantezi roșii azi și le culegi mâine, explică Andreea. 

— Și când pleci să iei ulei de la magazin te trezești că ăia au mașini zburătoare, completă Iulian.

— Poate ar fi mai bine să ne ținem gura. Să lăsăm locul ăsta ascuns. 

— Ți-e frică că se întorc tătarii? îl luă peste picior Iulian.

— Nu, mă gândeam că poate ar fi mai bine să ținem locul ăsta doar pentru noi.

Iulian dădu un bobârnac unui alambic şi ascultă țiuitul straniu pe care acesta îl produse.

— Oricum nu ne-ar crede nimeni.

— Și acum? Ce facem? întrebă Andreea.

— Acum așteptăm să vedem dacă vine vara.

Fotografie de Polina Barinova @LOOP12098
English version: If summer comes

Read More »

Trenul prieteniei

„Ai crede că viața poate fi mai frumoasă dar te-ai înșela” 

Stau în picioare în trenul ce mă duce acasă. Nu înțelege greșit am loc, am un bilet cu loc și deci am loc. Dar este un loc de rahat, este un loc plin de rahat. Vreau să spun că este un mare rahat pe scaunul meu și se întinde frumușel pe spătar. Pare să fie de gâscă, de pasăre oricum, ar trebui să-l gust ca să-mi dau seama. Nu că aș mânca rahat cu atâta frecvență încât să-l dibuiesc de la prima degustare, dar instinctiv ceva îmi spune că s-ar da de gol. Ști cum poți să-ți dai seama după gust dacă un ou este de gâscă sau de găină, așa trebuie să fie și cu rahatul ăsta. E alb, o pleașcă mare și cu ceva galben verzui. O să țin minte rahatul ăsta pentru mult timp. Poate aș putea să-l păcălesc pe colegu de scaun să-l mănânce, are o meclă de om care a mâncat mult rahat la viața lui, ce mai contează o degustare de pe spătarul meu. Eh, mă pierd cu firea, indiferent ce creatură s-a căcăcit pe scaunul meu asta mă va ține în picioare până la Buzău. Așa că stau pe culoarul de lângă scaune și apăs cu spatele geamul de afară. Las cu greu să treacă gagicuțele durdulii pe lângă mine. Locul este strâns, prea strâns să nu-ți freci bucile sau țâțele de mine, un adevărat tren al prieteniei.  

Sunt în București-Chișinău proclamat „Trenul Prieteniei” de vocea Gării de Nord. E un tren lung format din vagoane verde închis cu dungă albă și completate la sfârșit de câteva vagonete grena. Cele verzi sunt cele moldovene dar sunt rusești după litere, iar cele grena sunt românești după rugină. Sunt controlori urâți și grași din ambele țări pe coridoare, bântuie ca niște stafii în căutare de bilete și șpagă. Îmi place de ei, par genul de oameni care ți-ar fura portofelul și la următoarea stație și-ar lua o bere din gologanii tăi. Chiar d-asta îmi place de ei, îmi place că și-ar lua de băut, îmi place că ți-ar fura banii pentru o plăcere atât de simplă, atât de onestă. Trebuie să fie minunat să ai un loc de muncă în mișcare, să fi pasager profesionist, fără responsabilități, să mergi din vagon în vagon ca pe un vas pe mare. 

Trenul este intangibil atâta timp cât se mișcă, zăpada, oamenii, animalele, mașinile, toate sunt pulverizate dacă nu se dau din față. Dacă stau bine să mă gândesc nici mecanicul nu are cine știe ce responsabilități, dacă te vede pe șine e deja prea târziu să mai conteze. Ce adrenalină trebuie să fie când spulberi mașini de pe calea ferată. Salariu de căcat, desigur, însă zilele alea când pleznești câte un microbuz trebuie să merite. Parcă îl și văd cum deschide ferestruica și îi înjură pe oamenii care sar în stânga și în dreapta, bucăți bucăți: „Firea-ți ai dracu de navetiști data viitoare să luați trenul”. Zi și tu unde mai ai ocazia să-ți spulberi competiția la propriu. Urale de bucurie și aprobări venind din spate „Da domne, așa merită, cine i-a pus să stea pe șine”.

Trenul merge agale spre frații noștri moldoveni sau verii noștri moldoveni sau unchii noștri, rakeții moldoveni. Nu am nimic cu vecinii noștri, bețivanii moldoveni, și nici moldovencele nu sunt de aruncat. Deci spre ei, spre moldovenii noștri. Și moldovencele astea îmi privesc scaunul meu cu jind, singurul scaun gol din tot trenul ăsta împuțit. Fetele astea roșcovane se hotărăsc că nu e chiar atât de rău să stai cu un rahat în spate și se conving că ele, dânsele, nu se vor lăsa pe spate, că vor merge pe vârful bucilor câteva sute de kilometri atente la un exercițiu de postură. Una vine la mine și mă întreabă timid, apăsat, confidențial, să nu audă și ceilalți, dacă e liber. Zâmbesc, dau din cap de sus în jos, și îi răspund că „nu”. Nu știu unde auzisem asta că rușii dau din cap așa pentru „nu”, dar m-am înșelat pentru că fata asta confuză s-a așezat pe scaun în poziția țeapăn de spate. Vreau să-i repet că e ocupat, dar asta ar însemna că și eu sunt un găozar și nimeni nu vrea să-și recunoască asta.  

Mă împac cu gândul și mă apuc să-i văd mai bine pe ăștia care stau alături. Mâini dure stau pe scaunele de lângă mine, mâini muncite, arse de soare, mușchi căpătați prin muncă stau lângă mine. Vene ieșite din mâini coapte de soare stau lângă mine. 

Un bătrânel, stă îngrămădit cu alți doi, stau câte trei pe două locuri. E cu șapca alene într-o parte, ai zice că e marinar dacă nu am fi atât de departe de mare. Bătrânul e suplu și pare mai dur decât mojicii tineri de lângă el. Sunt muncitori în construcții, izolează blocuri comuniste în timpul săptămânii iar în weekend se întorc acasă. Capitala cere mâini grele pe bani frumoși și bărbații ăștia își rup spinarea pe schele. 

Bătrânul are ochii de un albastru spălăcit și are o așezare definitivă în el. Îmi pare că l-a ținut spatele doar până la scaun, că odată așezat acolo a înțepenit în pielea moale, falsă și presupun eu fără rahat de gâscă. Asta e doar o supoziție, pentru că nu le-am văzut scaunele, erau cu toți așezați când am apărut eu. Zic așa, că cineva a pus o gâscă deasupra, pe grătarul cu bagaje și aia s-a căcăcit pe scaunul meu. Asta în altă călătorie, pentru că acum nu e nicio urmă de gâscă.  Mai mult ca sigur de gâscă, dar nu mai revin.

Un fir de lumină pătrunde printre perdele și i cade pe ochii tânărului muncitor de la geam trezindu-l. Moșu își scoate șapca, lăsând la iveală o chelie deasă, și i-o pune pe față tânărului pironit de schija de lumină.

-- E mai bine? îl întreabă.

-- Mersi bre. 

Bătrânul usucă o sticlă de un litru de bere și o aruncă în papornița dintre picioare ca un lucru bine făcut. Apoi că tot era cu mâna în paporniță scoate de acolo tainic o sticluță de tărie colorată, își spală gura cu ea și o dă mai departe. Primul de lângă el, un băiat cu blugii rupți în genunchi ia o gură de încep să-i sticlească ochii, își freacă fața cu mâinile și îi zâmbește bătrânului. Bătrânul hâtru îi face semn să-i deie și lu ăla de lângă el. În dreapta lor lângă geam într-un hanorac pe jumătate desfăcut, fără tricou, stă tânărul ce încerca să moțăie. Nebărbieritul ia o gură ca un nesătul și se trezește pe loc sărind în sus pe tălpi.

Lichiorul îi gâdilă pe limbă și îi pune pe vorbă. 

În fața lor lângă scaunul care mi-ar fi revenit mie e al patrulea schelar, e transpirat cu părul lipit pe frunte. Nu am mai văzut un om cu atâția mușchi să aibă o privire mai rușinoasă pe față. Mai în formă decât ceilalți avea umerii largi și un nas rupt spre dreapta. Nasul îl urâțea și îi dădea o răsuflare sâsâită. Își lingea buza de sus când vorbea, dar prefera să tacă. Bătrânul nu îi întinse și lui din lichiorul vorbăreț, mai luă un gât și băgă sticla pe jumătate goală înapoi în paporniță.

Se vedea că bătrânul fusese chipeș în tinerețe dar din ce povestea asta nu-l ajutase cu nimic. Își luase o nevastă frumoasă care se făcea că muncește doar când venea el acasă și restul timpului era curvă în sat. Tinerii erau cu gura până la urechi iar moșu înflorea povești de viață de colo până dincolo ca să știe și ei să se ferească de femeia frumoasă.

Trenul ăsta mizer e plin ochi de oameni iar schelarii ăștia sunt lângă mine și îmi place să-i ascult. Desigur mai sunt și pipingele Merlin Monroe cu părul în vânt și cu ochelari de soare. Sunt brunețele cochețele scurse în scaun, ce își aduc aminte din când în când că nu e frumos ca o domnișoară să stea crăcănici într-un tren de șantieriști. Sunt tipi cu cercei în ureche și un dubios cu un cui în sprânceană.

O tipă cu ochelari de soare îmi trage o privire lungă de tot, trebuie să o fi admirat prea intens sau poate vrea să mă mustre că mă frec de moldovencele astea ce se fâțâie de colo colo. Își dă ochelarii jos și se uită la mine, are cearcăne adânci după ochelari. Îi zic așa șoptit ca o rugăciune „Nu iubi, te rog, pune ochelarii la loc arăți mai cool cu ei pe nas”. 

Nu îmi vine să cred ... m-a ascultat ... Sau mi-o fi citit pe buze naiba știe. Acu se joacă plictisită cu picioarele pe sub scaun. Ar trebui să mă duc să o bag în seamă ... ar trebui ... 

O Doamne ce mă sâcâie scârba astălaltă, taca-taca, taca-taca, nu pot să am și eu un gând ca lumea în cap. Stă în fața mea și îi face capul calendar unui amărât căruia îi văd doar ceafa. Are o carte în mână dar într-o oră jumate nu a dus-o o dată la ochii. Nu s-a oprit din palavragit tot drumul ăsta, nu mai pot să gândesc, termină dracu. 

Mă refugiez între vagoane pentru un pic de liniște, aici mi se sparg șinele în cap dar măcar nu e vocea muierii. Stau în locul ăla dintre vagoane, cu două plăci de metal sandvici între mine și solul furios de dedesubt. Burdufurile ce leagă vagoanele flutură în vânt. Între burduf și placa de metal pe care stau se vede un torent de pământ, pietriș și traverse ce curge pe sub mine. Mă ia amețeala, încerc să nu mă uit. E o aventura aici între vagoane, moartea e mai aproape de tine și țigara intră mai bine. A rămas ultimul loc unde mai poți trage un fum în tot trenul, ultimul loc liniștit, asta până când l-or moderniza cu treceri etanșe. Să-i fut cu inovațiile și modernizările lor. Să-i fut. 

Fotografie de Paul @causeimluap
English version: The friendship train

Read More »

Guru - Magnificul

Îndrăgostit de când e lumea și pământul ... și astfel sunt ceea ce sunt ...

Dintr-o dată a fost lumină, și ea a ars perfectul. A ars fierbinte lumea cea veche și tot ce era bun în ea, nimeni și nimic nu se putea ascunde. Ultimele moaște ale întunericului s-au adunat și au făcut pământul, ultimul loc pașnic. Iar acolo în ultimul refugiu al vechii lumi a venit să se odihnească și ultimul dintre cei curați.

Magnificul a venit mușcat de lumină și copt de căldură, cu corpul acoperit de mâncărimi și de boală. Supărat de lumină Magnificul nu se putea ascunde de ea în nici un fel, vedea lumina chiar și cu ochiii închiși, iar pielea îl mânca chiar și atunci când o dădea jos.

Obosit, Magnificul își găsi odihna pe pământ. Pielea gigantului, roșiatică și plină de boală, se calmă în aerul rece al întunericului. Puroiul viu ce i se născuse sub piele erupse de disperare în lipsa luminii. Odată cu boala vărsată, mâncărimea Magnificului dispăru, urgia murise în întuneric iar el putu într-un final să adoarmă. Prima viața se născuse și se stinse în lumea nouă.

Magnificul își aranjă cele peste o sută de brațe și se culcă pe pământ curat. Dar înainte să se așeze strănută peste pământ, acesta încolți cu fire de iarbă. Ochiul Magnificului se închise și El adormi.

Neputând suporta lumina pământul negru începu să se încălzească și să fiarbă, iar pământul fiert se mută înapoia celui nefiert și astfel Magnificul fu purtat de pământ peste orizont. Magnificul văzu prima dimineață a lumii noi. Odată cu ea apăru prima rouă pe iarba de lângă El. Sub respirația Magnificului roua prinse aripi și luă forma unor vietăți filiforme. 

Odată cu venirea luminii iarba începu să-l țină tot mai strâns pe Magnific. Magnificul încercă să se ridice însă liane groase îl prinseră de brațe și îl pironiră de pământ. Magnificul se zbătu și găsi un singur fel în care putea scăpa: se smulse din prinsură lăsându-și brațele în urmă. Doar două îi mai rămăseră din cele peste o sută, iar gigantul zbura acum deasupra pământului privind cu frică cum sângele lui, proaspăt vărsat, prindea viață. Forme groaznice, lighioane de tot felul începeau să viermuiască în pământ. Și toate aceste lighioane se întindeau în sus spre Magnific încercând să-l prindă. Acesta, ferindu-se de ele, se ridica tot mai sus. Odată plecat de acolo, cele necurate, lipsite de prezența Lui începură să se împrăștie pe pământ. 

Magnificul poposi pe pământ undeva departe în munții înconjurați de ceruri, urmat doar de libelulele aurii născute din roua dimineții. La început Îi plăcuse compania lor însă și ele erau imperfecte și se hrăneau din El, zumzăindu-L neîncetat. Magnificul le plezni teribil, răspândindu-le. Unele dintre ele pierzându-și aripile poposiră iar pe pământ făcând neamuri nenumărate de gâze și gângăni, altele zboară și acum căutându-L neîncetat. 

*

Magnificul se puse pe construit zidul negru. Zid care să separe lumina de întuneric, zid care să lase loc și celor curate și celor necurate. Un zid ce avea să țină lumina cu vicierea ei departe de El. Zidul era din marmură neagră, curată ca abisul și lipită perfect, cărămidă cu cărămidă, ca dintr-o singură bucată că nici mâna și nici privirea nu își puteau da seama dacă e o singură bucată sau mai multe. Magnificul își găsi iar liniștea și adormi pentru a doua oară, de data asta în spatele zidului de marmură neagră. 

Somnul Lui nu putu dura o veșnicie, pentru că acolo în întuneric începuse să se audă sunetul crispat al unui râcâit, ceva mânca zidul negru. Ceva cu dinți ataca întunericul, nu mai era lumina însăși ci creaturile ei. La început gigantul a încercat să le ignore. Ca să le dea pace, el își trase părul într-o parte, își deschise capul, și se scărpină acolo înauntru unde auzea, ca să-i treacă. Însă dinții au insistat și Magnificul putea simții zidul negru cum suferă din cauza rozătoarelor. Magnificul, în somn, își făcu un pumn din cele șapte degete și lovi grozav peretele, rupând dinții micilor creaturi. 

Nu dură mult și noi ființe începură să sape după Magnific, de data asta copiii șobolanilor aveau dinți din oțel și voință neostoită de teamă sau oboseală, creaturi puternice întru soare. Nu trecu mult și o astfel de creatură din carne și oase sparse zidul negru și îl găsi pe Magnific.

-- Noi suntem la fel, îi spuse omul șobolan. Noi avem gură, Tu ai gură, noi avem două mâini, Tu ai două mâini, noi avem nevoi și Tu ai nevoi. Tu ești tatăl nostru și te-am căutat.

Magnificul văzu creatura și i se făcu scârbă. Sângele Lui poluat de lumină născuse o creatură bolnavă fără înțelegere și cu viață puțină. 

-- Luați aminte că nu ați fost niciodată în voința mea. Multe sunt nevoile voastre și mare este prihana voastră. Și pentru că aveți minte puțină nu ați înțeles că zidul era pus aici pentru pacea lumii. Ați trezit „curățăniile” ce își doreau doar liniște și întuneric și pentru că le-ați deranjat voi veți suferii. 

-- Dacă zidul nu v-a putut ține atunci să vă țină cuvintele mele: Dacă Mă voi trezii pentru a treia oară, pe acest pământ, al vostru v-a fi sfârșitul. Voi sfârși cu toate creaturile, de la lichenul ce stă pe piatra rece și întunecată, la floarea soarelui ce stă cu gâtul întins după lumină, de la viermii ascunși în umezeală, la șopârlele ce se desfată la soare. Toți și toate vor pierii în ziua când mă voi scula pentru a treia oară din odihna mea.

-- Într-adevăr neisprăviți am fost căutându-Te. Am deschis porțile iadului în nerozia noastră, se plângeau oamenii șobolani cu minte puțină.

Și I s-a făcut milă Magnificului de ei pentru că erau sânge din sângele Lui și le-a căutat o scăpare.

-- Va veni și vremea când lumina va trece și lumea nouă va fi lumea veche. Voi nu veți prinde asta și nici copiii voștri, dar cândva linia seminției voastre va prinde și ultima zi de soare. Dacă până atunci vă veți curma de lumină vă voi accepta lângă Mine. 

Și se căiau ei în fața Magnificului cerându-i înțelepciunea să nu mai greșească. Iar Magnificul le-a luat dinții de oțel și i-a slăbit de spate până au făcut cocoașă, și i-a făcut neputincioși la trup ca să învețe să gândească mai mult. Și i-a trimis înapoi în lumină cu băgare de seamă și înțelepciune, învățându-i să scrie și să citească pentru ca mințile lor slabe să nu uite legământul. Și astfel cele două lumi au primit pacea. 

*

Iar pentru că oamenii șobolani au stat în prezența Tatălui au trăit mult și au învățat pe toți să stea departe de zidul negru. Și în timpul lor oamenii șobolani au șoptit la urechile tuturor animalelor povața, ca să se ferească și ele. Iar cele ce nu au vrut să învețe omul le-a înrobit și le ține în jug ca să nu greșească nici cu voie, nici fără voie. Căci vina cu voie sau fără voie tot vină este și are aceeași pedeapsă de la Magnific.

Tot ei au învățat pe oameni că boala vine de la „curățăniile” pământului, care vin după noi când sunt deranjate. Ele vin să ne curme de soarta mult mai grea ce am avea-o dacă l-am scula din odihnă pe Magnific. Ei ne-au învățat că e mai bine să stăm câte puțini laolaltă căci urgia cheamă „curățăniile”. Joaca prostească, muzica tare și dansul din picioare cheamă „curățăniile”. Dar și suferința și chinul le cheamă, și oamenii șobolani au lăsat scris să se curme suferința și durerea oriunde se găsește căci și plânsul cheamă „curățăniile”.  

Din învățăturile Magnificului să tragem gânduri bune. Odată cu venitul serii să aducem în suflet încă odată molitva de noapte:

Văd lumina ce se duce și încrezător deschid fereastra întunericului. 

Știu că soarele va murii și odată cu el va trece murdărirea.

Cu mâini sigure, deschid fereastra întunericului și aștept ultima zi ce va să vină. 

Întru copiii mei jur și cred în prima zi ce va fi să fie fără de lumină.

English version: Guru - The Magnificent

Read More »