Vânătoarea de comori

Prieteșug

Adunarea unui grup de prieteni este un moment oportun pentru a lua aminte la lucrurile frumoase din viață. E momentul când amicii își împărtășesc bucuriile, necazurile și fleacurile prin care trec zi de zi. E ceasul când tovarășii au ocazia să fie mai onești, mai deschiși... mai beți. Până la urmă așa se întăresc prieteniile de o viață.
Dar dacă unii prieteni nu se mulțumesc cu atât? Dacă unii prieteni se hotărăsc să-și complice viața?
Apartamentul 13 din blocul 23 de pe strada Voivodina este locul nostru de joacă. Această adunare ad-hoc are loc într-un apartament semidecomandat cu două camere. La intrare, dăm de un hol mic, cochet, ce a fost mobilat util și plăcut. Din el putem invada bucătăria și sufrageria. Sufrageria e rezonabil de mare. Un alt hol leagă sufrageria de dormitor și baie. Un balcon stă întins lung în fața sufrageriei. Balconul ar fi fost un loc bun pentru v-ați ascunselea, dacă s-ar fi gândit cineva la asta.
Acest cuibușor de nebunii a fost aranjat cu meticulozitate, însă unele lucruri au mai fost lăsate și la voia întâmplării, tocmai pentru ca jocul să aibă parte și de hazard.
Pentru această petrecere casa a fost pigulită, camerele aerisite, biblioteca ștearsă, cărțile ordonate, gresia spălată. Fiecare colțișor a fost aranjat, iar tot felul de lucruri curioase au fost puse pe ici, pe colo, pentru a ademenii priviri și mâini iscoditoare.
Până și cele mai neînsemnate lucruri au o poveste de spus în această casă. Ușa de la balcon e ținută deschisă de o piatră albă. Ar fi putut fi o piatră oarecare, însă în acest apartament e o bucată neșlefuită de marmură din Paros. Surorile acestei pietre sunt admirate în muzee din toată lumea, sub formă de nasuri, mâini, buci și țâțe antice. Un set de căsuțe sculptate în lemn, se odihnesc pe un raft din bibliotecă și poartă povestea unui lemnar chior din Abaclia. O clepsidră ce așteaptă să fie întoarsă e umplută cu nisip roz luat, cândva, într-o toamnă caldă, din Creta.
 În mijlocul sufrageriei, o masă rotundă își așteaptă invitați să se așeze ca la conferință. Masa, de obicei îndoită pe jumătate și lipită de un calorifer, e acum piesa de rezistență. O canapea și două fotolii completează camera.
Cam atât despre locație.
— Ok, suntem gata? întrebă Simona.
Simona și Sorin sunt organizatorii acestei petreceri, gazdele noastre din această noapte de pomină. Simona dă impresia unei femei plictisite ce încearcă să scape de monotonie, îi place să danseze, merge prea repede pe stradă și îl scoală din somn pe Sorin când se bâțâie noaptea. E un titirez înnăscut.
Sorin e un tip calm, ce încearcă să-i facă pe plac. El a acceptat ideea acestei seri fără reticențe, pe când alții ar fi fost ceva mai... circumspecți.
Seara a început, iar toți prietenii sunt curioși ce li s-a pregătit. Simona își adună amicii dispersați.
— Ok, suntem gata? întrebă iar Simona.
— Stai! Nu suntem toți. Ana și Alex se giugiulesc în bucătărie, se hlizi o fată cu părul prins în coc.
Încă ceva, trebuie să vă prezint și invitații.
Ana e o blondă cu părul scurt căruia îi place să stea mai mult în picioarele goale, chestie care o enervează la culme pe organizatoarea noastră. Ana emanează o nonșalanță contagioasă, oamenii se destind în prezența ei. Însă, fără să o știe, Ana deja a enervat-o pe Simona cu lăbuțele ei drăguțe ce lasă amprente pe parchetul din bucătărie.
— Ar fi bine să te duci acolo, până nu încep chestii mai serioase, ști cât e de pofticioasă, adăugă Bogdan ridicându-și sprâncenele.
Gândul Simonei sării la un fund ce se odihnește pe blatul din bucătărie. Se tot gândise la amprentele de picioare, dar acum imaginea asta le înlocuise.
— Nu fi porc, îi dădu un cot jumătatea lui mai bună.
— Parcă tu nu o ști...
— Cineva să-i cheme și pe ei, răspunse scurt Simona scuturând ușor din cap.
— Mă duc eu, acceptă înțelegătoare Cătălina.
— A rămas ca în liceu, se ascunde pe unde poate și-și face de cap, oftă Bogdan.
Bogdan și Bianca sunt cuplul ăla care se ceartă tot timpul din orice. Când îi vezi se ciondănesc. Parcă ar fi căsătoriți de-o viață. Ea cochetă și frumoasă, cu părul ridicat și gâtul lung descoperit, el subțirel, chipeș și cu un spirit de observație cârcotaș.
— Hai că i-am adus, Sorin le explica cum e cu aragazul cu inducție, îi lămuri Cătălina și se așeză lângă Corneliu.
Cătălina e o păpușă de fată, ca o figură de porțelan. Și-ar fi dorit să fie ceva mai înaltă, dar asta e, nu le poți avea pe toate. Etern optimistă, vede tot timpul partea bună a lucrurilor.
Corneliu stă tăcut și observă. Poartă un zâmbet cât se poate de subțire oriunde se duce. Își privește prietenii ca la teatru și preferă să nu-i întrerupă.
— Așa? Și dacă ne trăgeam de șireturi, care ar fi fost problema? Sunteți geloși?! întrebă Ana cu un zâmbet până la urechi.
Alex le zâmbi și el de complezență.
Nimeni nu-l știe prea bine pe Alex. E proaspăt venit în grupulețul ăsta. Nimeni nu își bate capul cu el, „doar un alt iubit al Anei”. Cine îi mai poate ține minte: Andrei, Adrian, Anton, Alain Delon...
— Nu mai pot de gelozie. Hai, că e târziu și mai e și jocul. Să-i dăm bice! îi împinse Dan pe toți la un loc.
Dan și Diana sunt ultimii de care trebuie să vă spun. Dan are o calviție ce-l atacă pe la tâmple. El își valorifică fiecare secundă ca un metronom. Și când își pierde timpul poți pune pariu că și-l pierde eficient.
Diana, zveltă și independentă, ar fi venit și singură în seara asta, dacă Dan nu și-ar fi făcut timp. Cei doi formează un cuplu profesionist și mai ales profitabil.
Ăștia sunt toți și trebuie să recunosc că îmi sunt simpatici.
— E toată lumea pregătită pentru o seară de aventură? Dacă veți trece peste toate obstacolele cu dibăcie, recompensele vor fi pe măsură. Bine ați venit la Vânătoarea de Comori! Cine va supraviețui acestei nopți va avea ce povesti nepoților.
— Și când mă gândesc că bunicu’ povestea cum a fost în război, se amuză Dan.
— E un joc interesant, un joc pe viață și pe moarte, cu întorsături de situație, dramă și mister, completă Sorin. Dar înainte de asta, toate telefoanele aici, în săculeț. Nu vreau să găsiți indicii pe internet sau să sunați după ajutor. Sunteți pe cont propriu!
— Ce crezi că plănuiesc? întrebă Cătălina.
— Nu știu, dar uite ce privire are Simona, i se mișcă rotițele în cap, îi răspunse Bogdan.
În timp ce Sorin dosi telefoanele, Simona scoase o găletușă în care erau împăturite câteva bilețele.
— Fiecare cuplu trebuie să-și aleagă un bilet pentru a vedea ce le relevă viitorul. Biletele o să vă trimită în căutarea de indicii, cu o singură excepție. O pereche v-a rămâne cu noi.
— Hopa, ăștia ne dau afară, murmură Ana.
— Stai liniștită, cu norocul meu noi stăm pe tușă, îi zâmbi Bogdan.
— Poate stai tu, eu nu vreau, îl înghionti Bianca.
— Dacă prindeți voi biletul cu stat în casă, facem schimb, eu am venit să mă relaxez, nu să alerg ca un bezmetic noaptea pe străzi, mustăci Dan.
— Nimeni nu face schimb, interveni Simona. Primul indiciu va fi în acest apartament, următoarele nu se știe, poate vă vor purta la colțul străzii, poate la capătul pământului. Să aveți grijă, să nu cădeți acolo!
— Nu e drăguță? îi șopti Cătălina lui Corneliu, el încuviință docil.
— Pe bune? Ai pus indicii prin tot orașul? întrebă amuzată Ana.
— A spus întreaga lume, fi atentă dragă, o corectă Alex.
— Asta e, ți-am zis eu, uită-te cum i se învârt rotițele alea, continuă Bogdan.
— Putem pierde chiar de la prima tragere la sorți? încercă să înțeleagă Bianca.
— Nu pierde nimeni, o pereche va sta cu noi. Avem și pentru ei pregătite câteva surprize. Doar nu vreți să ne lăsați singuri pe aici? completă Sorin.
— Abia am venit și ne dă afară, îți vine să crezi? spuse Diana.
— Noi oricum nu avem chef să ne plimbăm de colo colo, rămânem noi să păzim gazdele, se oferi Dan alături de Diana.
— Nuu, după noroc, îi rugă Simona. Gata, să înceapă dansul!
— Înainte de toate, paharele sus. Are toată lumea un pahar?
Gazdele uitaseră de Alex, dar Ana îi dădu paharul ei.
— Mai iau unul din bucătărie, știu unde le țin. Fi atent acolo ce zice.
— După cum v-am spus, aceasta este una din nopțile unde viața și moartea stau pe muchie de cuțit. Dragii mei, în pahare este o toxină cu efect întârziat, aveți trei ore să descâlciți ghicitorile, dacă nu... somnul de veci. Până la fund!
— Ce vrea să zică cu asta? întrebă confuz Alex.
— Vor să se culce și ei pe la patru, îl lămuri Dan.
Simona le aruncă o privire lungă.
— Scuze, e un joc pe viață și pe moarte, dar se termină în trei ore, reformulă Dan.
— Aia e... până la fund, și Alex goli paharul.
Simona se uită la ceas.
— Este doisprezece, la trei vreau să fiți aici, să tragem linie.
— Îmi încerc eu primul norocul, se hotărî Bogdan. Ia să vedem ce zice: „Viața e o parodie, iar moartea o comedie. Dacă ești mort și vrei să faci o plimbare, unde ai face-o oare, când rămâi fără răsuflare?”
— Și zici că răspunsul e pe aici? întrebă Bianca.
— Poate că și răspunsul rimează, sugeră Ana, ce tocmai se întorsese din bucătărie fără pahar.
— Primul indiciu e în apartament, după aceea nu se știe. Cine urmează? trecu mai departe Simona.
— Trag eu al doilea... și noi rămânem aici, concluzionă Alex. „Să nu ai încredere în mâna care te hrănește. Ai rămas cu gazdele așa că fi precaut și te ferește. Ei câștigă doar dacă toți ceilalți pierd, firește.”
— Trebuia să mă lași pe mine, se bosumflă Ana.
— Minunat, asta înseamnă că restul plecăm pe coclauri, spuse Dan trăgând următorul bilet.
„Câteodată foamea mă cuprinde doar gândindu-mă la tine. Dorința se aprinde și doar la rece se mai stinge.”
— Pun pariu că e în bucătărie, îi șopti Diana.
— După tine, fomiță, o împinse Dan.
— Cine urmează? întrebă Sorin.
— Noi am mai rămas, răspunse Cătălina. Sper că mai e ceva interesant și pentru noi.
— Bineînțeles, îi zâmbi Simona.
— Să vedem, Cătălina luă biletul: „Nu am pretenții de a te curăța de intenții. Vreau doar să miroși a trandafiri spinoși.”
— Și o să mă lași să-ți cotrobăi prin casă până găsesc trandafirii ăștia? întrebă Corneliu.
— Toată casa vă stă la dispoziție, căutați peste tot, Simona continuă cu un zâmbet răutăcios. Chiar și antidotul stă ascuns prin apartament.  
— Dar dacă găsiți bani, să-i lăsați acolo, completă repede Sorin. Nu ne încurcăm cu lucruri atât de banale.

Cotrobăire

 

— Gata, am scăpat, să-i lăsăm să-și bată capul. Cât despre voi doi, ce să zic, vă dau niște prăjituri?
Simona îi luă de o parte pe Ana și Alex, cei doi desemnați să stea în casă.
— Cum v-a venit ideea pentru jocul ăsta? întrebă Alex.
— Am zis să mai schimbăm atmosfera. Acum avem enigmă, suspans, mister, e ca într-un roman.
— Ce roman? întrebă Ana iritată că trebuia să rămână în casă.
— Unul cu detectivi, îi răspunse Sorin.

*

— Auzi „după ce nu mai răsuflu” ajung în pământ, nu? întrebă Bogdan.
— Într-un mormânt, completă Bianca.
— Poate într-un ghiveci, intui Bogdan. E mai practic, aici, în apartamentul ăsta.
— Hai măi, chiar crezi că vrea să-i deranjezi florile? îl certă Bianca.
— Tocmai ce ne-au spus că putem să le răscolim casa. Eu cred că vrea să-i întoarcem casa pe dos, să-i dăm covoarele la o parte, să-i răsturnăm ghivecele. Zic să n-o dezamăgim!
Bianca îl lăsă pe Bogdan să-și facă de cap și plecă să arunce o privire prin bibliotecă. Bogdan începu să scormonească prin ghivecele de pe balcon.
— Nebunule, ce cauți prin pământul la flori? șopti Corneliu.
— Te gândeai să faci la fel. Recunoaște!
— Da, dar noi chiar avem ceva legat de flori.
— Aha.
— Are trandafiri pe aici?
— Nu știu.
Intuiția o purtă pe Bianca la bibliotecă, erau mai multe feluri de a te plimba printre morți. Căută o carte în temă și puse mâna pe cotorul ei. O trase ușor afară pe lângă căsuțele de lemn. O răsfoi privind ilustratele cu Dante și Virgiliu pășind prin cercurile infernului, când dintre două pagini sări un bilet.
„Felicitări! Dacă tot ai ajuns până aici continuă: Într-un parc nu prea departe, doi prieteni stau aparte. Într-o cutie să îi pui, iar acasă să-i dispui.”
— Hei, nebunu’, nu mai scormoni, am găsit, îl strigă Bianca.
— Ce? Nu se poate, unde era? veni Bogdan cu mâinile murdare.
— În cartea asta.
— Vrăjeală, era mai amuzantă idea mea.
— Du-te și te spală pe mâini. Să nu le zici că ai scormonit prin flori, că te mănânc.
— A spus „prin toată casa”, bombăni el mergând înapoi pe balcon.
— Numai tu ai nevoie de indicații speciale.
— Sunt un original!
— Un pic prea original. Ce-i mai faci la ghiveciul ăla?
— Stai fată, aranjez înapoi pământul. Sau continui tu căutările, îl întrebă pe Corneliu.
— Dacă n-ai găsit tu nimic, nu are rost. Eu caut „un miros de trandafiri” și nu văd trandafiri pe aici.

*

În bucătărie, Simona, scoase pe masă o vază pentru un buchet de flori, așeză câteva prăjiturele pe un platou și desfăcu o sticlă cu vin. Bău un pahar și înfulecă o prăjitură.
— Cu toată pregătirea pentru seara asta, nu am mâncat nimic.
— Care sunt mai bune astea roz sau alea bleu?
— Toate sunt bune, gustați și vedeți. Mă întorc imediat, trebuie să văd ce fac ceilalți.
Alex întinse mâna să ia o prăjitură.
— Stai, îi dădu peste mână Ana. Ea de care a luat?
— Ce? Nu știu...
— Ce culoare avea?
— Are vreo importanță?
— Gândește-te, în stânga sunt bleu, în dreapta roz. De care a luat?
Alex își ridică ochii la tavan, încercând să-și aducă aminte, apoi își coborî privirea și investigă platourile.
— În partea stângă lipsește una.
— De aici?
— Da.
— Când o să se întoarcă o să te întrebe dacă ai gustat din prăjituri. Biletul nostru spune „să nu ai încredere în mâna care te hrănește”.
— Aha, a început jocul.
— De cum ai citit biletul. Ai grijă ce faci, îi șopti Ana, auzind-o pe Simona că revine.
Pe hol Simona îi petrecea pe ceilalți invitați spre ieșire.

*

— Voi unde ați găsit indiciul? întrebă Dan.
— Sub eticheta la un șampon, îi răspunse Corneliu. Cică miroase a trandafiri.
— A noastră era în congelator, îi spuse încântată Diana, în timp ce degusta o înghețată furată.

*

Alex și Ana puteau vedea mânerul apăsat al uși de la bucătărie, iar când vocile părăsiră apartamentul, capul Simonei intră să investigheze.
— Ați gustat?
— Păi, unele dintre ele ar trebui să ne omoare și nu am vrut să riscăm.
— Zice că sunt otrăvite, spuse incredul Alex.
— Nu se știe niciodată, răspunse încet Simona apoi își îngustă ochii, inspectând farfuria cu prăjituri.
— Te-am văzut când ai luat una bleu. Astea trebuie să fie fără probleme, și fără să mai dea explicații Alex înfulecă o prăjitură.
Ana se uită la el, apoi la Simona, așteptând verdictul. Simona ridică o sprânceană.
— Da, una bleu am mâncat.
— Și ce se întâmplă dacă mănânc și una roz? întrebă Alex inspectând o altă prăjitură.

Exploraţiune

 

După ora 12, noaptea devine magică. Ai trecut într-o nouă zi, dar vechea zi trage de timp, nu e gata să se termine. Asta simțeau Corneliu și Cătălina, plimbându-se spre cimitirul Reînvierii de pe strada Reînvierii.
Nu știu cum au căpătat numele ăsta, însă este un nume ridicol, mai ales pentru un cimitir. Și cel mai probabil reclamă falsă.
— E o prostie, e închis la ora asta, doar nu sărim gardul?
— Ști care e chestia, nu știm dacă e închis.
— Ce?
— Îi mai fură lumea pe morți?
— Nu știu, nu-i fură, dar tot cred că e închis.
— Trebuie să fie un paznic pe aici.
— Doarme la ora asta.
— Și ce facem?
— Încercăm poarta, dacă e deschis intrăm, dacă nu, nu. Plecăm și cu asta basta.
— Bine, du-te și încearcă.
Corneliu se învârti în stânga, se învârti în dreapta, iscodind să nu-l vadă nimeni, dar până la urmă apăsă clanța mare din mijlocul porții. Poarta de fier se revoltă cu un scârțâit ruginit, însă nu îi dădu drumul înăuntru.
— E închis, să plecăm! se grăbi Corneliu.
— Stai, e o gaură aici...
Poarta mare era într-adevăr închisă, un lacăt o ținea ferecată la nivelul genunchilor, însă intrarea mare avea decupată și o ușă mică deschisă într-o parte.
— Asta mare pentru mașini, asta mică pentru oameni.
— De ce nu-i niciun paznic pe aici? întrebă aproape enervat Corneliu.

*

— Am ajuns în parc. Și acu’? întrebă Bianca exasperată.
— Căutăm ceva, niște prieteni într-o cutie.
Bogdan reciti biletul: „Într-un parc nu prea departe, doi prieteni stau aparte. Într-o cutie să îi pui, iar acasă să-i dispui.”
— Ști cum sună biletul ăsta: du-te în parc găsește un vagabond și adu-l acasă.
— Dar într-o cutie.
— Nu ți se pare că se purtau un pic cam ciudat?
— Cine, Sorinatu și Simonata?
— Păreau cam agitați.
— E de la jocul ăsta. Nu vezi? Căutăm indicii pe coclauri. Au stat să aranjeze toate astea, vor și ei să iasă bine.
— Oho... și uite acolo, e o coșmelie dintr-aia în care intri și-ți faci poze.
— Dacă noi suntem prietenii pierduți, intrăm în cutia aia și facem o poză?
— Iar o poză, o pui în ramă și o dispui, nu?
— Asta e. Hai, că mi-au înghețat degetele.

Casă dulce casă

 

La masa rotundă, în mijlocul sufrageriei, stăteau amuzându-se Alex, care până la urmă se abținuse de la prăjiturile roz, Ana, Simona și Sorin.
Simona deretica pe lângă ei, așezând farfuriuțe de pe masă în așteptarea celor plecați.
— Vin? întrebă ea.
— Da, răspunse Alex.
— Alb sau roșu?
— Roșu.
Simona îi turnă lui roșu, iar ei își turnă alb.
— Ana? întrebă Simona.
Ana îi luă paharul Simonei și îl înlocui cu cel a lui Alex.
— Doar apă, și, privind zâmbetul ce se lărgea pe fața Simonei, adăugă, de la robinet.
— Foarte bine, încuviință Simona. Dar mie nu îmi place vinul roșu, și împinse paharul schimbat într-o parte.
— Și ăla e otrăvit? Nu mai poate omu’ nimic cu voi, și cu asta mai înfulecă o prăjitură bleu, dar și acestea erau pe terminate.
Un ciocănit la ușă. Simona deschise.
— Ne-am întors, intonă veselă Cătălina.
— Și nu am găsit nimic, completă Corneliu.
— Dar am intrat în cimitir, continuă Cătălina râzând nervos.  
— Și nu ați găsit rezolvarea? îi chestionă Simona.
— Ce scria pe biletul vostru? întrebă Ana.
— „În cimitir sunt multe fețe albe la ten. Multe cunoștințe, dar niciun prieten.”
— A doua parte e din latină. E un proverb, li se alătură Sorin și o luă în brațe pe Simona. „Multa hospicias nullas amicitias” e pe mormântul unui poet.
— Și trebuia să găsim asta pe întuneric?
— Au pierdut? întrebă Ana.
— Da, le răspunse Simona și le întinse platoul pe care rămăseseră doar prăjituri roz-bombon.
Cătălina luă una.
— E cu alune?
Simona îl lăsă și pe Corneliu să ia una și puse platoul la loc.
— Migdale? încercă Corneliu stând un pic pe gânduri.
Cei doi se așezară la masă. Simona își trase un scaun mai aproape de ei.
— Cum v-ați distrat pe aici? întrebă Corneliu cu gura plină.
— Cu grijă, spuse Ana.
— Ăsta era biletul nostru: „Să nu ai încredere în mâna care te hrănește. Ai rămas cu gazdele așa că fi precaut și te ferește”, citi Alex.
— Asta am făcut, ne-am ferit de gazde, explică Ana.
— De asta nu v-ați atins de prăjituri? Nu sunt rele, îi ațâță Cătălina.
— Apropo de asta, să vă spun o chestie amuzantă, doar unul dintr-o mie de oameni pot să-și dea seama de gustul cianurii. Ce gust credeți că are? îi întrebă Sorin.
Cătălina își pierdu echilibrul de pe scaun, dar Simona o prinse și o puse la loc. Corneliu își întoarse privirea spre ea, își deschise gura și înțepeni într-o grimasă cu ochii cât cepele.
— Migdale, își răspunse singur la întrebare Sorin și îi închise ochii lui Corneliu.
— Ce dracu? sări Alex.
— Nu vă uitați așa, erau oricum descalificați, se apără Simona apucând-o pe Cătălina de brațe.
Sorin îl apucă pe Corneliu în timp ce Simona începu să o târască pe Cătălina spre dormitor,
— Despre asta am vorbit toată noaptea. Mă ajuți? Să eliberăm locul pentru finală, întrebă Sorin, trăgându-l pe Corneliu de pe scaun.
— Asta... nu are cum..., se bâlbâi Alex.
— Ce ați făcut, v-ați pierdut mințile? Trebuie să sunăm la ambulanță. Telefoanele! se agită Ana în stânga și în dreapta.
— Pot să-ți dau un telefon, să suni la poliție, la pompieri, la ce vrei tu, dar așa îi condamni pe ceilalți. Sper că nu ai uitat, doar câștigătorii au șansa la antidot.
— Ați înnebunit, șopti perplex Alex.
— E valabil și pentru voi. Singurul fel în care puteți scăpa de aici, este să duceți jocul până la capăt. Acum, ajută-mă să-l duc în dormitor.
— Nu mă mai ating de nimic, declară Alex și se îndepărtă de masă.
— Cum vrei. Ehh, puteam să-l luăm frumos pe sus. Cică eu sunt nebun, dar el vrea să stea cu mortul la masă.
Sorin îl târî pe Corneliu până în dormitor și îl întinse în pat lângă Cătălina.
— Am fi putut fi noi în locul lor de 100 de ori până acum, șopti îngrozită Ana.

*

Seara continuă sumbru pentru prietenii noștri. Cei patru rămași în picioare se priveau ca într-un film din vestul sălbatic. Tensiunea fu spartă de un zgomot. Cineva bătu la ușa neîncuiată și intră fără să mai aștepte invitații speciale.
— V-ați întors! exclamă entuziast Simona.
— Da și avem răspunsul la ghicitoare. Dacă nu e ce trebuie, măcar să primim niște puncte pentru idee, spuse Bogdan din hol, dezbrăcându-se de geacă.
— Noi eram prietenii din parc, nu? Ne-am pozat într-o cabină foto și am adus fotografiile, să le dispui, spuse Bianca îmbujorată.
— Nu s-a mai întors nimeni?
— Sunteți primii care v-ați întors cu o rezolvare și asta vă duce în finală, spuse Sorin primind pozele făcute în parc. Excelent!
— Restul pe unde or fi?
— Umblă după indicii, doar că nu mai e timp, le răspunse zâmbitoare Simona.

Bun sfârșit

 

Ana și Alex își mușcau limbile, în timp ce Simona privea ceremonios ceasul rotund ce atârna între ei pe perete.
— S-a făcut trei! Cei ce nu au ajuns înapoi au fost descalificați.
— Dacă nu le luai telefoanele, puteam să-i sunăm. Cred că nici nu știu cât e ceasul.
— Nu putem să-i așteptăm până dimineață, dădu din umeri Sorin.
— Bun, să jucăm finala, că m-a luat somnul, căscă liniștit Bogdan.
— Ce vreți de la noi? întrebă sumbru Alex.
— Ca să fie mai interesant și să putem participa și noi, finala va fi un joc de noroc, zâmbi cu gura până la urechi Simona. Ca o ruletă rusească, dar fără pistol.
Din bucătărie se întoarse Sorin cu trei pahare negre acoperite cu capace de cafea, prin care puteai sorbi, dar nu puteai vedea conținutul.
— Două din ele au vin roșu, iar după cum știu Alex și Ana, pentru că s-au ferit de el toată noaptea, vinul roșu este cel „pierzător”, iar celălalt, vinul alb, e câștigător. Fiecare cuplu își alege un pahar și bea.
— Păi și miza? întrebă Bogdan.
Sorin se ridică și aduse una din căsuțele de lemn de pe bibliotecă. Căsuța era un cufăr decorativ.
— Asta este pentru câștigători, spuse el. Se deschide într-un fel mai curios, o să vedeți.
— Premiul este înăuntru, îi continuă idea Simona.
— Și ce e înăuntru? întrebă Bianca, în timp ce Bogdan se tolănea pe canapea.
— O să păstrăm surpriza, dar e ceva cu care o să dovediți că ați câștigat vânătoarea de comori din seara asta, explică Sorin.
— Cine începe?
— Voi, dacă tot ați găsit rezolvarea pe afară, aveți șansa să alegeți primii, iar ei după voi, pentru că au stat cuminți în casă, iar ultimul pahar îl luăm noi.
— Să amestecăm paharele, să nu existe suspiciuni.
După ce Bianca învârti paharele, veni rândul Anei se le amestece. În timp ce restul erau întorși cu spatele, Ana îi șopti lui Alex.
— Eu nu am apucat să beau șampanie.
— Știu, înghit eu tot. Orice faci să nu bei.
— Ce șușotim acolo? întrebă Simona.
— Hai, că m-a luat somnul, îi împinse Sorin de la spate.
— Bun, să alegem, spuse Bogdan căscând din nou. Alege, dragă, pentru noi.
— Din Oceanul Pacific, a ieșit un pește mic și pe coada lui scria: Ieși afară dumneata! Ăsta!
Bianca apucă paharul din mijloc. Alex luă paharul din stânga și îl întinse Anei. Simona trase paharul rămas aproape de ea.
— Momentul adevărului.
— După ce bem se termină jocul? Nu mai e nimic după asta? întrebă Alex.
— Nimic.
Bianca i se alătură lui Bogdan pe canapea. Bogdan bău primul apoi îi dădu paharul Biancăi.
— Și ce se întâmplă dacă eu sunt prea tâmp să-mi dau seama după gust dacă e roșu sau alb?
Bianca bău restul paharului.
— Ești groaznic, al nostru e roșu, spuse Bianca, privindu-l pe Bogdan care începuse să caște, dar rămăsese cu capul pe spate.
În clipa următoare Bianca îi căzu în poală, iar pe Simona o bufni râsul.
— Chiar a fost roșu, spuse ea amuzată.
— E rândul vostru.
— Și dacă refuzăm? întrebă Alex.
Din camera alăturată, unde fuseseră depozitați Corneliu și Cătălina, începu să se audă un zgomot groaznic de om ce se îneacă.
— Ar fi bine să vă grăbiți, nu mai e timp, spuse Sorin bătând cu un deget în cutia de lemn.
— Să bem împreună! Menținem suspansul până la sfârșit!? îi provocă Ana.
— Doamnele primele! sugeră Simona și își puse paharul la buze.
Ana îi urmă exemplul, apoi îi dădu paharul lui Alex. Alex îl bău până la fund și îl răsturnă pe masă.
— Melodramatic, îmi place! iar Sorin termină la rândul său paharul și-l copie pe Alex răsturnând paharul pe masă.
Sorin și Simona își zâmbiră mulțumiți.
— S-a terminat.
— Ne-ați omorât pe toți? întrebă Alex, și o privi cu speranță pe Ana.
— Nu, ce fel de joc s-ar termina în halul ăsta? Unul din pahare nu a avut nimic.
Simona o studia pe Ana în așteptarea unui semn de leșin, când se opri asupra buzelor ei.
— Ea nu a băut! A trișat!
Simona se întinse spre cutia de pe masă, dar leșină peste ea.
— Ghinion, mai reuși să spună Sorin și se scurse și el pe jos.
Ana smulse cutia de sub Simona și alergă spre dormitor. Se chinuia să o desfacă când Alex i-o luă din mână și o făcu bucăți de un perete. Un bilețel se făcu văzut printre așchii.
— „Felicitări insomniacilor - Ați câștigat!”.
— Asta e tot!?
Ana deschise ușa și îl văzu pe Corneliu stând pe spate cu o pătură pe burtă, sforăind înecat.
Ana, tremurând din toate încheieturile, se apropie de pat, se uită la cei doi. Îl întoarse pe Corneliu pe o parte și reveni cu un zâmbet tâmp la Alex. Luă o pernă de pe pat și plecă spre sufragerie. Ana îi puse perna sub cap lui Sorin, singurul ce stătea întins pe jos.
— Dorm, cred că toți dorm, îi explică ea lui Alex.
O bătaie întârziată se auzi la ușă.
— Cine naiba mai e?
Din holul de la intrare scoase capul Dan.
— Salut gașcă, lu' pisi i s-a făcut somn și am dus-o acasă, am venit doar să iau telefoanele.
Alex îi aduse din dormitor săculețul cu telefoane.
— Astea două, mersi. Văd că v-ați pus pe chelfăneală, nu glumă.
— Da... s-a terminat cu o băută, răsuflă Alex aruncându-i o privire confuză.
— Mai stați?
— Nu știu? Să plecăm? întrebă Ana epuizată.
— Hai, că sunt cu mașina, strâng ei când se scoală, iar Dan îi luă spre ușă.

Epilog

 

Putem ști vreodată cu adevărat gândurile vrunui alt om, naiba știe, eu tind să cred că nu.
Supraviețuitorii insomniaci ai vânătorii de comori din apartamentul 13 de pe strada Voivodina au plecat acasă cu un bilet câștigător. Restul și-au găsit odihna după o seară minunată și... poate că dorm și acum.

 

Fotografie de Marijana

Read More »

Străinul de H. P. Lovecraft

Nefericit este cel căruia amintirile copilăriei îi aduc doar frică și tristețe. Mizerabil este cel care privește înapoi la orele solitare petrecute în camere vaste și sumbre, cu pereți cafenii și rânduri înfiorătoare de cărți vechi, sau la orele de veghe temătoare din pădurile crepusculare, populate de copaci groteşti, uriași și încărcați de viță sălbatică, care agită în tăcere crengile lor încâlcite în văzduh. Asemenea soartă mi-au dăruit zeii - mie, tulburatul, dezamăgitul, celui sterp, celui frânt. Și totuși, mă simt ciudat de mulțumit și mă agăț disperat de acele amintiri simple, când mintea mea aproape putea să atingă locurile de dincolo.

Nu știu unde m-am născut, ştiu doar castelul infinit de vechi și infinit de înspăimântător, plin de pasaje întunecate, cu tavane înalte, unde ochiul putea găsi doar pânze de păianjen și umbre. Piatra în coridoarele prăbușite părea mereu în mod îngrozitor de umedă, și peste tot era un miros blestemat, ca și cum ar fi fost strânse într-un loc toate cadavrele generațiilor anterioare. Niciodată nu era lumină, așa că uneori aprindeam lumânări și le priveam cu atenție pentru alinare, iar afară nu exista soare, deoarece copacii înspăimântători creșteau înalt deasupra castelului. Un singur turn negru se înălța deasupra copacilor spre cerul exterior necunoscut, dar acesta era parțial distrus și nu putea fi urcat decât printr-o cățărare aproape imposibilă pe zidul vertical, piatră cu piatră.

Trebuie să fi trăit ani în acest loc, dar nu pot măsura timpul. Cineva trebuie să fi avut grijă de nevoile mele, dar nu îmi pot aminti nicio persoană în afară de mine, sau ceva viu în afară de tăcuții șoareci, lilieci și păianjeni.

Cred că cine m-a îngrijit trebuie să fi fost înfiorător de bătrân, deoarece prima mea concepție despre o persoană în viață a fost cea a cuiva care semăna în mod ironic cu mine, dar era distorsionat, uscat și în descompunere, ca și castelul. Pentru mine, oasele și scheletele care umpleau unele dintre criptele de piatră din fundații nu erau groteşti. Le asociam fantastic cu evenimente cotidiene și le consideram mai naturale decât imaginile colorate ale ființelor vii pe care le găseam în multe dintre cărțile pătate de mucegai. Din astfel de cărți am învățat tot ce știu. Niciun învățător nu m-a îndemnat sau îndrumat, și nu îmi amintesc să fi auzit vreun sunet uman în toți acei ani - nici măcar vocea mea, deoarece, deși citisem despre vorbire, nu mă gândisem niciodată să încerc să vorbesc cu voce tare. Aspectul meu a fost o problemă la care nici nu m-am gândit, deoarece nu existau oglinzi în castel, și mă consideram instinctiv asemănător tinerilor pe care îi vedeam desenaţi prin cărți. Mă simțeam tânăr pentru că îmi aminteam atât de puțin.

Afară, peste șanțul putrezit, sub copacii negri tăcuți, deseori mă întindeam și visam ore în șir la ceea ce citeam în cărți și îmi imaginam cu dorință pe mine însumi în mijlocul mulțimilor vesele din lumea însorită de dincolo de pădurile nesfârșite. Odată am încercat să evadez din pădure, dar pe măsură ce mă îndepărtam de castel, umbra devenea tot mai densă și aerul era tot mai încărcat de frică, astfel că am fugit înapoi speriat, să nu-mi pierd calea într-un labirint de tăcere învăluit în întuneric.

Așa că, prin crepuscule nesfârșite, am visat și am așteptat, deși nu știam ce așteptam. Apoi, în singurătatea umbroasă, dorința mea de lumină a devenit atât de frenetică încât nu am putut să mă odihnesc, și am întins mâinile rugătoare către singurul turn negru în paragină care se înălța deasupra pădurii spre cerul exterior necunoscut. Și, în cele din urmă, am hotărât să urc pe acel turn, chiar cu pericolul de a cădea, deoarece era mai bine să zăresc cerul riscând pieirea, decât să trăiesc fără a vedea vreodată ziua.

În penumbra umedă am urcat pe treptele de piatră uzate și învechite până am ajuns la nivelul unde se încheiau, și de acolo m-am agățat periculos pe mici puncte de sprijin care duceau în sus. Groaznic și teribil era acel cilindru de piatră mort, fără scări, negru, ruinat și părăsit, plin de lilieci speriați ale căror aripi nu făceau zgomot. Dar și mai groaznică și teribilă era încetineala progresului meu, pentru că, oricât de mult aș fi mers, întunericul de deasupra mea nu se subția deloc, iar o nouă răcoare ca de mucegai vechi, venerabil, mă copleșea. Am tresărit când m-am întrebat de ce nu ajungeam la lumină, și aș fi privit în jos dacă aș fi îndrăznit. Mi-am închipuit că noaptea m-a cuprins brusc și am căutat zadarnic cu o mână liberă o fereastră, pentru a putea privi afară și deasupra, să judec înălțimea pe care o atinsesem.

Într-o clipă, după o infinitate de urcușuri înspăimântătoare fără să văd prăpastia concavă și disperată, am simțit cum capul meu atinge ceva solid, și am știut că trebuie să fi ajuns la acoperiș, sau cel puțin pe un fel de podea. În întuneric, mi-am ridicat mâna liberă și am testat bariera, găsind-o de piatră și imobilă. Am urmat circumferință mortală a turnului, agățându-mă de orice putea oferi zidul alunecos, până când în cele din urmă mâna mea a găsit bariera care se lăsa, și m-am întors în sus, împingând placa sau ușa cu capul, folosind ambele mâini în urcușul meu înspăimântat. Nu se vedea nicio lumină deasupra, și pe măsură ce mâinile mele se ridicau, am știut că urcarea mea se încheiase deocamdată, deoarece placa era capacul unei deschizături care ducea la o suprafață de piatră plană cu un diametru mai mare decât turnul inferior, fără îndoială podeaua unei camere de observație înalte și spațioase. M-am târât cu grijă și am încercat să împiedic placa grea să cadă înapoi în locul ei, dar nu am reușit în tentativa mea. Întins epuizat pe podeaua de piatră, am auzit ecourile ciudate ale căderii ei, sperând să o pot ridica din nou când va fi nevoie.

Crezând că mă aflu acum la o înălțime enormă, mult deasupra ramurilor blestemate ale pădurii, m-am târât de pe podea și am pipăit căutând ferestrele, pentru a privi pentru prima dată cerul, luna și stelele despre care citisem. Dar am fost dezamăgit din toate punctele de vedere, pentru că tot ce am găsit erau rafturi imense de marmură, purtând cutii odios de mari și alungite. Cu cât reflectam mai mult, cu atât mă întrebam ce secrete vechi ar putea fi în această cameră înaltă, izolată de mii de ani de castelul de dedesubt. Apoi, fără să mă aștept, mâinile mele au dat de o ușă, o poartă de piatră, aspră, cu o cioplire ciudată. Am încercat-o și am constatat că era încuiată, dar cu o explozie supremă de putere am depășit toate obstacolele și am tras-o înăuntru. În timp ce făceam asta, am simțit un extaz nemaipomenit, deoarece, strălucind liniștită printr-un grilaj ornamental de fier, și coborând printr-un scurt pasaj de piatră cu trepte care urcau de la ușa recent descoperită, era luna plină, radiantă, pe care nu o mai văzusem niciodată în afară de visuri și viziuni vagi pe care nu îndrăzneam să le numesc amintiri.

Crezând că am atins vârful castelului, am început să merg câțiva pași dincolo de ușă, dar acoperirea bruscă a lunii de un nor m-a făcut să dau cu capul de ceva și am încetinit drumul în beznă. Era încă foarte întuneric când am ajuns la grilaj - pe care l-am încercat cu grijă și l-am găsit neîncuiat, dar pe care nu l-am deschis de frică, să nu cad de la înălțimea uluitoare la care ajunsesem. Apoi, luna a ieșit.

Cel mai demonic din toate șocurile este cel al neprevăzutului abisal și al grozăviilor fantastice. Nimic din experiențele mele de până atunci nu se putea compara cu teroarea a ceea ce am descoperit, cu minunile bizare pe care le implica peisajul din fața mea. Priveliștea în sine era la fel de simplă pe cât era de uluitoare, deoarece era pur și simplu aceasta: în locul unei perspective amețitoare a vârfurilor de copaci văzute de la o mare înălțime, se întindea în jurul meu, prin grilaj, nimic mai mult decât pământul solid, decorat cu plăci de marmură și coloane, umbrit de o biserică din piatră veche, a cărei clopotniță dărăpănată strălucea spectral în lumina lunii.

Pe jumătate inconștient, am deschis grilajul și am ieşit pe aleea de pietriș alb care se întindea în două direcţii. Mintea mea, amorțită și haotică cum era, ținea încă de dorința frenetică de a vedea lumina și nici măcar minunea fantastică ce se petrecuse nu putea să îmi oprească căutarea. Nu știam nici cine eram, nici ce eram, nici ce mi se putea întâmpla, deși, pe măsură ce am continuat să mă târăsc, am devenit conștient de o anume memorie latentă și înspăimântătoare care făcea ca progresul meu să nu fie cu totul întâmplător. Am trecut sub un arc din acea regiune de plăci și coloane și am rătăcit printr-o zonă deschisă, uneori urmând drumul vizibil, alteori părăsindu-l curios pentru a străbate pajiști unde doar ruinele sporadice mărturiseau prezența străveche a unui drum uitat. Odată am înotat peste un râu rapid, unde zidurile căzute acoperite de mușchi mărturiseau existența unui pod de mult dispărut.

Au trecut cel puțin două ore până când am ajuns la ceea ce părea să fie obiectivul meu, un castel bătrân împodobit cu iederă într-un parc dens împădurit, înnebunitor de familiar, dar plin de o ciudățenie nedumerită pentru mine. Am văzut că șanțul fusese umplut, iar unele dintre turnurile binecunoscute erau dărâmate, în timp ce noi construcții stârneau confuzie în ochii mei. Dar ceea ce am observat cu cel mai mare interes și bucurie au fost ferestrele deschise - strălucind splendid de lumină și răspândind un sunet de veselie aprinsă. Apropiindu-mă de una dintre ele, m-am uitat înăuntru și am văzut un grup de persoane îmbrăcate cu adevărat ciudat, se distrau, și vorbeau cristalin unii cu alții. Nu auzisem niciodată vorbire omenească până acum și puteam doar ghici ce se spunea. Unele fețe păreau că păstrează expresii care-mi evocau amintiri incredibil de îndepărtate, altele îmi erau complet străine.

Am intrat printr-una dintre ferestrele joase în camera luminată splendid, și în același timp am trecut de la un moment unic de speranță la convulsia neagră a disperării. Coșmarul a venit imediat, pentru că, în timp ce intram, a avut loc una dintre cele mai terifiante demonstrații pe care le-am întâlnit vreodată. Abia ce am trecut pragul când a căzut asupra întregii petreceri o teamă bruscă și neanunțată de o intensitate îngrozitoare, distorsionând fiecare față și stârnind cele mai oribile strigăte din aproape fiecare gâtlej. Fuga era generală, iar în zgomotul și panica creată câțiva au căzut în leșin și au fost trași de pe-acolo de tovarășii lor care fugeau nebunește. Mulți și-au acoperit ochii cu mâinile și s-au aruncat orbește și stângaci în cursa lor pentru a scăpa, răsturnând mobilierul și lipindu-se de pereți înainte de a ajunge la una dintre numeroasele uși.

Strigătele erau șocante și pe măsură ce stăteam în camera strălucitoare singur și amețit, ascultând ecourile lor, tremuram la gândul la ce s-ar putea ascunde lângă mine nevăzut. La o inspecție sumară, camera părea părăsită, dar când m-am apropiat de una dintre nişe am crezut că detectez o prezență - o sugestie de mișcare dincolo de o ușa aurie în formă de arcadă, care ducea la o altă cameră, asemănătoare cu prima. Pe măsură ce m-am apropiat de arcadă am început să percep mai clar prezența și apoi, cu primul și ultimul sunet pe care l-am scos vreodată - o uluire oribilă m-a revoltat aproape la fel de profund precum cauza lui nocivă - am văzut în întregime, vivid și înfiorător, monstruozitatea inimaginabilă, de nedescris și de nereprodus, care prin simpla sa apariție a transformat o petrecere veselă într-o turmă de fugari deliranți.

Nici măcar nu pot sugera cum arăta, pentru că era un amestec de tot ceea ce este necurat, straniu, nedorit, anormal și detestabil. Era umbra hidoasă a decăderii, a antichității și a descompunerii, o apariţie putredă și scurgândă a cărei dezvăluire nesănătoasă şi înfiorătoare pământul milostiv ar trebui întotdeauna să o ascundă. Dumnezeu știa că nu e din această lume - sau nu mai era din această lume - dar spre oroarea mea am văzut în contururile sale roase o versiune scormonitoare, abominabilă a formei umane și în hainele sale mucegăite și dezagregate o calitate de nedescris care m-a făcut să tremur și mai tare.

Eram aproape paralizat, dar nu suficient de mult pentru a nu face un efort slab spre fugă, o mișcare înapoi nu a reușit să rupă vrăja în care monstrul fără nume și fără glas mă ținea. Ochii mei fermecați de orbitele sticloase care se uitau scârbos la mine, refuzau să se închidă, deși erau milostiv estompați și arătau teribil de abject după primul șoc. Am încercat să-mi ridic mâna pentru a împiedica vederea, dar nervii îmi erau atât de încordaţi încât brațul meu nu a putut să răspundă pe deplin voinței mele. Cu toate acestea, încercarea a fost suficientă pentru a-mi perturba echilibrul, astfel încât a trebuit să fac câțiva pași înainte pentru a evita căderea. În timp ce făceam asta, am devenit brusc și dureros conștient de apropierea lucrului putred, ale cărui suflări goale și îngrozitoare mi s-a părut că le pot auzi pe jumătate. Aproape nebunit, am reușit totuși să întind o mână să resping apariția fetidă care apăsa atât de aproape, când, într-o secundă cataclismică a coșmarului cosmic și a accidentului infernal, degetele mele au atins labele putrezite ale monstrului de sub arcada aurie.

Nu am țipat, dar toate creaturile demonice ale întunericului care călăreau vântul nopții au țipat în locul meu, pentru că în aceeași secundă a căzut peste mine o avalanșă de amintiri. Am știut în acea clipă tot ceea ce fusesem, mi-am amintit ceea ce era dincolo de castelul înfricoșător și dincolo de copaci, și am recunoscut clădirea schimbată în care mă aflam acum, am recunoscut, cel mai teribil dintre toate, abominația neagră care mă privea râzând în față, în timp ce îmi retrăgeam degetele murdare de pe ale ei.

Dar în cosmos există atât alinare cât și amar, iar acea alinare este uitarea. În cea mai mare groază a acelei secunde am uitat ce mă înspăimântase, iar valul de memorii negre a dispărut într-un haos de imagini care se repetau. Într-un vis am fugit din clădirea aceea bântuită și blestemată, și am alergat rapid și tăcut în lumina lunii. Când m-am întors în cimitirul de marmură am coborât treptele și am găsit trapa de piatră înţepenită, dar nu mi-a părut rău, pentru că uram castelul antic și copacii.

Acum călătoresc alături de stafiile batjocoritoare și prietenoase pe vântul nopții, și mă joc ziua în catacombele lui Nephren-Ka în valea ascunsă și necunoscută a lui Hadoth de pe Nil. Știu că lumina nu este pentru mine, afară de cea a lunii peste mormintele de stâncă ale lui Neb, și nicio veselie afară de petrecerile fără nume ale lui Nitokris de sub Marea Piramidă; totuși, în sălbăticia și libertatea mea nouă, aproape că primesc cu bucurie amărăciunea înstrăinării.

Pentru că, deși uitarea m-a liniștit, știu că sunt un străin, un străin în acest secol și printre cei care încă sunt oameni. Am știut asta de când mi-am întins degetele spre abominația din rama aurită, de când mi-am întins degetele și am atins o suprafață rece și neiertătoare de sticlă lustruită.

© 2023. Această traducere este licențiată în mod deschis prin intermediul licenței CC BY 4.0 *

* Aceasta este traducerea poveștii clasice de horror gotic „The outsider” de H. P. Lovecraft. Textul original este în domeniul public. Eu vă ofer această traducere sub licență Creative Commons Attribution 4.0 - ceea ce înseamnă că o puteți folosi pentru orice tip de proiect (inclusiv comercial) în mod gratuit, trebuie doar să introduceți următoarea notă undeva în proiect (descriere, notă, credite etc): „Traducerea textului Străinul de H. P. Lovecraft a fost realizată de Klaus Nether și se găsește sub licență Creative Commons Attribution 4.0 pe site-ul: https://www.nethertales.com/2023/10/strainul.html”.

Nu trebuie să mă contactați pentru a folosi traducerea :) Succes.

Read More »

În cochilie

O zi scurtă de iarnă, una din zilele alea în care nu se luminează ca lumea niciodată, nici lumină, nici întuneric, de dimineață până seară doar gri. Plec la muncă pe întuneric și mă întorc tot pe întuneric. Nu mă deranjează. Într-o lună o să-mi bată soarele în geam și o să mă trezească înainte să mă scoale ceasul. În două luni o să mă trezesc zi de zi într-un lac de apă sufocat de căldură. Vremea mohorâtă nu mă deranjează, o prefer, pentru că mă lasă în pace.
Ajung într-un final acasă, îmi privesc plăntuțele de pe pervaz. Sunt de un verde întunecat și nu au flori, seamănă mai degrabă cu niște buruieni, dar nu-mi pasă. Am singurul apartament care are ceva culoare în tot griul ăsta. Hmm, bine asta nu e adevărat, câteva etaje mai sus cineva își usucă chiloții și o mână de șosete. Zdrențe decolorate se bălăngăne în aerul umed de seară. Mi se face lehamite, intru în bloc.
Urc sus, aprind aragazul să-mi încălzesc un pic oasele în bucătărie cu masa de seară. Prind cu colțul ochiului un bărbat ce stă afară ca un popândău cu gâtul întins. Studiază ceva, nu îmi dau seama ce. Stă în umbră și se uită insistent la ceva apoi o tulește. Nu mi-ar fi rămas pe creier, dar a doua zi când mă pun la masă ridic un pic capul și îl văd iar. A treia zi la fel.
Vederea curiosului devine rutină. Zi de zi, după ce ajung acasă arunc un ochi afară și el e acolo, stă pe întuneric în fața blocului și se uită la fereastra mea. Vine se uită și pleacă. Nu știu ce vrea, nu știu ce caută, ce inspectează, dar zi de zi e acolo, își face damblaua și pleacă.
Când vin de la muncă stau și eu să văd ce e atât de interesant. Nu e nimic. Poate că nu mă uit unde trebuie.
Nu poate să vadă nimic înăuntru, cu jaluzelele trase nu e nimic de văzut. Renunț și îmi petrec câteva minute admirând plăntuțele de pe pervaz. E mai ușor să-ți faci o idee de ansamblu de afară. Una trebuie învârtită și alta pusă mai la stânga, dar, în mare, pare în regulă. Poate ar mai fi loc de încă una.
Pentru o clipă mă gândesc că asta face și el, că vine și se uită la flori. Ar putea să fie un vecin. Poate se uită la flori și se gândește să-și pună și el. Cel mai probabil le urăște. Închipuirile astea trec repede, e ca o joacă a creierașelor plictisite. Oamenii singuri inventează povești să nu se plictisească.
Ajung în casă, trag jaluzelele. Mă așez în spatele lor cu lumina stinsă și îl urmăresc printre crăpături cum stă acolo și privește în sus. Stă lângă un stâlp de iluminat care nu a mers de 9 ani de zile, de când m-am mutat aici. Nu-i văd decât conturul, dar stă acolo, în fața blocului, în beznă și se uită la mine. Stăm ca doi proști și ne uităm unul la altul fără să ne vedem.
Ce vrea omul ăsta de la mine? Ar trebui să cobor pur și simplu, să văd ce vrea, la ce se uită?
Zici că sunt nebun. Nu are voie omul să se uite? E strada mea? Blocu’ lu’ mama? Pun pariu că asta mi-ar zice „Du-te, domne, de aici și lasă-mă în pace, nu mai poate omul să se odihnească două minute pe stradă că te urmărește pe tine!?”.
Scenarita e balada omului plictisit. Sufăr de scenarită la muncă și acum mă distrez cu ea și acasă, minunat. Nu are rost să mă mai gândesc, oricum nu aș avea ce să-i zic nenorocitului.
Am dat bani și pe niște perdele mai groase, de obicei trăgeam jaluzelele și gata, dar acum nu mai e suficient. Am cumpărat o perdea cu țesătură deasă după care să mă ascund mai bine.
Mi se înfiripă în cap o idee bolnăvicioasă: „Dacă vrea să mă fure sau... mai rău?”. Dacă vine în fiecare zi să mă verifice? Se uită când sunt și când nu sunt. Își notează: azi a întârziat, ieri a fost liber de la muncă.
Mă culc cu gândul ăsta în cap. Mă trezesc buimac, parcă am auzit ceva. Bâjbâi pe întuneric, ajung la ușă, trag de clanță, dar e închisă. Mă întorc în pat, dar trebuie să mă ridic din nou să verific dacă am lăsat geamul deschis. Stau la etajul doi, dar cineva ar putea urca, nu? Nu e ridicol?
*
Dacă el mă urmărește pot să-l urmăresc și eu. Cum ajung acasă mă pun la geam și îl aștept să vină. De obicei nu stă mult, sunt zile când doar se poticnește un pic lângă lampadar și pleacă mai departe. De la mine pare că se duce la intrarea principală. Ar putea să o ia și printre blocuri, să se ducă în spate la canal.
E un râu încastrat cu o apă puturoasă în spate. Ar trebui să o ia înot dacă vrea să treacă mai departe, podul pietonal e la mama naibii. Oamenii nu trec pe acolo din cauza mirosului, dar ce știu eu, poate omul are treabă la canal.
Dacă intră în bloc, mi-e vecin, numai că eu nu cunosc vreunul. Eu nu-i bag în seamă, ei mă lasă în pace, mie îmi convine. 9 ani în blocul ăsta și nu știu cum o cheamă decât pe sclifosita aia care are grijă să plătească toată lumea întreținerea. Hmm, ea l-ar ști.
Dacă are vreo problemă să vină să-mi spună! Să-mi spună că pornesc mașina de spălat la 5 dimineața, să-mi spună că trăncănesc scaunele în bucătărie, să-mi spună că-i zoiesc geamurile cu apa de la flori, orice, doar să-mi spună. Ehh, nu contează, dacă e din bloc și se zgâiește la mine, să se ducă dracu. Dar să vină să-mi spună care e problema.
Mai trece o zi și îmi iau și draperi. Sunt groase, aproape cât o pătură, cele mai întunecate din câte am găsit, un maroniu întunecat.

- 1 -

Vin acasă, dau drumul la TV și uit pentru câteva minute de omul ce mă pândește. Îmi permit să cred că azi nu a venit, că e totul în capul meu, că mi-am imaginat. Pentru o clipă, chiar cred că totul a fost în capul meu. Ajung să hotărăsc, de la mine putere, că omul nu mai poate să fie jos, nu are cum. Decid să scot un ochi, câtuși de puțin, ca să verific, nu are cum să strice o mică verificare.
Mă bag după draperie, dau ușor perdeaua la o parte și ridic cu un deget încet, milimetric, paleta unei jaluzele. Îmi las ochii să se obișnuiască cu întunericul și, într-un sfârșit, îl văd. E murdar și doar ochii îi strălucesc în întuneric. Cu cât încep să văd mai bine îmi dau seama că ceva e în neregulă. Mă privește, dar e întins pe jos. Încearcă să se ridice, dar renunță. Îmi face un mic semn cu capul, și-a deschis gura, cred că zice ceva. De ce stă întins pe jos? E bolnav, e beat? Ceva are, a pățit ceva, clar a pățit ceva. Rahat, numai asta nu-mi mai trebuia.
Poate i s-a făcut rău, a căzut și s-a lovit. Ar trebui să-l las să zacă acolo. Așa ar merita. Mă învârt, mă coiesc, mă ia mama dracu și mă hotărăsc într-un final să cobor, poate trebuie să chem o ambulanță.

- 2 -

Mă îmbrac în grabă și cobor cele două etaje să văd ce are omul. Am impresia că îmi fug treptele de sub picioare. Îmi bate inima în urechi ca o tobă, dar încerc să mă calmez.
Trebuie să-mi fac un plan. Mai întâi să-l întreb dacă vrea o ambulanță. Un infarct? Hai că nu sunt chiar toate de ambulanță. Poate s-o fi împiedicat în bezna asta nenorocită. Și-a sucit piciorul? Poate omu’ are doar nevoie să-l ridice cineva de jos. Parcă văd că e un moș oarecare din bloc și ajung să-l duc în casă și să-i dau un pahar cu apă. Bine, nu-i bai, o să am ocazia să-l întreb la ce tot se benoclează.
Rahat, doar de asta nu o să aibă chef. Omu stă să moară și vin eu să-l trag de limbă.
Ajung jos, nu văd pe nimeni. A dispărut fără urmă. E prea întuneric să văd ceva. Poate s-a târât pe undeva. Orbecăiesc pe jos, nu poate să se fi dus prea departe. Cât de stupid!? Nu pot să iau la pipăit tot cartierul.
Mă împiedic de o cărămidă, o iau de jos și întâmplător arunc o privire spre apartamentul meu. Înlemnesc. Cineva e la mine în casă. Se uită printre jaluzele la mine. Lumina este aprinsă și reușesc să-i deslușesc conturul, îi văd ochii. E muribundul ce stătea întins pe jos. A urcat la mine în apartament și culmea căcări, stă cu ochii beliți la mine. Asta trebuie să fie o glumă proastă. Jegul s-a dat lovit doar ca să-mi intre în casă și eu ca un dobitoc, ca un bezmetic, ca un cretin, am lăsat ușa deschisă.
Sunt un idiot. Un hoț mă pândește zi de zi și eu cobor din casă și îi las ușa deschisă? „Dar te rog, poftim!”.
Trebuia să mă prind. Și-a dat seama că îl văd, normal că și-a dat seama, și în loc să-mi spargă ușa ca ultimul hoț a încercat o manevră. A dat de ultimul bou de pe pământ și i-a ieșit.

- 3 -

Dau să fug în bloc, în lumina chioară de la intrare văd mai bine cărămida pe care am apucat-o de jos. E o cărămidă plină, coaptă, roșie și umedă. E veche, se vede că a stat mulți ani într-un perete însorit. Da, nu se mai fac cărămizi de felul ăsta, pun pariu că aș putea sfărâma și pietre cu așa ceva. Mă hotărăsc să o iau cu mine, să am cu ce să mă apăr când ajung sus.
Alerg cu suflarea tăiată, halesc câte 2-3 trepte odată numai și numai să-l prind pe nenorocit.
Deschid ușa și urlu „Ieși afară!”. Jegul nu zice nimic. Intru și mă pregătesc să-i dau una în cap. Cine dracu se crede, să-mi intre în casă!?
Caut peste tot și iar nimic, nicio urmă. Mă uit pe rând în bucătărie, în balcon și în baie, a dispărut. Privesc dubios dulapurile unde s-ar putea ascunde, le iau pe toate la rând. Deschid sertarul unde îmi țin banii, e în regulă. Dau o tură prin casă, dar nu cred că mi-a dispărut nimic. Dacă mi-a luat ceva, nu e nimic evident.
Nebunul se joacă cu mine? Mi-a arătat că poate să-mi intre în casă și s-a mulțumit cu atât. Dacă nu cumva...
Mă apropii precaut de geam. Îmi bag capul printr-un colț al draperiei, ca un șarpe și dau cât de ușor pot un petic de perdea la o parte. Îmi potrivesc ochiul printre două palete de jaluzea. E acolo?!
Jegul este acum jos, bine mersi. Cum pizda mă-sii?! Mă vede și ridică o mână din penumbră. Cârnatul, îmi face semn să cobor. Își bate joc de mine?! Intră și iese de la mine din casă după cum vrea mușchii lui? Se joacă cu mine. Crede că nu pot să-l prind.
Cum a trecut pe lângă mine? Nu a luat-o prin față, că pe acolo am coborât eu. Ori a luat-o pe lângă bloc și a urcat pe scările din spate, ori a escaladat blocul? Până la etajul doi? Cred că îmi pierd mințile.
Apartamentele din bloc sunt aliniate pe un hol lung flancat la capete de scări. Unele duc la ieșirea din față și celelalte la ieșirea din spate. Eu prin față el prin spate, aia s-a întâmplat. Nu-i bai, pot și eu să fac asta. O iau pe scările din spate, dacă dau de el pe scări e bine, îi dau în cap, dacă îl prind jos, e iarăși bine, îi dau în cap. Nenorocitul nu mai scapă.

- 4 -

De obicei, nu e nimeni pe scările din spate. Nu ai unde să te duci dacă ieși pe acolo, e doar bătătorul de covoare și canalul.
Ies prin spate, ocolesc blocul și ce să vezi, omul nostru este într-adevăr jos. Soiosul împuțit stă și păzește ieșirea principală. Nici nu îmi vine să cred, mă așteaptă bine mersi. Mă apropii de el tiptil, simt cum îmi urcă un val de sânge în cap. Nu mă aude, nu cred că mă aude, eu îmi mai aud doar bătăile inimii în urechi. Sunt la 20 de pași distanță, înghit în sec. Ca să mă apropii mai mult, trec pe iarbă. Tiptil, 10 pași, e aproape nemișcat, se uită în sus, îmi oferă creștetul capului pe tavă, vrea să-l lovesc în chelie. Bate un vânt din partea lui și simt un miros groaznic, o putoare incredibilă ce vine din el. Ceva slinos pare să-i curgă pe tot corpul. Simt o venă pulsându-mi frenetic pe tâmplă. E momentul pe care îl așteptam. Strâng cărămida atât de tare că mi-au albit degetele. Sunt atât de aproape că văd cum îi tremură un mușchi pe gât, vrea să se întoarcă!
Nu mai pot să mă apropii. Acum e momentul! Arunc cărămida spre capul urmăritorului, nu mai apucă să se întoarcă. E suficient. Un sunet groaznic. Cade cu fața la pământ. Fac un pas în spate, mă retrag și simt cum trece peste mine un fel de relaxare, o moleșeală. Am scăpat. Angoasa pe care am simțit-o zile în șir a dispărut.
Încordarea a fost înlocuită de o toropeală, îmi e cald, respir greu, mă sufoc. Realizez enormitatea a ceea ce am făcut. Din încordare o dau în tremurat, mă ia ba cu rece, ba cu cald. Nu mai pot să stau locului, tremur. Ce urmează?
Dacă m-a văzut cineva, am dat de dracu. Nu mai pot să stau aici. Dacă mai stau cineva cu siguranță să mă vadă. Dau înapoi ușor, mă hotărăsc să o iau înapoi pe unde am venit, până la urmă nimeni nu folosește scările din spate.

- 5 -

Mă ascund în casa scării și ascult. Tot blocul e mort la ora asta, e liniște. E atât de tăcut că îmi aud respirația ca o vijelie venită din piept. Trebuie să încerc să mă calmez. Vin ecouri bizare de pe scările neumblate. Fiecare respirație se lipește și se multiplică pe pereți. Îmi tai respirația la jumate, ascult. Nu, nu e nimeni, aud doar zgomotele făcute de mine.
Este o prostie să mai aștept, fie mă reped spre apartament și mă rog să nu mă bage în seamă vreo babă chioară, fie mă întorc și rezolv cumva cu mortul.
Unu și cu unu fac doi, nu pot să-l las în stradă. Cât de tâmpit poți fi, o să vină poliția, boule! Am lăsat vreo urmă? Amprente pe cărămidă? Urme de pantofi prin iarbă? Dacă îl las acolo, o să vină, o să discute cu noi, o să investigheze. O să vadă în ce stare mă aflu și o să-și dea seama. Chiar dacă nu m-a văzut nimeni, chiar dacă nu au nicio dovadă, tot o să stea cu mine, acolo, într-o cămăruță întunecată, până le spun ceva și apoi... tot. Dacă îl iau de acolo nu o să vină nimeni, nu o să sune nimeni la poliție.
Trebuie să scap de mort, măcar să-l iau din fața blocului, să câștig niște timp.
Îmi iau inima în dinți și mă întorc. Ies prin spate, mă strecor pe lângă bloc, am grijă să stau în cele mai întunecate umbre. Pășesc timid pe pământ, sunt conștient că nu trebuie să las urme. Rahat, de găsit urme o să găsească indiferent ce fac, trebuie să nu le dau motive să le caute.
Îl găsesc cu fața în sus. Mă gândesc prostește că poate nu a pățit nimic, poate nu l-am lovit atât de tare. Pare că doarme, are ochii închiși și e murdar pe față. Are nasul rupt și îi curge sânge din nas, din cauza asta îmi ia ceva timp să-l recunosc. În beznă, întins pe jos stă un om care îmi seamănă la perfecție. Dacă trec peste murdăria lui generală ar putea să-mi fie frate, ar putea să-mi fie geamăn. Până și hainele de pe el sunt identice cu ale mele. Cum dracu!?
Încerc să-i iau capul în mână, îl simt moale acolo unde ar trebui să fie tare. Îi simt părul ud și slinos. Craniul este zdrobit. Geamănul, clona, orice ar fi, trebuie să fie mort. Nu am timp să mă gândesc la tot ce înseamnă asta. Trebuie să-l iau de aici, până nu ne vede cineva. Îl iau ca pe un prieten beat și îl târăsc până în spatele blocului.
Pericolul eminent a trecut, nu trece nici naiba pe lângă canalul ăsta împuțit, dar nu pot să-l las aici. Canalul este singura soluție. Îl arunc în canal și de acolo are apa grijă de el.
Îl duc până la râul încastrat și-l arunc. Ce să vezi, surpriză! Mortul pică și stă bine mersi pe malul de beton, fără nicio intenție să se rostogolească până în apă. Sar după el pe betonul înclinat și îl port în brațe. Intru cu el în apa puturoasă ca să fiu sigur. Îl las jos în mâl, dar sper să-și găsească alt loc unde să putrezească.
Pot doar să mă rog la ploaie. Dacă plouă râul o să se umfle și o să-l ia de aici, dacă plouă să spele urmele de pe trotuar. Vremea asta mizerabilă o să mă ajute, important e că am scăpat de cadavru. Dacă nu-l găsesc aici nu o să aibă motive să se uite tocmai la blocul meu. Râul trece prin tot orașul, cine să-și dea seama de unde a venit?
Cred că am scăpat. O Doamne, chiar am ucis un om și l-am aruncat în canal? Oare chiar era om? Să se termine odată noaptea asta.

- 6 -

Urc pe scările din spate. Am grijă să nu mă vadă nimeni, să nu atrag atenția, dacă mă vede cineva în halul ăsta o să intre la bănuieli. Mai bine să nu mă vadă nimeni.
Și nu e nimeni, nici măcar cineva să-și ducă gunoiul la gheenă. Ce noroc, ce viață.
Mă cuprinde un presentiment ciudat. Privesc perdeaua trasă și mă îndrept spre ea. Am grijă să o trag la loc încet. Dar vreau să și verific. Vreau să fiu sigur că nu am lăsat din greșeală ceva în spate, să nu fie ceva pe jos care să mă bage în belele.
Mă apropii de geam și... e acolo jos. Iar de data asta se uită fix la mine. Îl recunosc imediat, e încă un eu, încă o copie. Își ridică capul și se uită sfidător la mine. Mă retrag. Nu mă mai surprinde nimic în seara asta.
Normal că sunt mai mulți, dacă a fost unul, de ce să nu fie mai mulți. Toți oamenii de pe Pământ sunt „eu” și au venit să mă vadă în seara asta.
O iau pe scări calm, încerc să-mi ordonez ideile în cap. Să-mi formulez un plan. Ce să-i zic? Mama naibii de plan, o să vorbesc cu el și atât. O să-l întreb frumușel ce naiba vrea de la mine.

- 7 -

Scot capul pe ușa blocului, dar mă opresc înainte ca balamalele alea ruginite să-și înceapă cântecul. Scot capul câtuși de puțin afară, așteptându-mă să-l văd acolo pe al treilea sau al patrulea, dar s-a evaporat. Apar și dispar ăștia ca muștele.
Mă uit în stânga și în dreapta, nu văd nimic. Mă întreb dacă și copia din râu s-a evaporat? Nu par să stea locului.
Ridic privirea, la geamul apartamentului meu îl văd pe al patrulea sau al oricâtelea o fi. Mă privește fricos. Mă mișc cât pot de încet, să nu-l sperii. Îi zâmbesc și îi fac semn să coboare. Dispare dintr-odată de la geam.
Ok, bun, îl aștept, poate coboară.

- 8 -

Stau aștept și aștept și nu mai apare. O fi dispărut pe scări. S-o fi reîntors de unde a venit. Indiferent, nu mai plec de aici. Dacă nu mă mișc o să apară unul din ei lângă mine și toate astea o să aibă o explicație.
Sau poate că nu, de ce ar avea vreo explicație? Poate o să vină, o să pocnească din degete și atunci o să dispar eu. Trebuie măcar să încerc să vorbesc cu unul. Probabil și ei sunt la fel de confuzi ca mine.
Eu credeam că e un singur dobitoc care vine și se uită la mine la apartament. A fost doar unul sau a fost în fiecare noapte câte unul? Câți au venit s-au uitat și au dispărut până să dea colțul?
Ridic capul și mă uit iar la geam. Dacă reușesc... aud pași în spate, ceva mă lovește în ceafă.

- 9 -

Cad în nas. Cred că l-am rupt. Durerea asta mă trezește. Încerc să mă ridic, dar este imposibil mi-am pierdut toată puterea din mâini și din picioare. Reușesc să mă întorc pe spate. Nu mă doare nimic, dar am o senzație bolnăvicioasă de vertij. Când îmi ridic capul îmi pierd vederea. Cu fiecare centimetru de altitudine vederea mi se îngustează până dispare cu totul.
Renunț să-mi mai ridic capul. O să stau aici liniștit. O să vină până la urmă cineva să mă ajute. Îmi întorc capul și ce să vezi, lângă mine stă bine mersi cărămida cu care m-a lovit în cap.
O privesc tâmp. Un fior bolnăvicios trece peste mine, îmi vine să vomit. E aceeași cărămidă cu care l-am lovit eu pe ăla? Cum dracu mi se întâmplă mie asta. Eu voiam doar ca lucrurile să stea la locul lor, muncă, acasă, somn, muncă, acasă, somn, eram perfect mulțumit cu rutina.
Dacă e aceeași cărămidă... cum necum, am reușit să-mi dau singur în cap cu ea. Dacă nu sunt clone, extratereștri sau gemeni? Dacă tot timpul am fost doar eu? Dacă toți ăștia pe care i-am urmărit am fost eu?
Sus la fereastră văd cum se mișcă o jaluzea. Așa început! Idiotul o să mă vadă întins aici și o să coboare să mă ajute. Trebuie să mă dau la o parte. Dacă nu mă vede totul o să fie bine. Încerc să-mi mișc picioarele, dar degeaba, picioarele nu răspund la comenzi. O amorțeală paralitică îmi curge prin corp. Dacă lucrurile se repetă, o să crăp până vine idiotul ăla să mă... Era mort când l-am dus la canal? O Doamne, dacă nu era mort? Dacă l-am înecat?
Mă uit iar sus, văd cum se foiește în spatele jaluzelelor. Acum m-a văzut sigur. Nu am decât o singură șansă să mai opresc toate astea. Trag aer în piept și încerc să urlu, însă ceva îmi trosnește în ceafă. Pe gură îmi mai ies doar două șoapte „Nu coborî”.

- 10 -

Lumina se stinge.

Notă:

Acest mister are loc într-o buclă temporală. Povestea se desfășoară circular ca într-o cochilie de melc. Am numerotat părțile poveștii pentru a fi mai ușor de urmărit. Povestea are un singur personaj și-l voi identifica după partea de poveste în care se află.

1 - personajul îl vede pe 9 întins pe jos în fața blocului.
2 - personajul coboară pe scările din față, străinul a dispărut, dar îl vede pe 6 la fereastră.
3 - personajul găsește cărămida și urcă sus pe scările din spate, ajuns sus îl vede pe 7 jos. 7 îi face semn să coboare.
4 - personajul coboară și îl lovește pe 8 în cap și se ascunde în casa scării din spatele blocului.
5 - personajul stă ascuns în casa scării din spatele blocului (acesta este momentul când 1 îl vede pe 9). Se hotărăște să-l ia pe 10 din fața blocului și îl aruncă în canal.
6 - personajul ud și murdar de la canal urcă sus pe scările din spate. Îl vede jos pe 2.
7 - personajul coboară convins că trebuie să vorbească cu una din copii. Îl vede pe 3 la geam și îi face semn să coboare.
8 - personajul așteaptă una din clone să iasă pe intrarea principală, dar este lovit în cap pe la spate de 4.
9 - personajul se întoarce cu fața în sus. Îl vede pe 1 la geam și încearcă să-i spună să nu coboare.
10 - personajul și-a pierdut cunoștința, el este purtat de 5 și aruncat în canal.

Fotografie de Jan Steiner
English version: In the shell

Read More »

Sânge ruginiu

La capătul unei hale lungi stătea omul ăsta într-o salopetă gri cu mâinile murdare ridicate deasupra capului, meșterind la aparatul său, o mașină de planșee. Mașina de fier modela, strângea, presa, plia, tăia și decapita planșee după bunul plac. Amplasată în ultimul rând de lucru era prea grea să fie mutată de colo colo, așa că fusese uitată în capătul halei împreună cu toate vechiturile. Rulmenți înțepeniți, curele de transmisie tocite, planșee rebut, cutii de ulei și perii de sârmă înconjurau mașina dintr-o parte într-alta.
Bărbatul încărunțit întindea unsoare peste traseul unei roți melcate. El lua drăgăstos din căpușul palmei vaselină pe degete și mângâia fiecare loc unde fierul urma să se atingă de fier. Mecanicul bibilea mașina la fel cum o mamă își îngrijește copilul. Fiecare piesă avea șpilul ei, toate pozițiile aveau chichițele lor, nimic nu mergea de-a binelea și din prima.
Mecanicul îi scoase dinții de tracțiune și începu să-i frecangească cu peria de oțel. Nu se opri din frecat până când nu dădu transpirația peste el. Se șterse de sudoare și cu aceeași cârpă murdară lustrui piesa metalică punând dinții la loc.
Luă în gură capacul unei cutii de ulei și turnă ușor în rezervorul de ungere. Mișcă manual angrenajele așteptând să vadă o peliculă strălucitoare de lubrifiant peste toți dinții de fier. Verifică cu mâna acolo unde nu-i ajungea privirea. Își scoase mâna înnăclăită, mulțumit de rezultat. Bărbatul lucra cu grijă, acordând mașina ca un pian. Orice zgomot neobișnuit ar fi trădat o problemă.
Mulțumit de treaba făcută prinse la loc panoul de metal înapoi în pieptul mașinii. Înșurubă panoul în doar două șuruburi, știind că următoarea pricină tot de acolo avea să vină.
Deschise o bere și sorbi mândru. Cu o sticlă maro într-o mână și cu o rufă murdară în cealaltă, mecanicul ștergea mașina de dâre de ulei. "Mai bine să curgă pe dinafară decât să nu aibă pe dinăuntru", gândi bărbatul. Oricum nu avea să fie suficient, mașina cerea tot timpul mai mult.
Bătrânului îi trecea aer cald prin părul grizonat și îi scăpă o înjurătură printre dinți. Privi încruntat gura de ventilație ce nu mai făcea față căldurii.
Din spate, veni val vârtej din celălalt capăt al halei un bărbat stors într-o cămașă necălcată. Bărbatul neras avea pe față o expresie de sictir.
— Domn' inginer, mecanicul își salută șeful.
Inginerul se făcu că nu-i vede berea și îl bătu pe umăr.
— Ce zici Ioane, o să meargă?
— Merge, spuse încrezător mecanicul.
— Avem de muncă, Ioane.
— Foarte bine, merge vă zic.
— Nu e bine, futu-i mama mă-sii, că am comenzi pentru toate mașinile și astea noi dau rateuri de nu te văd. Pun proba, reglez și în 5 minute e decalibrată, pun iar proba iar reglez merge 5 minute și se oprește.
— E de la căldură, dau buleli la cald.
— Antichitatea asta e singura care mai merge pe febra asta.
— Da, domn inginer, chiar voiam să vă spun, nu suntem la plajă, poate ar fi bine să opriți aerul.
Inginerul dădu gânditor din cap și îi dădu vestea proastă.
— Măgăreața o să pice pe tine.
— Adică?
— Tu și scula asta bătrână trebuie să ne scapi. Am comandă mare, Ioane. Pot să mai trag de timp, dar trebuie să le și dau ceva. Tre să stai călare pe ea până își revin putorile astea noi.
— Aha, răspunse laconic mecanicul.
— Îți mai aduc un băiat.
— Pentru ce?
Inginerul uscat se întoarse cu spatele și repetă rânzos.
— Îți mai aduc pe cineva, mama dracu'.
Mecanicul trase pârghiile de control afară cu totul. Le inspectă și le fixă la loc cu rigla de măsură. Aruncă o planșă zincată pe patul de lucru și dădu drumul la mașină. Mașina trosni mecanic peste planșeu. Mecanicul mustăci nemulțumit de rezultat, mașina făcuse o cută de-a lungul liniei de tăiere. Bătrânul scărpină marginea ridicată cu unghia, apoi scoase o șurubelniță și răzui un șanț de refulare înnăclăit. Nici foile de metal nu mai voiau să stea întinse de la căldură. Încă un trosnit și planșeul era tăiat în două. Bătrânul măsură indicația de tăiere și contemplă rezultatul.
Simți o privire pe ceafă și se întoarse nervos. Un băiat tânăr îi aduse un braț de tăblii.
— Ziua bună, v-am adus modelele de lucru.
— Lasă-le jos.
Băiatul puse grijuliu mormanul de matrițe lângă mașină și-l așteptă pe mecanic să se întoarcă.
Bătrânul desfăcu o lamă din clame și apoi umblă la câteva șuruburi de prindere. Ieși din burta mașinii cu o lamă de ghilotină. O încercă cu unghia.
— Ce mai vrei? Îl întrebă pe băiat văzând că nu pleacă.
— Păi, domn inginer mi-a zis ...
— Ce ți-a zis? Vezi-ți de treabă, hai.
Bătrânul fixă lama la polizor și începu să o lucreze. După câteva minute puse lama la loc și aruncă o privire peste formele lăsate de băiat. Noile șabloane aveau forme ciudate, complicate. Mașina nu fusese gândită pentru așa ceva. Bătrânul mârâi printre dinți și puse primul șablon pe patul de lucru.
Măsură și setă pârghiile de control în noile poziții, apoi împinse două pene de fier să forțeze mașina să lucreze cu formatul dificil. O ascultă grijuliu. Prima planșă ieși prost. Slăbi riglele, lăsând un mic joc mașinii să-și aleagă singură drumul. A doua planșă ieși mai bine.
Din capătul celălalt al halei se auzi o întrebare urlată.
— Ce zici Ioane, o să meargă?
„Toate mizeriile ajung la mine”, gândi mecanicul. Ignoră întrebarea și continuă să privească de la mașină la tablă și de la tablă la mașină, căutând o soluție.
Era capabilă, trebuia doar gâdilată cum trebuie. Numai el știa ce îi place. Mașina mânca odată planșee ca pe pâinea caldă, dar acum cu modelele astea nici moșul nu știa dacă o să facă față. Munca devenise tot mai dificilă, trebuia făcut un plan de lucru din mai multe treceri pe când cele noi făceau treaba de la un cap la altul automat. Ce să faci? Toți doreau lucruri din ce în ce mai complicate, care mai de care mai fistichii. Ion și mașina lui fuseseră abandonați în fundul halei, iar restul fabricii îi aștepta pe amândoi să moară de bătrânețe. "Baba" mai lucra acum doar ce le scăpa celorlalți, comenzi mici și fără pretenții.
Muncise destul Ion și mașina lui, zeci de ani trăseseră împreună la planșeele de zinc. Mașina nu mai avea acuratețea de altă dată, se tociseră clamele de prindere și zimții pentru pași. Rămăsese să lucreze cu volanta de rezervă, dar nu mai conta, Ion trebuia să se pensioneze și mașina lui, mai bătrână ca moartea, trebuia și ea pensionată.
Odată cu plecarea lui avea să ajungă fier vechi. Își făcuse treaba bine, dar acum era piesă de muzeu.
— Nu se mai fac ca pe vremuri. Poate e mai bine așa, să nu se chinuie și alții, șopti bătrânul.
— Ioane, măi, ți-am adus un băiat. Unde e?
Bărbatul dădu din umeri.
— Ioane, băiatul nu e prost. E tânăr, vrea să învețe. L-am mirosit, e pui de mecanic.
— Și ce să fac eu cu el?
— Mașina asta nu era pentru doi?
— Era.
— Păi și atunci ce dracu? Ia și învață-l.
Șeful plecă și tânărul tăcut apăru iar în spatele lui Ion. Mecanicului simții cum îi crește o pată de transpirație pe spate și se întoarse.
— Băi puștache, fă și tu niște zgomot când te miști. O să-mi crape inima cu tine.
Băiatul tăcu iar Ion îl privi de sus până jos. Îi lipsea prima falangă de la arătătorul mâinii drepte.
— Stai jos. De ce mi te-au adus pe cap?
— Să vă ajut dacă mașina mai cere un om.
— Mașina asta mai avea nevoie de un om și acum 10 ani, dar azi s-au găsit să mi-te aducă. Nu am nevoie, mă auzi? M-am descurcat până acum și o să mă descurc și de acu încolo.
— Și ... am auzit că faceți anii, îndrăzni băiatul.
— Ei nu mai spune, mă bucur că m-ai anunțat, nu știam.
Ion îl privi dând tăcut din cap, băiatul îi vorbise drept.
— Fă ordine pe lângă mașină să nu ne împiedicăm de toate vechiturile astea. La noapte îi dăm drumul.
— La noapte?
— Nu ți-a zis șef-tu? Acu asculți de mine. Lucrăm la noapte, pe răcoare.
Băiatul se puse pe adunat. Făcu grămezi ordonate din toate ruginiturile și apoi mătură.
— Cum te cheamă puștiu? Cum îți zic ăștia?
— Andrei, dar îmi zic Pianistu, spuse băiatul arătându-i mâna rablagită.
Pe bătrân îl bufni râsul.
— Bună, futu-i în cur de lepre, se pricep la porecle. N-o să-ți zic așa, dar nici tu să nu mă iei cu dumneavoastră, Ion și atât.
— Bine ... Ion.
— Mai cu gâlme, dar îți trece.
Bătrânul luă unul din modele și îl puse pe masa de lucru. Ajustă riglele și învârti o roată cu mâner. Manivela trecea mașina prin toți pașii de lucru. Mecanicul învârti tandru pârghia așteptând o trosnitură finală ca apoi să grăbească pasul curios de concluzie. Rând pe rând, mecanicul luă fiecare foaie studiind rezultatul. Când trecu prin tot brațul de modele se întoarse la Andrei cu un zâmbet ștrengăresc.
— Ști care e partea bună cu statul în fundul uzinei, Andreiaș? Ești mai aproape de ieșire. Hai la o țigară. Fumezi?
— Nu prea.
— Mai bine, tu chiar poți să te bucuri de aerul nostru industrial.

*

Era o zi caniculară afară, în orice direcție ai fi privit aerul venea spre tine în valuri. Bătrânul apăsă asfaltul și simții cum i se înmoaie sub picioare. Pe stradă camioanele erau trase pe dreapta, așteptând răcoarea serii să-și continue drumul. Ion se retrase într-un colț umbros și își aprinse o țigară.
— Ce zici? întrebă moșu.
— E mai bine afară, pot să-mi folosesc și eu plămânii.
— E uscat de aia poți să răsufli. Lasă că pleacă bulangii ăștia și seara derulăm ușa mare din spate. Climatizarea o merge la aparataje, dar la noi iocu.
Din spate ieși inginerul ținând în mână modelele test făcute de Ion. Plesni ușa și îl căută cu privirea pe mecanic. Chiorât de lumină își făcu mâna cozoroc încercând să-l găsească.
— Ioane, m-am uitat, aerul e copt, nu mai face față oricât am vrea. Am deschis unul și se topeau firele în el. Nu știu ce pizda mă-sii să mai fac, a rămas să ne băgăm în pământ după cârtițe.
— În regulă, v-ați hotărât care sunt mai importante? Lăsați la mine pe astea urgente. Baba nu se poticnește la căldură. Eu și copilu' rămânem în noaptea asta să le facem.
Inginerul privi modelele de test.
— Or să stea mai drepte la noapte, spuse Ion privind și el planșeele.
— Ia mai mult de o noapte Ioane.
— Cât o lua.
Inginerul dădu din cap fără să zică nimic, mâna cu care își freca bărbia ajunse să-l scarpine la ceafă. Își făcea niște calcule.
— Bine, liber până diseară.

*

Mecanicul și ucenicul se întoarseră în hală. Aerul era îmbâcsit cu ulei încins și motorină. Ca un rac într-o supă, mecanicul se târî până la o băncuță de lemn și se întinse pe ea. Își mototoli salopeta sub cap în formă de pernă.
— Ar fi bine să prinzi și tu o ațipeală, la noapte tragem.
Băiatul îl privi curios pe bătrân, nu ar fi putut adormi la ora asta nici plătit, își căută de muncă în altă parte.

*

Cu venirea serii cei doi se puseră pe treabă. Andrei încărca planșeele pe o parte, iar Ion le ridica pe cealaltă, verificând din când în când modelul, ajustând din mers.
— Suntem furnici într-o mare colonie, Andreiaș, îi spuse bătrânul deasupra zgomotului. Când ești furnică sunt sacrificii de făcut. Trebuie să-ți rupi spatele, să te doară toate alea, pentru colonie.
— Asta e viața de furnică?
— Păi, nu cărăm noi lucruri de colo colo? Așa am acoperit pământul.
— Și dacă nu vreau să-mi rup spatele?
— Ai fi putut fi greier, dar n-a fost să fie. Noi ăștia de aici suntem furnici, ăia de sus sunt greieri, stau pe crăci ca pe oase și se uită flămânzi la noi.
— Și e corect?
— Cine a zis că e corect? Eu doar spuneam că suntem furnici.
— Și e vreo scăpare din viața asta de furnică?
— Nu cred, nicio scăpare. Avem de îndurat și atât. O să ne bucurăm și noi după ce crăpăm, atunci o să treacă durerile.
Bărbații munciră toată noaptea ocazional luând pauze de țigară. Odată cu venirea dimineții mașina începu să mârâie nemulțumită. Mecanicul privi ultimul teanc de planșee când lumina începu să săgeteze hala.
— Gata puștiu, nu mai pune. Ia-le pe astea în față și du-te acasă. Termin eu.
Andrei luă teancul și ezită la plecare. Bătrânul îl salută cu spatele întors.
— Vezi cum faci să dormi.
— Dorm și în picioare după noaptea asta.
Mecanicul privi mașina, își suflecă mânecile și desfăcu panoul de metal ce se ținea în două șuruburi.

*

Revenit odată cu seară Andrei îl găsi pe bătrân moțăind pe băncuță cu șapca pe față. Se uită lung la panoul deschis și își întinse gâtul înauntru inspectând mațele mașinii.
— Vezi că te mușcă de nas, îi spuse bătrânul de sub șapcă.
— Voiam să văd ce meșterești mata la ea.
— Să te bucuri că nu tre să-ți bați capu, momentan astea sunt migrenele mele. O să vină și vremea ta, stai liniștit.
Munca în a doua noapte intră într-un ritm familiar, mai ușor. Băiatul dorea să pună mai multe plăci, să dea drumul la viteză. Bătrânul îl temperă privindu-l pe deasupra ochelarilor. La fiecare câteva plăci mecanicul scotea o riglă și măsura tăieturile oprindu-l și pe Andrei din muncă.
— Baba o ia pe arătură încetișor, îți scapă de sub mână fără să-ți dai seama. Să nu ne trezim la sfârșit că am muncit de pomană.
Mecanicul studie ultimul planșeu și se încruntă.
— Uite, iar bătrânul îi arătă marginea tăiată.
— Da.
— Și o auzi cum face?
— Nu știu.
— Vrea să dea rateuri.
Andrei își ciuli urechile și ascultă, apoi puse mâna pe mașină, imitându-l pe bătrân.
— Îți formezi și tu urechea după ce îți toacă asta câteva luni în cap. Du-te și ia niște ulei din hala mare.
— Bine, iar băiatul o luă grăbit spre cealaltă hală.
— Ști de care, da? Să nu te prind că le iei uleiu din bucătărie.
— Haide, domnu' Ion.
— Lasă, lasă că știu eu.
Băiatul ajunse la jumătatea drumului, dar se hotărî să se întoarcă să ia totuși o canistră ca model. Se întoarse în hală și îl văzu pe bătrân cu mâna suflecată în mașină.
— Ce faci? Ți-am zis să pleci!
— Ce s-a întâmplat?! Să vă ajut!
— Pleacă de aici!
Băiatul se apropie și-i văzu mâna întinsă rigid în mațele mașinii. Printre degetele bătrânului curgeau șiroaie de sânge peste un cuplu de pinioane. Sării să-l tragă afară.
— V-a prins?!
Bătrânul se desprinse și îi trase o palmă trântindu-l pe băiat la pământ. Luă una din rufele murdare de lângă mașină și își legă mâna.
Băiatul rămase la pământ mut. Picături de sânge îi stăteau înțepenite pe față. Bătrânul se puse în cur pe băncuța de lemn, ținând strâns rufa în care se înfiripau acum nuanțe rozacee.
— Tu nu asculți niciodată?
— Ce făceai, nea Ion?
Bătrânul își scărpină fruntea cu unghia degetului mare, încercând să-și găsească cuvintele. Privi mizeria de pe unghie și se șterse pe salopetă.
— Vrei să le ști pe toate, bine, foarte bine. Dacă vrei să muncești pe mașina asta, să ști. Asta nu vrea doar ulei, vrea și sânge.
— Nea Ioane, a dat sminteala în mata?
Ion zâmbi. Luă un lanț de transmisie în mână și începu să-i numere inelele ca pe un șirag de mătănii.
— Să te uiți acum cum toarce. O să meargă bine o perioadă. Trebuie lubrifiant uman, când e nevoie ciupesc o venă și merge strună. Asta nu cere atâta ulei cât cere suflet. Hai treci, treci și uită-te să vezi cum merge.
— O să caleze.
Planșeele scuipate afară erau din nou perfecte, o peliculă arămie era întinsă pe toată marginea tăiată. Mașina termină materia primă, iar Andrei se ridică și mai adăugă câteva maturi pe masa de lucru. Fiecare planșeu scuipat era impecabil.
Bătrânul se lăsă pe spate păsuindu-l pe băiat să se convingă singur. Andrei, cu ochii cât cepele, punea tot mai multe maturi la lucru, iar mașina mergea din ce în ce mai repede.
— Cum dracu? șopti Andrei văzând că mașina prinde viteză.
Andrei se apropie de bătrân iar el îi făcu semn să se așeze. Căzu lângă mecanic privind nedumerit mașina ce toca domol planșee.
— O să meargă singură un timp, stai liniștit.
— Cum?
— Păi n-ai văzut, am stors o cană din mine acolo înăuntru. Știe ce are de făcut.
— De cât timp faci asta? Andrei se întoarse privindu-l îngrijorat pe bătrân.
— Auzi tu, de cât timp, dintotdeauna, de când am moștenit mașina. Mi-a arătat și mie ultimu unchiaș. Asta a mers cu sângele la toți care au lucrat la ea. Mașina asta ne are pe toți acolo înăuntru, până la ultimul.
Andrei se ridică parcă mușcat de fund și îl privi lung pe bătrân.
— Eu n-o să fac asta.
— Ți-a cerut cineva? E mașina mea, mă ocup eu. Când oi avea și tu mașină atunci poți să-i faci ce vrei. Poți să te piși în ea!
Băiatul plecă nervos luând matrițele scuipate afară.
— Le duc în față.
Munca fu ușoară în noaptea aceea, mașina mergea neîntrerupt. Andrei o alimenta și se retrăgea în spate așteptând catastrofa. Fum, foc, mașina ruptă pe din două, dar nimic, nu se întâmplă nimic. Era imposibil, mașina mergea mai bine ca niciodată. La cum mergea acum putea fi operată de un singur om. Moș Ion nu avea nevoie de altcineva atâta timp cât avea sânge în vene.
Cu venirea dimineții mormanul de planșee făcute era dublu față de ziua anterioară.
— Merge ca o mașină nouă, spuse circumspect tânărul.
— Mâine o să meargă mai bine. Abia s-a dezmorțit, o să-ți arăt ce poate să facă.

*

A doua zi după ce toți muncitorii din prima tură plecară acasă, bătrânul își desfăcu bandajul și se scobi în sângele închegat cu un cuțit. Apăsă tare în crustă până o crăpă în două și câteva picături căzură la baza mașinii. Ofrandă slabă. Lărgi rana învârtind cuțitul și lăsă loc unui șirag vișiniu să se prelingă în burta mașinii.
— Ioane.
— Stai liniștit, nu-i mare brânză.
Sângele era presărat înăuntrul mașinii binecuvântând-o cu mișcare și inteligență. Un miros sălciu de ulei încins amestecat cu sânge umplu hala. Andrei se întoarse cu spatele încercând să-și stăpânească un puseu de vomă. El se aruncă pe lanțul ușii secționale trăgând de el nervos. Cu ușa complet deschisă aerul nou reuși să-l înlocuiască pe cel vechi.
— Gata, am terminat, spuse bătrânul strângând un bandaj peste rană. În seara asta depășim mașinile din hală.
Andrei se puse pe treabă, iar bătrânul se retrase pe bancă privind în gol, prin mașină, undeva departe. Bătrânul zâmbea absent. Mașina, flămândă după muncă, căuta să rumege și să scuipe tot. Mișcările mecanice nătângi de la început se transformaseră în mișcări fluide, iar teancurile de lucru se topeau unul după altul. Mașina mergea atât de repede că avea din nou nevoie de doi oameni doar ca să-i facă față. Bătrânul i se alătură lui Andrei cărând planșeele terminate.
Andrei munci fără cârteală. Transpirat și obosit moșul îl trase după el pe bancă să ia o pauză.
— E o bestie, scuipă obosit Andrei.
Bătrânul dădu din cap, dar nu dorea să vorbească urât de mașină.
— De ce nu-mi spui cum ai scăpat de degetul ăla?
Băiatul își frecă degetul scurtat pe cicatrice ca și cum l-ar fi mâncat pielea.
— O mașină din hala mare.
— Nu te-a plăcut, dacă te-a mușcat în halul ăsta.
— Mi-am băgat mâna când nu trebuia, atâta tot.
— Ascultă, toate mașinile astea au suflet. Sunt ca femeile, nu râde, e adevărat, unele sunt bune și altele nebune. Dacă vrei să le faci să meargă trebuie să te înțelegi cu ele, să le dai ce le place.
— Să tai în carne vie?
— Tre să înveți să asculți, să fi atent la ce vor, să înveți să le citești. Nu e suficient să ai mână de mecanic, trebuie să ai și ureche și ochi. Înțelegi?
Moșu' continuă șoptit dorind parcă să păstreze secretul.
— Poți să scapi de ea dacă vrei, le spui la toți că s-a stricat, oricum nu știe nimeni s-o muncească. O să-ți găsești loc în altă parte, ești tânăr, ai tot timpul să prinzi altă muncă.
— Nea Ioane, mi-am pierdut juma' de deget la cealaltă mașină și m-au aruncat aici cu mata, crezi că mai vrea cineva să mă țină?
— Să lucrezi încet. La început să faci încet și bine. Să înveți fiecare pas și să înțelegi de ce se face. O să te ierte dacă te miști încet, dar iese bine. Viteza o prinzi din mers, bombăni bătrânul luându-și iar locul la mașină.

*

Săptămâna trecu pe nesimțite, Ion stropi mațele mașinii noapte de noapte avându-l pe Andrei paznic în spate.
Când veni vremea ca bătrânul să-și scoată mâna pentru ultima dată din mașină băiatul scoase o batistă curată cu care îi strânse încheietura. Andrei îl pansă pe bătrân înghițind în sec. Ion, prea moleșit să protesteze, îi zâmbi băiatului.
— Mămos mai ești.
— E mult, Ioane. Te-ai stors cu totul.
— În seara asta terminăm. Le-am arătat la toți de ce suntem în stare, nu?
— Da, Ioane.
— Nu mai ofta ca o muiere, terminăm până dimineață și facem de râs toată hala. Toți taie frunze la câini și noi muncim.
Ion turnă apă dintr-o sticlă de plastic turtită într-un ibric și îl puse peste motor.
— Fac o cafea. Îți pun și ție?
Andrei îl privi tăcut pe bătrân cum își târa picioarele de colo-colo.
— Îți fac și ție, concluzionă bătrânul căutând încă un plic de cafea.
Apa din ibric începu să bulucească pe pereți, iar bătrânul turnă cele două plicuri înăuntru. Învârti în ibric căutând cu privirea două recipiente. Întoarse două căni dintr-un sertar și suflă praful din ele, apoi turnă cafeaua.
— E cald, dacă mai bem și fiertura asta transpirăm ca porcii.
— Trebuie să bem cald ca beduinii, iar Ion îi întinse cana.
Odată cu cafeaua bătrânul se învioră și începu să lucreze cot la cot cu Andrei. Verifică planșee voios și răspunse la întrebări cu zâmbete.  
Încă o noapte cu producție record. O singură mașină recupera munca nefăcută de toată hala.
Odată cu venirea dimineții un fir de aer rece ajunse la picioarele celor doi.
— O să fie răcoare azi, nea Ioane. Crezi că pornesc și electricele?
— Da, poate.
— Ce e, Ioane?
— M-a lovit așa dintr-o dată. Am ... am obosit. Vârsta, ce să-i faci. Nu credeam că o să vină ziua când nu o să mai ... mamă ce am amețit. Nu mai pot să stau nopțile ca în tinerețe. Cred că mai bine mă duc. Mă duc și eu acasă că nu mi-am văzut patul de-o săptămână.
— Să te ajut, Ioane!
— E hai, vezi-ți de treabă, termină ce mai e de făcut. Ești băiat bun, Andreiaș.
— Bine, Ioane, pe mâine.
Bătrânul plecă precaut pe lângă hala lungă până la drum. Acolo o luă târâș până la refugiul de stație. Privi în zare după autobuzul ce se ascundea în razele soarelui. Își închise ochii doar pentru o clipă, iar durerile îl iertară pentru totdeauna pe bătrân. Autobuzul trecu mai departe.
Andrei termină planșeele, completă rezervorul de ulei și începu să șteargă mașina. Odată cu opritul muncii metalul încordat începu să se relaxeze. Dâre negre își făceau loc de prin încheieturi. Andrei luă o cârpă și o trecu peste urme întinzându-le într-un strat stacojiu. Mototoli cârpa și continuă să șteargă până dispăru orice urmă.
Inginerul uscat și cu părul vâlvoi apăru, de nu se știe unde, în spatele lui Andrei.
— Ați făcut treabă bună, ne-ați scos din rahat. O să am grijă să ajungă și pe la voi ceva mălai. Nu se poate chiar așa. Moșu' pe unde e?
— Acasă, răspunse sec Andrei.
— Aha ... uite că v-ați nimerit bine. Ție îți rămâne mașina și moșu dă mai departe șpilu. O să rămână ceva și după el.
— N-o mai dați la fier vechi?
— Vezi să nu, după ce ne-a salvat curu? Bine, nu decid eu, băieții de sus au ultimul cuvânt. Hai, fugi acasă, dacă mai stai te pun la arcuri.

Fotografie de Werner Weisser - Avantrend
English version: Rusty Blood

Read More »

Dacă vine vara

Un puști cu buze albastre îi zâmbea prin viscol. Furtuna vuia incredibil prin pădure luptându-se cu copacii și puștiul ăsta apărut de nicăieri era în fața lui și îi arăta ceva. Vârfurile degetelor lui erau negre și lipicioase, iar cu două dintre ele arăta înapoi spre ceva. Bărbatul se întoarse să vadă, iar printr-o spărtură de vânt observă o colibă din piatră. Stătea acolo mică, pătrățoasă, cu o singură ferestruică și obloanele trase, înfruntând vremea de secole.
În lipsa unei poteci orice refugiu era imposibil de găsit, iar noaptea asta se transformase pentru drumeț într-o peripeție unde protagonistul devine un exemplu din care învață ceilalți. Drumețul însă nu intrase în panică, el își continuase meticulos căutările și în lipsa potecii. Mergea în față cu pași experimentați, când alții ar fi dat înapoi. Drumețul avea o misiune, iar vremea rea nu îl cârmuia înapoi spre siguranța potecii, dimpotrivă. El își căuta prietenii, pierduți pe munte, departe de poteci, în adâncul umbros al pădurii. Fusese la câțiva pași de cabană și o ratase, dar norocul fusese de partea lui.  
Puștiul stătea în mijlocul vijeliei cu un tricou rupt peste burtă tremurând din toate încheieturile. Drumețul îl apucă pe băiat de mână și îl târî în cabană. Băiatul izbucnii într-un plâns cu istericale încercând să se elibereze, însă nimic nu-l încetini pe drumeț, el îl trase pe băiat ușor și sigur înăuntru.
— Mihai? Erai în spatele nostru? Se auzi dinăuntru.
Drumețul își ridică privirea și chiar în fața lui stătea motivul aventurii sale. Cei doi prieteni ai săi, Iulian și Andreea, dați dispăruți, ședeau acum bine mersi privindu-l amuzați și ușor confuzi. Aveau privirea aia de „ce coincidență că te găsim aici”. Mihai îi privea nesigur, i se părea că vede un miraj. Existau miraje în zăpadă? Cabana fusese un noroc chior, dar să-i găsească pe ei înăuntru era de-a dreptul miraculos.
— L-am găsit pe ăsta mic afară, puneți o haină pe el.
La vederea copilului Andreea își dădu geaca jos și sări să-l ajute.
— De unde l-ai agățat? întrebă Iulian.
— Era afară, lângă cabană.
— Pe vremea asta?
— Da, uită-te și tu ce dezbrăcat e.
Mihai era vizibil obosit, răsuflând cu greu după fiecare replică.
— Eu unul mă bucur că am dat de refugiul ăsta, îți dai seama ce noapte am fi avut dacă nu-l găseam, se învioșă Iulian.
— Și unde ați fost? Vă caută lumea de două zile.
— Două zile? Hai că exagerezi, am luat-o un pic în față azi-dimineață. Am ajuns pe Viforița înaintea voastră, atâta tot.
— Și de întors, de ce nu v-ați mai întors?
— Am coborât pe cealaltă creastă, nu ne-o fi văzut nimeni.
— Bine bine, dar asta a fost acu două zile.
— Ce tot zici? Ne-am rătăcit un pic și am ajuns aici. Care e problema? Auzi tu două zile? Azi, omule, azi am fost pe vârf.
Mihai tresări de frig și se întoarse împrejur cu un presentiment ciudat. Cabana avea o singură cameră împărțită după întrebuințări, fiecărui perete îi era atribuit un scop. Peretele ce purta ușa de la intrare avea în dreapta o măsuță cu două tacâmuri și o strachină ce o anunța ca masă de bucătărie. La ea avea loc o singură persoană. În stânga uși era un cuier din lemn alb ce părea țintuit în podea de propriile lui rădăcini. Pe peretele din dreapta, cum intrai, stătea soba, iar lângă ea patul acoperit cu o cuvertură simplă de un gri spălăcit. Pe peretele opus sobei era o masă de lucru cu unelte de șlefuit și migălit în lemn. Masa purta urmele unor abuzuri fiind teșită și scobită de lovituri neîndemânatice. Micuța cabană avea doar două scaune fiecare păzindu-și locul în fața meselor.
Andreea puse o haină pe băiat și îl trase lângă ea, unde el amorți de tot.
— Ia zi, puiule, ce cauți aici?
Băiatul, în stare de șoc, rămase mut. Mihai se căută în rucsac după o lanternă.
— O pun afară, dacă mai vine cineva o să dea de noi.
Mihai ieși iar în vijelie cu lanterna scoasă și o coardă pregătită. Zăpada îi prindea picioarele ca într-o capcană. Înaltă de doar o palmă zăpada părea că i se lipește de picioare și îl trage înapoi făcându-l să se miște precaut. „Mi-ar plăcea să dau de un eschimos să-l întreb ce nume mai are și zăpada asta mocirloasă” gândi Mihai în timp ce se agăță de un copac. Prinse lanterna de o creangă la un cap. Vântul părea că o smucește în toate direcțiile așa că Mihai o petrecu și la celălalt cap în speranța că nu o să fie luată pe sus și aruncată în mijlocul pădurii. Vântul părea că se întețește cu fiecare secundă petrecută în lupta cu craca. Crivățul îl tăia pe față cu lame de gheață, statul afară începuse să doară. Își acoperi fața și porni înapoi, orbecăind spre cabană.
Deschise ușa și auzi o înjurătură din partea lui Iulian.
— Ce s-a întâmplat?
— Cineva se ține de glume, spuse Iulian sugându-și arătătorul și degetul mare. Încercam să fac focul și chibritul ăsta... uită-te și tu, mi-a ars în mână ca o artificie.
Iulian luă următorul băț și îl propti pe fâșia abrazivă, apoi îi dădu un bobârnac în sobă. Acesta se aprinse în aer și căzu peste câteva hârtii îngălbenite din sobă unde începu să ardă intempestiv. Iulian închise gura de fontă a sobei.
— Ce ți-am zis eu, glume proaste.
— Da, mai știu eu. E bine totuși că v-am găsit. Cum e băiatul?
— A adormit, îi răspunse Andreea.
— Data viitoare când plecați prin pădure lăsați vorbă să știe și alții, își controlă Mihai tonul încercând să nu-l deranjeze pe copil.
— Eu chiar nu văd care e problema.
— Inconștienți, murmură Mihai. S-au pierdut mulți pe muntele ăsta. Ar fi bine să fim mai precauți.
Andreea îl puse pe băiat lângă sobă și începu să-i frece mâinile și picioarele. Îi șterse degetele, dar ele rămaseră negre.
— Ce e? să nu fie..., lăsă Mihai întrebarea în aer amintindu-și de vântul tăios de afară.
— Nu cred, îi răspunse Andreea luând mâinile copilului și lipindu-și-le de propriul obraz. Sunt calde, zâmbi ea. Cred că sunt doar pătate.
— Fragi și mure pe vremea asta? se amuză Iulian.
Copilul era alb la față ca o fantomă și adormise cu gura deschisă. Între buzele vinete până și dinții băiatului păreau să aibă o tentă albăstruie.
— Am penicilină cu mine dacă are nevoie, Mihai se întoarse să caute în rucsac.
Andreea își trase mâna de pe fruntea băiatului și îi făcu semn că nu.
Iulian se zgâia afară pe ferăstruia cabanei.
— Uită-te și tu ce s-a luminat, trebuie să fie mai devreme decât credeam. Aveți un ceas?
Mihai își scoase telefonul, acesta clipi „baterie descărcată” și își dădu duhul. Andreea își încercă și ea telefonul.
— E mort.
— De la frig, dădu din umeri Iulian. Așa ne-a făcut și aparatul foto când am ajuns sus.
După câteva clipe de tăcere Andreea luă cele două scaune și le puse în continuarea patului încropind un loc de dormit pentru toți patru.
— Ar trebui să ne culcăm, spuse ea. Mâine la prima oră trebuie să-l ducem înapoi pe ăsta micu.
Tolăniți de-a latul patului cu picioarele întinse pe scaune, îmbrăcați din cap până în picioare, cei trei își închiseră ochii și se alăturară băiatului într-un somn fără vise.
*
Era întuneric și rece când se trezi Mihai. Focul părea să se fi stins de mult și poziția în care adormise îl strâmbase în neom. Își trosni oasele încercând să le rearanjeze. Una peste alta era bine odihnit. Luă un ibric atârnat într-un cui și ieși cât se poate de tăcut să adune vreascuri pentru foc. Îi lăsă pe ceilalți să doarmă.
— Psst neața, o mângâie ușor Iulian pe Andreea.
Cu părul vâlvoi Andreea se șterse la ochi și îi răspunse cu un căscat.
— Îl trezim și pe Dinte albastru? întrebă el.
Copilul dormea între ei cu un zâmbet pe gură. Pielea băiatului își recăpătase paloarea, dar dinții își păstrau o tentă albăstruie.
— Mai lasă-l. Andreea îi puse ușor mâna pe frunte. E bine. Trebuie doar să vedem cu ce îl îmbrăcăm când îl luăm de aici.
— Îi dau eu geaca și mă învelesc cu pătura asta. Nu oi murii până dăm iar de oameni.
Mihai intră înapoi în cabană cu un ibric plin de zăpadă într-o mână și un braț de crengi în cealaltă. Avea o grimasă ciudată pe față. Pe jumătate încruntat și pe cealaltă jumătate constipat, arăta caraghios de grav. Îi privi pe fiecare în parte căutându-i din cap până în picioare. Puse ibricul cu zăpadă lângă sobă și lăsă vreascurile jos scoțând din buzunar o bucată de fier ruginit.
— Se petrece ceva foarte ciudat aici, spuse el.
— Ce s-a întâmplat?
— Asta e lanterna mea.
— Cum să fie lanterna ta?
— Am legat-o de scorușul ăla de afară. E lanterna mea.
Iulian se apropie și privi lanterna ruginită bocnă ca pe un animal rănit.  
— Ești sigur?
— Am legat-o cu mâna mea.  
— Și a ruginit în halul ăsta peste noapte?
— Da, cât am dormit.
— Hai că asta e tare, ce chinezărie o mai fi și asta.
Iulian îi luă lanterna din mână.
— Asta nu e nici măcar partea cea mai ciudată. Cât am fost afară să adun lemnele astea ... am văzut soarele răsărind de două ori.
— Ce ai zis că ai văzut? Cum?
— Nu știu cum.
— Adică s-a răzgândit? Poate nu și-a luat tot ce-i trebuia cu el și s-a întors.
— Nu e de glumă, dacă așteptăm ... cred că o să se întâmple iar.
Iulian se așeză pe un scaun studiind lanterna, iar în spatele lui se înseră și apoi se întunecă de-a binelea, lăsându-i muți.
Andreea se apropie de Mihai și îl întrebă șoptit.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că a mai trecut o zi, spuse Mihai privind consternat afară.
— Cum adică a mai trecut o zi? Abia ne-am sculat, acum cât? Un sfert de oră? Și gata a mai trecut o zi? se rățoi Iulian la ei.
— Lanterna aia a stat afară săptămâni întregi, poate chiar luni de zile...
— Ce tâmpenie, spuse Iulian în timp ce se repezi pe ușă afară.
— Iuli, nu!
Atât reuși să spună Andreea și Iulian era deja afară. Cei doi îl priveau din pragul ușii.
— Nu e nimic, s-a înnorat atâta tot. Mihai tată ai prins o boală din aia cum îi zice ... „febra de cabană”, iar tu, dragă, ai luat-o de la el. Asta e o nebunie, din aia, care se ia. O zi în natură și gata v-ați pierdut amândoi mințile. Ce naiba vă uitați așa la mine? A început să-mi crească barba sau ceva? Hai, pe bune, nu e nimic.
Andreea i se alătură privind în jur. Nimic neobișnuit pe lângă cabană. Mihai privea cerul închegat de nori. Dintr-odată norii se dizolvară dezvăluind un cer negru.
— Uite Iulian, stele.
— Ce fac ...
— Se învârt în jurul stelei polare.
— Atât de repede? continuă Iulian cu gura căscată.
— Înăuntru! ordonă Andreea.
Cei trei intrară și Andreea plesni ușa, punându-și corpul greutate în fața oricărui pericol ce ar fi încercat să intre.
— Suntem bine aici? Ce se întâmplă afară?
— Nu știu, îi răspunse Mihai. Trebuie să mă gândesc...
Iulian băgă două degete în buzunar și își scoase cutia de chibrituri „Bean & Sons - Garantate să se aprindă chiar și după câteva săptămâni în condiții de umezeală”. Garanția era scrisă pe pachet mai mare decât numele firmei. Iulian scoase unul dintre chibriturile de drumeție și îl lipi de fâșia abrazivă.
— Timpul de afară e clar futut, dar dacă și timpul de aici e la fel de futut? și spunând asta dădu un bobârnac chibritului peste lemnele din sobă.
Lemnele se transformară instant în torțe ca apoi să înceapă să mocnească în jar. Mihai privi stupefiat cum focul topea lemnele în jar.
— Trebuie să-l trezim pe băiat și să plecăm. Acum!
— Puiule scoală, trebuie să mergem, se repezi Andreea.
Copilul fu luat pe sus și îmbrăcat. Mihai își luă rucsacul strângându-i cingătorile aproape de trup. Iulian își trase cuvertura peste umeri, iar Mihai i-o legă la mijloc. Copilul încercă să se opună în toată vâltoarea.
— Nu vreau afară, nu mai vreau afară, reuși să spună el speriat.
— Nu avem de ales puștiu, dacă nu plecăm acum s-ar putea să nu mai plecăm niciodată, îl repezi Iulian.
— Suntem gata? haide... nu mai... dă-l în mă-sa de foc, spuse Mihai.
Iulian aruncă o privire afară pe ferăstruia de deasupra mesei de lucru și se opri în loc. Înghiți în sec încercând să-și găsească cuvintele.
— Prea târziu, spuse el într-un final.
În fața cabanei, zăpada părea să iasă din pământ. Ea creștea inundând pădurea. Val după val, tot mai sus, până la genunchi, apoi până la șolduri, tot mai sus fără oprire. Cabana se scufunda într-o mare albă ce înspuma toți copacii val după val.
După câteva clipe de încordare Mihai își lăsă rucsacul de pe umeri și se dezumflă ca un balon. Iulian se așeză stupefiat pe scaun și privi spectacolul de afară.
— Nu mai plecăm? întrebă Andreea.
— Ne-ar îngropa de vi, îi răspunse privind în gol Mihai.
— Dacă ne grăbeam..., începu Andreea.
— Dacă ne grăbeam acum am fi fost înghețată pe băț, i-o tăie Iulian.
Mihai resetat la o stare anterioară evita să se mai uite afară. Verifică soba cu o mână dezvelită de mănușă și se hotărî să se dezbrace. Cotrobăi adânc în rucsac și scoase o conservă de carne și câteva plicuri de cafea instant. Luă ibricul cu zăpadă și îl privi uimit cum începu să bolborosească cu apă fiartă în câteva secunde. Turnă cafeaua în apă și contemplă soarta conservei. O desfăcu și avu grijă să o atingă de sobă doar o clipă. Le făcu semn celorlalți să se apropie. Cotrobăi și după o bucată de pâine, dar Andreea îl opri.
— Stai că avem noi ceva, și scoase din rucsacul ei patru biscuiți negri, afânați, groși cât un deget.
Mihai luă ceva ce părea a fi piftie de porc și o întinse pe fiecare biscuit în proporții egale. Andreea găsi câteva căni metalice lustruite în dulapul de sub masa de bucătărie și le șterse de praf.
— Îi pun și lui? întrebă ea înclinându-și capul spre băiat.
— Dă-i, merită după ziua asta.
Copilul căscă ochii la cafea și dădu din cap în semn că vrea și el. Iulian nu-și putea trage ochii de la spectacolul de afară, iar Andreea îi aduse un biscuite să-l mănânce la geam.
— Ce se întâmplă afară? întrebă ea.
— Ninge, punctă Iulian. Așa arată când ninge.
Își mâncară biscuiții domol, mestecând pe deplin fiecare mușcătură. Mâncarea asta era ultimul lucru normal de care se puteau bucura. Afară se lumină. Acum dansul dunelor de zăpadă era pe deplin vizibil.
— Săru-mâna pentru haleală, spuse Iulian, apoi privind-o pe Andreea continuă melancolic. Ți minte că ziceam că o să ne iubim până la adânci bătrâneți? Nu o să avem prea mult de așteptat.
Andreea își privi mâinile, își numără ridurile și cutele din piele, luă în seamă locurile pe unde îi ieșeau venele la suprafață. Chiar și cu toată paranoia, tot nu îi păreau îmbătrânite. Până la urmă cine se uită atât de atent la propriile mâini, poate erau schimbate, poate că nu. Nu și le simțea schimbate în vrun fel. „Unghiile, da, unghiile au rămas la fel. Nu ar fi trebuit să crească?”, gândi ea.
— Timpul pare să curgă mai repede pe lângă noi. Nu cred că îmbătrânim noi, e posibil să îmbătrânească toți ceilalți, concluzionă Mihai.
— Nu ai de unde să ști, până nu plecăm de aici ... Iulian lăsă fraza neterminată fără să aștepte vrun răspuns.
Se liniștiseră, primul impus de fugă trecuse. Cabana îi proteja, erau în siguranță. Stăteau tăcuți și gânditori rumegând problema evadării. Ascultau sunetele de afară încercând să priceapă ceva din ele. Priveau în jur căutând o explicație. Își agățau ochii de fiecare detaliu, examinau uneltele, scaunele, cuierul straniu. Căutau butonul ce ar fi oprit toată nebunia. Iulian începu să pipăie uneltele de cioplit, tije ascuțite de metal ce nu își dezvăluiau scopul unui profan.
După ce luase toată camera la puricat, acum Mihai îl studia pe băiat. Andreea se apropie de copil.
— Îmi spui și mie cum te cheamă?
Băiatul tăcu.
— Eu sunt Andreea, el e Mihai și la geam stă Iuli.
— Petru, șopti el.
— Ce nume serios ai Petru. De ce ești îmbrăcat așa subțire? încercă Mihai.
Cafeaua curmă un pic timiditatea copilului.
— Nu știu, se fâstâci el.
— Mai ți minte cum ai ajuns aici?
— Am venit... am venit cu părinții în excursie.
— Și ce s-a întâmplat cu ei?
— M-am pierdut de ei.
Copilul dorea să plângă, dar Mihai îl privea fără compătimire, nu era loc de plâns în discuția asta și el se abținu.
— I-am tot căutat, dar nu i-am găsit.
— Cât crezi că ar putea să meargă un copil prin munții ăștia? își reîntoarse atenția spre ei Iulian.
— Am mers mult de tot, îi reproșă copilul. Am obosit și am adormit pe niște crengi, dar nu era frig. Când m-am dat jos s-a rupt, iar copilul trase de tricou ca drept dovadă.
— Nu-i nimic, se coase. La cabană cum ai ajuns?
— Nu știu, s-a făcut dintr-odată frig, m-am speriat și am început să alerg... așa am găsit-o.
— Și atunci m-ai văzut pe mine? continuă Mihai.
— Aha.
Mihai zâmbi și îl mângâie pe copil.
— Bine, Petruț, am înțeles.
Mihai privi afară și apoi privi înapoi la băiat. O idee îi înmugurii în cap, o posibilă scăpare din încurcătură.
— Petre al nostru s-a pierdut în pădure când încă era cald.
— La cum e îmbrăcat, cred și eu.
— Și nu a stat prea mult afară, nu avea cum. Pentru el iarna a aterizat ieri sau alaltăieri. Vremea asta nu era prognozată nici când am plecat noi pe munte.
— Așa e la munte, dar naiba știe cum s-or învârti lucrurile în colțul ăsta de rai, dădu din umeri Iulian.
— Nu cred că lucrurile se învârt atât de diferit. Se mișcă mai repede, dar în rest totul e la fel. Stelele sunt pe cer, vremea se schimbă și anotimpurile curg. Nu ar trebui să ne grăbim. Dacă așteptăm liniștiți două trei zile o să plecăm de aici pe timp de vară.
— Timpul zboară, dar cel mai bine ar fi să nu ne grăbim, contemplă Andreea.
— Ironia sorții, dar are dreptate, încuviință Iulian. Iulian îşi termină cafeaua şi continuă voios. Așa scăpăm de aici.
*
— Poți să-ți imaginezi cum o să se uite ăștia la noi când o să ne întoarcem? Ne-a mâncat pământul câteva luni de zile, dar suntem bine. Și copilul? Păi am găsit un copil în pădure.
Petru se bosumflă într-un colț, avea privirea unui copil care făcuse o boacănă și-și aștepta părinți să vină să-l ia acasă. Andreea îl întoarse spre ea.
— Nu e vina ta, Petruț, sunt sigură că părinții tăi o să fie fericiți să te vadă indiferent când ne întoarcem.
Petru nu părea foarte convins.
— Crezi că lumea știe de locul ăsta? Continuă Iulian.
Mihai învârti un deget în aer.
— Cineva a știut, îi răspunse el. Cineva a construit cabana asta și nu au fost extratereștri.
— Poate e un refugiu, interveni Andreea.
— Un refugiu pentru rătăciți ca noi?
— Poate pentru oamenii locului. Cineva a stat și a trăit pe aici. Uite-te la masa ai de bucătărie, uită-te la masa aia de lucru.
— S-au ascuns aici, completă Mihai.
— De cine să se ascundă? întrebă Iulian.
— Știu și eu, de problemele lor. Cât de vechi sunt lucrurile astea? Poate invadau rușii sau francezii sau nemții.
— Sau tătarii, continuă Iulian.
Cei trei zâmbiră.
— Ce nu înțeleg eu este, cum ar putea cineva trăi aici? întrebă Iulian.
— E simplu, plantezi roșii azi și le culegi mâine, explică Andreea.
— Și când pleci să iei ulei de la magazin te trezești că ăia au mașini zburătoare, completă Iulian.
— Poate ar fi mai bine să ne ținem gura. Să lăsăm locul ăsta ascuns.
— Ți-e frică că se întorc tătarii? îl luă peste picior Iulian.
— Nu, mă gândeam că poate ar fi mai bine să ținem locul ăsta doar pentru noi.
Iulian dădu un bobârnac unui alambic şi ascultă țiuitul straniu pe care acesta îl produse.
— Oricum nu ne-ar crede nimeni.
— Și acum? Ce facem? întrebă Andreea.
— Acum așteptăm să vedem dacă vine vara.

Fotografie de Polina Barinova @LOOP12098
English version: If summer comes

Read More »