May 25, 2022

Rusty blood

At the end of a long hall stood a man in a gray jumpsuit with his dirty hands raised above his head, laboring on his machine, a sheet cutter. The iron machine shaped, pressed, folded, cut, and decapitated metal plates at will. Located in the rear of the factory hall, she was too heavy to move, so she lay forgotten there next to ever-increasing piles of junk. Stiff bearings, dull drive belts, rejected sheets, oil cans and wire brushes surrounded the machine from side to side.

The gray-haired man spread grease over the path of a worm wheel. He lovingly took Vaseline from the crook of his palm onto his fingers and stroked every place where the iron was to touch iron. The mechanic babied his machine like a mother would a child. Each piece had its faults, every position had its kink, nothing worked right the first time he tried it.

The mechanic pulled out the traction teeth and began brushing them with steel bristles. He went on brushing until his overalls were pouring with sweat. The mechanic wiped himself with the same cloth he polished the metal piece, and put the metallic teeth back together.

He took the lid of a can into his mouth and poured the oil lightly in the lubrication tank. The old hands moved the gears, waiting to see a shiny film of grease over the iron teeth. He checked with his hand where his eyes could not reach. The mechanic pulled out a slick hand, pleased with the result. The man worked carefully, tuning the machine like a piano. Any unusual noise would have betrayed a problem.

Satisfied with the work, he fastened the metal panel back into the chest of the machine. He closed up the panel with only two screws. The old man knew the next problem would come from behind the same panel.

He opened a beer and sipped proudly. With a brown bottle in one hand and a dirty rag in the other, the mechanic wiped the oil off the machine. "Better to have a bit on the outside than not enough on the inside," thought the old man. It wasn't going to be sufficient, the machine would always ask for more.

Hot air was passing through the old man's gray hair as he cursed it with clenched teeth. He looked irritated at the vent which could no longer cope with the heat.

From behind came, in a whirlwind, a man in an unironed shirt, from the other end of the hall. The unshaven man had a grimace on his face.

"Sir," the mechanic greeted his boss.

The engineer pretended not to see the beer and tapped him on the shoulder.

"What do you think, John, will it work?"

"It will," the mechanic answered confidently.

"We have work to do."

"Good, that's what we're paid for."

"No, it's not good, in fact it's pretty dire. I have commissions for every single cutter in the hall and the new ones fuck up so badly, you wouldn't believe it. I set them up, put on a couple of test sheets and within 5 minutes they are already decalibrated, I reset them, test again, and they work well for another 5 minutes, then they just stop."

"It's the heat, that's why they muck up."

"This antiquity is the only one that still works in this fever."

"Yes sir, I've been meaning to tell you, we aren't at the beach, maybe you should stop the hot air blower," the old man said pointing at the AC.

The engineer nodded thoughtfully and broke the bad news.

"This whole mess will fall on your head."


"You and the old hag need to get us out of this. It's a big order, John. I can stall for time, but I have to give them something. You'll have to ride her hard until these shitty new cutters recover."

"Yeah," the mechanic replied tersely.

"I'll get you a kid."

"For what?"

The bony engineer turned his back and repeated gruffly.

"I'll bring you someone, God damn it."

The mechanic pulled the control levers out completely. He inspected and fixed them in place with a measuring billet. He tossed a galvanized sheet onto the workbench and started the machine. The apparatus cracked mechanically over the metal sheet. The old man brood unhappy with the result, the machine had made a crease along the cutting line. He scratched the raised edge with his fingernail, then removed a screwdriver and scraped clean a clearing ditch. The metal sheets wouldn't even sit straight because of the heat. Another crack and the sheet was cut in two. The old man measured the cutting indication and contemplated the result.

He felt a look at the back of his neck and turned nervously. A young boy brought him an armful of cut plates.

"Good morning, I brought the models."

"Leave them."

The boy carefully placed the pile of molds next to the machine and waited for the mechanic to turn around.

The old man unscrewed a blade from its clamps and inspected a few grappling screws. He got out of the machines' belly with the guillotine and tried it with his fingernail.

"What do you want?" he asked the boy, seeing that he was not leaving.

"Well, the engineer told me ..."

"What did he tell you? Get on with your work, go."

The old man fixed the blade to the grinder and began to work it. After a few minutes, he put the blade back and glanced at the molds left by the boy. The new templates had strange, complicated shapes. The machine was not designed for them. The old man gritted his teeth and placed the first template on the work bed.

He measured and set the control levers to the new positions and then pushed two iron wedges to force the machine to work with the difficult format. He listened intently. The first sheet came out badly. He loosened the screws leaving a small play for the machine to choose its own path. The second sheet came out better.

There was a screaming question from the other end of the hall.

"What do you say, old-timer, will it work?"

"Yea sure bring me the crappies templates and expect everything to work out," thought the mechanic. He ignored the question and kept looking from the machine to the plate and from the plate to the machine, searching for a solution.

She was capable, she just needed to be tickled the right way. He knew what she liked. The machine once ate zinc plates like hotcakes, but not these types of patterns. The old man didn't know if she would manage the new frames. The work had become more and more difficult, he needed a work plan with several passes while the new machines did the job in one run. But what can you do? They wanted complicated designs. John and his machine had been abandoned in the back of the hall, and the rest of the factory was waiting for both of them to die. "The old hag" was still working but only small and unpretentious orders, whatever the newer cutters had missed or messed up.

John and his machine had worked hard enough, they had been pulling on zinc plates for decades. The machine had lost its accuracy, the clamps and the step teeth were spent. He was left working with the spare flywheel, but it didn't matter, John had to retire and his machine, old as the devil, had to be retired as well.

With his departure, it would become scrap metal. She had done her job well, but now she was a museum piece.

"They don't make them like they use to, but maybe that's for the best. No one else will have to suffer you," whispered the mechanic.

"John, I brought you a boy. Where is he?"

The man shrugged his shoulders.

"He's not a bad kid. He's young and wants to learn. He's a mechanic, I smelled it on him."

"What does that have to do with me?"

"Isn't she a two-man job," the engineer said staring at the old cutter.

"She is."

"Well, what other incentive do you need? Take him in."

The chief left and the silent young man appeared behind John once again. The mechanic felt a growing sweat stain envelop his back.

"Kid you better make some noise when you move around, you're going to give me a heart attack."

The boy stood silent while John looked him up and down. He was missing the first phalange on his right index finger.

"Sit down, I don't know why they brought you in."

"I'm just here to help, you might need another pair of hands."

"She was in need of two pairs of hands 10 years ago, but they only brought you in today. I don't want you, and I don't need you. I've managed on my own long enough."

"I also heard you've wrapped up your years. You could retire," the boy dared.

"You don't say, I'm glad you've told me, I had no idea."

John looked at the boy, the boy was speaking straight.

"Make some room next to the machine, clear away all this junk, we'll start tonight."


"Didn't the boss tell you? You listen to me now. We'll work at night, it's cooler."

The boy gathered the rubbish, making neat piles of all the rusty bits, and then swept the floor clean.

"What's your name kid? What do they call you?"

"Andrew, but they call me the piano man," said the boy, pointing up with what remained of his index finger.

The old man burst out laughing.

"Ha, those asses, they do know their nicknames. I'm not calling you that, but don't you be calling me sir either, John and that's it.

"Okay ... John."

"Feels a little too friendly? You'll get over it."

The old man took one of the models and placed it on the desk. He adjusted the rulers and turned a wheel with a handle. The crank passed the machine through all the working steps. The mechanic turned the lever tenderly, waiting for a final snap, and then hurried curiously to see the result. One by one, the mechanic took each sheet and studied the conclusion. After he went through the handful of plates, he turned to Andrew with a wry smile.

"Do you know what's the best part of sitting in the back of the plant? We're closer to the exit. Let's take a break. Do you smoke?"

"Not really."

"Even better, you can enjoy our fine industrial air"


It was a hot day outside, the air was coming at them in waves from every direction. The old man pressed the asphalt and felt it soften under his feet. On the street, the trucks were pulled to the right, waiting for the cool of the evening to continue on their way. John retreated into a shady corner and lit a cigarette.

"What do you think?" asked the gray-haired man.

"It's a little better outside, at least I can use my lungs."

"It's bone dry, that's why you can breathe. After the pricks go home, we'll roll out the big door. The air conditioning might work in the assembly line, but that air doesn't reach us."

The engineer came out from behind holding the test models made by the old man. He slammed the door and looked for the mechanic. Blinded by the light, he put his hand to his eyes trying to find him.

"John, I looked at the AC, it's pretty much baked, it can't handle the heat. I opened one up and the wires were melting inside it. I don't know what else we could do, maybe dig ourselves into the dirt like moles.

"All right, pick the ones that are urgent and leave it to me. My hag doesn't mind the heat. I and the kid will stay tonight and work on them."

The engineer looked at the test models.

"They'll be straighter tonight," John said, looking at the templates.

"It will take more than one night."

"However long it takes."

The engineer nodded without saying anything, the hand that was rubbing his chin ended up scratching the back of his neck. He was adding things up.

"Okay, free til' nightfall."


The mechanic and the apprentice returned to the hall. The air in the hall was filled with hot oil and diesel. Like a crab in a soup, the mechanic crawled up to a wooden bench and laid down. He crumpled his overalls in the shape of a pillow.

"You'd better take a nap, we'll be pulling an all-nighter."

The boy looked curiously at the old man, you couldn't pay him to sleep at this hour. He went on looking for work elsewhere.


When evening came, the two set to work. Andrew loaded the sheets on one side and John lifted them on the other, checking them against the model from time to time, adjusting as he went.

"We are ants in a great colony, Andrew," the old man said over the noise. "And when you are an ant, sacrifices have to be made. You have to break your back, for the good of the colony."

"So this is an ant's life?"

"Well, aren't we carrying stuff from left to right? That's ants' work. That is how we covered the earth."

"What if I don't want to break my back?"

"You could have been a cricket, but it wasn't meant to be. We here are ants, the ones above are crickets. They sit on branches of bone, and look at us with hunger in their eyes."

"And that's fair?"

"I didn't say it was fair, I was just saying we are ants."

"Any escape from this ant's life?"

"No, I don't think so, no escape. We have to endure, that's it. On the other hand, will rejoice when we croak, that's when all our suffering will pass."

The men worked all night occasionally taking cigarette breaks. With the arrival of the sun, the machine began to growl unhappily. The mechanic looked at the last stack of sheets as the light began to shoot down the hall.

"No more kid, that's enough. Take these up-front and go home. I'll finish up."

Andrew picked up the stack and hesitated as he left. The old man waived with his back turned.

"See that you get some sleep."

"I would sleep standing up after tonight."

The mechanic looked over the machine, rolled up his sleeves and untied the metal panel held up by two screws.


When he returned at dusk, Andrew found the old man lying on the bench with a hat on his face. He stared at the open panel and stretched his neck inside, inspecting the machinery's guts.

"She'll bite your nose off if you're not careful," the old man said from under his hat.

"I was just curious what you were working on."

"You should be happy that's not your concern, she's my migraine for now, but your time will come, don't you worry."

Work on the second night came at a familiar, lighter pace. The boy wanted to put on more plates, to speed up, but the old man tempered him. Every few plates the mechanic took out a ruler and measured the cuts, stopping Andrew from work as well.

"She is plowing along nicely, but you should be careful she doesn't slip right under you. In the end we might realize we did all that work for nothing.

The mechanic looked over the last plate and frowned.

"Look," and the old man pointed to the edge.


"Can you hear her?"

"I don't know."

"She wants to fumble."

Andrew pricked up his ears and listened, then put his hand on the machine, imitating the old man.

"You'll hear it after she chomps on your ear for a couple of months. Go get some oil from the big hall."

"All right," and the boy hurried off.

"You know what to get, right? I don't want you to come back with their kitchen oil."

"Oh come on..."

"Well it wouldn't surprise me, go on."

Halfway through the walk the boy decided to return and grab an empty canister as a model. He returned to the hall and saw the old man with his sleeveless hands deep inside the machine.

"What are you doing, I told you to leave."

"What happened?!"

"Go away!"

The boy approached and saw the old man's hand stretched rigidly into the machine's insides. Blood was dripping in between the old man's fingers over a pair of sprockets. He jumped trying to pull the mechanic out.

"Did she grab you?!"

The old man broke away and slapped him, knocking the boy to the ground. He picked up one of the dirty rags next to the cutter and tied off his hand.

The boy was speechless. Drops of blood were frozen on his face. The mechanic sat down on the bench, holding tight the rag being tinted with rosy hues.

"Don't you ever listen?"

"What were you doing, pops?"

The old man scratched his forehead with his fingernail, trying to find his words. He looked at the dirt on the fingernail and wiped it on his overalls.

"Well don't you just want to know everything. Very well. If you want to work with this machine, you should know. She doesn't want oil, she wants blood."

"Have you gone mad?"

John smiled and took a transmission chain in his hands. He began to count its rings like a string of rosaries.

"Look at her purr. She'll run fine for a while. She just needs a bit of human lubricant from time to time. I pinch a vein, and then she runs smoothly. She doesn't ask for much oil, but she does want a bit of your soul. Go on, have a look, see how she runs."

"She's going to stall."

The plates the machine was spitting out were once again perfect, but with a crimson film spread all over the cut edge. The machine finished all the raw plates, and Andrew got up and added a few more blanks to the work table. Every sheet she spat out was spotless.

The old man leaned back, leaving the boy to convince himself. Andrew, with his eyes peeled, was putting more and more blanks on the stack, but the machine was just going faster and faster.

"What the hell?" Andrew whispered as the machine picked up speed.

The boy approached the old man, and he motioned him to sit down. He fell beside the mechanic, puzzled by the cutter quietly chopping up molds.

"She'll be fine for now."


"Didn't you see, that's my blood inside her. It knows what to do."

"How long have you been doing this?" Andrew turned, looking warily at the old man.

"How long? Ever since I got her. The last geezer showed me, and I am showing you. She's been running on the blood of everyone that's worked on her. This machine has all of us inside her, all the way up to the last man."

Andrew stood up as if bitten and looked over the old man.

"I'm not doing that."

"Did I ask you too? She's my cutter, I'll take care of her. When you have one of your own, you can do whatever you want. You can shit in it for all I care."

The boy left furiously picking up the finished sheets as he went.

"I'm taking them up-front."

The work was easy that night, the machine was running non-stop. Andrew was feeding her and retreating waiting for the catastrophe. Smoke, fire, the machine coming apart in two, but nothing, nothing happened. It was impossible, the machine was running better than ever. As she was going now, completely reliable, she could be operated by a single man. Old man John didn't need anyone else as long as he had blood in his veins.

With the sunrise, the pile of sheets was double that of yesterday.

"She's working as fast as the new cutters," the young man said cautiously.

"She'll do better tomorrow. She's just limbering up, I'll show you what she can do."


The next day, after all the day laborers had gone home, the old man untied his bandage and dug deep into the clotted blood with a knife. He pressed hard into the crust until it split in two, and a few drops fell to the base of the machine. Meager offerings. He widened the wound by turning the knife and letting a string of cherry blood drip into the belly of the machine.


"Don't worry, it's not a big deal."

The blood was sprinkled inside the cutter, blessing it with movement and intelligence. A willow smell of hot oil mixed with blood filled the hall. Andrew turned his back, trying to control a pulse of vomit. He threw himself on the sectional door chain, tugging at it frantically. With the door wide open, new air managed to replace the old.

"That's it, I'm done," said the old man, wrapping a bandage over his wound. Tonight we're overtaking the new cutters.

Andrew got to work and the old man retreated to the bench, staring blankly through the walls, somewhere far away. The old man was smiling absently. She was hungry for work now, she would chew and spit out everything she got. The clunky mechanical movements from the start turned into a fluid flow and the work stacks melted one after the other. The machine was moving so fast that it needed, once again, two people just to keep up with her. The old man joined Andrew picking up the finished plates.

Andrew worked tirelessly. Sweaty and spent, the old man pulled him up on the bench to take a break.

"She's a beast," Andrew spat wearily.

The old man nodded, not wanting to talk bad about the machine.

"Why don't you tell me how you managed to get rid of that finger?"

The boy rubbed his shortened pointer on the scar as if it had been itching.

"A cutter in the big hall."

"She didn't like you at all."

"I just put my hand in when I shouldn't, that's all."

"Listen, all these machines have souls. They are like women, don't laugh, it's true, some are sane and some insane. If you want to make them work, you have to get along with them, give them what they want".

"Cut myself like you?"

"Learn to listen, pay attention to what they need, learn how to read them. It's not enough to have a mechanic's hand, you also have to have a mechanic's ear and eye. Understand?

The old man continued to a whisper as if to keep a secret.

"You can get rid of her if you want, you can tell everyone she's broken, no one knows how to work her anyway. You will find a place somewhere else, you're young, you can always find more work."

"Pops, I lost half my finger in the big hall, and they threw me here with you, do you think anyone else wants me around?"

"Work slowly. Do everything slow at first. Learn each step and understand why it's taken. They will forgive you if you move slowly but do the job well. You can gather speed in time," the old man muttered, taking his place next to the machine.


The week passed unnoticed, John splashing the guts of the machine night after night with Andrew keeping watch behind him.

When the time came for the old man to take his hand out of the machine for the last time, the boy took out a clean handkerchief and tied it over his wrist. Andrew bandaged the old man swallowing hard. John, too tired to protest, smiled at the boy.

"You're mothering me."

"That's enough, John. You're completely spent."

"Yea, but we finish tonight. We showed them all, didn't we?"

"Yes, John."

"Stop sighing like a midwife, we'll finish by morning. Imagine, the two of us better than the whole damn factory. They dilly-dally all day and we work all night.

John poured water from a bent plastic bottle into a kettle and put it over the engine.

"I'm making coffee. Want some?"

Andrew watched the old man in silence as he dragged his feet back and forth.

"I'll make you some," the old man concluded, looking for another sachet of coffee.

The water from the kettle began to splash on the walls, and the old man poured two envelopes inside. He spun the coffee around in the kettle, looking for two containers. He turned two cups out of a drawer and blew the dust out, then poured the coffee.

"It's hot, if we drink that we'll sweat like hogs."

"That's right, that's how the Bedouins used to cool down", and John handed him the cup.

With the coffee, the old man seemed revived and began to work side by side with Andrew. He checked the plates cheerfully and answered his questions with a smile.

Another night with record production. One machine covering the work of a whole division.

With the arrival of the morning, a thread of cold air reached the feet of the two.

"It's going to be cooler today. They might get the new cutters to work. What do you think?" Andrew asked John.


"What is it, John?

"It hit me all of a sudden. I'm ... I'm tired. Age, what can you do? I didn't think the day would come when I wouldn't ... man I'm dizzy. I can't stay up as I use to. I think I better go home now, haven't seen the old bed in a week.

"Let me help you, John."

"Leave me alone, go and finish up. You're a good lad. You did well."

"Okay, John, see you tomorrow."

The old man walked cautiously past the long hall up to the road. There he dragged his feet up to the bus station. John looked for the bus hiding in the sunlight. He closed his eyes only for a moment and the pains and aches finally forgave the old man. The bus passed on.

Andrew finished the plates, filled the oil tank, and began wiping the machine. With the end of work the tense metal began to relax. Black streaks made their way through the joints. Andrew took a cloth and passed it over the traces, spreading them in a layer of burgundy red. He rumpled the cloth and continued wiping until all the residue was gone.

The lanky, wavy-haired engineer appeared out of nowhere, behind Andrew.

"You did a great job, you pulled us out of quite a mess. I'll make sure some dough comes your way. I can't just leave you guys hanging. Where's the old man?"

"At home," Andrew answered dryly.

"Aha ... you two got along nicely. You'll get his cutter after he retires, and he has someone to pass the trade to. Everyone wants to leave something behind."

"Don't you want to scrap her anymore?"

"Scrap her after she saved our asses? No, but, it's not up to me, the boys on top have the last word. Go on, run home, if you keep loitering around I'll have to put you on spring assembly."

Photo by Werner Weisser - Avantrend
Versiunea în română: Sânge ruginiu

Read More »

Sânge ruginiu

La capătul unei hale lungi stătea omul ăsta într-o salopetă gri cu mâinile murdare ridicate deasupra capului meșterind la aparatul său, o mașină de planșee. Mașina de fier modela, strângea, presa, plia, tăia și decapita planșee după bunul plac. Amplasată în ultimul rând de lucru era prea grea să fie mutată de colo colo, așa că fusese uitată în capătul halei împreună cu toate vechiturile. Rulmenți înțepeniți, curele de transmisie tocite, planșee rebut, cutii de ulei și perii de sârmă înconjurau mașina dintr-o parte într-alta.

Bărbatul încărunțit întindea unsoare peste traseul unei roți melcate. El lua drăgăstos din căpușul palmei vaselină pe degete și mângâia fiecare loc unde fierul urma să se atingă de fier. Mecanicul bibilea mașina la fel cum o mamă își îngrijește copilul. Fiecare piesă avea șpilul ei, toate pozițiile aveau chichițele lor, nimic nu mergea de-a binelea și din prima. 

Mecanicul îi scoase dinții de tracțiune și începu să-i frecangească cu peria de oțel. Nu se opri din frecat până când nu dădu transpirația peste el. Se șterse de sudoare și cu aceeași cârpă murdară lustrui piesa metalică punând dinții la loc. 

Luă în gură capacul unei cutii de ulei și turnă ușor în rezervorul de ungere. Mișcă manual angrenajele așteptând să vadă o peliculă strălucitoare de lubrifiant peste toți dinții de fier. Verifică cu mâna acolo unde nu-i ajungea privirea. Își scoase mâna înăclăită, mulțumit de rezultat. Bărbatul lucra cu grijă, acordând mașina ca un pian. Orice zgomot neobișnuit ar fi trădat o problemă. 

Mulțumit de treaba făcută prinse la loc panoul de metal înapoi în pieptul mașinii. Înșurubă panoul în două șuruburi știind că următoarea pricină tot de acolo avea să vină.

Deschise o bere și sorbi mândru. Cu o sticlă maro într-o mână și cu o rufă murdară în cealaltă, mecanicul ștergea mașina de dâre de ulei. "Mai bine să curgă pe dinafară decât să nu aibă pe dinăuntru", gândi bărbatul. Oricum nu avea să fie suficient, mașina cerea tot timpul mai mult. 

Bătrânului îi trecea aer cald prin părul grizonat și el scăpă o înjurătură printre dinți. Privi încruntat gura de ventilație ce nu mai făcea față căldurii.

Din spate veni val vârtej din celălalt capăt al halei un bărbat stors într-o cămașă necălcată. Bărbatul neras avea pe față o expresie de sictir.

-- Domn' inginer, mecanicul își salută șeful. 

Inginerul se făcu că nu-i vede berea și îl bătu pe umăr.

-- Ce zici Ioane, o să meargă?

-- Merge, spuse încrezător mecanicul.

-- Avem de muncă Ioane. 

-- Foarte bine, merge vă zic.

-- Nu e bine, futu-i mama mă-sii, că am comenzi pentru toate mașinile și astea noi dau rateuri de nu te văd. Pun proba, reglez și în 5 minute e decalibrată, pun iar proba+ iar reglez merge 5 minute și se oprește. 

-- E de la căldură, dau buleli la cald.

-- Antichitatea asta e singura care mai merge pe febra asta.

-- Da, domn inginer, chiar vroiam să vă spun, nu suntem la plajă, poate ar fi bine să opriți aerul.

Inginerul dădu gânditor din cap și îi dădu vestea proastă. 

-- Măgăreața o să pice pe tine.

-- Adică?

-- Tu și scula asta bătrână trebuie să ne scapi. Am comandă mare Ioane. Pot să mai trag de timp, dar trebuie să le și dau ceva. Tre să stai călare pe ea până își revin putorile astea noi.

-- Aha, răspunse laconic mecanicul.

-- Îți mai aduc un băiat. 

-- Pentru ce?

Inginerul uscat se întoarse cu spatele și repetă rânzos.

-- Îți mai aduc pe cineva, mama dracu.

Mecanicul trase pârghiile de control afară cu totul. Le inspectă și le fixă la loc cu rigla de măsură. Aruncă o planșă zincată pe patul de lucru și dădu drumul la mașină. Mașina trosni mecanic peste planșeu. Mecanicul mustăci nemulțumit de rezultat, mașina făcuse o cută de-a lungul liniei de tăiere. Bătrânul scărpină marginea ridicată cu unghia, apoi scoase o șurubelniță și răzui un șanț de refulare înăclăit. Nici foile de metal nu mai vroiau să stea întinse de la căldură. Încă un trosnit și planșeul era tăiat în două. Bătrânul măsură indicația de tăiere și contemplă rezultatul.

Simți o privire pe ceafă și se întoarse nervos. Un băiat tânăr îi aduse un braț de tăblii. 

-- Ziua bună, v-am adus modelele de lucru. 

-- Lasă-le jos.

Băiatul puse grijuliu mormanul de matrițe lângă mașină și-l așteptă pe mecanic să se întoarcă. 

Bătrânul desfăcu o lamă din clame și apoi umblă la câteva șuruburi de prindere. Ieși din burta mașinii cu o ghilotină. O încercă cu unghia.

-- Ce mai vrei? Îl întrebă pe băiat văzând că nu pleacă.

-- Păi domn inginer mi-a zis ...

-- Ce ți-a zis? Vezi-ți de treabă, hai.

Bătrânul fixă lama la polizor și începu să o lucreze. După câteva minute puse lama la loc și aruncă o privire peste formele lăsate de băiat. Noile șabloane aveau forme ciudate, complicate. Mașina nu fusese gândită pentru așa ceva. Bătrânul mârâi printre dinți și puse primul șablon pe patul de lucru.

Măsură și setă pârghiile de control în noile poziții apoi împinse două pene de fier să forțeze mașina să lucreze cu formatul dificil. O ascultă grijuliu. Prima planșă ieși prost. Slăbi riglele lăsând un mic joc ca mașina să-și aleagă singură drumul. A doua planșă ieși mai bine. 

Din capătul celălalt al halei se auzi o întrebare urlată. 

-- Ce zici Ioane, o să meargă?

"Toate mizeriile ajung la mine", gândi mecanicul. Ignoră întrebarea și continuă să privească de la mașină la tablă și de la tablă la mașină, căutând o soluție.

Era capabilă, trebuia doar gâdilată cum trebuie. Numai el știa ce îi place. Mașina mânca odată planșee ca pe pâinea caldă, dar acum cu modelele astea nici moșul nu știa dacă o să facă față. Munca devenise tot mai dificilă, trebuiau făcut un plan de lucru din mai multe treceri pe când cele noi făceau treaba de la un cap la altul automat. Ce să faci? Toți vroiau lucruri din ce în ce mai complicate, care mai de care mai fistichii. Ion și mașina lui fuseseră abandonați în fundul halei, iar restul fabricii îi aștepta pe amândoi să moară de bătrânețe. "Baba" mai lucra acum doar ce le scăpa celorlalți, comenzi mici și fără pretenții.

Muncise destul Ion și mașina lui, zeci de ani trăseseră împreună la planșeele de zinc. Mașina nu mai avea acuratețea de altă dată, se tociseră clamele de prindere și zimții pentru pași. Rămăsese să lucreze cu volanta de rezervă, dar nu mai conta, Ion trebuia să se pensioneze și mașina lui, mai bătrână ca moartea, trebuia și ea pensionată.

Odată cu plecarea lui avea să ajungă fier vechi. Își făcuse treaba bine, dar acum era piesă de muzeu.

-- Nu se mai fac ca pe vremuri. Poate e mai bine așa, să nu se chinuie și alții, șopti bătrânul. 

-- Ioane, măi, ți-am adus un băiat. Unde e?

Bărbatul dădu din umeri.

-- Băi Ioane, băiatul nu e prost. E tânăr, dar vrea să învețe. L-am mirosit, e pui de mecanic.

-- Și ce să fac eu cu el?

-- Mașina asta nu era pentru doi.

-- Era.

-- Păi și atunci ce dracu? Ia și învață-l.

Șeful plecă și tânărul tăcut apăru iar în spatele lui Ion. Mecanicului simții cum îi crește o pată de transpirație pe spate și se întoarse.

-- Băi puștache, fă și tu niște zgomot când te miști. O să-mi crape inima cu tine. 

Băiatu tăcu iar Ion îl privi de sus până jos. Îi lipsea prima falangă de la arătătorul mâinii drepte. 

-- Stai jos că nu știu de ce mi te-au adus pe cap.

-- Să vă ajut dacă mașina mai cere un om. 

-- Mașina asta mai avea nevoie de un om și acum 10 ani, dar azi s-au găsit să mi-te aducă. Nu am nevoie, mă auzi? M-am descurcat până acum și o să mă descurc și de acu încolo.

-- Și ... am auzit că faceți anii, îndrăzni băiatul.

-- Ei nu mai spune, mă bucur că m-ai anunțat, nu știam.

Ion îl privi dând tăcut din cap, băiatul îi vorbise drept.

-- Fă ordine pe lângă mașină să nu ne împiedicăm de toate vechiturile astea. La noapte îi dăm drumul.

-- La noapte?

-- Nu ți-a zis șef-tu? Acu asculți de mine. Lucrăm la noapte, e mai răcoare.

Băiatul se puse pe adunat. Făcu grămezi ordonate din toate ruginiturile și apoi mătură.

-- Cum te cheamă puștiu? Cum îți zic ăștia?

-- Andrei, dar îmi zic Pianistu, spuse băiatul arătându-i mâna rablagită.

Pe bătrân îl bufni râsul.

-- Bună, futu-i în cur de lepre, se pricep la porecle. Stai liniștit că n-o să-ți zic așa, dar nici tu să nu mă iei cu dumneavoastră, Ion și atât.

-- Bine ... Ion.

-- Mai cu gâlme, dar îți trece.

Bătrânul luă unul din modele și îl puse pe masa de lucru. Ajustă riglele și învârti o roată cu mâner. Manivela trecea mașina prin toți pașii de lucru. Mecanicul învârti tandru pârghia așteptând o trosnitură finală ca apoi să grăbească pasul curios de rezultat. Rând pe rând mecanicul luă fiecare foaie studiind rezultatul. Când trecu prin tot brațul de modele se întoarse la Andrei cu un zâmbet ștrengăresc.

-- Ști care e partea bună cu statul în fundul uzinei, Andreiaș? Ești mai aproape de ieșire. Hai la o țigară. Fumezi?

-- Nu prea.

-- Mai bine, tu chiar poți să te bucuri de aerul nostru industrial.


Era o zi caniculară afară, în orice direcție ai fi privit aerul venea spre tine în valuri. Bătrânul apăsă asfaltul și simții cum i se înmoaie sub picioare. Pe stradă camioanele erau trase pe dreapta așteptând răcoarea serii să-și continue drumul. Ion se retrase într-un colț umbros și își aprinse o țigară.

-- Ce zici? Întrebă moșu.

-- E mai bine afară, pot să-mi folosesc și eu plămânii.

-- E uscat de aia poți să răsufli. Lasă că pleacă bulangii ăștia și seara derulăm ușa mare din spate. Climatizarea o merge la aparataje, dar la noi iocu. 

Din spate ieși inginerul ținând în mână modelele test făcute de Ion. Plesni ușa și îl căută cu privirea pe mecanic. Chiorât de lumină își făcu mâna cozoroc încercând să-l găsească.

-- Ioane, m-am uitat, aerul e copt, nu mai face față oricât am vrea. Am deschis unul și se topeau firele în el. Nu știu ce pizda mă-sii să mai fac, a rămas să ne băgăm în pământ după cârtițe. 

-- În regulă, v-ați hotărât care sunt mai importante? Lăsați la mine pe astea urgente. Baba nu se poticnește la căldură. Eu și copilu rămânem în noaptea asta să le facem.

Inginerul privi modelele de test.

-- Or să stea mai drepte la noapte, spuse Ion privind și el planșeele.

-- Ia mai mult de o noapte Ioane.

-- Cât o lua.

Inginerul dădu din cap fără să zică nimic, mâna cu care își freca bărbia ajunse să-l scarpine la ceafă. Își făcea niște calcule. 

-- Bine, liber până diseară. 


Mecanicul și ucenicul se întoarseră în hală. Aerul din hală era îmbâcsit cu ulei încins și motorină. Ca un rac într-o supă, mecanicul se târî până la o băncuță de lemn și se întinse pe ea. Își mototoli salopeta sub cap în formă de pernă.

-- Ar fi bine să prinzi și tu o ațipeală, la noapte tragem.

Băiatul îl privi curios pe bătrân, nu ar fi putut adormi la ora asta nici plătit, își căută de muncă în altă parte.


Cu venirea serii cei doi se puseră pe treabă. Andrei încărca planșeele pe o parte iar Ion le ridica pe cealaltă, verificând din când în când modelul, ajustând din mers. 

-- Suntem furnici într-o mare colonie Andreiaș, îi spuse bătrânul deasupra zgomotului. Când ești furnică sunt sacrificii de făcut. Trebuie să-ți rupi spatele, să te doară toate alea, pentru colonie. 

-- Asta e viața de furnică?

-- Păi nu cărăm noi lucruri de colo colo? Așa am acoperit pământul.

-- Și dacă nu vreau să-mi rup spatele?

-- Ai fi putut fi greier, dar n-a fost să fie. Noi ăștia de aici suntem furnici, ăia de sus sunt greieri, stau pe crăci ca pe oase și se uită flămânzi la noi. 

-- Și e corect?

-- Cine a zis că e corect? Eu doar spuneam că suntem furnici.

-- Vreo scăpare din viața asta de furnică?

-- Nu cred, nicio scăpare. Avem de îndurat și atât. O să ne bucurăm și noi după ce crăpăm, atunci o să ne treacă durerile.

Bărbații munciră toată noaptea ocazional luând pauze de țigară. Odată cu venirea dimineții mașina începu să mârâie nemulțumită. Mecanicul privi ultimul teanc de planșee când lumina începu să săgeteze hala.

-- Gata puștiu, nu mai pune. Ia-le pe astea în față și du-te acasă. Termin eu.

Andrei luă teancul și ezită la plecare. Bătrânul îl salută cu spatele întors.

-- Vezi cum faci poate și dormi.

-- Dorm și în picioare după noaptea asta.

Mecanicul privi mașina, își suflecă mânecile și desfăcu panoul de metal ce se ținea în două șuruburi.


Revenit odată cu seară Andrei îl găsi pe bătrân moțăind pe băncuță cu șapca pe față. Se uită lung la panoul deschis și își întinse gâtul înauntru inspectând mațele mașinii.

-- Vezi că te mușcă de nas, îi spuse bătrânul de sub șapcă.

-- Vroiam să văd ce meșterești mata la ea.

-- Să te bucuri că nu tre să-ți bați capu, momentan astea sunt migrenele mele. O să vină și vremea ta, stai liniștit.

Munca în a doua noapte intră într-un ritm familiar, mai ușor. Băiatul vroia să pună mai multe plăci, să dea drumul la viteză. Bătrânul îl temperă privindu-l pe deasupra ochelarilor. La fiecare câteva plăci mecanicul scotea o riglă și măsura tăieturile oprindu-l și pe Andrei din muncă. 

-- Baba o ia pe arătură încetișor, îți scapă de sub mână fără să-ți dai seama. Să nu ne trezim la sfârșit că am muncit de pomană.

Mecanicul studie ultimul planșeu și se încruntă.

-- Uite, iar bătrânul îi arătă marginea tăiată.

-- Da.

-- Și o auzi cum face?

-- Nu știu.

-- Vrea să dea rateuri.

Andrei își ciuli urechile și ascultă, apoi puse mâna pe mașină, imitându-l pe bătrân.

-- Îți formezi și tu urechea după ce îți toacă asta câteva luni în cap. Du-te și ia niște ulei din hala mare.

-- Bine, iar băiatul o luă grăbit spre cealaltă hală.

-- Ști de care, da? Să nu te prind că le iei uleiu din bucătărie.

-- Haide domnu Ion.

-- Lasă, lasă că știu eu.

Băiatul ajunse la jumatea drumului, dar se hotărî să se întoarcă să ia totuși o canistră ca model. Se întoarse în hală și îl văzu pe bătrân cu mâna suflecată în mașină.

-- Ce faci, ți-am zis să pleci.

-- Ce s-a întâmplat?! Să vă ajut!

-- Pleacă de aici!

Băiatul se apropie și-i văzu mâna întinsă rigid în mațele mașinii. Printre degetele bătrânului curgeau șiroaie de sânge peste un cuplu de pinioane. Sării să-l tragă afară.

-- V-a prins?!

Bătrânul se desprinse și îi trase o palmă trântindu-l pe băiat la pământ. Luă una din rufele murdare de lângă mașină și își legă mâna.

Băiatul rămase la pământ mut. Picături de sânge îi stăteau înțepenite pe față. Bătrânul se puse în cur pe băncuța de lemn ținând strâns rufa în care se înfiripau acum nuanțe rozacee.

-- Tu nu asculți niciodată.

-- Ce făceai nea Ion?

Bătrânul își scărpină fruntea cu unghia degetului mare, încercând să-și găsească cuvintele. Privi mizeria de pe unghie și se șterse pe salopetă. 

-- Vrei să le ști pe toate, bine, foarte bine. Dacă vrei să muncești pe mașina asta, să ști. Asta nu vrea doar ulei, vrea și sânge.

-- Nea Ioane a dat sminteala în mata?

Ion zâmbi. Luă un lanț de transmisie în mână și începu să-i numere inelele ca pe un șirag de mătănii.

-- Să te uiți acum cum toarce. O să meargă bine o perioadă. Trebuie lubrifiant uman, când e nevoie ciupesc o venă și merge strună. Asta nu cere atâta ulei cât cere suflet. Hai treci, treci și uită-te să vezi cum merge.

-- O să caleze. 

Planșeele scuipate afară erau din nou perfecte, o peliculă arămie era întinsă pe toată marginea tăiată. Mașina termină materia primă, iar Andrei se ridică și mai adăugă câteva maturi pe masa de lucru. Fiecare planșeu scuipat era impecabil.

Bătrânul se lăsă pe spate păsuindu-l pe băiat să se convingă singur. Andrei, cu ochii cât cepele, punea tot mai multe maturi la lucru, iar mașina mergea din ce în ce mai repede. 

-- Cum dracu? Șopti Andrei văzând că mașina prinde viteză.

Andrei se apropie de bătrân iar el îi făcu semn să se așeze. Căzu lângă mecanic privind nedumerit mașina ce toca domol planșee.

-- O să meargă și singură un timp, stai liniștit.

-- Cum?

-- Păi n-ai văzut, am stors o cană din mine acolo înauntru. Știe ce are de făcut.

-- De cât timp faci asta? Andrei se întoarse privindu-l îngrijorat pe bătrân.

-- Auzi tu, de cât timp, dintotdeauna, de când am moștenit mașina. Mi-a arătat și mie ultimu unchiaș. Asta a mers cu sângele la toți care au lucrat la ea. Mașina asta ne are pe toți acolo înauntru, până la ultimul...

Andrei se ridică parcă mușcat de cur și îl privi lung pe bătrân.

-- Eu n-o să fac asta.

-- Ți-a cerut cineva? E mașina mea, mă ocup eu. Când oi avea și tu mașină atunci poți să-i faci ce vrei. Poți să te piși în ea.

 Băiatul plecă nervos luând matrițele scuipate afară.

-- Le duc în față. 

Munca fu ușoară în noaptea aceea, mașina mergea neîntrerupt. Andrei o alimenta și se retrăgea în spate așteptând catastrofa. Fum, foc, mașina ruptă pe din două, dar nimic, nu se întâmplă nimic. Era imposibil, mașina mergea mai bine ca niciodată. La cum mergea acum putea fi operată de un singur om. Moș Ion nu avea nevoie de altcineva atâta timp cât avea sânge în vene. 

Cu venirea dimineții mormanul de planșee făcute era dublu față de ziua anterioară.

-- Merge aproape la fel de repede ca o mașină nouă, spuse circumspect tânărul.

-- Mâine o să meargă mai bine. Abia s-a dezmorțit, o să-ți arăt ce poate să facă.


A doua zi după ce toți muncitorii de zi plecară acasă, bătrânul își desfăcu bandajul și se scobi în sângele închegat cu un cuțit. Apăsă tare în crustă până o crăpă în două și câteva picături căzură la baza mașinii. Ofrandă slabă. Lărgi rana învârtind cuțitul și lăsă loc unui șirag vișiniu să se prelingă în burta mașinii. 

-- Ioane.

-- Stai liniștit, nu-i mare brânză.

Sângele era presărat înăuntrul mașinii binecuvântând-o cu mișcare și inteligență. Un miros sălciu de ulei încins amestecat cu sânge umplu hala. Andrei se întoarse cu spatele încercând să-și stăpânească un pulseu de vomă. El se aruncă pe lanțul ușii secționale trăgând de el nervos. Cu ușa complet deschisă aerul nou reuși să-l înlocuiască pe cel vechi. 

-- Gata, am terminat, spuse bătrânul strângând un bandaj peste rană. În seara asta depășim mașinile din hală. 

Andrei se puse pe treabă iar bătrânul se retrase pe bancă privind în gol, prin mașină, undeva departe. Bătrânul zâmbea absent. Mașina flămândă după muncă, căuta să rumege și să scuipe tot. Mișcările mecanice nătângi de la început se transformară în mișcări fluide iar teancurile de lucru se topeau unul după altul. Mașina mergea atât de repede că avea din nou nevoie de doi oameni doar ca să-i facă față. Bătrânul i se alătură lui Andrei cărând planșeele terminate.

Andrei munci fără cârteală. Transpirat și obosit moșul îl trase după el pe bancă să ia o pauză.

-- E o bestie, scuipă obosit Andrei.

Bătrânul dădu din cap, nu vroia să vorbească urât de mașină. 

-- De ce nu-mi spui cum ai scăpat de degetul ăla?

Băiatul își frecă degetul scurtat pe cicatrice ca și cum l-ar fi mâncat pielea.

-- O mașină din hala mare.

-- Nu te-a plăcut, dacă te-a mușcat în halul ăsta.

-- Mi-am băgat mâna când nu trebuia, atâta tot.

-- Ascultă, toate mașinile astea au suflet. Sunt ca femeile, nu râde, e adevărat, unele sunt bune și altele nebune. Dacă vrei să le faci să meargă trebuie să te înțelegi cu ele, să le dai ce le place. 

-- Să tai în carne vie ca mata?

-- Tre să înveți să asculți, să fi atent la ce vor, să înveți să le citești. Nu e suficient să ai mână de mecanic, trebuie să ai și ureche și ochi. Înțelegi?

Moșu continuă șoptit dorind parcă să păstreze secretul.

-- Poți să scapi de ea dacă vrei, le spui la toți că s-a stricat, oricum nu știe nimeni s-o muncească. O să-ți găsești loc în altă parte, ești tânăr, ai tot timpul să prinzi altă muncă.

-- Nea Ioane, mi-am pierdut juma' de deget la cealaltă mașină și m-au aruncat aici cu mata, crezi că mai vrea cineva să mă țină? 

-- Să lucrezi încet. La început să faci încet și bine. Să înveți fiecare pas și să înțelegi de ce se face. O să te ierte dacă te miști încet dar iese bine. Viteza o prinzi din mers, bombăni bătrânul luându-și iar locul la mașină.


Săptămâna trecu pe nesimțite, Ion stropi mațele mașinii noapte de noapte avându-l pe Andrei paznic în spate.

Când veni vremea ca bătrânul să-și scoată mâna pentru ultima dată din mașină băiatul scoase o batistă curată cu care îi strânse încheietura. Andrei îl pansă pe bătrân înghițind în sec. Ion prea moleșit să protesteze îi zâmbi băiatului.

-- Mămos mai ești. 

-- E mult Ioane. Te-ai stors cu totul.

-- Gata, în seara asta terminăm. Le-am arătat la toți de ce suntem în stare, nu?

-- Da Ioane.

-- Nu mai ofta ca o muiere, terminăm până dimineață și facem de râs toată hala. Toți taie frunze la câini și noi muncim.

Ion turnă apă dintr-o sticlă de plastic turtită într-un ibric și îl puse peste motor.

-- Fac o cafea. Îți pun și ție?

Andrei îl privi tăcut pe bătrân cum își târa picioarele de colo-colo.

-- Îți fac și ție, concluzionă bătrânul căutând încă un plic de cafea. 

Apa din ibric începu să bulucească pe pereți, iar bătrânul turnă cele două plicuri înauntru. Învârti în ibric căutând cu privirea două recipiente. Întoarse două căni dintr-un sertar și suflă praful din ele, apoi turnă cafeaua.

-- E cald, dacă mai bem și fiertura asta transpirăm ca porcii.

-- Trebuie să bem cald ca beduinii, iar Ion îi întinse cana. 

Odată cu cafeaua bătrânul se învioră și începu să lucreze cot la cot cu Andrei. Verifică planșee voios și răspunse la întrebări cu zâmbete.  

Încă o noapte cu producție record. O singură mașină recupera munca nefăcută de toată hala.

Odată cu venirea dimineții un fir de aer rece ajunse la picioarele celor doi.

-- O să fie răcoare azi, nea Ioane. Crezi că pornesc și electricele?

-- Da, poate.

-- Ce e Ioane?

-- M-a lovit așa dintr-o dată. Am ... am obosit. Vârsta, ce să-i faci. Nu credeam că o să vină ziua când nu o să mai ... mamă ce am amețit. Nu mai pot să stau nopțile ca în tinerețe. Cred că mai bine mă duc. Mă duc și eu acasă că nu mi-am văzut patul de-o săptămână. 

-- Să te ajut Ioane!

-- E hai, vezi-ți de treabă, termină ce mai e de făcut. Ești băiat bun Andreiaș.

-- Bine Ioane, pe mâine. 

Bătrânul plecă precaut pe lângă hala lungă până la drum. Acolo o luă târâș până la refugiul de stație. Privi în zare după autobuzul ce se ascundea în razele soarelui. Își închise ochii doar pentru o clipă, iar durerile îl iertară pentru totdeauna pe bătrân. Autobuzul trecu mai departe.

Andrei termină planșeele, completă rezervorul de ulei și începu să șteargă mașina. Odată cu opritul muncii metalul încordat începu să se relaxeze. Dâre negre își făceau loc de prin încheieturi. Andrei luă o cârpă și o trecu peste urme întinzându-le într-un strat stacojiu. Mototoli cârpa și continuă să șteargă până dispăru orice urmă.

Inginerul uscat și cu părul vâlvoi apăru, de nu se știe unde, în spatele lui Andrei. 

-- Ați făcut treabă bună, ne-ați scos din rahat. O să am grijă să ajungă și pe la voi ceva mălai. Nu se poate chiar așa. Moșu unde e?

-- Acasă, răspunse sec Andrei.

-- Aha ... uite că v-ați nimerit bine. Ție îți rămâne mașina și moșu dă mai departe șpilu. O să rămână ceva și după el.

-- N-o mai dați la fier vechi?

-- Vezi să nu, după ce ne-a salvat curu? Bine, nu decid eu, băieții de sus au ultimul cuvânt. Hai, fugi acasă, dacă mai stai te pun la arcuri.

Fotografie de Werner Weisser - Avantrend
English version: Rusty Blood

Read More »

May 20, 2020

Trenul prieteniei

„Ai crede că viața poate fi mai frumoasă dar te-ai înșela” 

Stau în picioare în trenul ce mă duce acasă. Nu înțelege greșit am loc, am un bilet cu loc și deci am loc. Dar este un loc de rahat, este un loc plin de rahat. Vreau să spun că este un mare rahat pe scaunul meu și se întinde frumușel pe spătar. Pare să fie de gâscă, de pasăre oricum, ar trebui să-l gust ca să-mi dau seama. Nu că aș mânca rahat cu atâta frecvență încât să-l dibuiesc de la prima degustare, dar instinctiv ceva îmi spune că s-ar da de gol. Ști cum poți să-ți dai seama după gust dacă un ou este de gâscă sau de găină, așa trebuie să fie și cu rahatul ăsta. E alb, o pleașcă mare și cu ceva galben verzui. O să țin minte rahatul ăsta pentru mult timp. Poate aș putea să-l păcălesc pe colegu de scaun să-l mănânce, are o meclă de om care a mâncat mult rahat la viața lui, ce mai contează o degustare de pe spătarul meu. Eh, mă pierd cu firea, indiferent ce creatură s-a căcăcit pe scaunul meu asta mă va ține în picioare până la Buzău. Așa că stau pe culoarul de lângă scaune și apăs cu spatele geamul de afară. Las cu greu să treacă gagicuțele durdulii pe lângă mine. Locul este strâns, prea strâns să nu-ți freci bucile sau țâțele de mine, un adevărat tren al prieteniei.  
Sunt în București-Chișinău proclamat „Trenul Prieteniei” de vocea Gării de Nord. E un tren lung format din vagoane verde închis cu dungă albă și completate la sfârșit de câteva vagonete grena. Cele verzi sunt cele moldovene dar sunt rusești după litere, iar cele grena sunt românești după rugină. Sunt controlori urâți și grași din ambele țări pe coridoare, bântuie ca niște stafii în căutare de bilete și șpagă. Îmi place de ei, par genul de oameni care ți-ar fura portofelul și la următoarea stație și-ar lua o bere din gologanii tăi. Chiar d-asta îmi place de ei, îmi place că și-ar lua de băut, îmi place că ți-ar fura banii pentru o plăcere atât de simplă, atât de onestă. Trebuie să fie minunat să ai un loc de muncă în mișcare, să fi pasager profesionist, fără responsabilități, să mergi din vagon în vagon ca pe un vas pe mare. 
Trenul este intangibil atâta timp cât se mișcă, zăpada, oamenii, animalele, mașinile, toate sunt pulverizate dacă nu se dau din față. Dacă stau bine să mă gândesc nici mecanicul nu are cine știe ce responsabilități, dacă te vede pe șine e deja prea târziu să mai conteze. Ce adrenalină trebuie să fie când spulberi mașini de pe calea ferată. Salariu de căcat, desigur, însă zilele alea când pleznești câte un microbuz trebuie să merite. Parcă îl și văd cum deschide ferestruica și îi înjură pe oamenii care sar în stânga și în dreapta, bucăți bucăți: „Firea-ți ai dracu de navetiști data viitoare să luați trenul”. Zi și tu unde mai ai ocazia să-ți spulberi competiția la propriu. Urale de bucurie și aprobări venind din spate „Da domne, așa merită, cine i-a pus să stea pe șine”.

Trenul merge agale spre frații noștri moldoveni sau verii noștri moldoveni sau unchii noștri, rakeții moldoveni. Nu am nimic cu vecinii noștri, bețivanii moldoveni, și nici moldovencele nu sunt de aruncat. Deci spre ei, spre moldovenii noștri. Și moldovencele astea îmi privesc scaunul meu cu jind, singurul scaun gol din tot trenul ăsta împuțit. Fetele astea roșcovane se hotărăsc că nu e chiar atât de rău să stai cu un rahat în spate și se conving că ele, dânsele, nu se vor lăsa pe spate, că vor merge pe vârful bucilor câteva sute de kilometri atente la un exercițiu de postură. Una vine la mine și mă întreabă timid, apăsat, confidențial, să nu audă și ceilalți, dacă e liber. Zâmbesc, dau din cap de sus în jos, și îi răspund că „nu”. Nu știu unde auzisem asta că rușii dau din cap așa pentru „nu”, dar m-am înșelat pentru că fata asta confuză s-a așezat pe scaun în poziția țeapăn de spate. Vreau să-i repet că e ocupat, dar asta ar însemna că și eu sunt un găozar și nimeni nu vrea să-și recunoască asta.  

Mă împac cu gândul și mă apuc să-i văd mai bine pe ăștia care stau alături. Mâini dure stau pe scaunele de lângă mine, mâini muncite, arse de soare, mușchi căpătați prin muncă stau lângă mine. Vene ieșite din mâini coapte de soare stau lângă mine. 
Un bătrânel, stă îngrămădit cu alți doi, stau câte trei pe două locuri. E cu șapca alene într-o parte, ai zice că e marinar dacă nu am fi atât de departe de mare. Bătrânul e suplu și pare mai dur decât mojicii tineri de lângă el. Sunt muncitori în construcții, izolează blocuri comuniste în timpul săptămânii iar în weekend se întorc acasă. Capitala cere mâini grele pe bani frumoși și bărbații ăștia își rup spinarea pe schele. 
Bătrânul are ochii de un albastru spălăcit și are o așezare definitivă în el. Îmi pare că l-a ținut spatele doar până la scaun, că odată așezat acolo a înțepenit în pielea moale, falsă și presupun eu fără rahat de gâscă. Asta e doar o supoziție, pentru că nu le-am văzut scaunele, erau cu toți așezați când am apărut eu. Zic așa, că cineva a pus o gâscă deasupra, pe grătarul cu bagaje și aia s-a căcăcit pe scaunul meu. Asta în altă călătorie, pentru că acum nu e nicio urmă de gâscă.  Mai mult ca sigur de gâscă, dar nu mai revin.
Un fir de lumină pătrunde printre perdele și i cade pe ochii tânărului muncitor de la geam trezindu-l. Moșu își scoate șapca, lăsând la iveală o chelie deasă, și i-o pune pe față tânărului pironit de schija de lumină.
-- E mai bine? îl întreabă.
-- Mersi bre. 
Bătrânul usucă o sticlă de un litru de bere și o aruncă în papornița dintre picioare ca un lucru bine făcut. Apoi că tot era cu mâna în paporniță scoate de acolo tainic o sticluță de tărie colorată, își spală gura cu ea și o dă mai departe. Primul de lângă el, un băiat cu blugii rupți în genunchi ia o gură de încep să-i sticlească ochii, își freacă fața cu mâinile și îi zâmbește bătrânului. Bătrânul hâtru îi face semn să-i deie și lu ăla de lângă el. În dreapta lor lângă geam într-un hanorac pe jumătate desfăcut, fără tricou, stă tânărul ce încerca să moțăie. Nebărbieritul ia o gură ca un nesătul și se trezește pe loc sărind în sus pe tălpi.
Lichiorul îi gâdilă pe limbă și îi pune pe vorbă. 
În fața lor lângă scaunul care mi-ar fi revenit mie e al patrulea schelar, e transpirat cu părul lipit pe frunte. Nu am mai văzut un om cu atâția mușchi să aibă o privire mai rușinoasă pe față. Mai în formă decât ceilalți avea umerii largi și un nas rupt spre dreapta. Nasul îl urâțea și îi dădea o răsuflare sâsâită. Își lingea buza de sus când vorbea, dar prefera să tacă. Bătrânul nu îi întinse și lui din lichiorul vorbăreț, mai luă un gât și băgă sticla pe jumătate goală înapoi în paporniță.
Se vedea că bătrânul fusese chipeș în tinerețe dar din ce povestea asta nu-l ajutase cu nimic. Își luase o nevastă frumoasă care se făcea că muncește doar când venea el acasă și restul timpului era curvă în sat. Tinerii erau cu gura până la urechi iar moșu înflorea povești de viață de colo până dincolo ca să știe și ei să se ferească de femeia frumoasă.

Trenul ăsta mizer e plin ochi de oameni iar schelarii ăștia sunt lângă mine și îmi place să-i ascult. Desigur mai sunt și pipingele Merlin Monroe cu părul în vânt și cu ochelari de soare. Sunt brunețele cochețele scurse în scaun, ce își aduc aminte din când în când că nu e frumos ca o domnișoară să stea crăcănici într-un tren de șantieriști. Sunt tipi cu cercei în ureche și un dubios cu un cui în sprânceană.
O tipă cu ochelari de soare îmi trage o privire lungă de tot, trebuie să o fi admirat prea intens sau poate vrea să mă mustre că mă frec de moldovencele astea ce se fâțâie de colo colo. Își dă ochelarii jos și se uită la mine, are cearcăne adânci după ochelari. Îi zic așa șoptit ca o rugăciune „Nu iubi, te rog, pune ochelarii la loc arăți mai cool cu ei pe nas”. 
Nu îmi vine să cred ... m-a ascultat ... Sau mi-o fi citit pe buze naiba știe. Acu se joacă plictisită cu picioarele pe sub scaun. Ar trebui să mă duc să o bag în seamă ... ar trebui ... 
O Doamne ce mă sâcâie scârba astălaltă, taca-taca, taca-taca, nu pot să am și eu un gând ca lumea în cap. Stă în fața mea și îi face capul calendar unui amărât căruia îi văd doar ceafa. Are o carte în mână dar într-o oră jumate nu a dus-o o dată la ochii. Nu s-a oprit din palavragit tot drumul ăsta, nu mai pot să gândesc, termină dracu. 
Mă refugiez între vagoane pentru un pic de liniște, aici mi se sparg șinele în cap dar măcar nu e vocea muierii. Stau în locul ăla dintre vagoane, cu două plăci de metal sandvici între mine și solul furios de dedesubt. Burdufurile ce leagă vagoanele flutură în vânt. Între burduf și placa de metal pe care stau se vede un torent de pământ, pietriș și traverse ce curge pe sub mine. Mă ia amețeala, încerc să nu mă uit. E o aventura aici între vagoane, moartea e mai aproape de tine și țigara intră mai bine. A rămas ultimul loc unde mai poți trage un fum în tot trenul, ultimul loc liniștit, asta până când l-or moderniza cu treceri etanșe. Să-i fut cu inovațiile și modernizările lor. Să-i fut. 

Fotografie de Paul @causeimluap
English version: The friendship train
Read More »

The friendship train

"You would think life could be better but you would be wrong"

I'm standing on the train taking me home. Don't get me wrong, I have a seat, I have a ticket with an assigned seat and so I could take a seat on the train taking me home. But it's a shitty seat, it's full of shit. I mean to say, there's a lot of shit on my seat, spreading on the backrest. It looks like goose droppings, or bird droppings anyway, I should taste it to figure it out. Not that I eat shit with such regularity that I would guess it’s origin from the first tasting, but instinctively something tells me it would give itself away. You know how you can tell by taste if an egg is from a a goose or a hen, well so it must be with this shit. It's white, with some greenish yellow. I'll remember this shit for some time to come. Maybe I could trick my chairmate into eating it, he has the face of a man who has eaten a lot of shit in his life, what’s another tasting from the back of my chair. Ehh, I'm losing my temper, no matter what creature shat on my chair, this will keep me up standing all the way to Buzau. So I sit in the hallway next to the rows of chairs and push my back against the window. I can hardly let all these chubby ladies get by me. The corridor is tight, too tight not to rub your ass or tits on me, it’s a real friendly train.
I am in Bucharest-Chisinau proclaimed “The Friendship Train" by the voice of the North Station. It's a long train made up of dark green wagons with white stripes and completed at the end by a few burgundy carriages. The green ones are Moldavian but look Russian by their letters, and the burgundy ones are Romanian by their rust. They are ugly fat conductors from both countries in the corridors, haunting like ghosts in search of tickets and bribes. I like them, they look like the kind of people who would steal your wallet and have a beer with your cash at the next station. That's why I like them, I like that they would drink, I like that they would steal your money for such a simple pleasure, so honest. It must be wonderful to have a job on the move, to be a professional passenger, without responsibilities, to go from car to car as in a ship at sea.
The train is intangible as long as it moves, the snow, the people, the animals, the motorcars, they are all pulverized if they don’t get out of the way. Come to think of it, the engineer doesn't have any responsibilities either, if he sees you on the rails, it's already too late to matter. What an adrenaline rush, smashing cars on the railway. Shitty salary, of course, but those days when you slap a minibus around must be worth it. I can see him opening his little window and swearing at the people jumping left and right in little pieces: "Damn commuters, next time take the train". Where else do you get the opportunity to literally smash your competition. Cheers of joy and approval coming from behind “Yes sir, they deserved it, why where they on the railway in the first place”.
The train goes slowly towards our Moldavian brothers or our Moldavian cousins or our Moldavian racketeering uncles. I have nothing against our neighbors, the Moldavian drunks, and the Moldavian ladies aren’t bad either. So towards them, towards our Moldavians. And these Moldavian chicks look at my seat with longing, it’s the only empty seat in this whole stinking train. These red-haired girls decide that it's not so bad to sit with shit at their backs and they convince themselves, that they will not lean backwards, that they will sit firmly on their buttocks for several hundred kilometers paying attention to an exercise in posture. One of them comes to me and asks me shyly, pressed, confidentially, so that none of the others can hear, if the seat is free. I smile, nod my head up and down, and answer "no". I can’t remember where I heard Russians nod like this when saying “no”, but I was wrong because this confused girl sat on my chair anyway and assumed the stiff back position. I wanted to tell her that the seat was indeed taken, but that would mean I'm somewhat of an ass-hat, and no one wants to admit that to himself.
Reconciled with the lost seat I start having a better look at those seated next to me. Tough hands sit on the chairs next to me, worked hands, sunburned, muscles gained through work sit next to me. Veins from sun-baked hands sit next to me.
An old man is huddled together with two others, three of them on two seats. He sits with his cap on one side, you'd say he's a sailor if we weren't so far from the sea. The old man is slender and looks tougher than the young moujiks next to him. They’re construction workers, they insulate communist apartment buildings during the week and return home on weekends. The capital demands heavy hands for good money and these men break their backs on scaffolding for it.
The old man has faded blue eyes and a sort of finality in him. It seems to me that his back held him up right just enough to get himself seated, that once seated he got stuck in the soft fake skin of the chair. A chair presumably without goose shit on it. That's just a guess, because I didn't get to see their chairs, they were all seated when I showed up. I think someone put a goose over the chairs on the luggage rack and from there “bombs away” on my backrest. But that happened on another trip, because now there's no trace of a goose. More than likely a  goose, but I'm not getting into that again.
A thread of light penetrates through the curtains and falls on the eyes of the young worker next to the window. Gramps takes off his cap, revealing a thick bald spot, and puts it over the lad nailed by the light beam.
“Is that better?”, he asked.
“Thanks pops”.
The old man dries up a one-liter bottle of beer and tosses it in a saddlebag between his legs like a well-done thing. Then, still with his hand in the saddlebag, he secretly takes out a bottle of colored spirits, washing his mouth with it he then passes it along to the fellow next to him. A boy with ripped knee jeans takes a mouthful and a glaze moves over his eyes. He rubs his face and smiles at the old man. The old man winks at him and nods to pass it along. To their right by the window in a half-open hoodie with no T-shirt on is the lad who was trying to take a catnap. The unshaven man takes a eager mouthful and wakes up immediately jumping on his feet.
The liquor tickles their tongues and makes them talk.
In front of them, next to the chair that would have been mine, is the fourth scaffolder, he is sweating with his hair glued to his forehead. I've never seen a man with so many muscles have a more embarrassed look on his face. More robust than the others, he had broad shoulders and his nose was broken to the right. His nose made him ugly and gave him a hissing breath. He licked his upper lip when he spoke, but preferred to be silent. The old man did not hand him the talkative liquor, he took another swill and put it half empty back in the bag.
It was obvious the old man had been handsome in his youth, but from his stories this hadn’t helped him at all. He had taken up a beautiful wife who pretended to work when he was home but was the village whore for the rest of the time. The young men were grinning from ear to ear as the old man flourished his life stories so they would learn from his mistakes and avoid beautiful women.

This filthy train is full to the brim with people, but these scaffolders are next to me and I like to listen to them. Of course, there are also Merlin Monroe hotties with windy hair and sunglasses. Not to mention brunettes half-melted in their chairs, who remember from time to time not to sit bow-legged on a train crowded with construction workers. There are guys with earrings in their ears and a dubious looking dude with an nail in his eyebrow.
A lass with sunglasses takes a long look at me, I must have admired her too intensely or maybe she wants to scold me for rubbing against all these women fluttering around back and forth on the train. She takes off her glasses and looks at me, she has deep dark circles around her eyes. I whisper to her like a prayer, “Don't love, put the glasses back on, you look much cooler with them on”.
I can't believe it ... she listened to me ... Or maybe she read my lips who knows. Now she’s bored playing with her feet under the chair. I should go over there and figure her out ... I should... 
Oh my God, this hellion in front of me... she’s the mother of all chatterboxes, I can't have a strait thought in my head for all the noise she’s making. She is standing in front of me turning some poor bastard’s head into mush. I can only see this poor man’s head nodding. She has a book in her hand, but in an hour and a half she hasn’t put it to her eyes once. She hasn’t stop talking all this time. I can't think anymore, damn it.
I take refuge between the wagons for a bit of peace, here the rails break beneath my feet but at least I can’t hear that woman's voice. I sit in that place between the wagons, with two metal plates sandwiched between me and the angry ground below. Between the bellows and the metal plates I can see a torrent of earth, gravel and railway sleepers flowing under me. I get dizzy, I try not to look. It's an adventure up here between the wagons, death is close and the cigarettes taste better. This is the last place where you can smoke on the train, the last quiet place, until they’re modernized into airtight passages. Fuck them with their modernization… Fuck innovation. Fuck it.

Photo by Paul @causeimluap
Versiunea în română: Trenul prieteniei
Read More »

Jul 27, 2018

Guru - Titanii

Șhh... simți cum îți curge ochiul stâng? te ustură, nu? O să te rog să-l deschizi mai larg. Vrei să mă ajuți un pic, hai încă o țâră, o să-ți iau lumina din ochii, ști cum se zice ”lumina dăruie roadele cunoașterii”. Crezi în zeul tău? Deschide-l mai larg și o să treacă, îți promit. Știu că te ustură, știu că mâine o să fie inflamat, dar ești cu mine acum și o să trecem peste asta împreună. O să fie bine, ai să vezi. 
Nu te mai fâțâii, am o nouă regulă pentru tine, este ca un exerciţiu de relaxare. Ești gata?... nu mai respira. Ar trebui să rezişti cel puțin un minut ... te-am luat pe nepregătite. Încercăm din nou? Deci o nouă regulă, poți să respiri doar când îți dau eu voie. Acum expiră tot ce ai în plămâni şi aşteptăm un minut fără să inspirăm, da?
Oricât de mult ai expirat, în plămâni tot a rămas ceva aer, și nu e vina ta, nu e ca și cum nu m-ai ascultat, este natura plămânilor tăi. Dacă îți cer să sari 2 metri în aer, poți să o faci? Probabil că nu, iar asta e natura picioarelor tale, însă nu te opreşte nimeni să te antrenezi. E ironic,  în direcția opusă poți să ajungi cu lejeritate la 2 metri sub pământ. Trebuie să-ți vezi limitele ca să le depășești, învață să joci șotron și apoi sări din el.
Strângi din dinți? Zâmbește, hai zâmbește e în regulă, știu că nu o să trișezi, zâmbește-mi cu toți dinții. Ști că ai dintele ăsta din față crăpat? lasă-mă să mă uit. Nu respira și continuă să zâmbești. Trebuie să vezi un dentist, văd că îți freci constant dinții. De ce? De la griji și frustrări? ce poate cere universul de la ultima ei moluscă vorbitoare. Rumegi ca o vită, ești o moară stricată, dacă o ți așa nu o să ai decât praf de cretă în gură.
O să-ți dau o palmă, ești gata? Asta e regula, respiri când îți dau câte o palmă. Nu a trecut un minut, mai așteptăm un pic, nu o meriți încă. Poți să inspiri dacă nu vrei să aștepți, nu o să te pălmuiesc degeaba, nu sunt aici să dau palme în stânga şi-n dreapta. Şi eu mă abțin, vezi ăsta e un exerciţiu pentru amândoi. Dacă renunți e treaba ta, nu o să te bat la cap. Eu nu sunt ăla care poate să-ți deschidă chakrele sau ochiul interior, doar tu poți să faci asta, doar tu poți să faci pe hopa-mitică peste toate și să te bucuri de eliberare. 
Dinții tăi chiar arată jalnic. Asta nu ar fi o problemă dacă aveai mania aia cu ronțăitul de cabluri electrice, din păcate tu suferi de frică și de lucrurile galbene ce se ascund după pereți. Chestiile astea te rod pe nevăzute. Îți vreau bolile pe dinafară, oneste, ușor de înțeles și plăcute la explicat. 
Cum e ochiul? O să-ți aduc o oglindă, e amuzant să vezi un om cum plânge cu un singur ochi, ști tu: "un ochi plânge altul râde". E mai ușor acum? Lacrimile ţi-au spălat o parte din detergent. Mă gândeam, oare e mai bine sau mai rău că folosim detergent de vase? Bagă de seamă, tratamentul doare, însă nu se compară cu alternativa. Hai să-ți mai pun un pic. Salvarea vine întotdeauna dinăuntru, din resursele pe care nu ți le ia nimeni, din aerul pe care nu poți să-l expiri, din lacrimile și transpirația ta, lubrifiantele vieții. Ai totul la îndemână doar trebuie să bagi mâna în piept și să cotrobăi pe acolo, ai un magazin întreg la dispoziție. Primul raft adrenalină și acid lactic; la mezeluri gastrită și pietre din fiere; melanină și celule gri la electrice. Ești încă verde, și magazinul este plin, iar o casieriță drăguță te mai lasă să pleci fără să plătești. 
Nu te mai zbate, nu o să înțelegi nimic dacă trebuie să te leg de scaun. Să nu te mai prind că pui mâna la față. Cine te crezi, vrei să pui mâna şi să treacă durerea? este inutil. Am depăşit amărâtul ăla de minut dar nu meriți palma. De ce vrei să te scarpini când te mănâncă? te scarpini până ți se înroșește pielea, și te scarpini până îți dă sângele și te-ai tot scărpina, ceea ce-ți ofer eu este mult mai bine. Unde o să ajungi dacă sângerezi pentru chesti atât de banale.
Poate te mănâncă, dar asta te duce la meditație, cu cât stai mai nemișcat, mai coagulat, simți tot felul de mâncărimi, sub țâțe, pe lângă nas, undeva în creștetul capului. Mâncărimea aia e cadoul păcătosului, te anunță că ești pe drumul cel bun. O să treacă de la sine, ca toate lucrurile de pe lumea asta. Te mănâncă fruntea, dar eu vreau să te scap de mâncărimea de pe creier. 
Câteva cuvinte de la un înțelept? ”Ignoră ochiul și el o să te ignore pe tine”. Poftim puțin detergent cu lămâiță. O să te ajute să înțelegi, dar te rog să ți-l pui tu... pot să aștept nu e nici o grabă. 
Ar trebui să rupem dintele ăla, din păcate nu o să treci peste asta aşa ușor. O durere ca asta te-ar scoate din transformare. Unii mi-au spus că nu puteau să audă de durere, e cam mult pentru prima ședință. Vrei totuși să încercăm, aduc patentul?
Ahh ... am uitat, cum să vorbeşti fără aer? e în regulă facem pașii ăștia mărunți împreună, și tu trebuie să ai răbdare cu mine. Promit că o să te scot de aici copil al lui Iapetus, asta dacă nu renunți tu înainte. 
Ține-ți respirația, zâmbește, deschide ochiul, știu că vrei să-l deschizi mai larg dar mai mult decât durerea în sine, frica de durere te oprește. Te rog e pentru binele tău, fă-o. 
Vrei palma aia, ești gata? respiră ... Ce te strâmbi așa? te doare? o să te obișnuiești, oricum nu are cum să te usture încă, respiră. Ți se înroșește fața dar trebuie să învățăm să respirăm din nou. Îți poți imagina ce om așteaptă ca fiecare gură de aer să fie însoțită de durere, îți dai seama ce fac din tine?  
Expiră, ține și zâmbește ... așteptăm și ... inspiră. Ai încercat să te ferești, ce a fost aia? Nu are cum să te doară doar îți pun niște machiaj pe față, ruj de buze în obraji și vânăt de Tir pe la ochii. Zâmbește ... inspiră, mă spetesc aici și tu nu înțelegi nimic. Zeul tău există doar în suferință și durere, doar atunci îl caută oamenii, e normal să te urască. 
Vezi cât de pervers este? Te-a făcut slab ca să-i ceri ajutorul, te-a făcut imperfect în imaginea lui, migrene în imaginea lui, organe care cedează în imaginea lui, moartea în imaginea lui, carne pe băț în imaginea lui, creier sufle în imaginea lui, suflet neprihănit în imaginea lui. 
Sunt aproape invidios, mai vezi cu un ochi dar ți s-a limpezit privirea. O să aduc patentul, și pentru că ai cârtit nu te mai ajut, o s-o faci cu mâna ta. Nu respira, mă întorc imediat.  

English version: Guru - The titans
Read More »

Guru - The titans

Shh ... can you feel your left eye weeping? it stings, doesn't it? I have to ask you to open it wider, help me out a little, that's it, a little more and I can take this light out of your eyes, you know what they say “light bestows the fruits of knowledge”. Tell me, do you believe in your god? 
Open up and the pain will pass, I promise. I know it stings and tomorrow it'll be swollen and red, but you're with me now, and we're gonna get over this together. It'll be fine, you'll see.
Stop fussing, I have a new rule for you, it's like a relaxation exercise. Are you ready? ... stop breathing. You should be able to refrain for at least a minute ... I take it you were unprepared. Shall we try again? So a new rule, you can only breathe when I allow it. Now breathe out all the air in your lungs, and we'll wait for a minute without breathing in, OK?
No matter how much you've exhaled, there's still some air left in your lungs, and it's not your fault, it's not like you disobeyed me, it's just the nature of your lungs. If I asked you to jump 6 feet in the air, could you do it? Probably not, and that's the nature of your legs, but you see, no one's stopping you from training. Ironically, in the opposite direction you'll get 6 feet under before you know it. You have to see your limits to overcome them, play hopscotch and then jump right out.
Are you grinding your teeth? Let me see. Smile, go on smile it's fine, I know you won't cheat, show me all your teeth. Do you know you have a cracked incisor? let me have a look at it. Don't breve in, that's right, just smile. You have to see a dentist, you must grind your teeth constantly. Why? worries and frustration? what does the universe want from its last talking mollusk. You're a ruminating cow, a broken windmill, if you keep going all you'll have in your mouth is chalk.
I'll give you a slap, are you ready? That's the rule, you can breathe in after I give you a smack on the mouth. It hasn't been a minute, we have to wait a little longer, you don't deserve it yet. You can inhale if you don't want to wait. I'm not here to smack you around, I will abstain. See this is an exercise for the both of us. If you give up that's your business, I'm not going to bother with you. I am not the one who can open up your chakras or that inner eye, only you can do that. You can be like a roly-poly toy and bounce back from all of this to enjoy your release.
Your teeth look really bad. It wouldn't be a problem if you had that mania where people chew on electrical cables, alas you suffer from something worst: fear and the yellow things hidden behind walls. These grind at you unseen. I want your sickness on the outside, honest, easy to understand and pleasant to explain.
How's the eye? I'll bring you a mirror, it's sort of funny to see someone crying with just one eye, you know the old saying: the rich widow cries with an eye and laughs with the other. Is it easier now? your tears washed most of the soap out. You know I was thinking, what's better regular soap or dish-washing soap? 
Heed my warning, the treatment hurts, but it's nothing compared to the alternative. Let me put some more. Salvation always comes from within, from the resources no one can take from you, from the air you can not exhale, from your tears and sweat, the lubricants of life. You have everything at your fingertips, all you have to do is stick your hand down your chest and take it. You have a full store at your disposal: first aisle adrenaline and lactic acids; second aisle gastric juices and gall blather stones; melanin and gray cells in the electrical aisle. You're young, the store is full, a nice cashier even lets you leave without paying.
Stop struggling, you won't understand anything if I have to tie you up to the chair. Stop touching your face. Who do you think you are, trying to take away the pain with your hands, it's useless. We've managed to pass that lousy minute, but you don't deserve the slap. Why do you want to scratch you're self so much? you would scratch until your skin would get red and you would scratch until you drew blood and scratch even more after that. Where will you end up if you bleed for such trivial things? What I'm offering you is much better.
It may itch, but that leads to meditation, the more you stay still, the more coagulated, you'll feel all kinds of itching, under your tits, beside your nose, somewhere on the top of your head. That itch is the sinner's gift, it tells you that you're on the right path. It will eventually go away, just like everything else in this world. Your forehead may itch, but I want to get rid of the itching on your brain.
A few words from a wise man? “Ignore the eye and it will ignore you“. Here's a little lemon flavored detergent, it will help you understand. You should pour it in yourself ... I can wait, there's no hurry.
We should really break off that tooth, regrettably I don't think you could handle it. The pain would take you out of the transformation. Some people told me they couldn't even hear me over the pain, it's a bit much for your first time. Do you want to try it, should I bring the pliers?
Yeah ... I forgot you can't talk, no air. It's okay we're doing these little steps together, you and I. You have to be patient with me too. If you don't give up on your self I promise I will get you out of here child of Iapetus.
Hold your breath, smile, open the eye, I know you want to open it as wide as possible, but more than the pain itself, the fear of pain is stopping you. Please for your sake, do it. 
You want that slap, are you ready? ... breathe. Why are you sneering? Does it hurt? you're going to get used to it, anyway, it' can't possibly hurt yet ... breathe. Your face is getting a bit red, but we have to relearn how to breathe. Can you imagine the person that expects every breath to be accompanied by pain, do you realize what you're becoming?
Inhale, hold it in, smile ... we wait and ... inhale. You tried to duck away, what was that? There's no way it can hurt you, I'm just putting on some makeup, lipstick on your cheeks and tyrian purple on your eyes. Smile ... inhale, I work my self to the bone and you still don't understand. Your god only exists in pain and suffering. That's the only time people look towards him, it's only natural that he would hate you.
Do you see his perversion? He made you weak so you would ask for help, he made you imperfect in his image, migraines in his image, organ failure in his image, death in his image, flesh on the stick in his image, brain dipped in batter in his image, your righteous soul in his image.
I'm almost envious, you can barely see, but I think your gaze has cleared up. I'm gonna bring the pliers, and because you flinched I won't help you anymore, you'll have to do it on your own. Don't breathe, I'll be right back.

Versiunea în română: Guru - Titanii

Read More »