Oct 30, 2024

Vânătoarea de comori

Prieteșug
Adunarea unui grup de prieteni este un moment oportun pentru a lua aminte la lucrurile frumoase din viață. E momentul când amicii își împărtășesc bucuriile, necazurile și fleacurile prin care trec zi de zi. E ceasul când tovarășii au ocazia să fie mai onești, mai deschiși... mai beți. Până la urmă așa se întăresc prieteniile de o viață.
Dar dacă unii prieteni nu se mulțumesc cu atât? Dacă unii prieteni se hotărăsc să-și complice viața?
Apartamentul 13 din blocul 23 de pe strada Voivodina este locul nostru de joacă. Această adunare ad-hoc are loc într-un apartament semidecomandat cu două camere. La intrare, dăm de un hol mic, cochet, ce a fost mobilat util și plăcut. Din el putem invada bucătăria și sufrageria. Sufrageria e rezonabil de mare. Un alt hol leagă sufrageria de dormitor și baie. Un balcon stă întins lung în fața sufrageriei. Balconul ar fi fost un loc bun pentru v-ați ascunselea, dacă s-ar fi gândit cineva la asta.
Acest cuibușor de nebunii a fost aranjat cu meticulozitate, însă unele lucruri au mai fost lăsate și la voia întâmplării, tocmai pentru ca jocul să aibă parte și de hazard.
Pentru această petrecere casa a fost pigulită, camerele aerisite, biblioteca ștearsă, cărțile ordonate, gresia spălată. Fiecare colțișor a fost aranjat, iar tot felul de lucruri curioase au fost puse pe ici, pe colo, pentru a ademenii priviri și mâini iscoditoare.
Până și cele mai neînsemnate lucruri au o poveste de spus în această casă. Ușa de la balcon e ținută deschisă de o piatră albă. Ar fi putut fi o piatră oarecare, însă în acest apartament e o bucată neșlefuită de marmură din Paros. Surorile acestei pietre sunt admirate în muzee din toată lumea, sub formă de nasuri, mâini, buci și țâțe antice. Un set de căsuțe sculptate în lemn, se odihnesc pe un raft din bibliotecă și poartă povestea unui lemnar chior din Abaclia. O clepsidră ce așteaptă să fie întoarsă e umplută cu nisip roz luat, cândva, într-o toamnă caldă, din Creta.
 În mijlocul sufrageriei, o masă rotundă își așteaptă invitați să se așeze ca la conferință. Masa, de obicei îndoită pe jumătate și lipită de un calorifer, e acum piesa de rezistență. O canapea și două fotolii completează camera.
Cam atât despre locație.
— Ok, suntem gata? întrebă Simona.
Simona și Sorin sunt organizatorii acestei petreceri, gazdele noastre din această noapte de pomină. Simona dă impresia unei femei plictisite ce încearcă să scape de monotonie, îi place să danseze, merge prea repede pe stradă și îl scoală din somn pe Sorin când se bâțâie noaptea. E un titirez înnăscut.
Sorin e un tip calm, ce încearcă să-i facă pe plac. El a acceptat ideea acestei seri fără reticențe, pe când alții ar fi fost ceva mai... circumspecți.
Seara a început, iar toți prietenii sunt curioși ce li s-a pregătit. Simona își adună amicii dispersați.
— Ok, suntem gata? întrebă iar Simona.
— Stai! Nu suntem toți. Ana și Alex se giugiulesc în bucătărie, se hlizi o fată cu părul prins în coc.
Încă ceva, trebuie să vă prezint și invitații.
Ana e o blondă cu părul scurt căruia îi place să stea mai mult în picioarele goale, chestie care o enervează la culme pe organizatoarea noastră. Ana emanează o nonșalanță contagioasă, oamenii se destind în prezența ei. Însă, fără să o știe, Ana deja a enervat-o pe Simona cu lăbuțele ei drăguțe ce lasă amprente pe parchetul din bucătărie.
— Ar fi bine să te duci acolo, până nu încep chestii mai serioase, ști cât e de pofticioasă, adăugă Bogdan ridicându-și sprâncenele.
Gândul Simonei sării la un fund ce se odihnește pe blatul din bucătărie. Se tot gândise la amprentele de picioare, dar acum imaginea asta le înlocuise.
— Nu fi porc, îi dădu un cot jumătatea lui mai bună.
— Parcă tu nu o ști...
— Cineva să-i cheme și pe ei, răspunse scurt Simona scuturând ușor din cap.
— Mă duc eu, acceptă înțelegătoare Cătălina.
— A rămas ca în liceu, se ascunde pe unde poate și-și face de cap, oftă Bogdan.
Bogdan și Bianca sunt cuplul ăla care se ceartă tot timpul din orice. Când îi vezi se ciondănesc. Parcă ar fi căsătoriți de-o viață. Ea cochetă și frumoasă, cu părul ridicat și gâtul lung descoperit, el subțirel, chipeș și cu un spirit de observație cârcotaș.
— Hai că i-am adus, Sorin le explica cum e cu aragazul cu inducție, îi lămuri Cătălina și se așeză lângă Corneliu.
Cătălina e o păpușă de fată, ca o figură de porțelan. Și-ar fi dorit să fie ceva mai înaltă, dar asta e, nu le poți avea pe toate. Etern optimistă, vede tot timpul partea bună a lucrurilor.
Corneliu stă tăcut și observă. Poartă un zâmbet cât se poate de subțire oriunde se duce. Își privește prietenii ca la teatru și preferă să nu-i întrerupă.
— Așa? Și dacă ne trăgeam de șireturi, care ar fi fost problema? Sunteți geloși?! întrebă Ana cu un zâmbet până la urechi.
Alex le zâmbi și el de complezență.
Nimeni nu-l știe prea bine pe Alex. E proaspăt venit în grupulețul ăsta. Nimeni nu își bate capul cu el, „doar un alt iubit al Anei”. Cine îi mai poate ține minte: Andrei, Adrian, Anton, Alain Delon...
— Nu mai pot de gelozie. Hai, că e târziu și mai e și jocul. Să-i dăm bice! îi împinse Dan pe toți la un loc.
Dan și Diana sunt ultimii de care trebuie să vă spun. Dan are o calviție ce-l atacă pe la tâmple. El își valorifică fiecare secundă ca un metronom. Și când își pierde timpul poți pune pariu că și-l pierde eficient.
Diana, zveltă și independentă, ar fi venit și singură în seara asta, dacă Dan nu și-ar fi făcut timp. Cei doi formează un cuplu profesionist și mai ales profitabil.
Ăștia sunt toți și trebuie să recunosc că îmi sunt simpatici.
— E toată lumea pregătită pentru o seară de aventură? Dacă veți trece peste toate obstacolele cu dibăcie, recompensele vor fi pe măsură. Bine ați venit la Vânătoarea de Comori! Cine va supraviețui acestei nopți va avea ce povesti nepoților.
— Și când mă gândesc că bunicu’ povestea cum a fost în război, se amuză Dan.
— E un joc interesant, un joc pe viață și pe moarte, cu întorsături de situație, dramă și mister, completă Sorin. Dar înainte de asta, toate telefoanele aici, în săculeț. Nu vreau să găsiți indicii pe internet sau să sunați după ajutor. Sunteți pe cont propriu!
— Ce crezi că plănuiesc? întrebă Cătălina.
— Nu știu, dar uite ce privire are Simona, i se mișcă rotițele în cap, îi răspunse Bogdan.
În timp ce Sorin dosi telefoanele, Simona scoase o găletușă în care erau împăturite câteva bilețele.
— Fiecare cuplu trebuie să-și aleagă un bilet pentru a vedea ce le relevă viitorul. Biletele o să vă trimită în căutarea de indicii, cu o singură excepție. O pereche v-a rămâne cu noi.
— Hopa, ăștia ne dau afară, murmură Ana.
— Stai liniștită, cu norocul meu noi stăm pe tușă, îi zâmbi Bogdan.
— Poate stai tu, eu nu vreau, îl înghionti Bianca.
— Dacă prindeți voi biletul cu stat în casă, facem schimb, eu am venit să mă relaxez, nu să alerg ca un bezmetic noaptea pe străzi, mustăci Dan.
— Nimeni nu face schimb, interveni Simona. Primul indiciu va fi în acest apartament, următoarele nu se știe, poate vă vor purta la colțul străzii, poate la capătul pământului. Să aveți grijă, să nu cădeți acolo!
— Nu e drăguță? îi șopti Cătălina lui Corneliu, el încuviință docil.
— Pe bune? Ai pus indicii prin tot orașul? întrebă amuzată Ana.
— A spus întreaga lume, fi atentă dragă, o corectă Alex.
— Asta e, ți-am zis eu, uită-te cum i se învârt rotițele alea, continuă Bogdan.
— Putem pierde chiar de la prima tragere la sorți? încercă să înțeleagă Bianca.
— Nu pierde nimeni, o pereche va sta cu noi. Avem și pentru ei pregătite câteva surprize. Doar nu vreți să ne lăsați singuri pe aici? completă Sorin.
— Abia am venit și ne dă afară, îți vine să crezi? spuse Diana.
— Noi oricum nu avem chef să ne plimbăm de colo colo, rămânem noi să păzim gazdele, se oferi Dan alături de Diana.
— Nuu, după noroc, îi rugă Simona. Gata, să înceapă dansul!
— Înainte de toate, paharele sus. Are toată lumea un pahar?
Gazdele uitaseră de Alex, dar Ana îi dădu paharul ei.
— Mai iau unul din bucătărie, știu unde le țin. Fi atent acolo ce zice.
— După cum v-am spus, aceasta este una din nopțile unde viața și moartea stau pe muchie de cuțit. Dragii mei, în pahare este o toxină cu efect întârziat, aveți trei ore să descâlciți ghicitorile, dacă nu... somnul de veci. Până la fund!
— Ce vrea să zică cu asta? întrebă confuz Alex.
— Vor să se culce și ei pe la patru, îl lămuri Dan.
Simona le aruncă o privire lungă.
— Scuze, e un joc pe viață și pe moarte, dar se termină în trei ore, reformulă Dan.
— Aia e... până la fund, și Alex goli paharul.
Simona se uită la ceas.
— Este doisprezece, la trei vreau să fiți aici, să tragem linie.
— Îmi încerc eu primul norocul, se hotărî Bogdan. Ia să vedem ce zice: „Viața e o parodie, iar moartea o comedie. Dacă ești mort și vrei să faci o plimbare, unde ai face-o oare, când rămâi fără răsuflare?”
— Și zici că răspunsul e pe aici? întrebă Bianca.
— Poate că și răspunsul rimează, sugeră Ana, ce tocmai se întorsese din bucătărie fără pahar.
— Primul indiciu e în apartament, după aceea nu se știe. Cine urmează? trecu mai departe Simona.
— Trag eu al doilea... și noi rămânem aici, concluzionă Alex. „Să nu ai încredere în mâna care te hrănește. Ai rămas cu gazdele așa că fi precaut și te ferește. Ei câștigă doar dacă toți ceilalți pierd, firește.”
— Trebuia să mă lași pe mine, se bosumflă Ana.
— Minunat, asta înseamnă că restul plecăm pe coclauri, spuse Dan trăgând următorul bilet.
„Câteodată foamea mă cuprinde doar gândindu-mă la tine. Dorința se aprinde și doar la rece se mai stinge.”
— Pun pariu că e în bucătărie, îi șopti Diana.
— După tine, fomiță, o împinse Dan.
— Cine urmează? întrebă Sorin.
— Noi am mai rămas, răspunse Cătălina. Sper că mai e ceva interesant și pentru noi.
— Bineînțeles, îi zâmbi Simona.
— Să vedem, Cătălina luă biletul: „Nu am pretenții de a te curăța de intenții. Vreau doar să miroși a trandafiri spinoși.”
— Și o să mă lași să-ți cotrobăi prin casă până găsesc trandafirii ăștia? întrebă Corneliu.
— Toată casa vă stă la dispoziție, căutați peste tot, Simona continuă cu un zâmbet răutăcios. Chiar și antidotul stă ascuns prin apartament.  
— Dar dacă găsiți bani, să-i lăsați acolo, completă repede Sorin. Nu ne încurcăm cu lucruri atât de banale.

Cotrobăire
 
— Gata, am scăpat, să-i lăsăm să-și bată capul. Cât despre voi doi, ce să zic, vă dau niște prăjituri?
Simona îi luă de o parte pe Ana și Alex, cei doi desemnați să stea în casă.
— Cum v-a venit ideea pentru jocul ăsta? întrebă Alex.
— Am zis să mai schimbăm atmosfera. Acum avem enigmă, suspans, mister, e ca într-un roman.
— Ce roman? întrebă Ana iritată că trebuia să rămână în casă.
— Unul cu detectivi, îi răspunse Sorin.
*
— Auzi „după ce nu mai răsuflu” ajung în pământ, nu? întrebă Bogdan.
— Într-un mormânt, completă Bianca.
— Poate într-un ghiveci, intui Bogdan. E mai practic, aici, în apartamentul ăsta.
— Hai măi, chiar crezi că vrea să-i deranjezi florile? îl certă Bianca.
— Tocmai ce ne-au spus că putem să le răscolim casa. Eu cred că vrea să-i întoarcem casa pe dos, să-i dăm covoarele la o parte, să-i răsturnăm ghivecele. Zic să n-o dezamăgim!
Bianca îl lăsă pe Bogdan să-și facă de cap și plecă să arunce o privire prin bibliotecă. Bogdan începu să scormonească prin ghivecele de pe balcon.
— Nebunule, ce cauți prin pământul la flori? șopti Corneliu.
— Te gândeai să faci la fel. Recunoaște!
— Da, dar noi chiar avem ceva legat de flori.
— Aha.
— Are trandafiri pe aici?
— Nu știu.
Intuiția o purtă pe Bianca la bibliotecă, erau mai multe feluri de a te plimba printre morți. Căută o carte în temă și puse mâna pe cotorul ei. O trase ușor afară pe lângă căsuțele de lemn. O răsfoi privind ilustratele cu Dante și Virgiliu pășind prin cercurile infernului, când dintre două pagini sări un bilet.
„Felicitări! Dacă tot ai ajuns până aici continuă: Într-un parc nu prea departe, doi prieteni stau aparte. Într-o cutie să îi pui, iar acasă să-i dispui.”
— Hei, nebunu’, nu mai scormoni, am găsit, îl strigă Bianca.
— Ce? Nu se poate, unde era? veni Bogdan cu mâinile murdare.
— În cartea asta.
— Vrăjeală, era mai amuzantă idea mea.
— Du-te și te spală pe mâini. Să nu le zici că ai scormonit prin flori, că te mănânc.
— A spus „prin toată casa”, bombăni el mergând înapoi pe balcon.
— Numai tu ai nevoie de indicații speciale.
— Sunt un original!
— Un pic prea original. Ce-i mai faci la ghiveciul ăla?
— Stai fată, aranjez înapoi pământul. Sau continui tu căutările, îl întrebă pe Corneliu.
— Dacă n-ai găsit tu nimic, nu are rost. Eu caut „un miros de trandafiri” și nu văd trandafiri pe aici.
*
În bucătărie, Simona, scoase pe masă o vază pentru un buchet de flori, așeză câteva prăjiturele pe un platou și desfăcu o sticlă cu vin. Bău un pahar și înfulecă o prăjitură.
— Cu toată pregătirea pentru seara asta, nu am mâncat nimic.
— Care sunt mai bune astea roz sau alea bleu?
— Toate sunt bune, gustați și vedeți. Mă întorc imediat, trebuie să văd ce fac ceilalți.
Alex întinse mâna să ia o prăjitură.
— Stai, îi dădu peste mână Ana. Ea de care a luat?
— Ce? Nu știu...
— Ce culoare avea?
— Are vreo importanță?
— Gândește-te, în stânga sunt bleu, în dreapta roz. De care a luat?
Alex își ridică ochii la tavan, încercând să-și aducă aminte, apoi își coborî privirea și investigă platourile.
— În partea stângă lipsește una.
— De aici?
— Da.
— Când o să se întoarcă o să te întrebe dacă ai gustat din prăjituri. Biletul nostru spune „să nu ai încredere în mâna care te hrănește”.
— Aha, a început jocul.
— De cum ai citit biletul. Ai grijă ce faci, îi șopti Ana, auzind-o pe Simona că revine.
Pe hol Simona îi petrecea pe ceilalți invitați spre ieșire.
*
— Voi unde ați găsit indiciul? întrebă Dan.
— Sub eticheta la un șampon, îi răspunse Corneliu. Cică miroase a trandafiri.
— A noastră era în congelator, îi spuse încântată Diana, în timp ce degusta o înghețată furată.
*
Alex și Ana puteau vedea mânerul apăsat al uși de la bucătărie, iar când vocile părăsiră apartamentul, capul Simonei intră să investigheze.
— Ați gustat?
— Păi, unele dintre ele ar trebui să ne omoare și nu am vrut să riscăm.
— Zice că sunt otrăvite, spuse incredul Alex.
— Nu se știe niciodată, răspunse încet Simona apoi își îngustă ochii, inspectând farfuria cu prăjituri.
— Te-am văzut când ai luat una bleu. Astea trebuie să fie fără probleme, și fără să mai dea explicații Alex înfulecă o prăjitură.
Ana se uită la el, apoi la Simona, așteptând verdictul. Simona ridică o sprânceană.
— Da, una bleu am mâncat.
— Și ce se întâmplă dacă mănânc și una roz? întrebă Alex inspectând o altă prăjitură.

Exploraţiune
 
După ora 12, noaptea devine magică. Ai trecut într-o nouă zi, dar vechea zi trage de timp, nu e gata să se termine. Asta simțeau Corneliu și Cătălina, plimbându-se spre cimitirul Reînvierii de pe strada Reînvierii.
Nu știu cum au căpătat numele ăsta, însă este un nume ridicol, mai ales pentru un cimitir. Și cel mai probabil reclamă falsă.
— E o prostie, e închis la ora asta, doar nu sărim gardul?
— Ști care e chestia, nu știm dacă e închis.
— Ce?
— Îi mai fură lumea pe morți?
— Nu știu, nu-i fură, dar tot cred că e închis.
— Trebuie să fie un paznic pe aici.
— Doarme la ora asta.
— Și ce facem?
— Încercăm poarta, dacă e deschis intrăm, dacă nu, nu. Plecăm și cu asta basta.
— Bine, du-te și încearcă.
Corneliu se învârti în stânga, se învârti în dreapta, iscodind să nu-l vadă nimeni, dar până la urmă apăsă clanța mare din mijlocul porții. Poarta de fier se revoltă cu un scârțâit ruginit, însă nu îi dădu drumul înăuntru.
— E închis, să plecăm! se grăbi Corneliu.
— Stai, e o gaură aici...
Poarta mare era într-adevăr închisă, un lacăt o ținea ferecată la nivelul genunchilor, însă intrarea mare avea decupată și o ușă mică deschisă într-o parte.
— Asta mare pentru mașini, asta mică pentru oameni.
— De ce nu-i niciun paznic pe aici? întrebă aproape enervat Corneliu.
*
— Am ajuns în parc. Și acu’? întrebă Bianca exasperată.
— Căutăm ceva, niște prieteni într-o cutie.
Bogdan reciti biletul: „Într-un parc nu prea departe, doi prieteni stau aparte. Într-o cutie să îi pui, iar acasă să-i dispui.”
— Ști cum sună biletul ăsta: du-te în parc găsește un vagabond și adu-l acasă.
— Dar într-o cutie.
— Nu ți se pare că se purtau un pic cam ciudat?
— Cine, Sorinatu și Simonata?
— Păreau cam agitați.
— E de la jocul ăsta. Nu vezi? Căutăm indicii pe coclauri. Au stat să aranjeze toate astea, vor și ei să iasă bine.
— Oho... și uite acolo, e o coșmelie dintr-aia în care intri și-ți faci poze.
— Dacă noi suntem prietenii pierduți, intrăm în cutia aia și facem o poză?
— Iar o poză, o pui în ramă și o dispui, nu?
— Asta e. Hai, că mi-au înghețat degetele.

Casă dulce casă
 
La masa rotundă, în mijlocul sufrageriei, stăteau amuzându-se Alex, care până la urmă se abținuse de la prăjiturile roz, Ana, Simona și Sorin.
Simona deretica pe lângă ei, așezând farfuriuțe de pe masă în așteptarea celor plecați.
— Vin? întrebă ea.
— Da, răspunse Alex.
— Alb sau roșu?
— Roșu.
Simona îi turnă lui roșu, iar ei își turnă alb.
— Ana? întrebă Simona.
Ana îi luă paharul Simonei și îl înlocui cu cel a lui Alex.
— Doar apă, și, privind zâmbetul ce se lărgea pe fața Simonei, adăugă, de la robinet.
— Foarte bine, încuviință Simona. Dar mie nu îmi place vinul roșu, și împinse paharul schimbat într-o parte.
— Și ăla e otrăvit? Nu mai poate omu’ nimic cu voi, și cu asta mai înfulecă o prăjitură bleu, dar și acestea erau pe terminate.
Un ciocănit la ușă. Simona deschise.
— Ne-am întors, intonă veselă Cătălina.
— Și nu am găsit nimic, completă Corneliu.
— Dar am intrat în cimitir, continuă Cătălina râzând nervos.  
— Și nu ați găsit rezolvarea? îi chestionă Simona.
— Ce scria pe biletul vostru? întrebă Ana.
— „În cimitir sunt multe fețe albe la ten. Multe cunoștințe, dar niciun prieten.”
— A doua parte e din latină. E un proverb, li se alătură Sorin și o luă în brațe pe Simona. „Multa hospicias nullas amicitias” e pe mormântul unui poet.
— Și trebuia să găsim asta pe întuneric?
— Au pierdut? întrebă Ana.
— Da, le răspunse Simona și le întinse platoul pe care rămăseseră doar prăjituri roz-bombon.
Cătălina luă una.
— E cu alune?
Simona îl lăsă și pe Corneliu să ia una și puse platoul la loc.
— Migdale? încercă Corneliu stând un pic pe gânduri.
Cei doi se așezară la masă. Simona își trase un scaun mai aproape de ei.
— Cum v-ați distrat pe aici? întrebă Corneliu cu gura plină.
— Cu grijă, spuse Ana.
— Ăsta era biletul nostru: „Să nu ai încredere în mâna care te hrănește. Ai rămas cu gazdele așa că fi precaut și te ferește”, citi Alex.
— Asta am făcut, ne-am ferit de gazde, explică Ana.
— De asta nu v-ați atins de prăjituri? Nu sunt rele, îi ațâță Cătălina.
— Apropo de asta, să vă spun o chestie amuzantă, doar unul dintr-o mie de oameni pot să-și dea seama de gustul cianurii. Ce gust credeți că are? îi întrebă Sorin.
Cătălina își pierdu echilibrul de pe scaun, dar Simona o prinse și o puse la loc. Corneliu își întoarse privirea spre ea, își deschise gura și înțepeni într-o grimasă cu ochii cât cepele.
— Migdale, își răspunse singur la întrebare Sorin și îi închise ochii lui Corneliu.
— Ce dracu? sări Alex.
— Nu vă uitați așa, erau oricum descalificați, se apără Simona apucând-o pe Cătălina de brațe.
Sorin îl apucă pe Corneliu în timp ce Simona începu să o târască pe Cătălina spre dormitor,
— Despre asta am vorbit toată noaptea. Mă ajuți? Să eliberăm locul pentru finală, întrebă Sorin, trăgându-l pe Corneliu de pe scaun.
— Asta... nu are cum..., se bâlbâi Alex.
— Ce ați făcut, v-ați pierdut mințile? Trebuie să sunăm la ambulanță. Telefoanele! se agită Ana în stânga și în dreapta.
— Pot să-ți dau un telefon, să suni la poliție, la pompieri, la ce vrei tu, dar așa îi condamni pe ceilalți. Sper că nu ai uitat, doar câștigătorii au șansa la antidot.
— Ați înnebunit, șopti perplex Alex.
— E valabil și pentru voi. Singurul fel în care puteți scăpa de aici, este să duceți jocul până la capăt. Acum, ajută-mă să-l duc în dormitor.
— Nu mă mai ating de nimic, declară Alex și se îndepărtă de masă.
— Cum vrei. Ehh, puteam să-l luăm frumos pe sus. Cică eu sunt nebun, dar el vrea să stea cu mortul la masă.
Sorin îl târî pe Corneliu până în dormitor și îl întinse în pat lângă Cătălina.
— Am fi putut fi noi în locul lor de 100 de ori până acum, șopti îngrozită Ana.
*
Seara continuă sumbru pentru prietenii noștri. Cei patru rămași în picioare se priveau ca într-un film din vestul sălbatic. Tensiunea fu spartă de un zgomot. Cineva bătu la ușa neîncuiată și intră fără să mai aștepte invitații speciale.
— V-ați întors! exclamă entuziast Simona.
— Da și avem răspunsul la ghicitoare. Dacă nu e ce trebuie, măcar să primim niște puncte pentru idee, spuse Bogdan din hol, dezbrăcându-se de geacă.
— Noi eram prietenii din parc, nu? Ne-am pozat într-o cabină foto și am adus fotografiile, să le dispui, spuse Bianca îmbujorată.
— Nu s-a mai întors nimeni?
— Sunteți primii care v-ați întors cu o rezolvare și asta vă duce în finală, spuse Sorin primind pozele făcute în parc. Excelent!
— Restul pe unde or fi?
— Umblă după indicii, doar că nu mai e timp, le răspunse zâmbitoare Simona.

Bun sfârșit
 
Ana și Alex își mușcau limbile, în timp ce Simona privea ceremonios ceasul rotund ce atârna între ei pe perete.
— S-a făcut trei! Cei ce nu au ajuns înapoi au fost descalificați.
— Dacă nu le luai telefoanele, puteam să-i sunăm. Cred că nici nu știu cât e ceasul.
— Nu putem să-i așteptăm până dimineață, dădu din umeri Sorin.
— Bun, să jucăm finala, că m-a luat somnul, căscă liniștit Bogdan.
— Ce vreți de la noi? întrebă sumbru Alex.
— Ca să fie mai interesant și să putem participa și noi, finala va fi un joc de noroc, zâmbi cu gura până la urechi Simona. Ca o ruletă rusească, dar fără pistol.
Din bucătărie se întoarse Sorin cu trei pahare negre acoperite cu capace de cafea, prin care puteai sorbi, dar nu puteai vedea conținutul.
— Două din ele au vin roșu, iar după cum știu Alex și Ana, pentru că s-au ferit de el toată noaptea, vinul roșu este cel „pierzător”, iar celălalt, vinul alb, e câștigător. Fiecare cuplu își alege un pahar și bea.
— Păi și miza? întrebă Bogdan.
Sorin se ridică și aduse una din căsuțele de lemn de pe bibliotecă. Căsuța era un cufăr decorativ.
— Asta este pentru câștigători, spuse el. Se deschide într-un fel mai curios, o să vedeți.
— Premiul este înăuntru, îi continuă idea Simona.
— Și ce e înăuntru? întrebă Bianca, în timp ce Bogdan se tolănea pe canapea.
— O să păstrăm surpriza, dar e ceva cu care o să dovediți că ați câștigat vânătoarea de comori din seara asta, explică Sorin.
— Cine începe?
— Voi, dacă tot ați găsit rezolvarea pe afară, aveți șansa să alegeți primii, iar ei după voi, pentru că au stat cuminți în casă, iar ultimul pahar îl luăm noi.
— Să amestecăm paharele, să nu existe suspiciuni.
După ce Bianca învârti paharele, veni rândul Anei se le amestece. În timp ce restul erau întorși cu spatele, Ana îi șopti lui Alex.
— Eu nu am apucat să beau șampanie.
— Știu, înghit eu tot. Orice faci să nu bei.
— Ce șușotim acolo? întrebă Simona.
— Hai, că m-a luat somnul, îi împinse Sorin de la spate.
— Bun, să alegem, spuse Bogdan căscând din nou. Alege, dragă, pentru noi.
— Din Oceanul Pacific, a ieșit un pește mic și pe coada lui scria: Ieși afară dumneata! Ăsta!
Bianca apucă paharul din mijloc. Alex luă paharul din stânga și îl întinse Anei. Simona trase paharul rămas aproape de ea.
— Momentul adevărului.
— După ce bem se termină jocul? Nu mai e nimic după asta? întrebă Alex.
— Nimic.
Bianca i se alătură lui Bogdan pe canapea. Bogdan bău primul apoi îi dădu paharul Biancăi.
— Și ce se întâmplă dacă eu sunt prea tâmp să-mi dau seama după gust dacă e roșu sau alb?
Bianca bău restul paharului.
— Ești groaznic, al nostru e roșu, spuse Bianca, privindu-l pe Bogdan care începuse să caște, dar rămăsese cu capul pe spate.
În clipa următoare Bianca îi căzu în poală, iar pe Simona o bufni râsul.
— Chiar a fost roșu, spuse ea amuzată.
— E rândul vostru.
— Și dacă refuzăm? întrebă Alex.
Din camera alăturată, unde fuseseră depozitați Corneliu și Cătălina, începu să se audă un zgomot groaznic de om ce se îneacă.
— Ar fi bine să vă grăbiți, nu mai e timp, spuse Sorin bătând cu un deget în cutia de lemn.
— Să bem împreună! Menținem suspansul până la sfârșit!? îi provocă Ana.
— Doamnele primele! sugeră Simona și își puse paharul la buze.
Ana îi urmă exemplul, apoi îi dădu paharul lui Alex. Alex îl bău până la fund și îl răsturnă pe masă.
— Melodramatic, îmi place! iar Sorin termină la rândul său paharul și-l copie pe Alex răsturnând paharul pe masă.
Sorin și Simona își zâmbiră mulțumiți.
— S-a terminat.
— Ne-ați omorât pe toți? întrebă Alex, și o privi cu speranță pe Ana.
— Nu, ce fel de joc s-ar termina în halul ăsta? Unul din pahare nu a avut nimic.
Simona o studia pe Ana în așteptarea unui semn de leșin, când se opri asupra buzelor ei.
— Ea nu a băut! A trișat!
Simona se întinse spre cutia de pe masă, dar leșină peste ea.
— Ghinion, mai reuși să spună Sorin și se scurse și el pe jos.
Ana smulse cutia de sub Simona și alergă spre dormitor. Se chinuia să o desfacă când Alex i-o luă din mână și o făcu bucăți de un perete. Un bilețel se făcu văzut printre așchii.
— „Felicitări insomniacilor - Ați câștigat!”.
— Asta e tot!?
Ana deschise ușa și îl văzu pe Corneliu stând pe spate cu o pătură pe burtă, sforăind înecat.
Ana, tremurând din toate încheieturile, se apropie de pat, se uită la cei doi. Îl întoarse pe Corneliu pe o parte și reveni cu un zâmbet tâmp la Alex. Luă o pernă de pe pat și plecă spre sufragerie. Ana îi puse perna sub cap lui Sorin, singurul ce stătea întins pe jos.
— Dorm, cred că toți dorm, îi explică ea lui Alex.
O bătaie întârziată se auzi la ușă.
— Cine naiba mai e?
Din holul de la intrare scoase capul Dan.
— Salut gașcă, lu' pisi i s-a făcut somn și am dus-o acasă, am venit doar să iau telefoanele.
Alex îi aduse din dormitor săculețul cu telefoane.
— Astea două, mersi. Văd că v-ați pus pe chelfăneală, nu glumă.
— Da... s-a terminat cu o băută, răsuflă Alex aruncându-i o privire confuză.
— Mai stați?
— Nu știu? Să plecăm? întrebă Ana epuizată.
— Hai, că sunt cu mașina, strâng ei când se scoală, iar Dan îi luă spre ușă.

Epilog
 
Putem ști vreodată cu adevărat gândurile vrunui alt om, naiba știe, eu tind să cred că nu.
Supraviețuitorii insomniaci ai vânătorii de comori din apartamentul 13 de pe strada Voivodina au plecat acasă cu un bilet câștigător. Restul și-au găsit odihna după o seară minunată și... poate că dorm și acum.
 
Fotografie de Marijana
Read More »

Oct 31, 2023

Străinul de H. P. Lovecraft

Nefericit este cel căruia amintirile copilăriei îi aduc doar frică și tristețe. Mizerabil este cel care privește înapoi la orele solitare petrecute în camere vaste și sumbre, cu pereți cafenii și rânduri înfiorătoare de cărți vechi, sau la orele de veghe temătoare din pădurile crepusculare, populate de copaci groteşti, uriași și încărcați de viță sălbatică, care agită în tăcere crengile lor încâlcite în văzduh. Asemenea soartă mi-au dăruit zeii - mie, tulburatul, dezamăgitul, celui sterp, celui frânt. Și totuși, mă simt ciudat de mulțumit și mă agăț disperat de acele amintiri simple, când mintea mea aproape putea să atingă locurile de dincolo.
Nu știu unde m-am născut, ştiu doar castelul infinit de vechi și infinit de înspăimântător, plin de pasaje întunecate, cu tavane înalte, unde ochiul putea găsi doar pânze de păianjen și umbre. Piatra în coridoarele prăbușite părea mereu în mod îngrozitor de umedă, și peste tot era un miros blestemat, ca și cum ar fi fost strânse într-un loc toate cadavrele generațiilor anterioare. Niciodată nu era lumină, așa că uneori aprindeam lumânări și le priveam cu atenție pentru alinare, iar afară nu exista soare, deoarece copacii înspăimântători creșteau înalt deasupra castelului. Un singur turn negru se înălța deasupra copacilor spre cerul exterior necunoscut, dar acesta era parțial distrus și nu putea fi urcat decât printr-o cățărare aproape imposibilă pe zidul vertical, piatră cu piatră.
Trebuie să fi trăit ani în acest loc, dar nu pot măsura timpul. Cineva trebuie să fi avut grijă de nevoile mele, dar nu îmi pot aminti nicio persoană în afară de mine, sau ceva viu în afară de tăcuții șoareci, lilieci și păianjeni.
Cred că cine m-a îngrijit trebuie să fi fost înfiorător de bătrân, deoarece prima mea concepție despre o persoană în viață a fost cea a cuiva care semăna în mod ironic cu mine, dar era distorsionat, uscat și în descompunere, ca și castelul. Pentru mine, oasele și scheletele care umpleau unele dintre criptele de piatră din fundații nu erau groteşti. Le asociam fantastic cu evenimente cotidiene și le consideram mai naturale decât imaginile colorate ale ființelor vii pe care le găseam în multe dintre cărțile pătate de mucegai. Din astfel de cărți am învățat tot ce știu. Niciun învățător nu m-a îndemnat sau îndrumat, și nu îmi amintesc să fi auzit vreun sunet uman în toți acei ani - nici măcar vocea mea, deoarece, deși citisem despre vorbire, nu mă gândisem niciodată să încerc să vorbesc cu voce tare. Aspectul meu a fost o problemă la care nici nu m-am gândit, deoarece nu existau oglinzi în castel, și mă consideram instinctiv asemănător tinerilor pe care îi vedeam desenaţi prin cărți. Mă simțeam tânăr pentru că îmi aminteam atât de puțin.
Afară, peste șanțul putrezit, sub copacii negri tăcuți, deseori mă întindeam și visam ore în șir la ceea ce citeam în cărți și îmi imaginam cu dorință pe mine însumi în mijlocul mulțimilor vesele din lumea însorită de dincolo de pădurile nesfârșite. Odată am încercat să evadez din pădure, dar pe măsură ce mă îndepărtam de castel, umbra devenea tot mai densă și aerul era tot mai încărcat de frică, astfel că am fugit înapoi speriat, să nu-mi pierd calea într-un labirint de tăcere învăluit în întuneric.
Așa că, prin crepuscule nesfârșite, am visat și am așteptat, deși nu știam ce așteptam. Apoi, în singurătatea umbroasă, dorința mea de lumină a devenit atât de frenetică încât nu am putut să mă odihnesc, și am întins mâinile rugătoare către singurul turn negru în paragină care se înălța deasupra pădurii spre cerul exterior necunoscut. Și, în cele din urmă, am hotărât să urc pe acel turn, chiar cu pericolul de a cădea, deoarece era mai bine să zăresc cerul riscând pieirea, decât să trăiesc fără a vedea vreodată ziua.
În penumbra umedă am urcat pe treptele de piatră uzate și învechite până am ajuns la nivelul unde se încheiau, și de acolo m-am agățat periculos pe mici puncte de sprijin care duceau în sus. Groaznic și teribil era acel cilindru de piatră mort, fără scări, negru, ruinat și părăsit, plin de lilieci speriați ale căror aripi nu făceau zgomot. Dar și mai groaznică și teribilă era încetineala progresului meu, pentru că, oricât de mult aș fi mers, întunericul de deasupra mea nu se subția deloc, iar o nouă răcoare ca de mucegai vechi, venerabil, mă copleșea. Am tresărit când m-am întrebat de ce nu ajungeam la lumină, și aș fi privit în jos dacă aș fi îndrăznit. Mi-am închipuit că noaptea m-a cuprins brusc și am căutat zadarnic cu o mână liberă o fereastră, pentru a putea privi afară și deasupra, să judec înălțimea pe care o atinsesem.
Într-o clipă, după o infinitate de urcușuri înspăimântătoare fără să văd prăpastia concavă și disperată, am simțit cum capul meu atinge ceva solid, și am știut că trebuie să fi ajuns la acoperiș, sau cel puțin pe un fel de podea. În întuneric, mi-am ridicat mâna liberă și am testat bariera, găsind-o de piatră și imobilă. Am urmat circumferință mortală a turnului, agățându-mă de orice putea oferi zidul alunecos, până când în cele din urmă mâna mea a găsit bariera care se lăsa, și m-am întors în sus, împingând placa sau ușa cu capul, folosind ambele mâini în urcușul meu înspăimântat. Nu se vedea nicio lumină deasupra, și pe măsură ce mâinile mele se ridicau, am știut că urcarea mea se încheiase deocamdată, deoarece placa era capacul unei deschizături care ducea la o suprafață de piatră plană cu un diametru mai mare decât turnul inferior, fără îndoială podeaua unei camere de observație înalte și spațioase. M-am târât cu grijă și am încercat să împiedic placa grea să cadă înapoi în locul ei, dar nu am reușit în tentativa mea. Întins epuizat pe podeaua de piatră, am auzit ecourile ciudate ale căderii ei, sperând să o pot ridica din nou când va fi nevoie.
Crezând că mă aflu acum la o înălțime enormă, mult deasupra ramurilor blestemate ale pădurii, m-am târât de pe podea și am pipăit căutând ferestrele, pentru a privi pentru prima dată cerul, luna și stelele despre care citisem. Dar am fost dezamăgit din toate punctele de vedere, pentru că tot ce am găsit erau rafturi imense de marmură, purtând cutii odios de mari și alungite. Cu cât reflectam mai mult, cu atât mă întrebam ce secrete vechi ar putea fi în această cameră înaltă, izolată de mii de ani de castelul de dedesubt. Apoi, fără să mă aștept, mâinile mele au dat de o ușă, o poartă de piatră, aspră, cu o cioplire ciudată. Am încercat-o și am constatat că era încuiată, dar cu o explozie supremă de putere am depășit toate obstacolele și am tras-o înăuntru. În timp ce făceam asta, am simțit un extaz nemaipomenit, deoarece, strălucind liniștită printr-un grilaj ornamental de fier, și coborând printr-un scurt pasaj de piatră cu trepte care urcau de la ușa recent descoperită, era luna plină, radiantă, pe care nu o mai văzusem niciodată în afară de visuri și viziuni vagi pe care nu îndrăzneam să le numesc amintiri.
Crezând că am atins vârful castelului, am început să merg câțiva pași dincolo de ușă, dar acoperirea bruscă a lunii de un nor m-a făcut să dau cu capul de ceva și am încetinit drumul în beznă. Era încă foarte întuneric când am ajuns la grilaj - pe care l-am încercat cu grijă și l-am găsit neîncuiat, dar pe care nu l-am deschis de frică, să nu cad de la înălțimea uluitoare la care ajunsesem. Apoi, luna a ieșit.
Cel mai demonic din toate șocurile este cel al neprevăzutului abisal și al grozăviilor fantastice. Nimic din experiențele mele de până atunci nu se putea compara cu teroarea a ceea ce am descoperit, cu minunile bizare pe care le implica peisajul din fața mea. Priveliștea în sine era la fel de simplă pe cât era de uluitoare, deoarece era pur și simplu aceasta: în locul unei perspective amețitoare a vârfurilor de copaci văzute de la o mare înălțime, se întindea în jurul meu, prin grilaj, nimic mai mult decât pământul solid, decorat cu plăci de marmură și coloane, umbrit de o biserică din piatră veche, a cărei clopotniță dărăpănată strălucea spectral în lumina lunii.
Pe jumătate inconștient, am deschis grilajul și am ieşit pe aleea de pietriș alb care se întindea în două direcţii. Mintea mea, amorțită și haotică cum era, ținea încă de dorința frenetică de a vedea lumina și nici măcar minunea fantastică ce se petrecuse nu putea să îmi oprească căutarea. Nu știam nici cine eram, nici ce eram, nici ce mi se putea întâmpla, deși, pe măsură ce am continuat să mă târăsc, am devenit conștient de o anume memorie latentă și înspăimântătoare care făcea ca progresul meu să nu fie cu totul întâmplător. Am trecut sub un arc din acea regiune de plăci și coloane și am rătăcit printr-o zonă deschisă, uneori urmând drumul vizibil, alteori părăsindu-l curios pentru a străbate pajiști unde doar ruinele sporadice mărturiseau prezența străveche a unui drum uitat. Odată am înotat peste un râu rapid, unde zidurile căzute acoperite de mușchi mărturiseau existența unui pod de mult dispărut.
Au trecut cel puțin două ore până când am ajuns la ceea ce părea să fie obiectivul meu, un castel bătrân împodobit cu iederă într-un parc dens împădurit, înnebunitor de familiar, dar plin de o ciudățenie nedumerită pentru mine. Am văzut că șanțul fusese umplut, iar unele dintre turnurile binecunoscute erau dărâmate, în timp ce noi construcții stârneau confuzie în ochii mei. Dar ceea ce am observat cu cel mai mare interes și bucurie au fost ferestrele deschise - strălucind splendid de lumină și răspândind un sunet de veselie aprinsă. Apropiindu-mă de una dintre ele, m-am uitat înăuntru și am văzut un grup de persoane îmbrăcate cu adevărat ciudat, se distrau, și vorbeau cristalin unii cu alții. Nu auzisem niciodată vorbire omenească până acum și puteam doar ghici ce se spunea. Unele fețe păreau că păstrează expresii care-mi evocau amintiri incredibil de îndepărtate, altele îmi erau complet străine.
Am intrat printr-una dintre ferestrele joase în camera luminată splendid, și în același timp am trecut de la un moment unic de speranță la convulsia neagră a disperării. Coșmarul a venit imediat, pentru că, în timp ce intram, a avut loc una dintre cele mai terifiante demonstrații pe care le-am întâlnit vreodată. Abia ce am trecut pragul când a căzut asupra întregii petreceri o teamă bruscă și neanunțată de o intensitate îngrozitoare, distorsionând fiecare față și stârnind cele mai oribile strigăte din aproape fiecare gâtlej. Fuga era generală, iar în zgomotul și panica creată câțiva au căzut în leșin și au fost trași de pe-acolo de tovarășii lor care fugeau nebunește. Mulți și-au acoperit ochii cu mâinile și s-au aruncat orbește și stângaci în cursa lor pentru a scăpa, răsturnând mobilierul și lipindu-se de pereți înainte de a ajunge la una dintre numeroasele uși.
Strigătele erau șocante și pe măsură ce stăteam în camera strălucitoare singur și amețit, ascultând ecourile lor, tremuram la gândul la ce s-ar putea ascunde lângă mine nevăzut. La o inspecție sumară, camera părea părăsită, dar când m-am apropiat de una dintre nişe am crezut că detectez o prezență - o sugestie de mișcare dincolo de o ușa aurie în formă de arcadă, care ducea la o altă cameră, asemănătoare cu prima. Pe măsură ce m-am apropiat de arcadă am început să percep mai clar prezența și apoi, cu primul și ultimul sunet pe care l-am scos vreodată - o uluire oribilă m-a revoltat aproape la fel de profund precum cauza lui nocivă - am văzut în întregime, vivid și înfiorător, monstruozitatea inimaginabilă, de nedescris și de nereprodus, care prin simpla sa apariție a transformat o petrecere veselă într-o turmă de fugari deliranți.
Nici măcar nu pot sugera cum arăta, pentru că era un amestec de tot ceea ce este necurat, straniu, nedorit, anormal și detestabil. Era umbra hidoasă a decăderii, a antichității și a descompunerii, o apariţie putredă și scurgândă a cărei dezvăluire nesănătoasă şi înfiorătoare pământul milostiv ar trebui întotdeauna să o ascundă. Dumnezeu știa că nu e din această lume - sau nu mai era din această lume - dar spre oroarea mea am văzut în contururile sale roase o versiune scormonitoare, abominabilă a formei umane și în hainele sale mucegăite și dezagregate o calitate de nedescris care m-a făcut să tremur și mai tare.
Eram aproape paralizat, dar nu suficient de mult pentru a nu face un efort slab spre fugă, o mișcare înapoi nu a reușit să rupă vrăja în care monstrul fără nume și fără glas mă ținea. Ochii mei fermecați de orbitele sticloase care se uitau scârbos la mine, refuzau să se închidă, deși erau milostiv estompați și arătau teribil de abject după primul șoc. Am încercat să-mi ridic mâna pentru a împiedica vederea, dar nervii îmi erau atât de încordaţi încât brațul meu nu a putut să răspundă pe deplin voinței mele. Cu toate acestea, încercarea a fost suficientă pentru a-mi perturba echilibrul, astfel încât a trebuit să fac câțiva pași înainte pentru a evita căderea. În timp ce făceam asta, am devenit brusc și dureros conștient de apropierea lucrului putred, ale cărui suflări goale și îngrozitoare mi s-a părut că le pot auzi pe jumătate. Aproape nebunit, am reușit totuși să întind o mână să resping apariția fetidă care apăsa atât de aproape, când, într-o secundă cataclismică a coșmarului cosmic și a accidentului infernal, degetele mele au atins labele putrezite ale monstrului de sub arcada aurie.
Nu am țipat, dar toate creaturile demonice ale întunericului care călăreau vântul nopții au țipat în locul meu, pentru că în aceeași secundă a căzut peste mine o avalanșă de amintiri. Am știut în acea clipă tot ceea ce fusesem, mi-am amintit ceea ce era dincolo de castelul înfricoșător și dincolo de copaci, și am recunoscut clădirea schimbată în care mă aflam acum, am recunoscut, cel mai teribil dintre toate, abominația neagră care mă privea râzând în față, în timp ce îmi retrăgeam degetele murdare de pe ale ei.
Dar în cosmos există atât alinare cât și amar, iar acea alinare este uitarea. În cea mai mare groază a acelei secunde am uitat ce mă înspăimântase, iar valul de memorii negre a dispărut într-un haos de imagini care se repetau. Într-un vis am fugit din clădirea aceea bântuită și blestemată, și am alergat rapid și tăcut în lumina lunii. Când m-am întors în cimitirul de marmură am coborât treptele și am găsit trapa de piatră înţepenită, dar nu mi-a părut rău, pentru că uram castelul antic și copacii.
Acum călătoresc alături de stafiile batjocoritoare și prietenoase pe vântul nopții, și mă joc ziua în catacombele lui Nephren-Ka în valea ascunsă și necunoscută a lui Hadoth de pe Nil. Știu că lumina nu este pentru mine, afară de cea a lunii peste mormintele de stâncă ale lui Neb, și nicio veselie afară de petrecerile fără nume ale lui Nitokris de sub Marea Piramidă; totuși, în sălbăticia și libertatea mea nouă, aproape că primesc cu bucurie amărăciunea înstrăinării.
Pentru că, deși uitarea m-a liniștit, știu că sunt un străin, un străin în acest secol și printre cei care încă sunt oameni. Am știut asta de când mi-am întins degetele spre abominația din rama aurită, de când mi-am întins degetele și am atins o suprafață rece și neiertătoare de sticlă lustruită.


© 2023. Această traducere este licențiată în mod deschis prin intermediul licenței CC BY 4.0 *
* Aceasta este traducerea poveștii clasice de horror gotic „The outsider” de H. P. Lovecraft. Textul original este în domeniul public. Eu vă ofer această traducere sub licență Creative Commons Attribution 4.0 - ceea ce înseamnă că o puteți folosi pentru orice tip de proiect (inclusiv comercial) în mod gratuit, trebuie doar să introduceți următoarea notă undeva în proiect (descriere, notă, credite etc): „Traducerea textului Străinul de H. P. Lovecraft a fost realizată de Klaus Nether și se găsește sub licență Creative Commons Attribution 4.0 pe site-ul: https://www.nethertales.com/2023/10/strainul.html”.
Nu trebuie să mă contactați pentru a folosi traducerea :) Succes.







Read More »

May 25, 2022

Rusty blood

At the end of a long hall stood a man in a gray jumpsuit with his dirty hands raised above his head, laboring on his machine, a sheet cutter. The iron machine shaped, pressed, folded, cut, and decapitated metal plates at will. Located in the rear of the factory hall, she was too heavy to move, so she lay forgotten there next to ever-increasing piles of junk. Stiff bearings, dull drive belts, rejected sheets, oil cans and wire brushes surrounded the machine from side to side.

The gray-haired man spread grease over the path of a worm wheel. He lovingly took Vaseline from the crook of his palm onto his fingers and stroked every place where the iron was to touch iron. The mechanic babied his machine like a mother would a child. Each piece had its faults, every position had its kink, nothing worked right the first time he tried it.

The mechanic pulled out the traction teeth and began brushing them with steel bristles. He went on brushing until his overalls were pouring with sweat. The mechanic wiped himself with the same cloth he polished the metal piece, and put the metallic teeth back together.

He took the lid of a can into his mouth and poured the oil lightly in the lubrication tank. The old hands moved the gears, waiting to see a shiny film of grease over the iron teeth. He checked with his hand where his eyes could not reach. The mechanic pulled out a slick hand, pleased with the result. The man worked carefully, tuning the machine like a piano. Any unusual noise would have betrayed a problem.

Satisfied with the work, he fastened the metal panel back into the chest of the machine. He closed up the panel with only two screws. The old man knew the next problem would come from behind the same panel.

He opened a beer and sipped proudly. With a brown bottle in one hand and a dirty rag in the other, the mechanic wiped the oil off the machine. "Better to have a bit on the outside than not enough on the inside," thought the old man. It wasn't going to be sufficient, the machine would always ask for more.

Hot air was passing through the old man's gray hair as he cursed it with clenched teeth. He looked irritated at the vent which could no longer cope with the heat.

From behind came, in a whirlwind, a man in an unironed shirt, from the other end of the hall. The unshaven man had a grimace on his face.

"Sir," the mechanic greeted his boss.

The engineer pretended not to see the beer and tapped him on the shoulder.

"What do you think, John, will it work?"

"It will," the mechanic answered confidently.

"We have work to do."

"Good, that's what we're paid for."

"No, it's not good, in fact it's pretty dire. I have commissions for every single cutter in the hall and the new ones fuck up so badly, you wouldn't believe it. I set them up, put on a couple of test sheets and within 5 minutes they are already decalibrated, I reset them, test again, and they work well for another 5 minutes, then they just stop."

"It's the heat, that's why they muck up."

"This antiquity is the only one that still works in this fever."

"Yes sir, I've been meaning to tell you, we aren't at the beach, maybe you should stop the hot air blower," the old man said pointing at the AC.

The engineer nodded thoughtfully and broke the bad news.

"This whole mess will fall on your head."

"What?"

"You and the old hag need to get us out of this. It's a big order, John. I can stall for time, but I have to give them something. You'll have to ride her hard until these shitty new cutters recover."

"Yeah," the mechanic replied tersely.

"I'll get you a kid."

"For what?"

The bony engineer turned his back and repeated gruffly.

"I'll bring you someone, God damn it."

The mechanic pulled the control levers out completely. He inspected and fixed them in place with a measuring billet. He tossed a galvanized sheet onto the workbench and started the machine. The apparatus cracked mechanically over the metal sheet. The old man brood unhappy with the result, the machine had made a crease along the cutting line. He scratched the raised edge with his fingernail, then removed a screwdriver and scraped clean a clearing ditch. The metal sheets wouldn't even sit straight because of the heat. Another crack and the sheet was cut in two. The old man measured the cutting indication and contemplated the result.

He felt a look at the back of his neck and turned nervously. A young boy brought him an armful of cut plates.

"Good morning, I brought the models."

"Leave them."

The boy carefully placed the pile of molds next to the machine and waited for the mechanic to turn around.

The old man unscrewed a blade from its clamps and inspected a few grappling screws. He got out of the machines' belly with the guillotine and tried it with his fingernail.

"What do you want?" he asked the boy, seeing that he was not leaving.

"Well, the engineer told me ..."

"What did he tell you? Get on with your work, go."

The old man fixed the blade to the grinder and began to work it. After a few minutes, he put the blade back and glanced at the molds left by the boy. The new templates had strange, complicated shapes. The machine was not designed for them. The old man gritted his teeth and placed the first template on the work bed.

He measured and set the control levers to the new positions and then pushed two iron wedges to force the machine to work with the difficult format. He listened intently. The first sheet came out badly. He loosened the screws leaving a small play for the machine to choose its own path. The second sheet came out better.

There was a screaming question from the other end of the hall.

"What do you say, old-timer, will it work?"

"Yea sure bring me the crappies templates and expect everything to work out," thought the mechanic. He ignored the question and kept looking from the machine to the plate and from the plate to the machine, searching for a solution.

She was capable, she just needed to be tickled the right way. He knew what she liked. The machine once ate zinc plates like hotcakes, but not these types of patterns. The old man didn't know if she would manage the new frames. The work had become more and more difficult, he needed a work plan with several passes while the new machines did the job in one run. But what can you do? They wanted complicated designs. John and his machine had been abandoned in the back of the hall, and the rest of the factory was waiting for both of them to die. "The old hag" was still working but only small and unpretentious orders, whatever the newer cutters had missed or messed up.

John and his machine had worked hard enough, they had been pulling on zinc plates for decades. The machine had lost its accuracy, the clamps and the step teeth were spent. He was left working with the spare flywheel, but it didn't matter, John had to retire and his machine, old as the devil, had to be retired as well.

With his departure, it would become scrap metal. She had done her job well, but now she was a museum piece.

"They don't make them like they use to, but maybe that's for the best. No one else will have to suffer you," whispered the mechanic.

"John, I brought you a boy. Where is he?"

The man shrugged his shoulders.

"He's not a bad kid. He's young and wants to learn. He's a mechanic, I smelled it on him."

"What does that have to do with me?"

"Isn't she a two-man job," the engineer said staring at the old cutter.

"She is."

"Well, what other incentive do you need? Take him in."

The chief left and the silent young man appeared behind John once again. The mechanic felt a growing sweat stain envelop his back.

"Kid you better make some noise when you move around, you're going to give me a heart attack."

The boy stood silent while John looked him up and down. He was missing the first phalange on his right index finger.

"Sit down, I don't know why they brought you in."

"I'm just here to help, you might need another pair of hands."

"She was in need of two pairs of hands 10 years ago, but they only brought you in today. I don't want you, and I don't need you. I've managed on my own long enough."

"I also heard you've wrapped up your years. You could retire," the boy dared.

"You don't say, I'm glad you've told me, I had no idea."

John looked at the boy, the boy was speaking straight.

"Make some room next to the machine, clear away all this junk, we'll start tonight."

"Tonight?"

"Didn't the boss tell you? You listen to me now. We'll work at night, it's cooler."

The boy gathered the rubbish, making neat piles of all the rusty bits, and then swept the floor clean.

"What's your name kid? What do they call you?"

"Andrew, but they call me the piano man," said the boy, pointing up with what remained of his index finger.

The old man burst out laughing.

"Ha, those asses, they do know their nicknames. I'm not calling you that, but don't you be calling me sir either, John and that's it.

"Okay ... John."

"Feels a little too friendly? You'll get over it."

The old man took one of the models and placed it on the desk. He adjusted the rulers and turned a wheel with a handle. The crank passed the machine through all the working steps. The mechanic turned the lever tenderly, waiting for a final snap, and then hurried curiously to see the result. One by one, the mechanic took each sheet and studied the conclusion. After he went through the handful of plates, he turned to Andrew with a wry smile.

"Do you know what's the best part of sitting in the back of the plant? We're closer to the exit. Let's take a break. Do you smoke?"

"Not really."

"Even better, you can enjoy our fine industrial air"

*

It was a hot day outside, the air was coming at them in waves from every direction. The old man pressed the asphalt and felt it soften under his feet. On the street, the trucks were pulled to the right, waiting for the cool of the evening to continue on their way. John retreated into a shady corner and lit a cigarette.

"What do you think?" asked the gray-haired man.

"It's a little better outside, at least I can use my lungs."

"It's bone dry, that's why you can breathe. After the pricks go home, we'll roll out the big door. The air conditioning might work in the assembly line, but that air doesn't reach us."

The engineer came out from behind holding the test models made by the old man. He slammed the door and looked for the mechanic. Blinded by the light, he put his hand to his eyes trying to find him.

"John, I looked at the AC, it's pretty much baked, it can't handle the heat. I opened one up and the wires were melting inside it. I don't know what else we could do, maybe dig ourselves into the dirt like moles.

"All right, pick the ones that are urgent and leave it to me. My hag doesn't mind the heat. I and the kid will stay tonight and work on them."

The engineer looked at the test models.

"They'll be straighter tonight," John said, looking at the templates.

"It will take more than one night."

"However long it takes."

The engineer nodded without saying anything, the hand that was rubbing his chin ended up scratching the back of his neck. He was adding things up.

"Okay, free til' nightfall."

*

The mechanic and the apprentice returned to the hall. The air in the hall was filled with hot oil and diesel. Like a crab in a soup, the mechanic crawled up to a wooden bench and laid down. He crumpled his overalls in the shape of a pillow.

"You'd better take a nap, we'll be pulling an all-nighter."

The boy looked curiously at the old man, you couldn't pay him to sleep at this hour. He went on looking for work elsewhere.

*

When evening came, the two set to work. Andrew loaded the sheets on one side and John lifted them on the other, checking them against the model from time to time, adjusting as he went.

"We are ants in a great colony, Andrew," the old man said over the noise. "And when you are an ant, sacrifices have to be made. You have to break your back, for the good of the colony."

"So this is an ant's life?"

"Well, aren't we carrying stuff from left to right? That's ants' work. That is how we covered the earth."

"What if I don't want to break my back?"

"You could have been a cricket, but it wasn't meant to be. We here are ants, the ones above are crickets. They sit on branches of bone, and look at us with hunger in their eyes."

"And that's fair?"

"I didn't say it was fair, I was just saying we are ants."

"Any escape from this ant's life?"

"No, I don't think so, no escape. We have to endure, that's it. On the other hand, will rejoice when we croak, that's when all our suffering will pass."

The men worked all night occasionally taking cigarette breaks. With the arrival of the sun, the machine began to growl unhappily. The mechanic looked at the last stack of sheets as the light began to shoot down the hall.

"No more kid, that's enough. Take these up-front and go home. I'll finish up."

Andrew picked up the stack and hesitated as he left. The old man waived with his back turned.

"See that you get some sleep."

"I would sleep standing up after tonight."

The mechanic looked over the machine, rolled up his sleeves and untied the metal panel held up by two screws.

*

When he returned at dusk, Andrew found the old man lying on the bench with a hat on his face. He stared at the open panel and stretched his neck inside, inspecting the machinery's guts.

"She'll bite your nose off if you're not careful," the old man said from under his hat.

"I was just curious what you were working on."

"You should be happy that's not your concern, she's my migraine for now, but your time will come, don't you worry."

Work on the second night came at a familiar, lighter pace. The boy wanted to put on more plates, to speed up, but the old man tempered him. Every few plates the mechanic took out a ruler and measured the cuts, stopping Andrew from work as well.

"She is plowing along nicely, but you should be careful she doesn't slip right under you. In the end we might realize we did all that work for nothing.

The mechanic looked over the last plate and frowned.

"Look," and the old man pointed to the edge.

"Yes."

"Can you hear her?"

"I don't know."

"She wants to fumble."

Andrew pricked up his ears and listened, then put his hand on the machine, imitating the old man.

"You'll hear it after she chomps on your ear for a couple of months. Go get some oil from the big hall."

"All right," and the boy hurried off.

"You know what to get, right? I don't want you to come back with their kitchen oil."

"Oh come on..."

"Well it wouldn't surprise me, go on."

Halfway through the walk the boy decided to return and grab an empty canister as a model. He returned to the hall and saw the old man with his sleeveless hands deep inside the machine.

"What are you doing, I told you to leave."

"What happened?!"

"Go away!"

The boy approached and saw the old man's hand stretched rigidly into the machine's insides. Blood was dripping in between the old man's fingers over a pair of sprockets. He jumped trying to pull the mechanic out.

"Did she grab you?!"

The old man broke away and slapped him, knocking the boy to the ground. He picked up one of the dirty rags next to the cutter and tied off his hand.

The boy was speechless. Drops of blood were frozen on his face. The mechanic sat down on the bench, holding tight the rag being tinted with rosy hues.

"Don't you ever listen?"

"What were you doing, pops?"

The old man scratched his forehead with his fingernail, trying to find his words. He looked at the dirt on the fingernail and wiped it on his overalls.

"Well don't you just want to know everything. Very well. If you want to work with this machine, you should know. She doesn't want oil, she wants blood."

"Have you gone mad?"

John smiled and took a transmission chain in his hands. He began to count its rings like a string of rosaries.

"Look at her purr. She'll run fine for a while. She just needs a bit of human lubricant from time to time. I pinch a vein, and then she runs smoothly. She doesn't ask for much oil, but she does want a bit of your soul. Go on, have a look, see how she runs."

"She's going to stall."

The plates the machine was spitting out were once again perfect, but with a crimson film spread all over the cut edge. The machine finished all the raw plates, and Andrew got up and added a few more blanks to the work table. Every sheet she spat out was spotless.

The old man leaned back, leaving the boy to convince himself. Andrew, with his eyes peeled, was putting more and more blanks on the stack, but the machine was just going faster and faster.

"What the hell?" Andrew whispered as the machine picked up speed.

The boy approached the old man, and he motioned him to sit down. He fell beside the mechanic, puzzled by the cutter quietly chopping up molds.

"She'll be fine for now."

"How?"

"Didn't you see, that's my blood inside her. It knows what to do."

"How long have you been doing this?" Andrew turned, looking warily at the old man.

"How long? Ever since I got her. The last geezer showed me, and I am showing you. She's been running on the blood of everyone that's worked on her. This machine has all of us inside her, all the way up to the last man."

Andrew stood up as if bitten and looked over the old man.

"I'm not doing that."

"Did I ask you too? She's my cutter, I'll take care of her. When you have one of your own, you can do whatever you want. You can shit in it for all I care."

The boy left furiously picking up the finished sheets as he went.

"I'm taking them up-front."

The work was easy that night, the machine was running non-stop. Andrew was feeding her and retreating waiting for the catastrophe. Smoke, fire, the machine coming apart in two, but nothing, nothing happened. It was impossible, the machine was running better than ever. As she was going now, completely reliable, she could be operated by a single man. Old man John didn't need anyone else as long as he had blood in his veins.

With the sunrise, the pile of sheets was double that of yesterday.

"She's working as fast as the new cutters," the young man said cautiously.

"She'll do better tomorrow. She's just limbering up, I'll show you what she can do."

*

The next day, after all the day laborers had gone home, the old man untied his bandage and dug deep into the clotted blood with a knife. He pressed hard into the crust until it split in two, and a few drops fell to the base of the machine. Meager offerings. He widened the wound by turning the knife and letting a string of cherry blood drip into the belly of the machine.

"John."

"Don't worry, it's not a big deal."

The blood was sprinkled inside the cutter, blessing it with movement and intelligence. A willow smell of hot oil mixed with blood filled the hall. Andrew turned his back, trying to control a pulse of vomit. He threw himself on the sectional door chain, tugging at it frantically. With the door wide open, new air managed to replace the old.

"That's it, I'm done," said the old man, wrapping a bandage over his wound. Tonight we're overtaking the new cutters.

Andrew got to work and the old man retreated to the bench, staring blankly through the walls, somewhere far away. The old man was smiling absently. She was hungry for work now, she would chew and spit out everything she got. The clunky mechanical movements from the start turned into a fluid flow and the work stacks melted one after the other. The machine was moving so fast that it needed, once again, two people just to keep up with her. The old man joined Andrew picking up the finished plates.

Andrew worked tirelessly. Sweaty and spent, the old man pulled him up on the bench to take a break.

"She's a beast," Andrew spat wearily.

The old man nodded, not wanting to talk bad about the machine.

"Why don't you tell me how you managed to get rid of that finger?"

The boy rubbed his shortened pointer on the scar as if it had been itching.

"A cutter in the big hall."

"She didn't like you at all."

"I just put my hand in when I shouldn't, that's all."

"Listen, all these machines have souls. They are like women, don't laugh, it's true, some are sane and some insane. If you want to make them work, you have to get along with them, give them what they want".

"Cut myself like you?"

"Learn to listen, pay attention to what they need, learn how to read them. It's not enough to have a mechanic's hand, you also have to have a mechanic's ear and eye. Understand?

The old man continued to a whisper as if to keep a secret.

"You can get rid of her if you want, you can tell everyone she's broken, no one knows how to work her anyway. You will find a place somewhere else, you're young, you can always find more work."

"Pops, I lost half my finger in the big hall, and they threw me here with you, do you think anyone else wants me around?"

"Work slowly. Do everything slow at first. Learn each step and understand why it's taken. They will forgive you if you move slowly but do the job well. You can gather speed in time," the old man muttered, taking his place next to the machine.

*

The week passed unnoticed, John splashing the guts of the machine night after night with Andrew keeping watch behind him.

When the time came for the old man to take his hand out of the machine for the last time, the boy took out a clean handkerchief and tied it over his wrist. Andrew bandaged the old man swallowing hard. John, too tired to protest, smiled at the boy.

"You're mothering me."

"That's enough, John. You're completely spent."

"Yea, but we finish tonight. We showed them all, didn't we?"

"Yes, John."

"Stop sighing like a midwife, we'll finish by morning. Imagine, the two of us better than the whole damn factory. They dilly-dally all day and we work all night.

John poured water from a bent plastic bottle into a kettle and put it over the engine.

"I'm making coffee. Want some?"

Andrew watched the old man in silence as he dragged his feet back and forth.

"I'll make you some," the old man concluded, looking for another sachet of coffee.

The water from the kettle began to splash on the walls, and the old man poured two envelopes inside. He spun the coffee around in the kettle, looking for two containers. He turned two cups out of a drawer and blew the dust out, then poured the coffee.

"It's hot, if we drink that we'll sweat like hogs."

"That's right, that's how the Bedouins used to cool down", and John handed him the cup.

With the coffee, the old man seemed revived and began to work side by side with Andrew. He checked the plates cheerfully and answered his questions with a smile.

Another night with record production. One machine covering the work of a whole division.

With the arrival of the morning, a thread of cold air reached the feet of the two.

"It's going to be cooler today. They might get the new cutters to work. What do you think?" Andrew asked John.

"Maybe."

"What is it, John?

"It hit me all of a sudden. I'm ... I'm tired. Age, what can you do? I didn't think the day would come when I wouldn't ... man I'm dizzy. I can't stay up as I use to. I think I better go home now, haven't seen the old bed in a week.

"Let me help you, John."

"Leave me alone, go and finish up. You're a good lad. You did well."

"Okay, John, see you tomorrow."

The old man walked cautiously past the long hall up to the road. There he dragged his feet up to the bus station. John looked for the bus hiding in the sunlight. He closed his eyes only for a moment and the pains and aches finally forgave the old man. The bus passed on.

Andrew finished the plates, filled the oil tank, and began wiping the machine. With the end of work the tense metal began to relax. Black streaks made their way through the joints. Andrew took a cloth and passed it over the traces, spreading them in a layer of burgundy red. He rumpled the cloth and continued wiping until all the residue was gone.

The lanky, wavy-haired engineer appeared out of nowhere, behind Andrew.

"You did a great job, you pulled us out of quite a mess. I'll make sure some dough comes your way. I can't just leave you guys hanging. Where's the old man?"

"At home," Andrew answered dryly.

"Aha ... you two got along nicely. You'll get his cutter after he retires, and he has someone to pass the trade to. Everyone wants to leave something behind."

"Don't you want to scrap her anymore?"

"Scrap her after she saved our asses? No, but, it's not up to me, the boys on top have the last word. Go on, run home, if you keep loitering around I'll have to put you on spring assembly."


Photo by Werner Weisser - Avantrend
Versiunea în română: Sânge ruginiu

Read More »

Sânge ruginiu

La capătul unei hale lungi stătea omul ăsta într-o salopetă gri cu mâinile murdare ridicate deasupra capului, meșterind la aparatul său, o mașină de planșee. Mașina de fier modela, strângea, presa, plia, tăia și decapita planșee după bunul plac. Amplasată în ultimul rând de lucru era prea grea să fie mutată de colo colo, așa că fusese uitată în capătul halei împreună cu toate vechiturile. Rulmenți înțepeniți, curele de transmisie tocite, planșee rebut, cutii de ulei și perii de sârmă înconjurau mașina dintr-o parte într-alta.
Bărbatul încărunțit întindea unsoare peste traseul unei roți melcate. El lua drăgăstos din căpușul palmei vaselină pe degete și mângâia fiecare loc unde fierul urma să se atingă de fier. Mecanicul bibilea mașina la fel cum o mamă își îngrijește copilul. Fiecare piesă avea șpilul ei, toate pozițiile aveau chichițele lor, nimic nu mergea de-a binelea și din prima.
Mecanicul îi scoase dinții de tracțiune și începu să-i frecangească cu peria de oțel. Nu se opri din frecat până când nu dădu transpirația peste el. Se șterse de sudoare și cu aceeași cârpă murdară lustrui piesa metalică punând dinții la loc.
Luă în gură capacul unei cutii de ulei și turnă ușor în rezervorul de ungere. Mișcă manual angrenajele așteptând să vadă o peliculă strălucitoare de lubrifiant peste toți dinții de fier. Verifică cu mâna acolo unde nu-i ajungea privirea. Își scoase mâna înnăclăită, mulțumit de rezultat. Bărbatul lucra cu grijă, acordând mașina ca un pian. Orice zgomot neobișnuit ar fi trădat o problemă.
Mulțumit de treaba făcută prinse la loc panoul de metal înapoi în pieptul mașinii. Înșurubă panoul în doar două șuruburi, știind că următoarea pricină tot de acolo avea să vină.
Deschise o bere și sorbi mândru. Cu o sticlă maro într-o mână și cu o rufă murdară în cealaltă, mecanicul ștergea mașina de dâre de ulei. "Mai bine să curgă pe dinafară decât să nu aibă pe dinăuntru", gândi bărbatul. Oricum nu avea să fie suficient, mașina cerea tot timpul mai mult.
Bătrânului îi trecea aer cald prin părul grizonat și îi scăpă o înjurătură printre dinți. Privi încruntat gura de ventilație ce nu mai făcea față căldurii.
Din spate, veni val vârtej din celălalt capăt al halei un bărbat stors într-o cămașă necălcată. Bărbatul neras avea pe față o expresie de sictir.
— Domn' inginer, mecanicul își salută șeful.
Inginerul se făcu că nu-i vede berea și îl bătu pe umăr.
— Ce zici Ioane, o să meargă?
— Merge, spuse încrezător mecanicul.
— Avem de muncă, Ioane.
— Foarte bine, merge vă zic.
— Nu e bine, futu-i mama mă-sii, că am comenzi pentru toate mașinile și astea noi dau rateuri de nu te văd. Pun proba, reglez și în 5 minute e decalibrată, pun iar proba iar reglez merge 5 minute și se oprește.
— E de la căldură, dau buleli la cald.
— Antichitatea asta e singura care mai merge pe febra asta.
— Da, domn inginer, chiar voiam să vă spun, nu suntem la plajă, poate ar fi bine să opriți aerul.
Inginerul dădu gânditor din cap și îi dădu vestea proastă.
— Măgăreața o să pice pe tine.
— Adică?
— Tu și scula asta bătrână trebuie să ne scapi. Am comandă mare, Ioane. Pot să mai trag de timp, dar trebuie să le și dau ceva. Tre să stai călare pe ea până își revin putorile astea noi.
— Aha, răspunse laconic mecanicul.
— Îți mai aduc un băiat.
— Pentru ce?
Inginerul uscat se întoarse cu spatele și repetă rânzos.
— Îți mai aduc pe cineva, mama dracu'.
Mecanicul trase pârghiile de control afară cu totul. Le inspectă și le fixă la loc cu rigla de măsură. Aruncă o planșă zincată pe patul de lucru și dădu drumul la mașină. Mașina trosni mecanic peste planșeu. Mecanicul mustăci nemulțumit de rezultat, mașina făcuse o cută de-a lungul liniei de tăiere. Bătrânul scărpină marginea ridicată cu unghia, apoi scoase o șurubelniță și răzui un șanț de refulare înnăclăit. Nici foile de metal nu mai voiau să stea întinse de la căldură. Încă un trosnit și planșeul era tăiat în două. Bătrânul măsură indicația de tăiere și contemplă rezultatul.
Simți o privire pe ceafă și se întoarse nervos. Un băiat tânăr îi aduse un braț de tăblii.
— Ziua bună, v-am adus modelele de lucru.
— Lasă-le jos.
Băiatul puse grijuliu mormanul de matrițe lângă mașină și-l așteptă pe mecanic să se întoarcă.
Bătrânul desfăcu o lamă din clame și apoi umblă la câteva șuruburi de prindere. Ieși din burta mașinii cu o lamă de ghilotină. O încercă cu unghia.
— Ce mai vrei? Îl întrebă pe băiat văzând că nu pleacă.
— Păi, domn inginer mi-a zis ...
— Ce ți-a zis? Vezi-ți de treabă, hai.
Bătrânul fixă lama la polizor și începu să o lucreze. După câteva minute puse lama la loc și aruncă o privire peste formele lăsate de băiat. Noile șabloane aveau forme ciudate, complicate. Mașina nu fusese gândită pentru așa ceva. Bătrânul mârâi printre dinți și puse primul șablon pe patul de lucru.
Măsură și setă pârghiile de control în noile poziții, apoi împinse două pene de fier să forțeze mașina să lucreze cu formatul dificil. O ascultă grijuliu. Prima planșă ieși prost. Slăbi riglele, lăsând un mic joc mașinii să-și aleagă singură drumul. A doua planșă ieși mai bine.
Din capătul celălalt al halei se auzi o întrebare urlată.
— Ce zici Ioane, o să meargă?
„Toate mizeriile ajung la mine”, gândi mecanicul. Ignoră întrebarea și continuă să privească de la mașină la tablă și de la tablă la mașină, căutând o soluție.
Era capabilă, trebuia doar gâdilată cum trebuie. Numai el știa ce îi place. Mașina mânca odată planșee ca pe pâinea caldă, dar acum cu modelele astea nici moșul nu știa dacă o să facă față. Munca devenise tot mai dificilă, trebuia făcut un plan de lucru din mai multe treceri pe când cele noi făceau treaba de la un cap la altul automat. Ce să faci? Toți doreau lucruri din ce în ce mai complicate, care mai de care mai fistichii. Ion și mașina lui fuseseră abandonați în fundul halei, iar restul fabricii îi aștepta pe amândoi să moară de bătrânețe. "Baba" mai lucra acum doar ce le scăpa celorlalți, comenzi mici și fără pretenții.
Muncise destul Ion și mașina lui, zeci de ani trăseseră împreună la planșeele de zinc. Mașina nu mai avea acuratețea de altă dată, se tociseră clamele de prindere și zimții pentru pași. Rămăsese să lucreze cu volanta de rezervă, dar nu mai conta, Ion trebuia să se pensioneze și mașina lui, mai bătrână ca moartea, trebuia și ea pensionată.
Odată cu plecarea lui avea să ajungă fier vechi. Își făcuse treaba bine, dar acum era piesă de muzeu.
— Nu se mai fac ca pe vremuri. Poate e mai bine așa, să nu se chinuie și alții, șopti bătrânul.
— Ioane, măi, ți-am adus un băiat. Unde e?
Bărbatul dădu din umeri.
— Ioane, băiatul nu e prost. E tânăr, vrea să învețe. L-am mirosit, e pui de mecanic.
— Și ce să fac eu cu el?
— Mașina asta nu era pentru doi?
— Era.
— Păi și atunci ce dracu? Ia și învață-l.
Șeful plecă și tânărul tăcut apăru iar în spatele lui Ion. Mecanicului simții cum îi crește o pată de transpirație pe spate și se întoarse.
— Băi puștache, fă și tu niște zgomot când te miști. O să-mi crape inima cu tine.
Băiatul tăcu iar Ion îl privi de sus până jos. Îi lipsea prima falangă de la arătătorul mâinii drepte.
— Stai jos. De ce mi te-au adus pe cap?
— Să vă ajut dacă mașina mai cere un om.
— Mașina asta mai avea nevoie de un om și acum 10 ani, dar azi s-au găsit să mi-te aducă. Nu am nevoie, mă auzi? M-am descurcat până acum și o să mă descurc și de acu încolo.
— Și ... am auzit că faceți anii, îndrăzni băiatul.
— Ei nu mai spune, mă bucur că m-ai anunțat, nu știam.
Ion îl privi dând tăcut din cap, băiatul îi vorbise drept.
— Fă ordine pe lângă mașină să nu ne împiedicăm de toate vechiturile astea. La noapte îi dăm drumul.
— La noapte?
— Nu ți-a zis șef-tu? Acu asculți de mine. Lucrăm la noapte, pe răcoare.
Băiatul se puse pe adunat. Făcu grămezi ordonate din toate ruginiturile și apoi mătură.
— Cum te cheamă puștiu? Cum îți zic ăștia?
— Andrei, dar îmi zic Pianistu, spuse băiatul arătându-i mâna rablagită.
Pe bătrân îl bufni râsul.
— Bună, futu-i în cur de lepre, se pricep la porecle. N-o să-ți zic așa, dar nici tu să nu mă iei cu dumneavoastră, Ion și atât.
— Bine ... Ion.
— Mai cu gâlme, dar îți trece.
Bătrânul luă unul din modele și îl puse pe masa de lucru. Ajustă riglele și învârti o roată cu mâner. Manivela trecea mașina prin toți pașii de lucru. Mecanicul învârti tandru pârghia așteptând o trosnitură finală ca apoi să grăbească pasul curios de concluzie. Rând pe rând, mecanicul luă fiecare foaie studiind rezultatul. Când trecu prin tot brațul de modele se întoarse la Andrei cu un zâmbet ștrengăresc.
— Ști care e partea bună cu statul în fundul uzinei, Andreiaș? Ești mai aproape de ieșire. Hai la o țigară. Fumezi?
— Nu prea.
— Mai bine, tu chiar poți să te bucuri de aerul nostru industrial.
*
Era o zi caniculară afară, în orice direcție ai fi privit aerul venea spre tine în valuri. Bătrânul apăsă asfaltul și simții cum i se înmoaie sub picioare. Pe stradă camioanele erau trase pe dreapta, așteptând răcoarea serii să-și continue drumul. Ion se retrase într-un colț umbros și își aprinse o țigară.
— Ce zici? întrebă moșu.
— E mai bine afară, pot să-mi folosesc și eu plămânii.
— E uscat de aia poți să răsufli. Lasă că pleacă bulangii ăștia și seara derulăm ușa mare din spate. Climatizarea o merge la aparataje, dar la noi iocu.
Din spate ieși inginerul ținând în mână modelele test făcute de Ion. Plesni ușa și îl căută cu privirea pe mecanic. Chiorât de lumină își făcu mâna cozoroc încercând să-l găsească.
— Ioane, m-am uitat, aerul e copt, nu mai face față oricât am vrea. Am deschis unul și se topeau firele în el. Nu știu ce pizda mă-sii să mai fac, a rămas să ne băgăm în pământ după cârtițe.
— În regulă, v-ați hotărât care sunt mai importante? Lăsați la mine pe astea urgente. Baba nu se poticnește la căldură. Eu și copilu' rămânem în noaptea asta să le facem.
Inginerul privi modelele de test.
— Or să stea mai drepte la noapte, spuse Ion privind și el planșeele.
— Ia mai mult de o noapte Ioane.
— Cât o lua.
Inginerul dădu din cap fără să zică nimic, mâna cu care își freca bărbia ajunse să-l scarpine la ceafă. Își făcea niște calcule.
— Bine, liber până diseară.
*
Mecanicul și ucenicul se întoarseră în hală. Aerul era îmbâcsit cu ulei încins și motorină. Ca un rac într-o supă, mecanicul se târî până la o băncuță de lemn și se întinse pe ea. Își mototoli salopeta sub cap în formă de pernă.
— Ar fi bine să prinzi și tu o ațipeală, la noapte tragem.
Băiatul îl privi curios pe bătrân, nu ar fi putut adormi la ora asta nici plătit, își căută de muncă în altă parte.
*
Cu venirea serii cei doi se puseră pe treabă. Andrei încărca planșeele pe o parte, iar Ion le ridica pe cealaltă, verificând din când în când modelul, ajustând din mers.
— Suntem furnici într-o mare colonie, Andreiaș, îi spuse bătrânul deasupra zgomotului. Când ești furnică sunt sacrificii de făcut. Trebuie să-ți rupi spatele, să te doară toate alea, pentru colonie.
— Asta e viața de furnică?
— Păi, nu cărăm noi lucruri de colo colo? Așa am acoperit pământul.
— Și dacă nu vreau să-mi rup spatele?
— Ai fi putut fi greier, dar n-a fost să fie. Noi ăștia de aici suntem furnici, ăia de sus sunt greieri, stau pe crăci ca pe oase și se uită flămânzi la noi.
— Și e corect?
— Cine a zis că e corect? Eu doar spuneam că suntem furnici.
— Și e vreo scăpare din viața asta de furnică?
— Nu cred, nicio scăpare. Avem de îndurat și atât. O să ne bucurăm și noi după ce crăpăm, atunci o să treacă durerile.
Bărbații munciră toată noaptea ocazional luând pauze de țigară. Odată cu venirea dimineții mașina începu să mârâie nemulțumită. Mecanicul privi ultimul teanc de planșee când lumina începu să săgeteze hala.
— Gata puștiu, nu mai pune. Ia-le pe astea în față și du-te acasă. Termin eu.
Andrei luă teancul și ezită la plecare. Bătrânul îl salută cu spatele întors.
— Vezi cum faci să dormi.
— Dorm și în picioare după noaptea asta.
Mecanicul privi mașina, își suflecă mânecile și desfăcu panoul de metal ce se ținea în două șuruburi.
*
Revenit odată cu seară Andrei îl găsi pe bătrân moțăind pe băncuță cu șapca pe față. Se uită lung la panoul deschis și își întinse gâtul înauntru inspectând mațele mașinii.
— Vezi că te mușcă de nas, îi spuse bătrânul de sub șapcă.
— Voiam să văd ce meșterești mata la ea.
— Să te bucuri că nu tre să-ți bați capu, momentan astea sunt migrenele mele. O să vină și vremea ta, stai liniștit.
Munca în a doua noapte intră într-un ritm familiar, mai ușor. Băiatul dorea să pună mai multe plăci, să dea drumul la viteză. Bătrânul îl temperă privindu-l pe deasupra ochelarilor. La fiecare câteva plăci mecanicul scotea o riglă și măsura tăieturile oprindu-l și pe Andrei din muncă.
— Baba o ia pe arătură încetișor, îți scapă de sub mână fără să-ți dai seama. Să nu ne trezim la sfârșit că am muncit de pomană.
Mecanicul studie ultimul planșeu și se încruntă.
— Uite, iar bătrânul îi arătă marginea tăiată.
— Da.
— Și o auzi cum face?
— Nu știu.
— Vrea să dea rateuri.
Andrei își ciuli urechile și ascultă, apoi puse mâna pe mașină, imitându-l pe bătrân.
— Îți formezi și tu urechea după ce îți toacă asta câteva luni în cap. Du-te și ia niște ulei din hala mare.
— Bine, iar băiatul o luă grăbit spre cealaltă hală.
— Ști de care, da? Să nu te prind că le iei uleiu din bucătărie.
— Haide, domnu' Ion.
— Lasă, lasă că știu eu.
Băiatul ajunse la jumătatea drumului, dar se hotărî să se întoarcă să ia totuși o canistră ca model. Se întoarse în hală și îl văzu pe bătrân cu mâna suflecată în mașină.
— Ce faci? Ți-am zis să pleci!
— Ce s-a întâmplat?! Să vă ajut!
— Pleacă de aici!
Băiatul se apropie și-i văzu mâna întinsă rigid în mațele mașinii. Printre degetele bătrânului curgeau șiroaie de sânge peste un cuplu de pinioane. Sării să-l tragă afară.
— V-a prins?!
Bătrânul se desprinse și îi trase o palmă trântindu-l pe băiat la pământ. Luă una din rufele murdare de lângă mașină și își legă mâna.
Băiatul rămase la pământ mut. Picături de sânge îi stăteau înțepenite pe față. Bătrânul se puse în cur pe băncuța de lemn, ținând strâns rufa în care se înfiripau acum nuanțe rozacee.
— Tu nu asculți niciodată?
— Ce făceai, nea Ion?
Bătrânul își scărpină fruntea cu unghia degetului mare, încercând să-și găsească cuvintele. Privi mizeria de pe unghie și se șterse pe salopetă.
— Vrei să le ști pe toate, bine, foarte bine. Dacă vrei să muncești pe mașina asta, să ști. Asta nu vrea doar ulei, vrea și sânge.
— Nea Ioane, a dat sminteala în mata?
Ion zâmbi. Luă un lanț de transmisie în mână și începu să-i numere inelele ca pe un șirag de mătănii.
— Să te uiți acum cum toarce. O să meargă bine o perioadă. Trebuie lubrifiant uman, când e nevoie ciupesc o venă și merge strună. Asta nu cere atâta ulei cât cere suflet. Hai treci, treci și uită-te să vezi cum merge.
— O să caleze.
Planșeele scuipate afară erau din nou perfecte, o peliculă arămie era întinsă pe toată marginea tăiată. Mașina termină materia primă, iar Andrei se ridică și mai adăugă câteva maturi pe masa de lucru. Fiecare planșeu scuipat era impecabil.
Bătrânul se lăsă pe spate păsuindu-l pe băiat să se convingă singur. Andrei, cu ochii cât cepele, punea tot mai multe maturi la lucru, iar mașina mergea din ce în ce mai repede.
— Cum dracu? șopti Andrei văzând că mașina prinde viteză.
Andrei se apropie de bătrân iar el îi făcu semn să se așeze. Căzu lângă mecanic privind nedumerit mașina ce toca domol planșee.
— O să meargă singură un timp, stai liniștit.
— Cum?
— Păi n-ai văzut, am stors o cană din mine acolo înăuntru. Știe ce are de făcut.
— De cât timp faci asta? Andrei se întoarse privindu-l îngrijorat pe bătrân.
— Auzi tu, de cât timp, dintotdeauna, de când am moștenit mașina. Mi-a arătat și mie ultimu unchiaș. Asta a mers cu sângele la toți care au lucrat la ea. Mașina asta ne are pe toți acolo înăuntru, până la ultimul.
Andrei se ridică parcă mușcat de fund și îl privi lung pe bătrân.
— Eu n-o să fac asta.
— Ți-a cerut cineva? E mașina mea, mă ocup eu. Când oi avea și tu mașină atunci poți să-i faci ce vrei. Poți să te piși în ea!
Băiatul plecă nervos luând matrițele scuipate afară.
— Le duc în față.
Munca fu ușoară în noaptea aceea, mașina mergea neîntrerupt. Andrei o alimenta și se retrăgea în spate așteptând catastrofa. Fum, foc, mașina ruptă pe din două, dar nimic, nu se întâmplă nimic. Era imposibil, mașina mergea mai bine ca niciodată. La cum mergea acum putea fi operată de un singur om. Moș Ion nu avea nevoie de altcineva atâta timp cât avea sânge în vene.
Cu venirea dimineții mormanul de planșee făcute era dublu față de ziua anterioară.
— Merge ca o mașină nouă, spuse circumspect tânărul.
— Mâine o să meargă mai bine. Abia s-a dezmorțit, o să-ți arăt ce poate să facă.
*
A doua zi după ce toți muncitorii din prima tură plecară acasă, bătrânul își desfăcu bandajul și se scobi în sângele închegat cu un cuțit. Apăsă tare în crustă până o crăpă în două și câteva picături căzură la baza mașinii. Ofrandă slabă. Lărgi rana învârtind cuțitul și lăsă loc unui șirag vișiniu să se prelingă în burta mașinii.
— Ioane.
— Stai liniștit, nu-i mare brânză.
Sângele era presărat înăuntrul mașinii binecuvântând-o cu mișcare și inteligență. Un miros sălciu de ulei încins amestecat cu sânge umplu hala. Andrei se întoarse cu spatele încercând să-și stăpânească un puseu de vomă. El se aruncă pe lanțul ușii secționale trăgând de el nervos. Cu ușa complet deschisă aerul nou reuși să-l înlocuiască pe cel vechi.
— Gata, am terminat, spuse bătrânul strângând un bandaj peste rană. În seara asta depășim mașinile din hală.
Andrei se puse pe treabă, iar bătrânul se retrase pe bancă privind în gol, prin mașină, undeva departe. Bătrânul zâmbea absent. Mașina, flămândă după muncă, căuta să rumege și să scuipe tot. Mișcările mecanice nătângi de la început se transformaseră în mișcări fluide, iar teancurile de lucru se topeau unul după altul. Mașina mergea atât de repede că avea din nou nevoie de doi oameni doar ca să-i facă față. Bătrânul i se alătură lui Andrei cărând planșeele terminate.
Andrei munci fără cârteală. Transpirat și obosit moșul îl trase după el pe bancă să ia o pauză.
— E o bestie, scuipă obosit Andrei.
Bătrânul dădu din cap, dar nu dorea să vorbească urât de mașină.
— De ce nu-mi spui cum ai scăpat de degetul ăla?
Băiatul își frecă degetul scurtat pe cicatrice ca și cum l-ar fi mâncat pielea.
— O mașină din hala mare.
— Nu te-a plăcut, dacă te-a mușcat în halul ăsta.
— Mi-am băgat mâna când nu trebuia, atâta tot.
— Ascultă, toate mașinile astea au suflet. Sunt ca femeile, nu râde, e adevărat, unele sunt bune și altele nebune. Dacă vrei să le faci să meargă trebuie să te înțelegi cu ele, să le dai ce le place.
— Să tai în carne vie?
— Tre să înveți să asculți, să fi atent la ce vor, să înveți să le citești. Nu e suficient să ai mână de mecanic, trebuie să ai și ureche și ochi. Înțelegi?
Moșu' continuă șoptit dorind parcă să păstreze secretul.
— Poți să scapi de ea dacă vrei, le spui la toți că s-a stricat, oricum nu știe nimeni s-o muncească. O să-ți găsești loc în altă parte, ești tânăr, ai tot timpul să prinzi altă muncă.
— Nea Ioane, mi-am pierdut juma' de deget la cealaltă mașină și m-au aruncat aici cu mata, crezi că mai vrea cineva să mă țină?
— Să lucrezi încet. La început să faci încet și bine. Să înveți fiecare pas și să înțelegi de ce se face. O să te ierte dacă te miști încet, dar iese bine. Viteza o prinzi din mers, bombăni bătrânul luându-și iar locul la mașină.
*
Săptămâna trecu pe nesimțite, Ion stropi mațele mașinii noapte de noapte avându-l pe Andrei paznic în spate.
Când veni vremea ca bătrânul să-și scoată mâna pentru ultima dată din mașină băiatul scoase o batistă curată cu care îi strânse încheietura. Andrei îl pansă pe bătrân înghițind în sec. Ion, prea moleșit să protesteze, îi zâmbi băiatului.
— Mămos mai ești.
— E mult, Ioane. Te-ai stors cu totul.
— În seara asta terminăm. Le-am arătat la toți de ce suntem în stare, nu?
— Da, Ioane.
— Nu mai ofta ca o muiere, terminăm până dimineață și facem de râs toată hala. Toți taie frunze la câini și noi muncim.
Ion turnă apă dintr-o sticlă de plastic turtită într-un ibric și îl puse peste motor.
— Fac o cafea. Îți pun și ție?
Andrei îl privi tăcut pe bătrân cum își târa picioarele de colo-colo.
— Îți fac și ție, concluzionă bătrânul căutând încă un plic de cafea.
Apa din ibric începu să bulucească pe pereți, iar bătrânul turnă cele două plicuri înăuntru. Învârti în ibric căutând cu privirea două recipiente. Întoarse două căni dintr-un sertar și suflă praful din ele, apoi turnă cafeaua.
— E cald, dacă mai bem și fiertura asta transpirăm ca porcii.
— Trebuie să bem cald ca beduinii, iar Ion îi întinse cana.
Odată cu cafeaua bătrânul se învioră și începu să lucreze cot la cot cu Andrei. Verifică planșee voios și răspunse la întrebări cu zâmbete.  
Încă o noapte cu producție record. O singură mașină recupera munca nefăcută de toată hala.
Odată cu venirea dimineții un fir de aer rece ajunse la picioarele celor doi.
— O să fie răcoare azi, nea Ioane. Crezi că pornesc și electricele?
— Da, poate.
— Ce e, Ioane?
— M-a lovit așa dintr-o dată. Am ... am obosit. Vârsta, ce să-i faci. Nu credeam că o să vină ziua când nu o să mai ... mamă ce am amețit. Nu mai pot să stau nopțile ca în tinerețe. Cred că mai bine mă duc. Mă duc și eu acasă că nu mi-am văzut patul de-o săptămână.
— Să te ajut, Ioane!
— E hai, vezi-ți de treabă, termină ce mai e de făcut. Ești băiat bun, Andreiaș.
— Bine, Ioane, pe mâine.
Bătrânul plecă precaut pe lângă hala lungă până la drum. Acolo o luă târâș până la refugiul de stație. Privi în zare după autobuzul ce se ascundea în razele soarelui. Își închise ochii doar pentru o clipă, iar durerile îl iertară pentru totdeauna pe bătrân. Autobuzul trecu mai departe.
Andrei termină planșeele, completă rezervorul de ulei și începu să șteargă mașina. Odată cu opritul muncii metalul încordat începu să se relaxeze. Dâre negre își făceau loc de prin încheieturi. Andrei luă o cârpă și o trecu peste urme întinzându-le într-un strat stacojiu. Mototoli cârpa și continuă să șteargă până dispăru orice urmă.
Inginerul uscat și cu părul vâlvoi apăru, de nu se știe unde, în spatele lui Andrei.
— Ați făcut treabă bună, ne-ați scos din rahat. O să am grijă să ajungă și pe la voi ceva mălai. Nu se poate chiar așa. Moșu' pe unde e?
— Acasă, răspunse sec Andrei.
— Aha ... uite că v-ați nimerit bine. Ție îți rămâne mașina și moșu dă mai departe șpilu. O să rămână ceva și după el.
— N-o mai dați la fier vechi?
— Vezi să nu, după ce ne-a salvat curu? Bine, nu decid eu, băieții de sus au ultimul cuvânt. Hai, fugi acasă, dacă mai stai te pun la arcuri.


Fotografie de Werner Weisser - Avantrend
English version: Rusty Blood

Read More »