May 23, 2024

Fallout 3 GOTY - Giveaway

 
 
don't fart in the power armor

Fallout 3: Game of the Year Edition
Read More »

May 19, 2024

LEGO Star Wars III: The Clone Wars - Giveaway

Read More »

May 9, 2024

Tomb Raider GOTY - Giveaway

 

I would prefer my tomb be left alone

Tomb Raider: Game of the Year Edition
Read More »

Mar 19, 2024

Fallout 2 - Giveaway

Well, I gave away the first one ... might as well give you the second one

Fallout 2

Read More »

Feb 20, 2024

Giveaway - Fallout

 


A classic

Fallout
Read More »

Nov 10, 2023

The trouble with mushrooms

It's a mushroom eat mushroom world out there.



Read More »

Oct 31, 2023

Străinul de H. P. Lovecraft

Nefericit este cel căruia amintirile copilăriei îi aduc doar frică și tristețe. Mizerabil este cel care privește înapoi la orele solitare petrecute în camere vaste și sumbre, cu pereți cafenii și rânduri înfiorătoare de cărți vechi, sau la orele de veghe temătoare din pădurile crepusculare, populate de copaci groteşti, uriași și încărcați de viță sălbatică, care agită în tăcere crengile lor încâlcite în văzduh. Asemenea soartă mi-au dăruit zeii - mie, tulburatul, dezamăgitul, celui sterp, celui frânt. Și totuși, mă simt ciudat de mulțumit și mă agăț disperat de acele amintiri simple, când mintea mea aproape putea să atingă locurile de dincolo.
Nu știu unde m-am născut, ştiu doar castelul infinit de vechi și infinit de înspăimântător, plin de pasaje întunecate, cu tavane înalte, unde ochiul putea găsi doar pânze de păianjen și umbre. Piatra în coridoarele prăbușite părea mereu în mod îngrozitor de umedă, și peste tot era un miros blestemat, ca și cum ar fi fost strânse într-un loc toate cadavrele generațiilor anterioare. Niciodată nu era lumină, așa că uneori aprindeam lumânări și le priveam cu atenție pentru alinare, iar afară nu exista soare, deoarece copacii înspăimântători creșteau înalt deasupra castelului. Un singur turn negru se înălța deasupra copacilor spre cerul exterior necunoscut, dar acesta era parțial distrus și nu putea fi urcat decât printr-o cățărare aproape imposibilă pe zidul vertical, piatră cu piatră.
Trebuie să fi trăit ani în acest loc, dar nu pot măsura timpul. Cineva trebuie să fi avut grijă de nevoile mele, dar nu îmi pot aminti nicio persoană în afară de mine, sau ceva viu în afară de tăcuții șoareci, lilieci și păianjeni.
Cred că cine m-a îngrijit trebuie să fi fost înfiorător de bătrân, deoarece prima mea concepție despre o persoană în viață a fost cea a cuiva care semăna în mod ironic cu mine, dar era distorsionat, uscat și în descompunere, ca și castelul. Pentru mine, oasele și scheletele care umpleau unele dintre criptele de piatră din fundații nu erau groteşti. Le asociam fantastic cu evenimente cotidiene și le consideram mai naturale decât imaginile colorate ale ființelor vii pe care le găseam în multe dintre cărțile pătate de mucegai. Din astfel de cărți am învățat tot ce știu. Niciun învățător nu m-a îndemnat sau îndrumat, și nu îmi amintesc să fi auzit vreun sunet uman în toți acei ani - nici măcar vocea mea, deoarece, deși citisem despre vorbire, nu mă gândisem niciodată să încerc să vorbesc cu voce tare. Aspectul meu a fost o problemă la care nici nu m-am gândit, deoarece nu existau oglinzi în castel, și mă consideram instinctiv asemănător tinerilor pe care îi vedeam desenaţi prin cărți. Mă simțeam tânăr pentru că îmi aminteam atât de puțin.
Afară, peste șanțul putrezit, sub copacii negri tăcuți, deseori mă întindeam și visam ore în șir la ceea ce citeam în cărți și îmi imaginam cu dorință pe mine însumi în mijlocul mulțimilor vesele din lumea însorită de dincolo de pădurile nesfârșite. Odată am încercat să evadez din pădure, dar pe măsură ce mă îndepărtam de castel, umbra devenea tot mai densă și aerul era tot mai încărcat de frică, astfel că am fugit înapoi speriat, să nu-mi pierd calea într-un labirint de tăcere învăluit în întuneric.
Așa că, prin crepuscule nesfârșite, am visat și am așteptat, deși nu știam ce așteptam. Apoi, în singurătatea umbroasă, dorința mea de lumină a devenit atât de frenetică încât nu am putut să mă odihnesc, și am întins mâinile rugătoare către singurul turn negru în paragină care se înălța deasupra pădurii spre cerul exterior necunoscut. Și, în cele din urmă, am hotărât să urc pe acel turn, chiar cu pericolul de a cădea, deoarece era mai bine să zăresc cerul riscând pieirea, decât să trăiesc fără a vedea vreodată ziua.
În penumbra umedă am urcat pe treptele de piatră uzate și învechite până am ajuns la nivelul unde se încheiau, și de acolo m-am agățat periculos pe mici puncte de sprijin care duceau în sus. Groaznic și teribil era acel cilindru de piatră mort, fără scări, negru, ruinat și părăsit, plin de lilieci speriați ale căror aripi nu făceau zgomot. Dar și mai groaznică și teribilă era încetineala progresului meu, pentru că, oricât de mult aș fi mers, întunericul de deasupra mea nu se subția deloc, iar o nouă răcoare ca de mucegai vechi, venerabil, mă copleșea. Am tresărit când m-am întrebat de ce nu ajungeam la lumină, și aș fi privit în jos dacă aș fi îndrăznit. Mi-am închipuit că noaptea m-a cuprins brusc și am căutat zadarnic cu o mână liberă o fereastră, pentru a putea privi afară și deasupra, să judec înălțimea pe care o atinsesem.
Într-o clipă, după o infinitate de urcușuri înspăimântătoare fără să văd prăpastia concavă și disperată, am simțit cum capul meu atinge ceva solid, și am știut că trebuie să fi ajuns la acoperiș, sau cel puțin pe un fel de podea. În întuneric, mi-am ridicat mâna liberă și am testat bariera, găsind-o de piatră și imobilă. Am urmat circumferință mortală a turnului, agățându-mă de orice putea oferi zidul alunecos, până când în cele din urmă mâna mea a găsit bariera care se lăsa, și m-am întors în sus, împingând placa sau ușa cu capul, folosind ambele mâini în urcușul meu înspăimântat. Nu se vedea nicio lumină deasupra, și pe măsură ce mâinile mele se ridicau, am știut că urcarea mea se încheiase deocamdată, deoarece placa era capacul unei deschizături care ducea la o suprafață de piatră plană cu un diametru mai mare decât turnul inferior, fără îndoială podeaua unei camere de observație înalte și spațioase. M-am târât cu grijă și am încercat să împiedic placa grea să cadă înapoi în locul ei, dar nu am reușit în tentativa mea. Întins epuizat pe podeaua de piatră, am auzit ecourile ciudate ale căderii ei, sperând să o pot ridica din nou când va fi nevoie.
Crezând că mă aflu acum la o înălțime enormă, mult deasupra ramurilor blestemate ale pădurii, m-am târât de pe podea și am pipăit căutând ferestrele, pentru a privi pentru prima dată cerul, luna și stelele despre care citisem. Dar am fost dezamăgit din toate punctele de vedere, pentru că tot ce am găsit erau rafturi imense de marmură, purtând cutii odios de mari și alungite. Cu cât reflectam mai mult, cu atât mă întrebam ce secrete vechi ar putea fi în această cameră înaltă, izolată de mii de ani de castelul de dedesubt. Apoi, fără să mă aștept, mâinile mele au dat de o ușă, o poartă de piatră, aspră, cu o cioplire ciudată. Am încercat-o și am constatat că era încuiată, dar cu o explozie supremă de putere am depășit toate obstacolele și am tras-o înăuntru. În timp ce făceam asta, am simțit un extaz nemaipomenit, deoarece, strălucind liniștită printr-un grilaj ornamental de fier, și coborând printr-un scurt pasaj de piatră cu trepte care urcau de la ușa recent descoperită, era luna plină, radiantă, pe care nu o mai văzusem niciodată în afară de visuri și viziuni vagi pe care nu îndrăzneam să le numesc amintiri.
Crezând că am atins vârful castelului, am început să merg câțiva pași dincolo de ușă, dar acoperirea bruscă a lunii de un nor m-a făcut să dau cu capul de ceva și am încetinit drumul în beznă. Era încă foarte întuneric când am ajuns la grilaj - pe care l-am încercat cu grijă și l-am găsit neîncuiat, dar pe care nu l-am deschis de frică, să nu cad de la înălțimea uluitoare la care ajunsesem. Apoi, luna a ieșit.
Cel mai demonic din toate șocurile este cel al neprevăzutului abisal și al grozăviilor fantastice. Nimic din experiențele mele de până atunci nu se putea compara cu teroarea a ceea ce am descoperit, cu minunile bizare pe care le implica peisajul din fața mea. Priveliștea în sine era la fel de simplă pe cât era de uluitoare, deoarece era pur și simplu aceasta: în locul unei perspective amețitoare a vârfurilor de copaci văzute de la o mare înălțime, se întindea în jurul meu, prin grilaj, nimic mai mult decât pământul solid, decorat cu plăci de marmură și coloane, umbrit de o biserică din piatră veche, a cărei clopotniță dărăpănată strălucea spectral în lumina lunii.
Pe jumătate inconștient, am deschis grilajul și am ieşit pe aleea de pietriș alb care se întindea în două direcţii. Mintea mea, amorțită și haotică cum era, ținea încă de dorința frenetică de a vedea lumina și nici măcar minunea fantastică ce se petrecuse nu putea să îmi oprească căutarea. Nu știam nici cine eram, nici ce eram, nici ce mi se putea întâmpla, deși, pe măsură ce am continuat să mă târăsc, am devenit conștient de o anume memorie latentă și înspăimântătoare care făcea ca progresul meu să nu fie cu totul întâmplător. Am trecut sub un arc din acea regiune de plăci și coloane și am rătăcit printr-o zonă deschisă, uneori urmând drumul vizibil, alteori părăsindu-l curios pentru a străbate pajiști unde doar ruinele sporadice mărturiseau prezența străveche a unui drum uitat. Odată am înotat peste un râu rapid, unde zidurile căzute acoperite de mușchi mărturiseau existența unui pod de mult dispărut.
Au trecut cel puțin două ore până când am ajuns la ceea ce părea să fie obiectivul meu, un castel bătrân împodobit cu iederă într-un parc dens împădurit, înnebunitor de familiar, dar plin de o ciudățenie nedumerită pentru mine. Am văzut că șanțul fusese umplut, iar unele dintre turnurile binecunoscute erau dărâmate, în timp ce noi construcții stârneau confuzie în ochii mei. Dar ceea ce am observat cu cel mai mare interes și bucurie au fost ferestrele deschise - strălucind splendid de lumină și răspândind un sunet de veselie aprinsă. Apropiindu-mă de una dintre ele, m-am uitat înăuntru și am văzut un grup de persoane îmbrăcate cu adevărat ciudat, se distrau, și vorbeau cristalin unii cu alții. Nu auzisem niciodată vorbire omenească până acum și puteam doar ghici ce se spunea. Unele fețe păreau că păstrează expresii care-mi evocau amintiri incredibil de îndepărtate, altele îmi erau complet străine.
Am intrat printr-una dintre ferestrele joase în camera luminată splendid, și în același timp am trecut de la un moment unic de speranță la convulsia neagră a disperării. Coșmarul a venit imediat, pentru că, în timp ce intram, a avut loc una dintre cele mai terifiante demonstrații pe care le-am întâlnit vreodată. Abia ce am trecut pragul când a căzut asupra întregii petreceri o teamă bruscă și neanunțată de o intensitate îngrozitoare, distorsionând fiecare față și stârnind cele mai oribile strigăte din aproape fiecare gâtlej. Fuga era generală, iar în zgomotul și panica creată câțiva au căzut în leșin și au fost trași de pe-acolo de tovarășii lor care fugeau nebunește. Mulți și-au acoperit ochii cu mâinile și s-au aruncat orbește și stângaci în cursa lor pentru a scăpa, răsturnând mobilierul și lipindu-se de pereți înainte de a ajunge la una dintre numeroasele uși.
Strigătele erau șocante și pe măsură ce stăteam în camera strălucitoare singur și amețit, ascultând ecourile lor, tremuram la gândul la ce s-ar putea ascunde lângă mine nevăzut. La o inspecție sumară, camera părea părăsită, dar când m-am apropiat de una dintre nişe am crezut că detectez o prezență - o sugestie de mișcare dincolo de o ușa aurie în formă de arcadă, care ducea la o altă cameră, asemănătoare cu prima. Pe măsură ce m-am apropiat de arcadă am început să percep mai clar prezența și apoi, cu primul și ultimul sunet pe care l-am scos vreodată - o uluire oribilă m-a revoltat aproape la fel de profund precum cauza lui nocivă - am văzut în întregime, vivid și înfiorător, monstruozitatea inimaginabilă, de nedescris și de nereprodus, care prin simpla sa apariție a transformat o petrecere veselă într-o turmă de fugari deliranți.
Nici măcar nu pot sugera cum arăta, pentru că era un amestec de tot ceea ce este necurat, straniu, nedorit, anormal și detestabil. Era umbra hidoasă a decăderii, a antichității și a descompunerii, o apariţie putredă și scurgândă a cărei dezvăluire nesănătoasă şi înfiorătoare pământul milostiv ar trebui întotdeauna să o ascundă. Dumnezeu știa că nu e din această lume - sau nu mai era din această lume - dar spre oroarea mea am văzut în contururile sale roase o versiune scormonitoare, abominabilă a formei umane și în hainele sale mucegăite și dezagregate o calitate de nedescris care m-a făcut să tremur și mai tare.
Eram aproape paralizat, dar nu suficient de mult pentru a nu face un efort slab spre fugă, o mișcare înapoi nu a reușit să rupă vrăja în care monstrul fără nume și fără glas mă ținea. Ochii mei fermecați de orbitele sticloase care se uitau scârbos la mine, refuzau să se închidă, deși erau milostiv estompați și arătau teribil de abject după primul șoc. Am încercat să-mi ridic mâna pentru a împiedica vederea, dar nervii îmi erau atât de încordaţi încât brațul meu nu a putut să răspundă pe deplin voinței mele. Cu toate acestea, încercarea a fost suficientă pentru a-mi perturba echilibrul, astfel încât a trebuit să fac câțiva pași înainte pentru a evita căderea. În timp ce făceam asta, am devenit brusc și dureros conștient de apropierea lucrului putred, ale cărui suflări goale și îngrozitoare mi s-a părut că le pot auzi pe jumătate. Aproape nebunit, am reușit totuși să întind o mână să resping apariția fetidă care apăsa atât de aproape, când, într-o secundă cataclismică a coșmarului cosmic și a accidentului infernal, degetele mele au atins labele putrezite ale monstrului de sub arcada aurie.
Nu am țipat, dar toate creaturile demonice ale întunericului care călăreau vântul nopții au țipat în locul meu, pentru că în aceeași secundă a căzut peste mine o avalanșă de amintiri. Am știut în acea clipă tot ceea ce fusesem, mi-am amintit ceea ce era dincolo de castelul înfricoșător și dincolo de copaci, și am recunoscut clădirea schimbată în care mă aflam acum, am recunoscut, cel mai teribil dintre toate, abominația neagră care mă privea râzând în față, în timp ce îmi retrăgeam degetele murdare de pe ale ei.
Dar în cosmos există atât alinare cât și amar, iar acea alinare este uitarea. În cea mai mare groază a acelei secunde am uitat ce mă înspăimântase, iar valul de memorii negre a dispărut într-un haos de imagini care se repetau. Într-un vis am fugit din clădirea aceea bântuită și blestemată, și am alergat rapid și tăcut în lumina lunii. Când m-am întors în cimitirul de marmură am coborât treptele și am găsit trapa de piatră înţepenită, dar nu mi-a părut rău, pentru că uram castelul antic și copacii.
Acum călătoresc alături de stafiile batjocoritoare și prietenoase pe vântul nopții, și mă joc ziua în catacombele lui Nephren-Ka în valea ascunsă și necunoscută a lui Hadoth de pe Nil. Știu că lumina nu este pentru mine, afară de cea a lunii peste mormintele de stâncă ale lui Neb, și nicio veselie afară de petrecerile fără nume ale lui Nitokris de sub Marea Piramidă; totuși, în sălbăticia și libertatea mea nouă, aproape că primesc cu bucurie amărăciunea înstrăinării.
Pentru că, deși uitarea m-a liniștit, știu că sunt un străin, un străin în acest secol și printre cei care încă sunt oameni. Am știut asta de când mi-am întins degetele spre abominația din rama aurită, de când mi-am întins degetele și am atins o suprafață rece și neiertătoare de sticlă lustruită.


© 2023. Această traducere este licențiată în mod deschis prin intermediul licenței CC BY 4.0 *
* Aceasta este traducerea poveștii clasice de horror gotic „The outsider” de H. P. Lovecraft. Textul original este în domeniul public. Eu vă ofer această traducere sub licență Creative Commons Attribution 4.0 - ceea ce înseamnă că o puteți folosi pentru orice tip de proiect (inclusiv comercial) în mod gratuit, trebuie doar să introduceți următoarea notă undeva în proiect (descriere, notă, credite etc): „Traducerea textului Străinul de H. P. Lovecraft a fost realizată de Klaus Nether și se găsește sub licență Creative Commons Attribution 4.0 pe site-ul: https://www.nethertales.com/2023/10/strainul.html”.
Nu trebuie să mă contactați pentru a folosi traducerea :) Succes.







Read More »

Sep 1, 2023

În cochilie

O zi scurtă de iarnă, una din zilele alea în care nu se luminează ca lumea niciodată, nici lumină, nici întuneric, de dimineață până seară doar gri. Plec la muncă pe întuneric și mă întorc tot pe întuneric. Nu mă deranjează. Într-o lună o să-mi bată soarele în geam și o să mă trezească înainte să mă scoale ceasul. În două luni o să mă trezesc zi de zi într-un lac de apă sufocat de căldură. Vremea mohorâtă nu mă deranjează, o prefer pentru că mă lasă în pace. 
Ajung într-un final acasă, îmi privesc plăntuțele de pe pervaz. Sunt de un verde întunecat și nu au flori, seamănă mai degrabă cu niște buruieni, dar nu-mi pasă. Am singurul apartament care are ceva culoare în tot griul ăsta. Hmm, bine asta nu e adevărat, câteva etaje mai sus cineva își usucă chiloții și o mână de șosete. Zdrențe decolorate se bălăngăne în aerul umed de seară. Mi se face lehamite, intru în bloc.
Urc sus, aprind aragazul să-mi încălzesc un pic oasele în bucătărie cu masa de seară. Prind cu colțul ochiului un bărbat ce stă afară ca un popândău cu gâtul întins. Studiază ceva, nu îmi dau seama ce. Stă în umbră și se uită insistent la ceva apoi o tulește. Nu mi-ar fi rămas pe creier, dar a doua zi la masă ridic un pic capul și îl văd iar. A treia zi la fel.
Vederea curiosului devine rutină. Zi de zi, după ce ajung acasă arunc un ochi afară și el e acolo, stă pe întuneric în fața blocului și se uită la fereastra mea. Vine se uită și pleacă. Nu știu ce vrea, nu știu ce caută, ce inspectează, dar zi de zi e acolo, își face damblaua și pleacă.
Când vin de la muncă stau și eu să văd ce e atât de interesant. Nu e nimic. Poate că nu mă uit unde trebuie.
Nu poate să vadă nimic înăuntru, cu jaluzelele trase nu e nimic de văzut. Renunț și îmi petrec câteva minute admirând plăntuțele de pe pervaz. E mai ușor să-ți faci o idee de ansamblu de afară. Una trebuie învârtită și alta pusă mai la stânga, dar în mare pare în regulă. Poate ar mai fi loc de încă una.
Pentru o clipă mă gândesc că asta face și el, că vine și se uită la flori. Ar putea să fie un vecin. Poate se uită la flori și se gândește să-și pună și el. Cel mai probabil le urăște. Închipuirile astea trec repede, e ca o joacă a creierașelor plictisite. Oamenii singuri inventează povești să nu se plictisească.
Ajung în casă, trag jaluzelele. Mă așez în spatele lor cu lumina stinsă și îl urmăresc printre crăpături cum stă acolo și privește în sus. Stă lângă un stâlp de iluminat care nu a mers de 9 ani de zile, de când m-am mutat aici. Nu-i văd decât conturul, dar stă acolo, în fața blocului, în beznă și se uită la mine. Stăm ca doi proști și ne uităm unul la altul fără să ne vedem.
Ce vrea omul ăsta de la mine? Ar trebui să cobor pur și simplu, să văd ce vrea, la ce se uită?
Zici că sunt nebun. Nu are voie omul să se uite? E strada mea? Blocu’ lu’ mama? Pun pariu că asta mi-ar zice "Du-te, domne, de aici și lasă-mă în pace, nu mai poate omul să se odihnească două minute pe stradă că te urmărește pe tine?!".
Scenarita e balada omului plictisit. Sufăr de scenarită la muncă și acum mă distrez cu ea și acasă, minunat. Nu are rost să mă mai gândesc, oricum nu aș avea ce să-i zic nenorocitului.
Am dat bani și pe niște perdele mai groase, de obicei trăgeam jaluzelele și gata, dar acum nu mai e suficient. Am cumpărat o perdea cu țesătură deasă după care să mă ascund mai bine.
Mi se înfiripă în cap o idee bolnăvicioasă: „Dacă vrea să mă fure sau... mai rău?”. Dacă vine în fiecare zi să mă verifice? Se uită când sunt și când nu sunt. Își notează: azi a întârziat, ieri a fost liber de la muncă.
Mă culc cu gândul ăsta în cap. Mă trezesc buimac, parcă am auzit ceva. Bâjbâi pe întuneric, ajung la ușă, trag de clanță, dar e închisă. Mă întorc în pat, dar trebuie să mă ridic din nou să verific dacă am lăsat geamul deschis. Stau la etajul doi, dar cineva ar putea urca, nu? Nu e ridicol? 
*
Dacă el mă urmărește pot să-l urmăresc și eu. Cum ajung acasă mă pun la geam și îl aștept să vină. De obicei nu stă mult, sunt zile când doar se poticnește un pic lângă lampadar și pleacă mai departe. De la mine pare că se duce la intrarea principală. Ar putea să o ia și printre blocuri, să se ducă în spate la canal.
E un râu încastrat cu o apă puturoasă în spate. Ar trebui să o ia înot dacă vrea să treacă mai departe, podul pietonal e la mama naibii. Oamenii nu trec pe acolo din cauza mirosului, dar ce știu eu, poate omul are treabă la canal. 
Dacă intră în bloc mi-e vecin, numai că eu nu cunosc vreunul. Eu nu-i bag în seamă, ei mă lasă în pace, mie îmi convine. 9 ani în blocul ăsta și nu știu cum o cheamă decât pe sclifosita aia care are grijă să plătească toată lumea întreținerea. Hmm, ea l-ar ști.
Dacă are vreo problemă să vină să-mi spună! Să-mi spună că pornesc mașina de spălat la 5 dimineața, să-mi spună că trăncănesc scaunele în bucătărie, să-mi spună că-i zoiesc geamurile cu apa de la flori, orice, doar să-mi spună. Ehh, nu contează, dacă e din bloc și se zgâiește la mine, să se ducă dracu. Dar să vină să-mi spună care e problema.
Mai trece o zi și îmi iau și draperii. Sunt groase, aproape cât o pătură, cele mai întunecate din câte am găsit, un maroniu întunecat. 
- 1 -
Vin acasă, dau drumul la TV și uit pentru câteva minute de omul ce mă pândește. Îmi permit să cred că azi nu a venit, că e totul în capul meu, că mi-am imaginat. Pentru o clipă chiar cred că totul a fost în capul meu. Ajung să hotărăsc, de la mine putere, că omul nu mai poate să fie jos, nu are cum. Decid să scot un ochi câtuși de puțin ca să verific, nu are cum să strice o mică verificare.
Mă bag după draperie, dau ușor perdeaua la o parte și ridic cu un deget încet, milimetric, paleta unei jaluzele. Îmi las ochii să se obișnuiască cu întunericul și într-un sfârșit îl văd. E murdar și doar ochii îi strălucesc în întuneric. Cu cât încep să văd mai bine îmi dau seama că ceva e în neregulă. Mă privește, dar e întins pe jos. Încearcă să se ridice, dar renunță. Îmi face un mic semn cu capul, și-a deschis gura, cred că zice ceva. De ce stă întins pe jos? E bolnav, e beat? Ceva are, a pățit ceva, clar a pățit ceva. Rahat, numai asta nu-mi mai trebuia.
Poate i s-a făcut rău, a căzut și s-a lovit. Ar trebui să-l las să zacă acolo. Așa ar merita. Mă învârt, mă coiesc, mă ia mama dracu și mă hotărăsc într-un final să cobor, poate trebuie să chem o ambulanță.
- 2 -
Mă îmbrac în grabă și cobor cele două etaje să văd ce are omul. Am impresia că îmi fug treptele  de sub picioare. Îmi bate inima în urechi ca o tobă, dar încerc să mă calmez. 
Trebuie să-mi fac un plan. Mai întâi să-l întreb dacă vrea o ambulanță. Un infarct? Hai că nu sunt chiar toate de ambulanță. Poate s-o fi împiedicat în bezna asta nenorocită. Și-a sucit piciorul? Poate omu’ are doar nevoie să-l ridice cineva de jos. Parcă văd că e un moș oarecare din bloc și ajung să-l duc în casă și să-i dau un pahar cu apă. Bine, nu-i bai, o să am ocazia să-l întreb la ce tot se benoclează. 
Rahat, doar de asta nu o să aibă chef. Omu stă să moară și vin eu să-l trag de limbă.
Ajung jos, nu văd pe nimeni. A dispărut fără urmă. E prea întuneric să văd ceva. Poate s-a târât pe undeva. Orbecăiesc pe jos, nu poate să se fi dus prea departe. Cât de stupid!? Nu pot să iau la pipăit tot cartierul.
Mă împiedic de o cărămidă, o iau de jos și întâmplător arunc o privire spre apartamentul meu. Înlemnesc. Cineva e la mine în casă. Se uită printre jaluzele la mine. Lumina este aprinsă și reușesc să-i deslușesc conturul, îi văd ochii. E muribundul ce stătea întins pe jos. A urcat la mine în apartament și culmea căcării, stă cu ochii beliți la mine. Asta trebuie să fie o glumă proastă. Jegul s-a dat lovit doar ca să-mi intre în casă și eu ca un dobitoc, ca un bezmetic, ca un cretin, am lăsat ușa deschisă.
Sunt un idiot. Un hoț mă pândește zi de zi și eu cobor din casă și îi las ușa deschisă? „Dar te rog, poftim!”. 
Trebuia să mă prind. Și-a dat seama că îl văd, normal că și-a dat seama, și în loc să-mi spargă ușa ca ultimul hoț a încercat o manevră. A dat de ultimul bou de pe pământ și i-a ieșit.
- 3 -
Dau să fug în bloc, în lumina chioară de la intrare văd mai bine cărămida pe care am apucat-o de jos. E o cărămidă plină, coaptă, roșie și umedă. E veche, se vede că a stat mulți ani într-un perete însorit. Da, nu se mai fac cărămizi de felul ăsta, pun pariu că aș putea sfărâma și pietre cu așa ceva. Mă hotărăsc să o iau cu mine, să am cu ce să mă apăr când ajung sus.
Alerg sus cu suflarea tăiată, halesc câte 2-3 trepte odată numai și numai să-l prind pe nenorocit.
Deschid ușa și urlu "Ieși afară!". Jegul nu zice nimic. Intru și mă pregătesc să-i dau una în cap. Cine dracu se crede să-mi intre în casă!?
Caut peste tot și iar nimic, nicio urmă. Mă uit pe rând în bucătărie, în balcon și în baie, a dispărut. Privesc dubios dulapurile unde s-ar putea ascunde, le iau pe toate la rând. Deschid sertarul unde îmi țin banii, e în regulă. Dau o tură prin casă și nu cred că mi-a dispărut nimic. Dacă mi-a luat ceva, nu e nimic evident.
Nebunul se joacă cu mine? Mi-a arătat că poate să-mi intre în casă și s-a mulțumit cu atât. Dacă nu cumva...
Mă apropii precaut de geam. Îmi bag capul printr-un colț al draperiei, ca un șarpe, și dau cât de ușor pot un petic de perdea la o parte, îmi potrivesc ochiul printre două palete de jaluzea. E acolo?!
Jegul este acum jos, bine mersi. Cum pizda mă-sii?! Mă vede și ridică o mână din penumbră. Cârnatul, îmi face semn să cobor. Își bate joc de mine?! Intră și iese de la mine din casă după cum vrea mușchii lui? Se joacă cu mine. Crede că nu pot să-l prind.
Cum a trecut pe lângă mine? Nu a luat-o prin față, că pe acolo am coborât eu. Ori a luat-o pe lângă bloc și a urcat pe scările din spate, ori a escaladat blocul? Până la etajul doi? Cred că îmi pierd mințile.
Apartamentele din bloc sunt aliniate pe un hol lung flancat la capete de scări. Unele duc la ieșirea din față și celelalte la ieșirea din spate. Eu prin față el prin spate, aia s-a întâmplat. Nu-i bai, pot și eu să fac asta. O iau pe scările din spate, dacă dau de el pe scări e bine, îi dau în cap, dacă îl prind jos, e iarăși bine, îi dau în cap. Nenorocitul nu mai scapă.
- 4 -
De obicei nu e nimeni pe scările din spate. Nu ai unde să te duci dacă ieși pe acolo, e doar bătătorul de covoare și canalul.
Ies prin spate, ocolesc blocul și ce să vezi, omul nostru este într-adevăr jos. Soiosul împuțit stă și păzește ieșirea principală. Nici nu îmi vine să cred, mă așteaptă bine mersi. Mă apropii de el tiptil, simt cum îmi urcă un val de sânge în cap. Nu mă aude, nu cred că mă aude, eu îmi mai aud doar bătăile inimii în urechi. Sunt la 20 de pași distanță, înghit în sec. Ca să mă apropii mai mult, trec pe iarbă. Tiptil, 10 pași, e aproape nemișcat, se uită în sus, îmi oferă creștetul capului pe tavă, vrea să-l lovesc în chelie. Bate un vânt din partea lui și simt un miros groaznic, o putoare incredibilă ce vine din el. Ceva slinos pare să-i curgă pe tot corpul. Simt o venă pulsându-mi frenetic pe tâmplă. E momentul pe care îl așteptam. Strâng cărămida atât de tare că mi-au albit degetele. Sunt atât de aproape că văd cum îi tremură un mușchi pe gât, vrea să se întoarcă!
Nu mai pot să mă apropii. Acum e momentul! Arunc cărămida spre capul urmăritorului, nu mai apucă să se întoarcă. E suficient. Un sunet groaznic. Cade cu fața la pământ. Fac un pas în spate, mă retrag și simt cum trece peste mine un fel de relaxare, o moleșeală. Am scăpat. Angoasa pe care am simțit-o zile în șir a dispărut.
Încordarea ce tocmai a dispărut a fost înlocuită de o toropeală, îmi e cald, respir greu, mă sufoc. Realizez enormitatea a ceea ce am făcut. Din încordare o dau în tremurat, mă ia ba cu rece, ba cu cald. Nu mai pot să stau locului, tremur. Ce urmează?
Dacă m-a văzut cineva am dat de dracu. Nu mai pot să stau aici. Dacă mai stau cineva cu siguranță să mă vadă. Dau înapoi ușor, mă hotărăsc să o iau înapoi pe unde am venit, până la urmă nimeni nu folosește scările din spate.
- 5 -
Mă ascund în casa scării și ascult. Tot blocul e mort la ora asta, e perfect liniște. E atât de tăcut că îmi aud respirația ca o vijelie venită din piept. Trebuie să încerc să mă calmez. Vin ecouri bizare pe scările neumblate. Fiecare respirație se lipește și se multiplică pe pereți. Îmi tai respirația la jumate, ascult. Nu, nu e nimeni, aud doar zgomotele făcute de mine. 
Este o prostie să mai aștept, fie mă reped spre apartament și mă rog să nu mă bage în seamă vreo babă chioară, fie mă întorc și rezolv cumva cu mortul.
Unu și cu unu fac doi, nu pot să-l las în stradă. Cât de tâmpit poți fi, o să vină poliția, boule! Am lăsat vreo urmă? Amprente pe cărămidă? Urme de pantofi prin iarbă? Dacă îl las acolo, o să vină, o să discute cu noi, o să investigheze. O să vadă în ce stare mă aflu și o să-și dea seama. Chiar dacă nu m-a văzut nimeni, chiar dacă nu au nicio dovadă, tot o să stea cu mine, acolo, într-o cămăruță întunecată, până le spun ceva și apoi ... tot. Dacă îl iau de acolo nu o să vină nimeni, nu o să sune nimeni la poliție. 
Trebuie să scap de mort, măcar să-l iau din fața blocului, să câștig niște timp.
Îmi iau inima în dinți și mă întorc. Ies prin spate, mă strecor pe lângă bloc, am grijă să stau în cele mai întunecate umbre. Pășesc timid pe pământ, sunt conștient că nu trebuie să las urme. Rahat, de găsit urme o să găsească indiferent ce fac, trebuie să nu le dau motive să le caute.
Îl găsesc cu fața în sus. Mă gândesc prostește că poate nu a pățit nimic, poate nu l-am lovit atât de tare. Pare că doarme, are ochii închiși și e murdar pe față. Are nasul rupt și îi curge sânge din nas, din cauza asta îmi ia ceva timp să-l recunosc. În beznă, întins pe jos stă un om care îmi seamănă la perfecție. Dacă trec peste murdăria lui generală ar putea să-mi fie frate, ar putea să-mi fie geamăn. Până și hainele de pe el sunt identice cu ale mele. Cum dracu!?
Încerc să-i iau capul în mână, îl simt moale acolo unde ar trebui să fie tare. Îi simt părul ud și slinos. Craniul este zdrobit. Geamănul, clona, orice ar fi, trebuie să fie mort. Nu am timp să mă gândesc la tot ce înseamnă asta. Trebuie să-l iau de aici, până nu ne vede cineva. Îl iau ca pe un prieten beat și îl târăsc până în spatele blocului. 
Pericolul eminent a trecut, nu trece nici naiba pe lângă canalul ăsta împuțit, dar nu pot să-l las aici. Canalul, este singura soluție. Îl arunc în canal și de acolo are apa grijă de el.
Îl duc până la râul încastrat și-l arunc. Ce să vezi, surpriză! Mortul pică și stă bine mersi pe malul de beton, fără nici o intenție să se rostogolească până în apă. Sar după el pe betonul înclinat și îl port în brațe. Intru cu el în apa puturoasă ca să fiu sigur. Îl las jos în mâl, dar sper să-și găsească alt loc unde să putrezească.
Pot doar să mă rog la ploaie. Dacă plouă râul o să se umfle și o să-l ia de aici, dacă plouă să spele urmele de pe trotuar. Vremea asta mizerabilă o să mă ajute, important e că am scăpat de cadavru. Dacă nu-l găsesc aici nu o să aibă motive să se uite tocmai la blocul meu. Râul trece prin tot orașul, cine să-și dea seama de unde a venit.
Cred că am scăpat. O Doamne, chiar am ucis un om și l-am aruncat în canal? Oare chiar era om? Să se termine odată noaptea asta.
- 6 -
Urc pe scările din spate. Am grijă să nu mă vadă nimeni, să nu atrag atenția, dacă mă vede cineva în halul ăsta o să intre la bănuieli. Mai bine să nu mă vadă nimeni. Și nu e nimeni, nici măcar cineva să-și ducă gunoiul la gheenă. Ce viață.
Mă cuprinde un presentiment ciudat. Privesc perdeaua trasă și mă îndrept spre ea. Am grijă să o trag la loc încet. Dar vreau să și verific. Vreau să fiu sigur că nu am lăsat din greșeală ceva în spate, să nu fie ceva pe jos care să mă bage în belele.
Mă apropii de geam și... e acolo jos. Iar de data asta se uită fix la mine. Îl recunosc imediat, e încă un eu, încă o copie. Își ridică capul și se uită sfidător la mine. Mă retrag. Nu mă mai surprinde nimic în seara asta. 
Normal că sunt mai mulți, dacă a fost unul, de ce să nu fie mai mulți. Toți oamenii de pe Pământ sunt „eu” și au venit să mă vadă în seara asta.
O iau pe scări calm, încerc să-mi ordonez ideile în cap. Să-mi formulez un plan. Ce să-i zic? Mama naibii de plan, o să vorbesc cu el și atât. O să-l întreb frumușel ce dracu vrea de la mine.
- 7 -
Scot capul pe ușa blocului, dar mă opresc înainte ca balamalele alea ruginite să-și înceapă cântecul. Scot capul câtuși de puțin afară așteptându-mă să-l văd acolo pe al treilea sau al patrulea, dar s-a evaporat. Apar și dispar ăștia ca muștele.
Mă uit în stânga și în dreapta, nu văd nimic. Mă întreb dacă și copia din râu s-a evaporat? Nu par să stea locului.
Ridic privirea, la geamul apartamentului meu îl văd pe al patrulea, sau al oricâtelea o fi. Mă privește fricos. Mă mișc cât pot de încet să nu-l sperii. Îi zâmbesc și îi fac semn să coboare. Dispare dintr-odată de la geam. 
Ok, bun, îl aștept, poate coboară.
- 8 -
Stau aștept și aștept și nu mai apare. O fi dispărut pe scări. S-o fi reîntors de unde a venit. Indiferent, nu mai plec de aici. Dacă nu mă mișc o să apară unul din ei lângă mine și toate astea o să aibă o explicație. 
Sau poate că nu, de ce ar avea vreo explicație? Poate o să vină, o să pocnească din degete și atunci o să dispar eu. Trebuie măcar să încerc să vorbesc cu unul. Probabil și ei sunt la fel de confuzi ca mine.
Eu credeam că e un singur dobitoc care vine și se uită la mine la apartament. A fost doar unul sau a fost în fiecare noapte câte unul? Câți au venit s-au uitat și au dispărut până să dea colțul?
Ridic capul și mă uit iar la geam. Dacă reușesc ...  aud pași în spate, ceva mă lovește în ceafă.
- 9 -
Cad în nas. Cred că l-am rupt. Durerea asta mă trezește. Încerc să mă ridic, dar este imposibil mi-am pierdut toată puterea din mâini și din picioare. Reușesc să mă întorc pe spate. Nu mă doare nimic, dar am o senzație bolnăvicioasă de vertij. Când îmi ridic capul îmi pierd vederea. Cu fiecare centimetru de altitudine vederea mi se îngustează până dispare cu totul.
Renunț să-mi mai ridic capul. O să stau aici liniștit. O să vină până la urmă cineva să mă ajute. Îmi întorc capul și ce să vezi, lângă mine stă bine mersi cărămida cu care m-a lovit în cap.
O privesc tâmp. Un fior bolnăvicios trece peste mine, îmi vine să vomit. E aceeași cărămidă cu care l-am lovit eu pe ăla? Cum dracu mi se întâmplă mie asta. Eu voiam doar ca lucrurile să stea la locul lor, muncă, acasă, somn, muncă, acasă, somn, eram perfect mulțumit cu rutina.
Dacă e aceeași cărămidă ... cum necum, am reușit să-mi dau singur în cap cu ea. Dacă nu sunt clone, extratereștri sau gemeni? Dacă tot timpul am fost doar eu? Dacă toți ăștia pe care i-am urmărit am fost eu?
Sus la fereastră văd cum se mișcă o jaluzea. Așa început. Idiotul o să mă vadă întins aici și o să coboare să mă ajute. Trebuie să mă dau la o parte. Dacă nu mă vede totul o să fie bine. Încerc să-mi mișc picioarele, dar degeaba, picioarele nu-mi răspund la comenzi. O amorțeală paralitică îmi curge prin corp. Dacă lucrurile se repetă, o să crăp până vine idiotul ăla să mă... Era mort când l-am dus la canal? O Doamne, dacă nu era mort? Dacă l-am înecat?
Mă uit iar sus, văd cum se foiește în spatele jaluzelelor. Acum m-a văzut sigur. Nu am decât o singură șansă să mai opresc toate astea. Trag aer în piept și încerc să urlu, însă ceva îmi trosnește în ceafă. Pe gură îmi mai ies doar două șoapte ”Nu coborî”. Lumina se stinge.



    Notă:
Acest mister are loc într-o buclă temporală. Povestea se desfășoară circular ca într-o cochilie de melc. Am numerotat părțile poveștii pentru a fi mai ușor de urmărit. Povestea are un singur personaj și îl voi identifica după partea de poveste în care se află.
1 - personajul îl vede pe 9 întins pe jos în fața blocului.
2 - personajul coboară pe scările din față, străinul a dispărut, dar îl vede pe 6 la fereastră.
3 - personajul găsește cărămida și urcă sus pe scările din spate, ajuns sus îl vede pe 7 jos. 7 îi face semn să coboare.
4 - personajul coboară și îl lovește pe 8 în cap și se ascunde în casa scării din spatele blocului.
5 - personajul stă ascuns în casa scării din spatele blocului (acesta este momentul când 1 îl vede pe 9). Se hotărăște să-l ia pe 10 din fața blocului și îl aruncă în canal.
6 - personajul ud și murdar de la canal urcă sus pe scările din spate. Îl vede jos pe 2.
7 - personajul coboară jos convins că trebuie să vorbească cu una din copii. Îl vede pe 3 la geam și îi face semn să coboare.
8 - personajul așteaptă una din clone să iasă pe intrarea principală, dar este lovit în cap pe la spate de 4. 
9 - personajul se întoarce cu fața în sus. Îl vede pe 1 la geam și încearcă să-i spună să nu coboare.
10 - personajul și-a pierdut cunoștința, el este purtat de 5 și aruncat în canal.
PS: Am adaptat acest mister temporal dintr-o poveste mai veche pe care am scris-o în liceu „Cărămida stacojie”. Acea poveste se termina fără vreo explicație, așa că am găsit cea mai încurcată explicație posibilă.

Fotografie de Jan Steiner
English version: In the shell
Read More »

Apr 23, 2021

Comic - Cute eyeballs

(trypophobia warning)







Read More »

Apr 19, 2021

Animation - Compliments for masochists

 Hit me baby one more time...  





Read More »

Apr 16, 2021

Hanging out

with friends, mom!








Read More »

Apr 9, 2021

Growing old

Who doesn't like a pointy hat?








Read More »

Apr 2, 2021

Flamingo

workout









Read More »

Mar 26, 2021

Diary

"the incident"








Read More »

Mar 21, 2021

Paracelsus - Interviews with zee dead

Paracelsus "The alchemist" answers questions from zee internet in this musical interview

Read More »

Mar 19, 2021

Space cheese

from space cows







Read More »

Mar 12, 2021

Koala

burgers coming right up 








Read More »