Ana în pădure

O panglică roșie legată nepăsător de o creangă bătea lin în vânt. La câțiva pași, fata, ale cărei bucle erau de obicei strânse de panglică, se juca pe pajiștea verde de lângă pădurea bătrână. O mulțime de ochi o priveau pe fată, însă niciun ochi de om printre ei. Creaturile, de obicei indiferente la năzbâtiile oamenilor, se uitau curios la fata asta și la panglica ei roșie.
Într-una din zile, dansul și jocurile o purtară pe fată în pădure. Un aer rece o întâmpină la intrarea în codru, însă ea intră cutezătoare, luând cu ea doar bățul de care își legă panglica. Ochii pădurii erau nemulțumiți și se dădeau la o parte din fața puiului de om, înconjurând-o de la distanță.
Prinzând curaj, fata intră tot mai adânc în pădure, la început explorând potecile, ca apoi să ignore cărările întortocheate și să zburde nepăsătoare printre copaci. După o vreme, obosi și se așeză pe o rădăcină, continuând să fluture năframa roșie precum un steag în pădurea verde.
O pereche de ochi se apropie de ea. Fata sări în picioare ca arsă când zări o figură încornorată ieșind din tufișuri. Un căprior se opri la doi pași de ea, fata îi zâmbii și îi flutură panglica în semn de bună.
 — E frumoasă, îi spuse căpriorul.
 — Da, este. Îi zic „flama roșie”, vrei să te joci cu ea? și fata îi întinse căpriorului bățul cu năframa. Cred că m-am rătăcit, continuă ea.
Căpriorul luă bățul cu pânza roșie și îi propuse să-l urmeze până la marginea pădurii. Odată ajunși acolo fata se uită lung la el.
 — Nu pot să ți-o las pe asta, dar îți aduc alta mâine.
 — Nu e nevoie, îi răspunse stânjenit căpriorul.
 — Vin mâine și ți-o dau! răspunse hotărât fata. Doar că nu știu dacă te mai găsesc așa departe în pădure.
 — Ascultă la mine, nu mai intra în pădure, se sperie zgâmboii pădurii de tine, privind în jur continuă. Nu le plac oamenii, sunt răi, vin cu puști și ne vânează.
Fata zâmbii și mișcă bățul cu panglica roșie în nasul căpriorului.
 — Asta nu e o pușcă. Vino tu atunci în pajiște. Acum e târziu, trebuie să plec, dar să vi mâine, da?
Căpriorul îi făcu un semn cu capul și intră înapoi în codru. De pe o ramură, o ghionoaie sură îl certă:
 — Nu ar fi trebui să-i vorbești.  
 — Cred că se pierduse, îi răspunse căpriorul. Ai fi vrut să vină părinții ei să o caute prin pădure?

A doua zi, fata se întoarse cu două panglici, una roșie și una galbenă, dansând în vânt pe colina izlazului. Căpriorul o urmări pe fată în timp ce se învârtea în briza pădurii, dar o lăsă să se joace. Când fata obosi se întinse alene pe iarbă, iar atunci căpriorul ieși din umbră și se așeză lângă ea.
 — Credeam că nu o să mai vi, asta e o eșarfă și e pentru tine, se pune la gât.
 — Mulțumesc, îmi place, nu m-am gândit că sunt de mai multe culori.
 — Daa, normal, dacă vrei poți să vi la mine. Acasă am multe, multe culori și poți să-ți alegi una care îți place cel mai mult.
Căpriorul se întristă.
 — Nu e o idee bună, cred că oamenii s-ar uita ciudat la mine.
 — Nuu, uite îți pun eșarfa la gât și nu o să te recunoască nimeni... hai.
Căpriorul o urmări timorat până la marginea orașului. Trecu primul om pe lângă ei, nicio reacție, apoi al doilea la fel și tot așa trecură toți oamenii pe lângă ei, nebăgându-i în seamă.
 — Vezi, ce ți-am zis? Uite, acolo stau eu.
Când ajunseră în curtea casei, mama fetei ieși și le vorbi.
— Ana, ai întârziat la masă, cine e băiatul?
Fata îl privi pe căprior.
 — El e... Tomi... un coleg de clasă.
 — Săru-mâna doamnă, răspunse la rândul lui căpriorul.
 — Ați mâncat? Hai, că te așteaptă tata la masă, vino și tu Tomi, mai pun o farfurie.
 — Să mâncăm și-ți arăt panglicile după aia.
Cei doi intrară în casă. Căpriorul dădu mâna cu tatăl Anei și intră sfios în sufragerie, unde era pusă masa. Se așeză la masă și privi în jur. Era o casă veche făcută din stejari luați din pădurea bătrână, iar pe pereți era o expoziție de trofee. Ei erau decorați cu păsări împăiate, capete de vulpi, mistreți și mufloni, puști vechi și poze cu pești prinși în undiță. Câteva dintre animalele țintuite pe pereți erau decorate cu panglici colorate. Căpriorul se uită îngrozit la Ana.
 — De ce m-ai adus aici?  
Fata se uită la pereți, apoi îl privi pe căprior.
 — Îmi pare rău, spuse ea, dar știai că nu trebuie să vi pe lângă oameni.
Căpriorul aruncă eșarfa de la gât. Tatăl Anei o luă calm de jos și îi vorbi căpriorului:
 — Poți să mănânci, așa, ca o ultimă masă, nu e nicio grabă.
Cu lacrimi negre în ochi, căpriorul îi rosti ultimele cuvinte fetei.
 — Aș fi preferat să mă împuști în pădure.

Căpriorul primi un loc pe perete, iar de gâtul lui fu atârnată „flama roșie”. Cât despre fată, ea continuă să zburde prin păduri cu părul prins într-o panglică roșie.

Desen de Millzie
Citită pe youtube de R.

English version: Forrest Anne