Vântul rece se opri și lăsă prima zăpadă a anului să se așeze pe pământ. Această primă zăpadă era o nea subțire și firavă, zăpadă ce ți s-ar topi în mână prea repede ca să poți face un bulgăre din ea. Dar era prima, așa că trebuie numărată.
Veni seara și o a doua ninsoare se puse deasupra celei dintâi, iar copiii începură să o adune de pe mașinile reci, de pe gardurile de beton și de pe trotuare. Era suficientă pentru primii bulgări din acel an. Ca de obicei, copiii zgomotoși aruncară în cei liniștiți și cei liniștiți se făcură și ei zgomotoși. O veselie plină de chicote îi contamină pe toți plozii din cartier.
Mai târziu, după ce ultimii părinți din cartier ajunseră acasă, o copilă cuminte, ce purta numele de Bianca, se îmbrăcă în geaca ei roșie și ieși la joacă. Majoritatea copiilor intrau înapoi în casă la ora aia, dar ei nu-i păsa, ninsese suficient pentru ce își dorea ea, un om de zăpadă.
Bianca își alese locul cu grijă, între două blocuri ce stăteau cu spatele unul la celălalt. Un gărduleț până la genunchi și o poartă sudată de rugină separa grădina dintre blocuri de restul lumii. Peticul ăsta de pământ primea o singură rază lumină de la un lampadar obosit din colțul străzii. Locul era ferit de priviri de la sol, doar câțiva ochi curioși mai curgeau în jos din apartamentele celor două blocuri.
Bianca inspectă terenul. Era mult loc liber de unde putea aduna zăpadă, era protejat de soare și de vânt. Omul de zăpadă avea să aibă o iarnă bună acolo. Fata strânse cu grijă primul bulgăre încercând să-l facă perfect rotund. Din acest bulgăre se născu mai departe o bilă și apoi o minge de nea ce adună zăpada ca un magnet.
Fulgi lipicioși încă mai cădeau din cer când Bianca, obosită, se așeză lângă omul de zăpadă, ce era pe jumătate terminat, și îi vorbi.
— Dacă o să mai ningă, mâine îți fac capul și îți aduc ochii, brațele și inima.
Veni seara și o a doua ninsoare se puse deasupra celei dintâi, iar copiii începură să o adune de pe mașinile reci, de pe gardurile de beton și de pe trotuare. Era suficientă pentru primii bulgări din acel an. Ca de obicei, copiii zgomotoși aruncară în cei liniștiți și cei liniștiți se făcură și ei zgomotoși. O veselie plină de chicote îi contamină pe toți plozii din cartier.
Mai târziu, după ce ultimii părinți din cartier ajunseră acasă, o copilă cuminte, ce purta numele de Bianca, se îmbrăcă în geaca ei roșie și ieși la joacă. Majoritatea copiilor intrau înapoi în casă la ora aia, dar ei nu-i păsa, ninsese suficient pentru ce își dorea ea, un om de zăpadă.
Bianca își alese locul cu grijă, între două blocuri ce stăteau cu spatele unul la celălalt. Un gărduleț până la genunchi și o poartă sudată de rugină separa grădina dintre blocuri de restul lumii. Peticul ăsta de pământ primea o singură rază lumină de la un lampadar obosit din colțul străzii. Locul era ferit de priviri de la sol, doar câțiva ochi curioși mai curgeau în jos din apartamentele celor două blocuri.
Bianca inspectă terenul. Era mult loc liber de unde putea aduna zăpadă, era protejat de soare și de vânt. Omul de zăpadă avea să aibă o iarnă bună acolo. Fata strânse cu grijă primul bulgăre încercând să-l facă perfect rotund. Din acest bulgăre se născu mai departe o bilă și apoi o minge de nea ce adună zăpada ca un magnet.
Fulgi lipicioși încă mai cădeau din cer când Bianca, obosită, se așeză lângă omul de zăpadă, ce era pe jumătate terminat, și îi vorbi.
— Dacă o să mai ningă, mâine îți fac capul și îți aduc ochii, brațele și inima.
*
A doua zi Bianca ieși iar târzior afară și intră repede între blocuri să-și termine omul de zăpadă. Ea stătea în sclipirea tremurândă a lampadarului ce arunca o singură geană de lumină pe poteca grădinii dintre blocuri.
Termină omul de zăpadă și fugi înapoi acasă. Se strecură ca un șoricel, având grijă să nu o audă părinții. Scoase din spatele umerașelor de pe hol brațele omului de zăpadă, două rămurele lucioase de nuc, iar din fundul dulapului de pantofi scoase o gheată fără pereche ce ascundea două pietre negre lucioase. Puse mâna pe clanța ușii de bucătărie și o mișcă ușor, să nu scârțâie. Intră căutând să-și termine expediția.
Cu mâinile doldora de cadouri se întoarse la omul de zăpadă. Îi puse mâinile, îi fixă ochii și scoase la iveală ceea ce părea a fi o bucată de sticlă albastră. Bianca deschise pieptul omului de zăpadă și transplantă înăuntru o inimă de gheață. Bătătorii înapoi zăpada în piept și îi șopti.
— Acum ești întreg.
Termină omul de zăpadă și fugi înapoi acasă. Se strecură ca un șoricel, având grijă să nu o audă părinții. Scoase din spatele umerașelor de pe hol brațele omului de zăpadă, două rămurele lucioase de nuc, iar din fundul dulapului de pantofi scoase o gheată fără pereche ce ascundea două pietre negre lucioase. Puse mâna pe clanța ușii de bucătărie și o mișcă ușor, să nu scârțâie. Intră căutând să-și termine expediția.
Cu mâinile doldora de cadouri se întoarse la omul de zăpadă. Îi puse mâinile, îi fixă ochii și scoase la iveală ceea ce părea a fi o bucată de sticlă albastră. Bianca deschise pieptul omului de zăpadă și transplantă înăuntru o inimă de gheață. Bătătorii înapoi zăpada în piept și îi șopti.
— Acum ești întreg.
*
A treia zi, venind de la școală, fata aruncă o privire între blocuri, omul de zăpadă stătea cu o mână ridicată spre cer în semn de bună. Bianca zâmbi și își continuă drumul fuguța acasă, unde avea să-și aștepte părinții până seara târziu. Odată veniți, Bianca se năpusti afară, spre locul dintre blocuri. Acolo, omul de zăpadă o întâmpină din nou cu o mână tremurândă în vânt.
— Ce mai faci, mi-a fost atât de dor de tine, îi spuse fata îmbrățișându-l.
Omul de zăpadă nu îi răspunse.
— Nu vorbești cu mine? Nu fi supărat... te-am adus înapoi cât de repede am putut, și uite ce bine te-am pus, nu o să te bată soarele deloc aici.
Omul de zăpadă nu părea impresionat.
— Vrei să-ți spun ce s-a întâmplat de când nu ne-am mai văzut? Am luat premiul 2 la școală, astă-vară, apoi am plecat cu mamii și tatii la mare. Am făcut castele de nisip acolo. E foarte frumos la mare: pescăruși, bărcuțe și valuri verzi.
Un vânt firav purtă câteva cuvinte la urechile fetiței.
— Păi... mi-ai promis că îmi aduci niște nisip.
— Te-ai întors, știam eu că o să te întorci. Unde ai fost?
Bianca îl îmbrățișă și omul de zăpadă la rândul său o strânse de geaca roșie.
— Ațipisem și eu. Te-ai făcut atât de mare, îi spuse el.
— Da, vezi, asta e geaca de anul trecut și abia îmi mai vine.
— Unde sunt ceilalți copii, nu prea am văzut copii pe aici.
— Nu te-am mai făcut la leagăne, acolo copiii sunt prea răi.
— Cum adică răi? întrebă surprins omul de zăpadă.
— Se bat cu bulgări.
— Și ce e rău într-asta?
— M-au lovit cu bulgări și m-au frecat cu zăpadă, nu mă mai joc cu ei.
— Bianca, nu trebuie să te ascunzi de prietenii tăi.
— Nu mai sunt prietenii mei, o să rămân cu tine aici și ne jucăm doar noi doi.
— Mie îmi plăcea mai mult când erau și ceilalți copii cu oamenii lor de zăpadă. Îl mai ți minte pe d'Artagnan? Avea o sabie cioplită dintr-un brad și ne luptam în fiecare seară.
— Nu mă mai joc cu ei, m-au frecat cu zăpadă.
— Hai, Bianca, era doar zăpadă, încercă el să o îmbuneze, apoi luă un braț de zăpadă și și-l turnă în cap.
— Nu e la fel, nici ție nu ți-ar fi plăcut.
Omul de zăpadă desenă un cerc în nea.
— Când erai mică, puteai să te joci ore în șir într-un cerc cât ăsta de mare, dar acum ai crescut și nu mai poți să stai într-un loc așa mic, acum trebuie să te joci peste tot.
Bianca începu să deseneze petale cercului transformându-l într-o floare.
— Ar trebui să te împaci cu ei, încercă iar omul de zăpadă.
— Băieții sunt niște proști. Nu mai mă joc cu ei.
— Și fetele?
— S-au mutat, mai e doar Ana și ea nu iese la joacă așa târziu.
Omul de zăpadă privi împrejur și luă o bucată de beteală atârnată de un copac în grădină.
— Bianca, trebuie să-ți faci prieteni noi, doar nu o să stai să vorbești cu un om de zăpadă până la adânci bătrâneți. Trebuie să-mi promiți că ăsta e ultimul an în care mă aduci înapoi.
— Cum adică, nu mai vrei să vi înapoi?
— Fetele mari nu se joacă cu oameni de zăpadă. Nu vreau să te văd că stai de una singură ascunsă printre blocuri.
— Dar mie îmi place aici.
— Promite-mi că ăsta este ultimul an. La sfârșitul iernii trebuie să-mi iei inima și s-o îngropi.
— De ce? întrebă indignată fata.
— Trebuie să-ți faci prieteni adevărați.
Omul de zăpadă luă beteala și i-o puse peste gât.
— Uite ce bine îți stă, dacă te-ar vedea d'Artagnan ce ați mai râde.
Bianca se bosumflă, luă beteala și i-o puse fular omului de zăpadă.
— Bine, promit, spuse ea.
Omul de zăpadă o îmbrățișă iar.
— Ia să vedem ce ai mai învățat la școală, zi-mi repede trei capitale friguroase.
— Ottawa, Moscova și Helsinki. Zi tu trei mării mici, continuă ea.
— Marea Neagră, Marea Moartă și Marea Marmara. Ai trei secunde să-mi spui trei vulcani? plusă omul de zăpadă.
— Etna, Vezuviu și nu mai știu. Trei culori ce încep cu „C”?
— Crem, castaniu și curcubeu. Auzi tu, să nu ști trei vulcani. Zi-mi trei munți înalți.
— Himalaya, Kilimanjaro și Pirinei, dar curcubeu nu e o singură culoare. Trei pietre prețioase?
— Diamant, rubin și... ști că e târziu nu? Hai, fugi acasă.
— Ce, nu știi? se hlizi ea la el.
— Lasă că îți zic mâine, mustăcii omul de zăpadă.
— Bine, dar o să te mai întreb, ai grijă.
Bianca își luă rămas bun de la omul de zăpadă și intră înapoi în casă, obosită și veselă.
— Ce mai faci, mi-a fost atât de dor de tine, îi spuse fata îmbrățișându-l.
Omul de zăpadă nu îi răspunse.
— Nu vorbești cu mine? Nu fi supărat... te-am adus înapoi cât de repede am putut, și uite ce bine te-am pus, nu o să te bată soarele deloc aici.
Omul de zăpadă nu părea impresionat.
— Vrei să-ți spun ce s-a întâmplat de când nu ne-am mai văzut? Am luat premiul 2 la școală, astă-vară, apoi am plecat cu mamii și tatii la mare. Am făcut castele de nisip acolo. E foarte frumos la mare: pescăruși, bărcuțe și valuri verzi.
Un vânt firav purtă câteva cuvinte la urechile fetiței.
— Păi... mi-ai promis că îmi aduci niște nisip.
— Te-ai întors, știam eu că o să te întorci. Unde ai fost?
Bianca îl îmbrățișă și omul de zăpadă la rândul său o strânse de geaca roșie.
— Ațipisem și eu. Te-ai făcut atât de mare, îi spuse el.
— Da, vezi, asta e geaca de anul trecut și abia îmi mai vine.
— Unde sunt ceilalți copii, nu prea am văzut copii pe aici.
— Nu te-am mai făcut la leagăne, acolo copiii sunt prea răi.
— Cum adică răi? întrebă surprins omul de zăpadă.
— Se bat cu bulgări.
— Și ce e rău într-asta?
— M-au lovit cu bulgări și m-au frecat cu zăpadă, nu mă mai joc cu ei.
— Bianca, nu trebuie să te ascunzi de prietenii tăi.
— Nu mai sunt prietenii mei, o să rămân cu tine aici și ne jucăm doar noi doi.
— Mie îmi plăcea mai mult când erau și ceilalți copii cu oamenii lor de zăpadă. Îl mai ți minte pe d'Artagnan? Avea o sabie cioplită dintr-un brad și ne luptam în fiecare seară.
— Nu mă mai joc cu ei, m-au frecat cu zăpadă.
— Hai, Bianca, era doar zăpadă, încercă el să o îmbuneze, apoi luă un braț de zăpadă și și-l turnă în cap.
— Nu e la fel, nici ție nu ți-ar fi plăcut.
Omul de zăpadă desenă un cerc în nea.
— Când erai mică, puteai să te joci ore în șir într-un cerc cât ăsta de mare, dar acum ai crescut și nu mai poți să stai într-un loc așa mic, acum trebuie să te joci peste tot.
Bianca începu să deseneze petale cercului transformându-l într-o floare.
— Ar trebui să te împaci cu ei, încercă iar omul de zăpadă.
— Băieții sunt niște proști. Nu mai mă joc cu ei.
— Și fetele?
— S-au mutat, mai e doar Ana și ea nu iese la joacă așa târziu.
Omul de zăpadă privi împrejur și luă o bucată de beteală atârnată de un copac în grădină.
— Bianca, trebuie să-ți faci prieteni noi, doar nu o să stai să vorbești cu un om de zăpadă până la adânci bătrâneți. Trebuie să-mi promiți că ăsta e ultimul an în care mă aduci înapoi.
— Cum adică, nu mai vrei să vi înapoi?
— Fetele mari nu se joacă cu oameni de zăpadă. Nu vreau să te văd că stai de una singură ascunsă printre blocuri.
— Dar mie îmi place aici.
— Promite-mi că ăsta este ultimul an. La sfârșitul iernii trebuie să-mi iei inima și s-o îngropi.
— De ce? întrebă indignată fata.
— Trebuie să-ți faci prieteni adevărați.
Omul de zăpadă luă beteala și i-o puse peste gât.
— Uite ce bine îți stă, dacă te-ar vedea d'Artagnan ce ați mai râde.
Bianca se bosumflă, luă beteala și i-o puse fular omului de zăpadă.
— Bine, promit, spuse ea.
Omul de zăpadă o îmbrățișă iar.
— Ia să vedem ce ai mai învățat la școală, zi-mi repede trei capitale friguroase.
— Ottawa, Moscova și Helsinki. Zi tu trei mării mici, continuă ea.
— Marea Neagră, Marea Moartă și Marea Marmara. Ai trei secunde să-mi spui trei vulcani? plusă omul de zăpadă.
— Etna, Vezuviu și nu mai știu. Trei culori ce încep cu „C”?
— Crem, castaniu și curcubeu. Auzi tu, să nu ști trei vulcani. Zi-mi trei munți înalți.
— Himalaya, Kilimanjaro și Pirinei, dar curcubeu nu e o singură culoare. Trei pietre prețioase?
— Diamant, rubin și... ști că e târziu nu? Hai, fugi acasă.
— Ce, nu știi? se hlizi ea la el.
— Lasă că îți zic mâine, mustăcii omul de zăpadă.
— Bine, dar o să te mai întreb, ai grijă.
Bianca își luă rămas bun de la omul de zăpadă și intră înapoi în casă, obosită și veselă.
*
A doua zi reveni ținând ceva ascuns la spate.
— Am o surpriză pentru tine, spuse ea.
— Ce ai acolo?
— Închide ochii.
— Nu pot, nu am pleoape, dar, uite, îmi pun mâinile la ochi.
— Nu trage cu ochiul!
— Bine bine.
Omul de zăpadă auzi ceva curgând lângă el, iar Bianca îl lăsă să se uite. Omul de zăpadă văzu răsturnată în mijlocul aleii o găleată cu nisip.
— Nisip ca la plajă? întrebă el.
— Da, mergi pe el.
— Nu, mi-ai zis că e la fel de fierbinte ca lava și că m-ar topi imediat dacă m-aș rostogoli peste el?
— Așa e vara, dar acum e iarnă. Haide!
Și omul de zăpadă sări în nisip.
— Ha ha, uite ce lipicios e, spuse el încântat.
— Mama mă pune tot timpul să-l dau jos de pe mine.
Omul de zăpadă începu să facă un mic castel de nisip.
— Să-i facem niște turnuri, apucă omul de zăpadă să spună.
— Fă-i tu, eu o să caut niște rămurele pentru o poartă cu gratii, îi răspunse fata.
— Să-i pui și o frunză la intrare, o s-o ridicăm să nu intre străinii.
— Sapă-i un șanț, cât îi caut eu ce îi mai trebuie, îi dădu sarcină fata.
Bianca și omul de zăpadă continuară să se joace, împodobind castelul de nisip, iar la sfârșit omul de zăpadă desenă câteva animale lângă el, ca să-l apere de copiii răi.
Câțiva bătrâni cu ferestrele spre curtea interioară se mai uitau cum se joacă Bianca, însă nu băgau de seamă că se mișcă și omul de zăpadă. Pentru ei omul de zăpadă nu părea cine știe ce, așa că nu-l băgară în seamă.
— Am o surpriză pentru tine, spuse ea.
— Ce ai acolo?
— Închide ochii.
— Nu pot, nu am pleoape, dar, uite, îmi pun mâinile la ochi.
— Nu trage cu ochiul!
— Bine bine.
Omul de zăpadă auzi ceva curgând lângă el, iar Bianca îl lăsă să se uite. Omul de zăpadă văzu răsturnată în mijlocul aleii o găleată cu nisip.
— Nisip ca la plajă? întrebă el.
— Da, mergi pe el.
— Nu, mi-ai zis că e la fel de fierbinte ca lava și că m-ar topi imediat dacă m-aș rostogoli peste el?
— Așa e vara, dar acum e iarnă. Haide!
Și omul de zăpadă sări în nisip.
— Ha ha, uite ce lipicios e, spuse el încântat.
— Mama mă pune tot timpul să-l dau jos de pe mine.
Omul de zăpadă începu să facă un mic castel de nisip.
— Să-i facem niște turnuri, apucă omul de zăpadă să spună.
— Fă-i tu, eu o să caut niște rămurele pentru o poartă cu gratii, îi răspunse fata.
— Să-i pui și o frunză la intrare, o s-o ridicăm să nu intre străinii.
— Sapă-i un șanț, cât îi caut eu ce îi mai trebuie, îi dădu sarcină fata.
Bianca și omul de zăpadă continuară să se joace, împodobind castelul de nisip, iar la sfârșit omul de zăpadă desenă câteva animale lângă el, ca să-l apere de copiii răi.
Câțiva bătrâni cu ferestrele spre curtea interioară se mai uitau cum se joacă Bianca, însă nu băgau de seamă că se mișcă și omul de zăpadă. Pentru ei omul de zăpadă nu părea cine știe ce, așa că nu-l băgară în seamă.
*
Zile și săptămâni treceau, iar după vijelii Bianca venea și dezgropa omul de zăpadă și castelul de nisip. De Crăciun îi făcu o barbă omului de zăpadă, iar de revelion turnul de veghe, cel mai înalt punct al castelului de nisip, primi o artificie.
*
Fata era întinsă pe spate făcând îngeri în zăpadă când observă cerul deosebit de negru și curat, punctat de o mulțime de perle strălucitoare. Unele mai mici, altele mai mari, păreau că fac un șirag pe cer.
— Vezi cum vin stelele?
— Da, spuse omul de zăpadă, doamna cerului le poartă la bal în seara asta.
— Crezi că e cineva acolo sus?
— Este. Ea are grijă de tot ce e deasupra.
— Tu de unde o ști?
— E acolo de când e lumea și pământul. O să fie pe cer mult timp după ce nu o să mai fim noi. Nu prea o văd așa festiv îmbrăcată, iarna e de obicei învelită în nori groși, dar în seara asta și-a dat norii jos și a ieșit la dans. E semn că vine primăvara.
— Asta nu e bine, o să se vină căldura.
— S-o fi săturat și ea de frig și zăpadă. Cât să stai îmbrăcată în alb? Și trebuie să ne gândim și la ceilalți, copacii și urșii care dorm, trebuie să se trezească și ei.
*
Încetișor, omul de zăpadă fu înconjurat de ghiocei și la puțin timp după asta căzu ultima ninsoare plăpândă de primăvară. Cu venirea primăverii omul de zăpadă se murdărise tot și fire de iarbă creșteau acum în curtea castelului.
Într-o bună zi omul de zăpadă simți că se apropie sfârșitul și se hotărî să-și ia rămas bun de la fetiță. Își luă unul din nasturii de pe piept și îl puse în mâna fetiței.
— A venit și timpul meu, Bianca.
— Nu, nu poți să pleci. Dacă pleci acum, o să pleci de tot. Aș putea să-ți bag inima în congelator și să ne vedem la anu.
— Bianca, mi-ai promis, ești fată mare, nu mai poți să ai grijă de oameni de zăpadă. Iar la anu o să crești mare de tot.
— Nu vreau, de ce să cresc?
— Bianca, vreau să mă asculți, o să fie bine, ai să vezi, o să-ți faci prieteni noi și o să uiți de mine.
— Nu am cum să uit de tine și nu mai vreau să cresc.
— Și totuși o s-o faci, așa trebuie să se întâmple. O să fie bine, ai să vezi.
Omul de zăpadă îi zâmbi cald, iar fata izbucni în plâns și fugi în casă. Omul de zăpadă strigă după ea:
— Pa, Bianca, fi fericită! Dacă nu e prea cald, ne vedem și mâine.
— Vezi cum vin stelele?
— Da, spuse omul de zăpadă, doamna cerului le poartă la bal în seara asta.
— Crezi că e cineva acolo sus?
— Este. Ea are grijă de tot ce e deasupra.
— Tu de unde o ști?
— E acolo de când e lumea și pământul. O să fie pe cer mult timp după ce nu o să mai fim noi. Nu prea o văd așa festiv îmbrăcată, iarna e de obicei învelită în nori groși, dar în seara asta și-a dat norii jos și a ieșit la dans. E semn că vine primăvara.
— Asta nu e bine, o să se vină căldura.
— S-o fi săturat și ea de frig și zăpadă. Cât să stai îmbrăcată în alb? Și trebuie să ne gândim și la ceilalți, copacii și urșii care dorm, trebuie să se trezească și ei.
*
Încetișor, omul de zăpadă fu înconjurat de ghiocei și la puțin timp după asta căzu ultima ninsoare plăpândă de primăvară. Cu venirea primăverii omul de zăpadă se murdărise tot și fire de iarbă creșteau acum în curtea castelului.
Într-o bună zi omul de zăpadă simți că se apropie sfârșitul și se hotărî să-și ia rămas bun de la fetiță. Își luă unul din nasturii de pe piept și îl puse în mâna fetiței.
— A venit și timpul meu, Bianca.
— Nu, nu poți să pleci. Dacă pleci acum, o să pleci de tot. Aș putea să-ți bag inima în congelator și să ne vedem la anu.
— Bianca, mi-ai promis, ești fată mare, nu mai poți să ai grijă de oameni de zăpadă. Iar la anu o să crești mare de tot.
— Nu vreau, de ce să cresc?
— Bianca, vreau să mă asculți, o să fie bine, ai să vezi, o să-ți faci prieteni noi și o să uiți de mine.
— Nu am cum să uit de tine și nu mai vreau să cresc.
— Și totuși o s-o faci, așa trebuie să se întâmple. O să fie bine, ai să vezi.
Omul de zăpadă îi zâmbi cald, iar fata izbucni în plâns și fugi în casă. Omul de zăpadă strigă după ea:
— Pa, Bianca, fi fericită! Dacă nu e prea cald, ne vedem și mâine.
*
A doua zi, Bianca îl găsi pe omul de zăpadă cu un ochi căzut și o mână lipsă.
— Unde ție mâna, cine ți-a luat-o? Te rog vorbește-mi, îmi pare rău că am plecat ieri, nu credeam că o să se încălzească așa de repede.
Bianca îi puse ochiul la loc, dar își dădu seama că omul de zăpadă era prea topit ca să-i mai răspundă. Ea dădu la o parte zăpada moale din pieptul omului de zăpadă și găsi acolo inima de gheață, diamantul albastru ce îi dăduse viață.
O scoase afară, o șterse și o privi mult timp, lăsând-o să i se topească în mâini. O ținu în mâini până îi amorțiră degetele.
— Nu vreau să te las, îi șopti inimii de gheață.
Apoi săpă cu căpușul mâinilor o groapă în mijlocul castelului de nisip și îngropă acolo ultima bucățică netopită din inima omului de zăpadă.
— Să te duci la alți copii, auzi! Să-ți găsești alți copii mai mici și să te joci cu ei. Să nu pleci de tot.
— Unde ție mâna, cine ți-a luat-o? Te rog vorbește-mi, îmi pare rău că am plecat ieri, nu credeam că o să se încălzească așa de repede.
Bianca îi puse ochiul la loc, dar își dădu seama că omul de zăpadă era prea topit ca să-i mai răspundă. Ea dădu la o parte zăpada moale din pieptul omului de zăpadă și găsi acolo inima de gheață, diamantul albastru ce îi dăduse viață.
O scoase afară, o șterse și o privi mult timp, lăsând-o să i se topească în mâini. O ținu în mâini până îi amorțiră degetele.
— Nu vreau să te las, îi șopti inimii de gheață.
Apoi săpă cu căpușul mâinilor o groapă în mijlocul castelului de nisip și îngropă acolo ultima bucățică netopită din inima omului de zăpadă.
— Să te duci la alți copii, auzi! Să-ți găsești alți copii mai mici și să te joci cu ei. Să nu pleci de tot.