Îi acopăr picioarele reci cu o pătură. Are capul afundat într-o pernă căutând somnul cu zâmbete. Râde în somn lângă mine. Se hlizește și dă din picioare, trebuie să fie un vis frumos. Nu o să rămână cu picioarele acoperite prea mult timp.
Pe jumătate adormită, mă ia în brațe, mă sărută pe gât și adoarme iar. Mă ridic de lângă ea, dezlipindu-mă cât mai ușor ca să nu mă simtă. Nu știu dacă mi-a intuit fuga, dar mi-a luat perna în brațe. Îi dau câteva fire rebele de păr de pe față și o privesc cum îmi zâmbește din somn.
Mă duc în balconul convertit în bucătărie, deschid perdeaua și mă uit pe cer. Sunt stele acolo pe tapetul raiului, iar în fața lor norii merg cu pas de melc, văzându-și de treaba lor. Mă așez pe vechea băncuță de balcon, ținând contră peretelui cu spatele. Cu vârful degetelor simt o sticlă de vin în spatele băncuței, o mânuiesc afară din ascunzătoare, o desfac și o las să respire.
Insomnia trebuie să fie o „ea”, doar o „ea” m-ar ține treaz noaptea. Și astfel vechea mea prietenă nocturnă îmi întinde un pahar de vin. Aș vrea să citesc o carte, să văd un film, dar degeaba, nu sunt suficient de treaz pentru așa ceva, tot ce pot să fac e să stau și să zac între gânduri confuze. Nu fac nimic decât să trag de timp până dimineață, când o să-mi vină somnul.
La a doua cană de vin apare și iubirea mea în pragul ușii.
— Te-am lovit în somn? Mă bâțâiam?
— Da, dar nu m-ai sculat tu.
— Pot să stau cu tine?
Nu m-ar întreba asta dacă ar fi cu adevărat trează. Îi zâmbesc și îi spun că da. Mi se așează în brațe și mă sărută.
— Atunci de ce ești treaz?
Aș vrea să am un răspuns, încerc să inventez ceva pentru ea.
— E lună plină, e prea multă lumină.
Iubirea mea aruncă o privire pe geam.
— E frumoasă. Te-ai trezit să te uiți la ea.
— Ești geloasă?
— Poate că da.
E ceva la conversațiile astea din timpul nopții, mă fac să o îndrăgesc și mai mult.
— Nu mai pot să dorm fără tine, îmi spune. Dacă nu te simt lângă mine, mă trezesc.
— Scuze. Nu știu ce am, pur și simplu nu pot să dorm.
— Dacă tu nu poți să dormi, nici eu nu pot să dorm, o să stăm treji împreună.
Și spunând asta căscă cât să mă înghită. O iubesc.
— Te iubesc, îi șoptesc.
Mă sărută lung, se lipește de mine și suspină.
— Și eu te iubesc. O să-mi fac o cafea să stau trează cu tine... nu te uita așa la mine, vorbesc serios.
Puse apa la clocotit și se așeză, de data asta, vizavi de mine. Încercă să-mi găsească ceva, ceva-ul care mă ține treaz: poate o scamă în ochi, poate un clopoțel ascuns după ureche. Am tăcut și am ascultat bolborositul apei împreună. Pot să jur că a adormit cu ochii deschiși, uitându-se la mine. Îi fac un semn și îi spun că fierbe apa. Iubirea mea oprește focul, pune cafeaua cu vârf în ibric și o amestecă alene, când într-o parte, când în cealaltă. Pune ibricul să se răcească în fața mea și se culcușește în brațele mele.
— O las să se mai răcească, îmi spune.
Aburii cafelei vin spre noi ca un farmec din cazanul vrăjitoarelor.
— Voiam să te întreb, ce visai?
— Nu-mi amintesc bine, doar că eram mică și fugeam după niște gâște. Te râzi ai? Bine, dar tu ce visezi de obicei?
Încerc să-mi aduc aminte o fărâmă de vis, dar când mă îndrept cu gândul spre ea se dizolvă ca sarea în apă.
— Poate te visez pe tine, îi răspund.
— Da, ai dreptate, sunt de vis. Dar să ști, că nici tu nu ești foarte real, stai aici pe întuneric, o formă fără contururi, și mai e ceva, parcă ești, nu știu, mai moale. Uite barba asta nerasă e de obicei ca sârma, dar acum e moale. Nu cred că ar trebui să beau cafeaua, e mai bine un pic amețită.
— Las-o pe masă, miroase bine.
— O să mă culc aici cu tine pe bancă dacă nu vrei să stăm în pat.
Îmi ațipește în brațe, la orizont crepusculul zilei vrea să apară. O iau ușor pe sus ca pe un copil și o așez în pat. Mă întind lângă ea și las vinul și oboseala să-și facă efectul. O iubesc.
— Cât e ceasul? a murmurat, drumul spre pat trebuie s-o fi trezit.
— Destul de târziu, aproape devreme.
No comments :
Post a Comment