Pesta roșie

I. Legenda

O petrecere pentru sfârșit de an împingea patru prieteni într-un colț privind restul clasei. Era sfârșitul de an școlar și cei patru amici își zâmbeau cu subînțeles. Era ultima zi înainte de vacanța de vară și știau că trebuie să facă ceva memorabil, una din boacănele de care să râdă toată vara. 
    Cei patru puseseră ochii pe o fată retrasă ce stătea așezată pe colțul unui scaun la marginea sălii de dans. Iar cum băieții sunt câteodată cruzi fără motiv se hotărâră să o necăjească tocmai pe ea, dar încă nu știau ce voiau să-i facă. 
— Îi facem o glumă?
— Bine, dar ce?
— Care din noi o convinge de cea mai mare tâmpeniei câștigă.
— Ce ai mă? Nu vezi că nu vorbește cu nimeni.
— Exact.
Cei patru își dădeau coate și până la urmă unul din ei își luă inima în dinți și porni. 
Fata stătea liniștită, așteptând un moment bun de plecat acasă când un puști cu părul pieptănat, dar cu două antene în creștetul capului se așeză lângă ea. Băiatul își mușcă limba cât să prindă curaj și începu să-i vorbească. 
— Ce faci? De ce stai singură?
— Nu stau singură, doar m-am așezat un pic jos.
— Vreau să-ți spun ceva, dar să-mi promiți că nu râzi.
— Bine, îi răspunse fata curioasă. 
— Vezi băieții de acolo? Mi-au spus că le place de tine. O să vină unul câte unul să vorbească cu tine.
— Și te-au trimis să-mi spui?
— Nu, le-am spus că n-au tupeu. 
— Păi... ce ar trebui să fac eu? 
— O să te bage ei în seamă, tu doar ține minte ce ți-am spus.
Băiatul se ridică, iar fata îl aprobă oarecum confuză.
Al doilea băiat, ușor cocoșat, cu o cicatrice în sprânceana dreaptă se apropie de fată. Se uită înapoi la ceilalți și se așeză lângă ea, neștiind ce să-i spună.
— Bună... vrei să-ți aduc un suc? o întrebă el într-un final.
— Nu mersi, am un pahar aici.
După câteva clipe el ridică ochii și ea îi zâmbi.
— Vezi sticla aia cu limonadă de soc? încercă el iar.
— Da, nu ai adus-o tu?
— Aha, şti că ne-a pus să aducem fiecare câte ceva: suc sau ronțănele. Părinții mei au făcut socata aia. Tata o face de obicei. De data asta a făcut două, una pentru el și una pentru mine. Doar că am luat-o pe a lui.
— E mai bună a lui?
— O face cu alcool. Să te uiți la toți care beau. Poate îi vedem cum fac vreo tâmpenie. Abia aștept.
— Și... mie de ce mi-ai zis? 
Băiatul ridică un colț de gură.
— Trebuia să spun la cineva și la ăia trei nu le zic, spuse arătând spre prietenii lui. Vreau să râd de ei.
Băiatul se ridică, iar fata îl urmă turnându-și jumătate de pahar de soc.
Al treilea băiat, un puști ușor miop se apropie de ea.  
— O să-ți spun ceva și nu știu dacă o să mă crezi...
— Hai zi, se hlizi ea la băiat.
— Cred că unii dintre noi suntem morți.
— Ce? și văzându-l înroșit la față continuă. Ai băut cumva din socata asta?
— Ce socată? Nu. Am o teorie, că unii dintre noi sunt deja morți, dar nu o știu.
— Și cine ar fi mort?
— Ar putea să fie oricine. Dar gândește-te, cine arată ca și cum ar fi moartă, are riduri multe și e uscată ca o mumie.  
— Profa de mate, clar.
— Da, profa de mate e moartă și nu cred că e vrun bătrân dintr-ăsta slab și rău care încă să fie viu, pur și simplu nu le-a spus nimeni că au murit.
— Și cum afli dacă ești mort? 
— Simplu, te uiți în oglindă și ar trebui să vezi ceva în reflexie. Dacă ești viu ai o sclipire în ochi.
— Aia e pentru vampiri... cred. 
Băiatul dădu din umeri. 
— Nu fi atât de sigură, și plecă lăsând-o iar singură. 
Ea își scoase o oglindă și se examină.
Al patrulea băiat era un copil frumos ce promitea să fie unul din băieții de care toate fetele se îndrăgostesc. 
— Vrei să iei o gură de aer? Hai cu mine.
Fata se aștepta să o invite la un dans și astfel răspunse mai mult la întrebarea din gândul ei.
— Da... bine.
Ieșiră afară, în spatele școlii, unde erau câțiva stejari și o alee pietruită împărțind un gazon în două.
— Bunicul meu îmi spune că toți oamenii sunt ca niște copaci. Tu de care crezi că ești? întrebă băiatul.
— Un arțar cu frunze roșii de toamnă, îi răspunse ea. 
Băiatul își desfăcu pantofii și călcă iarba cu picioarele goale. 
— Eu aș vrea să fiu un plop, să stau la înălțime, adaugă băiatul.
— Să prinzi rădăcini și să vezi doar soarele și pământul, contemplă fata.
— Nu tu lecții, nu tu părinți, nu tu școală, doar stat afară și legănat în briză.
— Ar fi frumos.
— Vrei să încercăm? Poate prindem rădăcini și stăm așa pentru totdeauna.
— Da, hai să încercăm.
Fata se descălță și rămaseră amândoi cu picioarele goale în iarbă. 
— Trebuie să întindem mâinile în sus, ele o să fie crengile, o convinse băiatul. 
Și fata își întinse mâinile în sus. 
— Închide ochii. Să stai nemișcată, aşa ca un copac. Trebuie să simțim doar aerul și pământul cu degetele, continuă el.
Fata încremeni, iar băiatul se apropie și o sărută. 

II. Epidemia

Legenda spune că 4 băieți au convins o fată că este copac. Așa, ca o glumă, într-o noapte au vrut să vadă dacă pot să o facă să stea ca un copac. Și ar fi reușit, ea și-a înfipt degetele în pământ și aia a fost, a prins rădăcini. Aşa se spune că a început pesta roșie. 
Băieții au lăsat-o acolo în seara aia, cu mâinile la cer și picioarele în pământ și au găsit-o fix în aceeași poziție a doua zi. Băieții s-au speriat și au jurat să nu zică la nimeni. 
După o vreme, au găsit-o părinții în spatele școlii, jucându-se dea copacul. Prima dată au fost bucuroși nevoie mare, fetița lor era teafără, însă şi-au dat repede seama că nu era tocmai așa. S-au apropiat de ea, au îmbrăţişat-o, au încercat să o miște și ea nimic. Era prinsă în pământ, vene roşiatice subțiri îi ieşeau de sub tălpi precum niște rădăcini, avea mâinile țepene, dar inima continua să-i bată. Un doctor a venit și au hotărât să nu o miște de acolo. Au lăsat-o să înflorească. 
Cei patru băieți au fost primii infectați. Și-au ascuns simptomele cât au putut, unul din ei ajunsese să-și rupă în fiecare dimineață din ureche ceva asemănător cu un vrej de fasole. Înăuntrul lor creștea ceva îngrozitor, iar acel ceva cerea pământ și soare. În timp ce fata era studiată, acolo în pământ, băieții au ajuns în spitale luptând cu durerea lăstarilor ce scormoneau în ei căutând țărână și lumină. Au murit în chinuri groaznice pentru că nimeni nu a îndrăznit să-i „planteze”. 
Fata, în schimb, a fost lăsată să devină primul copac roșu, copac cu sânge, copac cu inimă. Oamenii erau la vremea aia mai degrabă curioși decât speriați, poate era un blestem, poate un virus, ceva ce te transforma într-un copac părea o glumă.
Nu a trecut mult și dintr-un copac a apărut o pădure. Părinții au prins rădăcini lângă ea, apoi cunoscuții lor, apoi toți curioșii. Mii de oameni au venit să-i vadă și au prins și ei rădăcini.
Acum se știe că ar fi vorba de niște spori. Planta ajunge la un anumit ciclu și-și eliberează sporii, iar cei infectați îi îmbolnăvesc pe următorii. 
Unii nu cred că e atât de simplu, mai trebuie să fie ceva, unii zic că ar fi vorba de o „alegere”. La ora asta sunt la fel de mulți spori roșii în aer ca firele de praf și, totuși, omenirea nu s-a transplantat cu totul în pământ. De ce? Pentru că nu devii infectat dacă nu vrei cu adevărat să fi infectat, exact ca fata aia, ea a vrut. Nu e o boală, este o alegere. E o alegere ca oricare alta, doar că acum dacă vrei „să treci mai departe”, „să scapi”, „să renunți” îți pui picioarele în grădină și rămâi acolo. 
Pe unii îi atrage ideea că o să fie nemuritori. Nemuritori zic unii, lemne de foc zic alții, nemuritor până la primul incendiu, nemuritor până te pune vecinul în sobă.     
Oameni au o noțiune romantică despre copaci. Însă când privim mai atent un copac vedem ce este cu adevărat: un parazit bine înfipt în sol, o buruiană mai mare. O lipitoare lentă cu rădăcini ce viermuiesc în pământ după resurse și crengi ce sufocă cu întuneric tot ce încearcă să crească sub ele. Nu există noblețe în copaci doar o luptă crâncenă după lumină. 
Ar fi bine să-i ardem pe toți. 
    

III. Ierbar

— Ce e aia pe degetul tău ?
— E oarecum motivul pentru care te-am chemat. E din mine, ceva cu rădăcini adânci.
— Să mă fut, ești bolnav, ai luat pesta?!
— Da.
— Cum ai luat-o?
—  Am făcut dragoste pe iarba neagră și am băut din seva copacului roșu, cum altfel?
— Te-ai tâmpit? Faci glume? Oamenii fug de copaci ca de ciuma neagră și tu... 
— Voiam să crească și în mine. Azi mi-a ieșit frunzulița asta pe lângă unghia de la arătător. Uită-te la ea, nu poate fi stârpită de niciun erbicid, niciun animal nu o poate mânca. Îmi împart trupul cu ea, îmi poartă ADN-ul și mă va face nemuritor. Voi deveni un copac roșu. 
— Cine te-a convins? Nebuna aia cu care stai? înghiți în sec prietenul.
— S-a infectat. I-au ieșit flori albe la sâni, i-au înmugurit din sfârcuri. Rădăcini groase îi curg acum prin picioare. Oare o fi rău cu lemn în loc de mușchi? Când o sărut simt cum îi ies spori pe gură.
— Ar trebui să stau departe de tine!
— Stai liniștit, nu poți să te ascunzi de spori. Are o  respirație așa... parfumată, dulceagă. Ahh... DOARE!
— Ce e? 
— Rădăcinile sapă, caută pământ. De asta te-am chemat, momentan nu prea mai văd, mi-au tulburat ochii. 
— Asta vrei? Să fi orb, surd și mut sub o scoarță de copac!?
— Să ști, că lucrul ăsta mă sperie și pe mine. Dacă e cum zici tu probabil o să înnebunesc acolo...  
— Sunt pastile, tratament, poți să oprești tâmpenia asta.
— Te-am chemat doar să mă duci la ea. Am dus-o într-un loc frumos, ne pierdeam timpul pe acolo de fiecare dată când aveam două trei zile libere, nu e departe. 
— Ești nebun! Ai plantat-o? Ști că nu mai e nicio șansă acum. E ca și moartă.
— Nu e moartă, din contră, e eternă. Am stat ieri lângă ea până i-au înlemnit buzele și nu a mai putut să vorbească. Credeam că mai am un pic de timp, altfel nu veneam aici, dar, după cum vezi, am cam înțepenit. Te rog, ajută-mă, trebuie să mă duc la ea!
— Nu pot, chiar dacă nu o să mă infectezi tu, o să mă infecteze ea. Nu pot, mă auzi!?
— Trebuie să mă ajuți, nu mai e altcineva!
— Până și respirația ta poate să mă omoare, nu înțelegi? Trebuie să plec... îmi pare rău.
— De molima asta nu o să scape nimeni! Iar dacă nu mă ajuți atunci sunt cu adevărat blestemat. I-am promis că vom fi împreună pentru totdeauna... I-am promis.

english version