May 25, 2022

Rusty blood

At the end of a long hall stood a man in a gray jumpsuit with his dirty hands raised above his head, laboring on his machine, a sheet cutter. The iron machine shaped, pressed, folded, cut, and decapitated metal plates at will. Located in the rear of the factory hall, she was too heavy to move, so she lay forgotten there next to ever-increasing piles of junk. Stiff bearings, dull drive belts, rejected sheets, oil cans and wire brushes surrounded the machine from side to side.

The gray-haired man spread grease over the path of a worm wheel. He lovingly took Vaseline from the crook of his palm onto his fingers and stroked every place where the iron was to touch iron. The mechanic babied his machine like a mother would a child. Each piece had its faults, every position had its kink, nothing worked right the first time he tried it.

The mechanic pulled out the traction teeth and began brushing them with steel bristles. He went on brushing until his overalls were pouring with sweat. The mechanic wiped himself with the same cloth he polished the metal piece, and put the metallic teeth back together.

He took the lid of a can into his mouth and poured the oil lightly in the lubrication tank. The old hands moved the gears, waiting to see a shiny film of grease over the iron teeth. He checked with his hand where his eyes could not reach. The mechanic pulled out a slick hand, pleased with the result. The man worked carefully, tuning the machine like a piano. Any unusual noise would have betrayed a problem.

Satisfied with the work, he fastened the metal panel back into the chest of the machine. He closed up the panel with only two screws. The old man knew the next problem would come from behind the same panel.

He opened a beer and sipped proudly. With a brown bottle in one hand and a dirty rag in the other, the mechanic wiped the oil off the machine. "Better to have a bit on the outside than not enough on the inside," thought the old man. It wasn't going to be sufficient, the machine would always ask for more.

Hot air was passing through the old man's gray hair as he cursed it with clenched teeth. He looked irritated at the vent which could no longer cope with the heat.

From behind came, in a whirlwind, a man in an unironed shirt, from the other end of the hall. The unshaven man had a grimace on his face.

"Sir," the mechanic greeted his boss.

The engineer pretended not to see the beer and tapped him on the shoulder.

"What do you think, John, will it work?"

"It will," the mechanic answered confidently.

"We have work to do."

"Good, that's what we're paid for."

"No, it's not good, in fact it's pretty dire. I have commissions for every single cutter in the hall and the new ones fuck up so badly, you wouldn't believe it. I set them up, put on a couple of test sheets and within 5 minutes they are already decalibrated, I reset them, test again, and they work well for another 5 minutes, then they just stop."

"It's the heat, that's why they muck up."

"This antiquity is the only one that still works in this fever."

"Yes sir, I've been meaning to tell you, we aren't at the beach, maybe you should stop the hot air blower," the old man said pointing at the AC.

The engineer nodded thoughtfully and broke the bad news.

"This whole mess will fall on your head."

"What?"

"You and the old hag need to get us out of this. It's a big order, John. I can stall for time, but I have to give them something. You'll have to ride her hard until these shitty new cutters recover."

"Yeah," the mechanic replied tersely.

"I'll get you a kid."

"For what?"

The bony engineer turned his back and repeated gruffly.

"I'll bring you someone, God damn it."

The mechanic pulled the control levers out completely. He inspected and fixed them in place with a measuring billet. He tossed a galvanized sheet onto the workbench and started the machine. The apparatus cracked mechanically over the metal sheet. The old man brood unhappy with the result, the machine had made a crease along the cutting line. He scratched the raised edge with his fingernail, then removed a screwdriver and scraped clean a clearing ditch. The metal sheets wouldn't even sit straight because of the heat. Another crack and the sheet was cut in two. The old man measured the cutting indication and contemplated the result.

He felt a look at the back of his neck and turned nervously. A young boy brought him an armful of cut plates.

"Good morning, I brought the models."

"Leave them."

The boy carefully placed the pile of molds next to the machine and waited for the mechanic to turn around.

The old man unscrewed a blade from its clamps and inspected a few grappling screws. He got out of the machines' belly with the guillotine and tried it with his fingernail.

"What do you want?" he asked the boy, seeing that he was not leaving.

"Well, the engineer told me ..."

"What did he tell you? Get on with your work, go."

The old man fixed the blade to the grinder and began to work it. After a few minutes, he put the blade back and glanced at the molds left by the boy. The new templates had strange, complicated shapes. The machine was not designed for them. The old man gritted his teeth and placed the first template on the work bed.

He measured and set the control levers to the new positions and then pushed two iron wedges to force the machine to work with the difficult format. He listened intently. The first sheet came out badly. He loosened the screws leaving a small play for the machine to choose its own path. The second sheet came out better.

There was a screaming question from the other end of the hall.

"What do you say, old-timer, will it work?"

"Yea sure bring me the crappies templates and expect everything to work out," thought the mechanic. He ignored the question and kept looking from the machine to the plate and from the plate to the machine, searching for a solution.

She was capable, she just needed to be tickled the right way. He knew what she liked. The machine once ate zinc plates like hotcakes, but not these types of patterns. The old man didn't know if she would manage the new frames. The work had become more and more difficult, he needed a work plan with several passes while the new machines did the job in one run. But what can you do? They wanted complicated designs. John and his machine had been abandoned in the back of the hall, and the rest of the factory was waiting for both of them to die. "The old hag" was still working but only small and unpretentious orders, whatever the newer cutters had missed or messed up.

John and his machine had worked hard enough, they had been pulling on zinc plates for decades. The machine had lost its accuracy, the clamps and the step teeth were spent. He was left working with the spare flywheel, but it didn't matter, John had to retire and his machine, old as the devil, had to be retired as well.

With his departure, it would become scrap metal. She had done her job well, but now she was a museum piece.

"They don't make them like they use to, but maybe that's for the best. No one else will have to suffer you," whispered the mechanic.

"John, I brought you a boy. Where is he?"

The man shrugged his shoulders.

"He's not a bad kid. He's young and wants to learn. He's a mechanic, I smelled it on him."

"What does that have to do with me?"

"Isn't she a two-man job," the engineer said staring at the old cutter.

"She is."

"Well, what other incentive do you need? Take him in."

The chief left and the silent young man appeared behind John once again. The mechanic felt a growing sweat stain envelop his back.

"Kid you better make some noise when you move around, you're going to give me a heart attack."

The boy stood silent while John looked him up and down. He was missing the first phalange on his right index finger.

"Sit down, I don't know why they brought you in."

"I'm just here to help, you might need another pair of hands."

"She was in need of two pairs of hands 10 years ago, but they only brought you in today. I don't want you, and I don't need you. I've managed on my own long enough."

"I also heard you've wrapped up your years. You could retire," the boy dared.

"You don't say, I'm glad you've told me, I had no idea."

John looked at the boy, the boy was speaking straight.

"Make some room next to the machine, clear away all this junk, we'll start tonight."

"Tonight?"

"Didn't the boss tell you? You listen to me now. We'll work at night, it's cooler."

The boy gathered the rubbish, making neat piles of all the rusty bits, and then swept the floor clean.

"What's your name kid? What do they call you?"

"Andrew, but they call me the piano man," said the boy, pointing up with what remained of his index finger.

The old man burst out laughing.

"Ha, those asses, they do know their nicknames. I'm not calling you that, but don't you be calling me sir either, John and that's it.

"Okay ... John."

"Feels a little too friendly? You'll get over it."

The old man took one of the models and placed it on the desk. He adjusted the rulers and turned a wheel with a handle. The crank passed the machine through all the working steps. The mechanic turned the lever tenderly, waiting for a final snap, and then hurried curiously to see the result. One by one, the mechanic took each sheet and studied the conclusion. After he went through the handful of plates, he turned to Andrew with a wry smile.

"Do you know what's the best part of sitting in the back of the plant? We're closer to the exit. Let's take a break. Do you smoke?"

"Not really."

"Even better, you can enjoy our fine industrial air"

*

It was a hot day outside, the air was coming at them in waves from every direction. The old man pressed the asphalt and felt it soften under his feet. On the street, the trucks were pulled to the right, waiting for the cool of the evening to continue on their way. John retreated into a shady corner and lit a cigarette.

"What do you think?" asked the gray-haired man.

"It's a little better outside, at least I can use my lungs."

"It's bone dry, that's why you can breathe. After the pricks go home, we'll roll out the big door. The air conditioning might work in the assembly line, but that air doesn't reach us."

The engineer came out from behind holding the test models made by the old man. He slammed the door and looked for the mechanic. Blinded by the light, he put his hand to his eyes trying to find him.

"John, I looked at the AC, it's pretty much baked, it can't handle the heat. I opened one up and the wires were melting inside it. I don't know what else we could do, maybe dig ourselves into the dirt like moles.

"All right, pick the ones that are urgent and leave it to me. My hag doesn't mind the heat. I and the kid will stay tonight and work on them."

The engineer looked at the test models.

"They'll be straighter tonight," John said, looking at the templates.

"It will take more than one night."

"However long it takes."

The engineer nodded without saying anything, the hand that was rubbing his chin ended up scratching the back of his neck. He was adding things up.

"Okay, free til' nightfall."

*

The mechanic and the apprentice returned to the hall. The air in the hall was filled with hot oil and diesel. Like a crab in a soup, the mechanic crawled up to a wooden bench and laid down. He crumpled his overalls in the shape of a pillow.

"You'd better take a nap, we'll be pulling an all-nighter."

The boy looked curiously at the old man, you couldn't pay him to sleep at this hour. He went on looking for work elsewhere.

*

When evening came, the two set to work. Andrew loaded the sheets on one side and John lifted them on the other, checking them against the model from time to time, adjusting as he went.

"We are ants in a great colony, Andrew," the old man said over the noise. "And when you are an ant, sacrifices have to be made. You have to break your back, for the good of the colony."

"So this is an ant's life?"

"Well, aren't we carrying stuff from left to right? That's ants' work. That is how we covered the earth."

"What if I don't want to break my back?"

"You could have been a cricket, but it wasn't meant to be. We here are ants, the ones above are crickets. They sit on branches of bone, and look at us with hunger in their eyes."

"And that's fair?"

"I didn't say it was fair, I was just saying we are ants."

"Any escape from this ant's life?"

"No, I don't think so, no escape. We have to endure, that's it. On the other hand, will rejoice when we croak, that's when all our suffering will pass."

The men worked all night occasionally taking cigarette breaks. With the arrival of the sun, the machine began to growl unhappily. The mechanic looked at the last stack of sheets as the light began to shoot down the hall.

"No more kid, that's enough. Take these up-front and go home. I'll finish up."

Andrew picked up the stack and hesitated as he left. The old man waived with his back turned.

"See that you get some sleep."

"I would sleep standing up after tonight."

The mechanic looked over the machine, rolled up his sleeves and untied the metal panel held up by two screws.

*

When he returned at dusk, Andrew found the old man lying on the bench with a hat on his face. He stared at the open panel and stretched his neck inside, inspecting the machinery's guts.

"She'll bite your nose off if you're not careful," the old man said from under his hat.

"I was just curious what you were working on."

"You should be happy that's not your concern, she's my migraine for now, but your time will come, don't you worry."

Work on the second night came at a familiar, lighter pace. The boy wanted to put on more plates, to speed up, but the old man tempered him. Every few plates the mechanic took out a ruler and measured the cuts, stopping Andrew from work as well.

"She is plowing along nicely, but you should be careful she doesn't slip right under you. In the end we might realize we did all that work for nothing.

The mechanic looked over the last plate and frowned.

"Look," and the old man pointed to the edge.

"Yes."

"Can you hear her?"

"I don't know."

"She wants to fumble."

Andrew pricked up his ears and listened, then put his hand on the machine, imitating the old man.

"You'll hear it after she chomps on your ear for a couple of months. Go get some oil from the big hall."

"All right," and the boy hurried off.

"You know what to get, right? I don't want you to come back with their kitchen oil."

"Oh come on..."

"Well it wouldn't surprise me, go on."

Halfway through the walk the boy decided to return and grab an empty canister as a model. He returned to the hall and saw the old man with his sleeveless hands deep inside the machine.

"What are you doing, I told you to leave."

"What happened?!"

"Go away!"

The boy approached and saw the old man's hand stretched rigidly into the machine's insides. Blood was dripping in between the old man's fingers over a pair of sprockets. He jumped trying to pull the mechanic out.

"Did she grab you?!"

The old man broke away and slapped him, knocking the boy to the ground. He picked up one of the dirty rags next to the cutter and tied off his hand.

The boy was speechless. Drops of blood were frozen on his face. The mechanic sat down on the bench, holding tight the rag being tinted with rosy hues.

"Don't you ever listen?"

"What were you doing, pops?"

The old man scratched his forehead with his fingernail, trying to find his words. He looked at the dirt on the fingernail and wiped it on his overalls.

"Well don't you just want to know everything. Very well. If you want to work with this machine, you should know. She doesn't want oil, she wants blood."

"Have you gone mad?"

John smiled and took a transmission chain in his hands. He began to count its rings like a string of rosaries.

"Look at her purr. She'll run fine for a while. She just needs a bit of human lubricant from time to time. I pinch a vein, and then she runs smoothly. She doesn't ask for much oil, but she does want a bit of your soul. Go on, have a look, see how she runs."

"She's going to stall."

The plates the machine was spitting out were once again perfect, but with a crimson film spread all over the cut edge. The machine finished all the raw plates, and Andrew got up and added a few more blanks to the work table. Every sheet she spat out was spotless.

The old man leaned back, leaving the boy to convince himself. Andrew, with his eyes peeled, was putting more and more blanks on the stack, but the machine was just going faster and faster.

"What the hell?" Andrew whispered as the machine picked up speed.

The boy approached the old man, and he motioned him to sit down. He fell beside the mechanic, puzzled by the cutter quietly chopping up molds.

"She'll be fine for now."

"How?"

"Didn't you see, that's my blood inside her. It knows what to do."

"How long have you been doing this?" Andrew turned, looking warily at the old man.

"How long? Ever since I got her. The last geezer showed me, and I am showing you. She's been running on the blood of everyone that's worked on her. This machine has all of us inside her, all the way up to the last man."

Andrew stood up as if bitten and looked over the old man.

"I'm not doing that."

"Did I ask you too? She's my cutter, I'll take care of her. When you have one of your own, you can do whatever you want. You can shit in it for all I care."

The boy left furiously picking up the finished sheets as he went.

"I'm taking them up-front."

The work was easy that night, the machine was running non-stop. Andrew was feeding her and retreating waiting for the catastrophe. Smoke, fire, the machine coming apart in two, but nothing, nothing happened. It was impossible, the machine was running better than ever. As she was going now, completely reliable, she could be operated by a single man. Old man John didn't need anyone else as long as he had blood in his veins.

With the sunrise, the pile of sheets was double that of yesterday.

"She's working as fast as the new cutters," the young man said cautiously.

"She'll do better tomorrow. She's just limbering up, I'll show you what she can do."

*

The next day, after all the day laborers had gone home, the old man untied his bandage and dug deep into the clotted blood with a knife. He pressed hard into the crust until it split in two, and a few drops fell to the base of the machine. Meager offerings. He widened the wound by turning the knife and letting a string of cherry blood drip into the belly of the machine.

"John."

"Don't worry, it's not a big deal."

The blood was sprinkled inside the cutter, blessing it with movement and intelligence. A willow smell of hot oil mixed with blood filled the hall. Andrew turned his back, trying to control a pulse of vomit. He threw himself on the sectional door chain, tugging at it frantically. With the door wide open, new air managed to replace the old.

"That's it, I'm done," said the old man, wrapping a bandage over his wound. Tonight we're overtaking the new cutters.

Andrew got to work and the old man retreated to the bench, staring blankly through the walls, somewhere far away. The old man was smiling absently. She was hungry for work now, she would chew and spit out everything she got. The clunky mechanical movements from the start turned into a fluid flow and the work stacks melted one after the other. The machine was moving so fast that it needed, once again, two people just to keep up with her. The old man joined Andrew picking up the finished plates.

Andrew worked tirelessly. Sweaty and spent, the old man pulled him up on the bench to take a break.

"She's a beast," Andrew spat wearily.

The old man nodded, not wanting to talk bad about the machine.

"Why don't you tell me how you managed to get rid of that finger?"

The boy rubbed his shortened pointer on the scar as if it had been itching.

"A cutter in the big hall."

"She didn't like you at all."

"I just put my hand in when I shouldn't, that's all."

"Listen, all these machines have souls. They are like women, don't laugh, it's true, some are sane and some insane. If you want to make them work, you have to get along with them, give them what they want".

"Cut myself like you?"

"Learn to listen, pay attention to what they need, learn how to read them. It's not enough to have a mechanic's hand, you also have to have a mechanic's ear and eye. Understand?

The old man continued to a whisper as if to keep a secret.

"You can get rid of her if you want, you can tell everyone she's broken, no one knows how to work her anyway. You will find a place somewhere else, you're young, you can always find more work."

"Pops, I lost half my finger in the big hall, and they threw me here with you, do you think anyone else wants me around?"

"Work slowly. Do everything slow at first. Learn each step and understand why it's taken. They will forgive you if you move slowly but do the job well. You can gather speed in time," the old man muttered, taking his place next to the machine.

*

The week passed unnoticed, John splashing the guts of the machine night after night with Andrew keeping watch behind him.

When the time came for the old man to take his hand out of the machine for the last time, the boy took out a clean handkerchief and tied it over his wrist. Andrew bandaged the old man swallowing hard. John, too tired to protest, smiled at the boy.

"You're mothering me."

"That's enough, John. You're completely spent."

"Yea, but we finish tonight. We showed them all, didn't we?"

"Yes, John."

"Stop sighing like a midwife, we'll finish by morning. Imagine, the two of us better than the whole damn factory. They dilly-dally all day and we work all night.

John poured water from a bent plastic bottle into a kettle and put it over the engine.

"I'm making coffee. Want some?"

Andrew watched the old man in silence as he dragged his feet back and forth.

"I'll make you some," the old man concluded, looking for another sachet of coffee.

The water from the kettle began to splash on the walls, and the old man poured two envelopes inside. He spun the coffee around in the kettle, looking for two containers. He turned two cups out of a drawer and blew the dust out, then poured the coffee.

"It's hot, if we drink that we'll sweat like hogs."

"That's right, that's how the Bedouins used to cool down", and John handed him the cup.

With the coffee, the old man seemed revived and began to work side by side with Andrew. He checked the plates cheerfully and answered his questions with a smile.

Another night with record production. One machine covering the work of a whole division.

With the arrival of the morning, a thread of cold air reached the feet of the two.

"It's going to be cooler today. They might get the new cutters to work. What do you think?" Andrew asked John.

"Maybe."

"What is it, John?

"It hit me all of a sudden. I'm ... I'm tired. Age, what can you do? I didn't think the day would come when I wouldn't ... man I'm dizzy. I can't stay up as I use to. I think I better go home now, haven't seen the old bed in a week.

"Let me help you, John."

"Leave me alone, go and finish up. You're a good lad. You did well."

"Okay, John, see you tomorrow."

The old man walked cautiously past the long hall up to the road. There he dragged his feet up to the bus station. John looked for the bus hiding in the sunlight. He closed his eyes only for a moment and the pains and aches finally forgave the old man. The bus passed on.

Andrew finished the plates, filled the oil tank, and began wiping the machine. With the end of work the tense metal began to relax. Black streaks made their way through the joints. Andrew took a cloth and passed it over the traces, spreading them in a layer of burgundy red. He rumpled the cloth and continued wiping until all the residue was gone.

The lanky, wavy-haired engineer appeared out of nowhere, behind Andrew.

"You did a great job, you pulled us out of quite a mess. I'll make sure some dough comes your way. I can't just leave you guys hanging. Where's the old man?"

"At home," Andrew answered dryly.

"Aha ... you two got along nicely. You'll get his cutter after he retires, and he has someone to pass the trade to. Everyone wants to leave something behind."

"Don't you want to scrap her anymore?"

"Scrap her after she saved our asses? No, but, it's not up to me, the boys on top have the last word. Go on, run home, if you keep loitering around I'll have to put you on spring assembly."


Photo by Werner Weisser - Avantrend
Versiunea în română: Sânge ruginiu

Read More »

Sânge ruginiu

La capătul unei hale lungi stătea omul ăsta într-o salopetă gri cu mâinile murdare ridicate deasupra capului meșterind la aparatul său, o mașină de planșee. Mașina de fier modela, strângea, presa, plia, tăia și decapita planșee după bunul plac. Amplasată în ultimul rând de lucru era prea grea să fie mutată de colo colo, așa că fusese uitată în capătul halei împreună cu toate vechiturile. Rulmenți înțepeniți, curele de transmisie tocite, planșee rebut, cutii de ulei și perii de sârmă înconjurau mașina dintr-o parte într-alta.

Bărbatul încărunțit întindea unsoare peste traseul unei roți melcate. El lua drăgăstos din căpușul palmei vaselină pe degete și mângâia fiecare loc unde fierul urma să se atingă de fier. Mecanicul bibilea mașina la fel cum o mamă își îngrijește copilul. Fiecare piesă avea șpilul ei, toate pozițiile aveau chichițele lor, nimic nu mergea de-a binelea și din prima. 

Mecanicul îi scoase dinții de tracțiune și începu să-i frecangească cu peria de oțel. Nu se opri din frecat până când nu dădu transpirația peste el. Se șterse de sudoare și cu aceeași cârpă murdară lustrui piesa metalică punând dinții la loc. 

Luă în gură capacul unei cutii de ulei și turnă ușor în rezervorul de ungere. Mișcă manual angrenajele așteptând să vadă o peliculă strălucitoare de lubrifiant peste toți dinții de fier. Verifică cu mâna acolo unde nu-i ajungea privirea. Își scoase mâna înăclăită, mulțumit de rezultat. Bărbatul lucra cu grijă, acordând mașina ca un pian. Orice zgomot neobișnuit ar fi trădat o problemă. 

Mulțumit de treaba făcută prinse la loc panoul de metal înapoi în pieptul mașinii. Înșurubă panoul în două șuruburi știind că următoarea pricină tot de acolo avea să vină.

Deschise o bere și sorbi mândru. Cu o sticlă maro într-o mână și cu o rufă murdară în cealaltă, mecanicul ștergea mașina de dâre de ulei. "Mai bine să curgă pe dinafară decât să nu aibă pe dinăuntru", gândi bărbatul. Oricum nu avea să fie suficient, mașina cerea tot timpul mai mult. 

Bătrânului îi trecea aer cald prin părul grizonat și el scăpă o înjurătură printre dinți. Privi încruntat gura de ventilație ce nu mai făcea față căldurii.

Din spate veni val vârtej din celălalt capăt al halei un bărbat stors într-o cămașă necălcată. Bărbatul neras avea pe față o expresie de sictir.

-- Domn' inginer, mecanicul își salută șeful. 

Inginerul se făcu că nu-i vede berea și îl bătu pe umăr.

-- Ce zici Ioane, o să meargă?

-- Merge, spuse încrezător mecanicul.

-- Avem de muncă Ioane. 

-- Foarte bine, merge vă zic.

-- Nu e bine, futu-i mama mă-sii, că am comenzi pentru toate mașinile și astea noi dau rateuri de nu te văd. Pun proba, reglez și în 5 minute e decalibrată, pun iar proba+ iar reglez merge 5 minute și se oprește. 

-- E de la căldură, dau buleli la cald.

-- Antichitatea asta e singura care mai merge pe febra asta.

-- Da, domn inginer, chiar vroiam să vă spun, nu suntem la plajă, poate ar fi bine să opriți aerul.

Inginerul dădu gânditor din cap și îi dădu vestea proastă. 

-- Măgăreața o să pice pe tine.

-- Adică?

-- Tu și scula asta bătrână trebuie să ne scapi. Am comandă mare Ioane. Pot să mai trag de timp, dar trebuie să le și dau ceva. Tre să stai călare pe ea până își revin putorile astea noi.

-- Aha, răspunse laconic mecanicul.

-- Îți mai aduc un băiat. 

-- Pentru ce?

Inginerul uscat se întoarse cu spatele și repetă rânzos.

-- Îți mai aduc pe cineva, mama dracu.

Mecanicul trase pârghiile de control afară cu totul. Le inspectă și le fixă la loc cu rigla de măsură. Aruncă o planșă zincată pe patul de lucru și dădu drumul la mașină. Mașina trosni mecanic peste planșeu. Mecanicul mustăci nemulțumit de rezultat, mașina făcuse o cută de-a lungul liniei de tăiere. Bătrânul scărpină marginea ridicată cu unghia, apoi scoase o șurubelniță și răzui un șanț de refulare înăclăit. Nici foile de metal nu mai vroiau să stea întinse de la căldură. Încă un trosnit și planșeul era tăiat în două. Bătrânul măsură indicația de tăiere și contemplă rezultatul.

Simți o privire pe ceafă și se întoarse nervos. Un băiat tânăr îi aduse un braț de tăblii. 

-- Ziua bună, v-am adus modelele de lucru. 

-- Lasă-le jos.

Băiatul puse grijuliu mormanul de matrițe lângă mașină și-l așteptă pe mecanic să se întoarcă. 

Bătrânul desfăcu o lamă din clame și apoi umblă la câteva șuruburi de prindere. Ieși din burta mașinii cu o ghilotină. O încercă cu unghia.

-- Ce mai vrei? Îl întrebă pe băiat văzând că nu pleacă.

-- Păi domn inginer mi-a zis ...

-- Ce ți-a zis? Vezi-ți de treabă, hai.

Bătrânul fixă lama la polizor și începu să o lucreze. După câteva minute puse lama la loc și aruncă o privire peste formele lăsate de băiat. Noile șabloane aveau forme ciudate, complicate. Mașina nu fusese gândită pentru așa ceva. Bătrânul mârâi printre dinți și puse primul șablon pe patul de lucru.

Măsură și setă pârghiile de control în noile poziții apoi împinse două pene de fier să forțeze mașina să lucreze cu formatul dificil. O ascultă grijuliu. Prima planșă ieși prost. Slăbi riglele lăsând un mic joc ca mașina să-și aleagă singură drumul. A doua planșă ieși mai bine. 

Din capătul celălalt al halei se auzi o întrebare urlată. 

-- Ce zici Ioane, o să meargă?

"Toate mizeriile ajung la mine", gândi mecanicul. Ignoră întrebarea și continuă să privească de la mașină la tablă și de la tablă la mașină, căutând o soluție.

Era capabilă, trebuia doar gâdilată cum trebuie. Numai el știa ce îi place. Mașina mânca odată planșee ca pe pâinea caldă, dar acum cu modelele astea nici moșul nu știa dacă o să facă față. Munca devenise tot mai dificilă, trebuiau făcut un plan de lucru din mai multe treceri pe când cele noi făceau treaba de la un cap la altul automat. Ce să faci? Toți vroiau lucruri din ce în ce mai complicate, care mai de care mai fistichii. Ion și mașina lui fuseseră abandonați în fundul halei, iar restul fabricii îi aștepta pe amândoi să moară de bătrânețe. "Baba" mai lucra acum doar ce le scăpa celorlalți, comenzi mici și fără pretenții.

Muncise destul Ion și mașina lui, zeci de ani trăseseră împreună la planșeele de zinc. Mașina nu mai avea acuratețea de altă dată, se tociseră clamele de prindere și zimții pentru pași. Rămăsese să lucreze cu volanta de rezervă, dar nu mai conta, Ion trebuia să se pensioneze și mașina lui, mai bătrână ca moartea, trebuia și ea pensionată.

Odată cu plecarea lui avea să ajungă fier vechi. Își făcuse treaba bine, dar acum era piesă de muzeu.

-- Nu se mai fac ca pe vremuri. Poate e mai bine așa, să nu se chinuie și alții, șopti bătrânul. 

-- Ioane, măi, ți-am adus un băiat. Unde e?

Bărbatul dădu din umeri.

-- Băi Ioane, băiatul nu e prost. E tânăr, dar vrea să învețe. L-am mirosit, e pui de mecanic.

-- Și ce să fac eu cu el?

-- Mașina asta nu era pentru doi.

-- Era.

-- Păi și atunci ce dracu? Ia și învață-l.

Șeful plecă și tânărul tăcut apăru iar în spatele lui Ion. Mecanicului simții cum îi crește o pată de transpirație pe spate și se întoarse.

-- Băi puștache, fă și tu niște zgomot când te miști. O să-mi crape inima cu tine. 

Băiatu tăcu iar Ion îl privi de sus până jos. Îi lipsea prima falangă de la arătătorul mâinii drepte. 

-- Stai jos că nu știu de ce mi te-au adus pe cap.

-- Să vă ajut dacă mașina mai cere un om. 

-- Mașina asta mai avea nevoie de un om și acum 10 ani, dar azi s-au găsit să mi-te aducă. Nu am nevoie, mă auzi? M-am descurcat până acum și o să mă descurc și de acu încolo.

-- Și ... am auzit că faceți anii, îndrăzni băiatul.

-- Ei nu mai spune, mă bucur că m-ai anunțat, nu știam.

Ion îl privi dând tăcut din cap, băiatul îi vorbise drept.

-- Fă ordine pe lângă mașină să nu ne împiedicăm de toate vechiturile astea. La noapte îi dăm drumul.

-- La noapte?

-- Nu ți-a zis șef-tu? Acu asculți de mine. Lucrăm la noapte, e mai răcoare.

Băiatul se puse pe adunat. Făcu grămezi ordonate din toate ruginiturile și apoi mătură.

-- Cum te cheamă puștiu? Cum îți zic ăștia?

-- Andrei, dar îmi zic Pianistu, spuse băiatul arătându-i mâna rablagită.

Pe bătrân îl bufni râsul.

-- Bună, futu-i în cur de lepre, se pricep la porecle. Stai liniștit că n-o să-ți zic așa, dar nici tu să nu mă iei cu dumneavoastră, Ion și atât.

-- Bine ... Ion.

-- Mai cu gâlme, dar îți trece.

Bătrânul luă unul din modele și îl puse pe masa de lucru. Ajustă riglele și învârti o roată cu mâner. Manivela trecea mașina prin toți pașii de lucru. Mecanicul învârti tandru pârghia așteptând o trosnitură finală ca apoi să grăbească pasul curios de rezultat. Rând pe rând mecanicul luă fiecare foaie studiind rezultatul. Când trecu prin tot brațul de modele se întoarse la Andrei cu un zâmbet ștrengăresc.

-- Ști care e partea bună cu statul în fundul uzinei, Andreiaș? Ești mai aproape de ieșire. Hai la o țigară. Fumezi?

-- Nu prea.

-- Mai bine, tu chiar poți să te bucuri de aerul nostru industrial.

*

Era o zi caniculară afară, în orice direcție ai fi privit aerul venea spre tine în valuri. Bătrânul apăsă asfaltul și simții cum i se înmoaie sub picioare. Pe stradă camioanele erau trase pe dreapta așteptând răcoarea serii să-și continue drumul. Ion se retrase într-un colț umbros și își aprinse o țigară.

-- Ce zici? Întrebă moșu.

-- E mai bine afară, pot să-mi folosesc și eu plămânii.

-- E uscat de aia poți să răsufli. Lasă că pleacă bulangii ăștia și seara derulăm ușa mare din spate. Climatizarea o merge la aparataje, dar la noi iocu. 

Din spate ieși inginerul ținând în mână modelele test făcute de Ion. Plesni ușa și îl căută cu privirea pe mecanic. Chiorât de lumină își făcu mâna cozoroc încercând să-l găsească.

-- Ioane, m-am uitat, aerul e copt, nu mai face față oricât am vrea. Am deschis unul și se topeau firele în el. Nu știu ce pizda mă-sii să mai fac, a rămas să ne băgăm în pământ după cârtițe. 

-- În regulă, v-ați hotărât care sunt mai importante? Lăsați la mine pe astea urgente. Baba nu se poticnește la căldură. Eu și copilu rămânem în noaptea asta să le facem.

Inginerul privi modelele de test.

-- Or să stea mai drepte la noapte, spuse Ion privind și el planșeele.

-- Ia mai mult de o noapte Ioane.

-- Cât o lua.

Inginerul dădu din cap fără să zică nimic, mâna cu care își freca bărbia ajunse să-l scarpine la ceafă. Își făcea niște calcule. 

-- Bine, liber până diseară. 

*

Mecanicul și ucenicul se întoarseră în hală. Aerul din hală era îmbâcsit cu ulei încins și motorină. Ca un rac într-o supă, mecanicul se târî până la o băncuță de lemn și se întinse pe ea. Își mototoli salopeta sub cap în formă de pernă.

-- Ar fi bine să prinzi și tu o ațipeală, la noapte tragem.

Băiatul îl privi curios pe bătrân, nu ar fi putut adormi la ora asta nici plătit, își căută de muncă în altă parte.

*

Cu venirea serii cei doi se puseră pe treabă. Andrei încărca planșeele pe o parte iar Ion le ridica pe cealaltă, verificând din când în când modelul, ajustând din mers. 

-- Suntem furnici într-o mare colonie Andreiaș, îi spuse bătrânul deasupra zgomotului. Când ești furnică sunt sacrificii de făcut. Trebuie să-ți rupi spatele, să te doară toate alea, pentru colonie. 

-- Asta e viața de furnică?

-- Păi nu cărăm noi lucruri de colo colo? Așa am acoperit pământul.

-- Și dacă nu vreau să-mi rup spatele?

-- Ai fi putut fi greier, dar n-a fost să fie. Noi ăștia de aici suntem furnici, ăia de sus sunt greieri, stau pe crăci ca pe oase și se uită flămânzi la noi. 

-- Și e corect?

-- Cine a zis că e corect? Eu doar spuneam că suntem furnici.

-- Vreo scăpare din viața asta de furnică?

-- Nu cred, nicio scăpare. Avem de îndurat și atât. O să ne bucurăm și noi după ce crăpăm, atunci o să ne treacă durerile.

Bărbații munciră toată noaptea ocazional luând pauze de țigară. Odată cu venirea dimineții mașina începu să mârâie nemulțumită. Mecanicul privi ultimul teanc de planșee când lumina începu să săgeteze hala.

-- Gata puștiu, nu mai pune. Ia-le pe astea în față și du-te acasă. Termin eu.

Andrei luă teancul și ezită la plecare. Bătrânul îl salută cu spatele întors.

-- Vezi cum faci poate și dormi.

-- Dorm și în picioare după noaptea asta.

Mecanicul privi mașina, își suflecă mânecile și desfăcu panoul de metal ce se ținea în două șuruburi.

*

Revenit odată cu seară Andrei îl găsi pe bătrân moțăind pe băncuță cu șapca pe față. Se uită lung la panoul deschis și își întinse gâtul înauntru inspectând mațele mașinii.

-- Vezi că te mușcă de nas, îi spuse bătrânul de sub șapcă.

-- Vroiam să văd ce meșterești mata la ea.

-- Să te bucuri că nu tre să-ți bați capu, momentan astea sunt migrenele mele. O să vină și vremea ta, stai liniștit.

Munca în a doua noapte intră într-un ritm familiar, mai ușor. Băiatul vroia să pună mai multe plăci, să dea drumul la viteză. Bătrânul îl temperă privindu-l pe deasupra ochelarilor. La fiecare câteva plăci mecanicul scotea o riglă și măsura tăieturile oprindu-l și pe Andrei din muncă. 

-- Baba o ia pe arătură încetișor, îți scapă de sub mână fără să-ți dai seama. Să nu ne trezim la sfârșit că am muncit de pomană.

Mecanicul studie ultimul planșeu și se încruntă.

-- Uite, iar bătrânul îi arătă marginea tăiată.

-- Da.

-- Și o auzi cum face?

-- Nu știu.

-- Vrea să dea rateuri.

Andrei își ciuli urechile și ascultă, apoi puse mâna pe mașină, imitându-l pe bătrân.

-- Îți formezi și tu urechea după ce îți toacă asta câteva luni în cap. Du-te și ia niște ulei din hala mare.

-- Bine, iar băiatul o luă grăbit spre cealaltă hală.

-- Ști de care, da? Să nu te prind că le iei uleiu din bucătărie.

-- Haide domnu Ion.

-- Lasă, lasă că știu eu.

Băiatul ajunse la jumatea drumului, dar se hotărî să se întoarcă să ia totuși o canistră ca model. Se întoarse în hală și îl văzu pe bătrân cu mâna suflecată în mașină.

-- Ce faci, ți-am zis să pleci.

-- Ce s-a întâmplat?! Să vă ajut!

-- Pleacă de aici!

Băiatul se apropie și-i văzu mâna întinsă rigid în mațele mașinii. Printre degetele bătrânului curgeau șiroaie de sânge peste un cuplu de pinioane. Sării să-l tragă afară.

-- V-a prins?!

Bătrânul se desprinse și îi trase o palmă trântindu-l pe băiat la pământ. Luă una din rufele murdare de lângă mașină și își legă mâna.

Băiatul rămase la pământ mut. Picături de sânge îi stăteau înțepenite pe față. Bătrânul se puse în cur pe băncuța de lemn ținând strâns rufa în care se înfiripau acum nuanțe rozacee.

-- Tu nu asculți niciodată.

-- Ce făceai nea Ion?

Bătrânul își scărpină fruntea cu unghia degetului mare, încercând să-și găsească cuvintele. Privi mizeria de pe unghie și se șterse pe salopetă. 

-- Vrei să le ști pe toate, bine, foarte bine. Dacă vrei să muncești pe mașina asta, să ști. Asta nu vrea doar ulei, vrea și sânge.

-- Nea Ioane a dat sminteala în mata?

Ion zâmbi. Luă un lanț de transmisie în mână și începu să-i numere inelele ca pe un șirag de mătănii.

-- Să te uiți acum cum toarce. O să meargă bine o perioadă. Trebuie lubrifiant uman, când e nevoie ciupesc o venă și merge strună. Asta nu cere atâta ulei cât cere suflet. Hai treci, treci și uită-te să vezi cum merge.

-- O să caleze. 

Planșeele scuipate afară erau din nou perfecte, o peliculă arămie era întinsă pe toată marginea tăiată. Mașina termină materia primă, iar Andrei se ridică și mai adăugă câteva maturi pe masa de lucru. Fiecare planșeu scuipat era impecabil.

Bătrânul se lăsă pe spate păsuindu-l pe băiat să se convingă singur. Andrei, cu ochii cât cepele, punea tot mai multe maturi la lucru, iar mașina mergea din ce în ce mai repede. 

-- Cum dracu? Șopti Andrei văzând că mașina prinde viteză.

Andrei se apropie de bătrân iar el îi făcu semn să se așeze. Căzu lângă mecanic privind nedumerit mașina ce toca domol planșee.

-- O să meargă și singură un timp, stai liniștit.

-- Cum?

-- Păi n-ai văzut, am stors o cană din mine acolo înauntru. Știe ce are de făcut.

-- De cât timp faci asta? Andrei se întoarse privindu-l îngrijorat pe bătrân.

-- Auzi tu, de cât timp, dintotdeauna, de când am moștenit mașina. Mi-a arătat și mie ultimu unchiaș. Asta a mers cu sângele la toți care au lucrat la ea. Mașina asta ne are pe toți acolo înauntru, până la ultimul...

Andrei se ridică parcă mușcat de cur și îl privi lung pe bătrân.

-- Eu n-o să fac asta.

-- Ți-a cerut cineva? E mașina mea, mă ocup eu. Când oi avea și tu mașină atunci poți să-i faci ce vrei. Poți să te piși în ea.

 Băiatul plecă nervos luând matrițele scuipate afară.

-- Le duc în față. 

Munca fu ușoară în noaptea aceea, mașina mergea neîntrerupt. Andrei o alimenta și se retrăgea în spate așteptând catastrofa. Fum, foc, mașina ruptă pe din două, dar nimic, nu se întâmplă nimic. Era imposibil, mașina mergea mai bine ca niciodată. La cum mergea acum putea fi operată de un singur om. Moș Ion nu avea nevoie de altcineva atâta timp cât avea sânge în vene. 

Cu venirea dimineții mormanul de planșee făcute era dublu față de ziua anterioară.

-- Merge aproape la fel de repede ca o mașină nouă, spuse circumspect tânărul.

-- Mâine o să meargă mai bine. Abia s-a dezmorțit, o să-ți arăt ce poate să facă.

*

A doua zi după ce toți muncitorii de zi plecară acasă, bătrânul își desfăcu bandajul și se scobi în sângele închegat cu un cuțit. Apăsă tare în crustă până o crăpă în două și câteva picături căzură la baza mașinii. Ofrandă slabă. Lărgi rana învârtind cuțitul și lăsă loc unui șirag vișiniu să se prelingă în burta mașinii. 

-- Ioane.

-- Stai liniștit, nu-i mare brânză.

Sângele era presărat înăuntrul mașinii binecuvântând-o cu mișcare și inteligență. Un miros sălciu de ulei încins amestecat cu sânge umplu hala. Andrei se întoarse cu spatele încercând să-și stăpânească un pulseu de vomă. El se aruncă pe lanțul ușii secționale trăgând de el nervos. Cu ușa complet deschisă aerul nou reuși să-l înlocuiască pe cel vechi. 

-- Gata, am terminat, spuse bătrânul strângând un bandaj peste rană. În seara asta depășim mașinile din hală. 

Andrei se puse pe treabă iar bătrânul se retrase pe bancă privind în gol, prin mașină, undeva departe. Bătrânul zâmbea absent. Mașina flămândă după muncă, căuta să rumege și să scuipe tot. Mișcările mecanice nătângi de la început se transformară în mișcări fluide iar teancurile de lucru se topeau unul după altul. Mașina mergea atât de repede că avea din nou nevoie de doi oameni doar ca să-i facă față. Bătrânul i se alătură lui Andrei cărând planșeele terminate.

Andrei munci fără cârteală. Transpirat și obosit moșul îl trase după el pe bancă să ia o pauză.

-- E o bestie, scuipă obosit Andrei.

Bătrânul dădu din cap, nu vroia să vorbească urât de mașină. 

-- De ce nu-mi spui cum ai scăpat de degetul ăla?

Băiatul își frecă degetul scurtat pe cicatrice ca și cum l-ar fi mâncat pielea.

-- O mașină din hala mare.

-- Nu te-a plăcut, dacă te-a mușcat în halul ăsta.

-- Mi-am băgat mâna când nu trebuia, atâta tot.

-- Ascultă, toate mașinile astea au suflet. Sunt ca femeile, nu râde, e adevărat, unele sunt bune și altele nebune. Dacă vrei să le faci să meargă trebuie să te înțelegi cu ele, să le dai ce le place. 

-- Să tai în carne vie ca mata?

-- Tre să înveți să asculți, să fi atent la ce vor, să înveți să le citești. Nu e suficient să ai mână de mecanic, trebuie să ai și ureche și ochi. Înțelegi?

Moșu continuă șoptit dorind parcă să păstreze secretul.

-- Poți să scapi de ea dacă vrei, le spui la toți că s-a stricat, oricum nu știe nimeni s-o muncească. O să-ți găsești loc în altă parte, ești tânăr, ai tot timpul să prinzi altă muncă.

-- Nea Ioane, mi-am pierdut juma' de deget la cealaltă mașină și m-au aruncat aici cu mata, crezi că mai vrea cineva să mă țină? 

-- Să lucrezi încet. La început să faci încet și bine. Să înveți fiecare pas și să înțelegi de ce se face. O să te ierte dacă te miști încet dar iese bine. Viteza o prinzi din mers, bombăni bătrânul luându-și iar locul la mașină.

*

Săptămâna trecu pe nesimțite, Ion stropi mațele mașinii noapte de noapte avându-l pe Andrei paznic în spate.

Când veni vremea ca bătrânul să-și scoată mâna pentru ultima dată din mașină băiatul scoase o batistă curată cu care îi strânse încheietura. Andrei îl pansă pe bătrân înghițind în sec. Ion prea moleșit să protesteze îi zâmbi băiatului.

-- Mămos mai ești. 

-- E mult Ioane. Te-ai stors cu totul.

-- Gata, în seara asta terminăm. Le-am arătat la toți de ce suntem în stare, nu?

-- Da Ioane.

-- Nu mai ofta ca o muiere, terminăm până dimineață și facem de râs toată hala. Toți taie frunze la câini și noi muncim.

Ion turnă apă dintr-o sticlă de plastic turtită într-un ibric și îl puse peste motor.

-- Fac o cafea. Îți pun și ție?

Andrei îl privi tăcut pe bătrân cum își târa picioarele de colo-colo.

-- Îți fac și ție, concluzionă bătrânul căutând încă un plic de cafea. 

Apa din ibric începu să bulucească pe pereți, iar bătrânul turnă cele două plicuri înauntru. Învârti în ibric căutând cu privirea două recipiente. Întoarse două căni dintr-un sertar și suflă praful din ele, apoi turnă cafeaua.

-- E cald, dacă mai bem și fiertura asta transpirăm ca porcii.

-- Trebuie să bem cald ca beduinii, iar Ion îi întinse cana. 

Odată cu cafeaua bătrânul se învioră și începu să lucreze cot la cot cu Andrei. Verifică planșee voios și răspunse la întrebări cu zâmbete.  

Încă o noapte cu producție record. O singură mașină recupera munca nefăcută de toată hala.

Odată cu venirea dimineții un fir de aer rece ajunse la picioarele celor doi.

-- O să fie răcoare azi, nea Ioane. Crezi că pornesc și electricele?

-- Da, poate.

-- Ce e Ioane?

-- M-a lovit așa dintr-o dată. Am ... am obosit. Vârsta, ce să-i faci. Nu credeam că o să vină ziua când nu o să mai ... mamă ce am amețit. Nu mai pot să stau nopțile ca în tinerețe. Cred că mai bine mă duc. Mă duc și eu acasă că nu mi-am văzut patul de-o săptămână. 

-- Să te ajut Ioane!

-- E hai, vezi-ți de treabă, termină ce mai e de făcut. Ești băiat bun Andreiaș.

-- Bine Ioane, pe mâine. 

Bătrânul plecă precaut pe lângă hala lungă până la drum. Acolo o luă târâș până la refugiul de stație. Privi în zare după autobuzul ce se ascundea în razele soarelui. Își închise ochii doar pentru o clipă, iar durerile îl iertară pentru totdeauna pe bătrân. Autobuzul trecu mai departe.

Andrei termină planșeele, completă rezervorul de ulei și începu să șteargă mașina. Odată cu opritul muncii metalul încordat începu să se relaxeze. Dâre negre își făceau loc de prin încheieturi. Andrei luă o cârpă și o trecu peste urme întinzându-le într-un strat stacojiu. Mototoli cârpa și continuă să șteargă până dispăru orice urmă.

Inginerul uscat și cu părul vâlvoi apăru, de nu se știe unde, în spatele lui Andrei. 

-- Ați făcut treabă bună, ne-ați scos din rahat. O să am grijă să ajungă și pe la voi ceva mălai. Nu se poate chiar așa. Moșu unde e?

-- Acasă, răspunse sec Andrei.

-- Aha ... uite că v-ați nimerit bine. Ție îți rămâne mașina și moșu dă mai departe șpilu. O să rămână ceva și după el.

-- N-o mai dați la fier vechi?

-- Vezi să nu, după ce ne-a salvat curu? Bine, nu decid eu, băieții de sus au ultimul cuvânt. Hai, fugi acasă, dacă mai stai te pun la arcuri.


Fotografie de Werner Weisser - Avantrend
English version: Rusty Blood

Read More »

Nov 8, 2021

Dacă vine vara

Un puști cu buze albastre îi zâmbea prin viscol. Furtuna vuia incredibil prin pădure luptându-se cu copacii și puștiul ăsta apărut de nicăieri era în fața lui și îi arăta ceva. Vârfurile degetelor lui erau negre și lipicioase, iar cu două dintre ele arăta înapoi spre ceva. Bărbatul se întoarse să vadă, iar printr-o spărtură de vânt observă o colibă din piatră. Stătea acolo mică, pătrățoasă, cu o singură ferestruică și obloanele trase, înfruntând vremea de secole.

În lipsa unei poteci orice refugiu era imposibil de găsit, iar noaptea asta se transformase pentru drumeț într-o peripeție unde protagonistul devine un exemplu din care învață ceilalți. Drumețul însă nu intrase în panică, el își continuase meticulos căutările și în lipsa potecii. Mergea în față cu pași experimentați, când alții ar fi dat înapoi. Drumețul avea o misiune, iar vremea rea nu îl cârmuia înapoi spre siguranța potecii, dimpotrivă. El își căuta prietenii, pierduți pe munte, departe de poteci în adâncul umbros al pădurii. Fusese la câțiva pași de cabană și o ratase, dar norocul fusese de partea lui.  

Puștiul stătea în mijlocul vijeliei cu un tricou rupt peste burtă tremurând din toate încheieturile. Drumețul îl apucă pe băiat de mână și îl târî în cabană. Băiatul izbucnii într-un plâns cu istericale încercând să se elibereze, însă nimic nu-l încetini pe drumeț, el îl trase pe băiat ușor și sigur înauntru.

— Mihai? Erai în spatele nostru? Se auzi dinăuntru.

Drumețul își ridică privirea și chiar în fața lui stătea motivul aventurii sale. Cei doi prieteni ai săi, Iulian și Andreea, dați dispăruți, ședeau acum bine mersi privindu-l amuzați și ușor confuzi. Aveau privirea aia de „ce coincidență că te găsim aici”. Mihai îi privea nesigur, i se părea că vede un miraj. Existau miraje în zăpadă? Cabana fusese un noroc chior, dar să-i găsească pe ei înauntru era de-a dreptul miraculos.

— L-am găsit pe ăsta mic afară, puneți o haină pe el.

La vederea copilului Andreea își dădu geaca jos și sări să-l ajute.

— De unde l-ai agățat? întrebă Iulian.

— Era afară, lângă cabană. 

— Pe vremea asta?

— Da, uită-te și tu ce dezbrăcat e. 

Mihai era vizibil obosit, răsuflând cu greu după fiecare replică. 

— Eu unul mă bucur că am dat de refugiul ăsta, îți dai seama ce noapte am fi avut dacă nu-l găseam, se învioșă Iulian.

— Și unde ați fost? Vă caută lumea de două zile.

— Două zile? Hai că exagerezi, am luat-o un pic în față azi-dimineață. Am ajuns pe Viforița înaintea voastră, atâta tot. 

— Și de întors, de ce nu v-ați mai întors?

— Am coborât pe cealaltă creastă, nu ne-o fi văzut nimeni. 

— Bine, dar asta a fost acu două zile.

— Ce tot zici? Ne-am rătăcit un pic și am ajuns aici. Care e problema? Auzi tu două zile? Azi omule, azi am fost pe vârf.

Mihai tresări de frig și se întoarse împrejur cu un presentiment ciudat. Cabana avea o singură cameră împărțită după întrebuințări, fiecărui perete îi era atribuit un scop. Peretele ce purta ușa de la intrare avea în dreapta o măsuță cu două tacâmuri și o strachină ce o anunța ca masă de bucătărie. La ea avea loc o singură persoană. În stânga uși era un cuier din lemn alb ce părea țintuit în podea de propriile lui rădăcini. Pe peretele din dreapta, cum intrai, stătea soba iar lângă ea patul acoperit cu o cuvertură simplă de un gri spălăcit. Pe peretele opus sobei era o masă de lucru cu unelte de șlefuit și migălit în lemn. Masa purta urmele unor abuzuri fiind teșită și scobită de lovituri neîndemânatice. Micuța cabană avea doar două scaune fiecare păzindu-și locul în fața meselor.

Andreea puse o haină pe băiat și îl trase lângă ea, unde el amorți de tot. 

— Ia zi, puiule, ce cauți aici?

Băiatul, în stare de șoc, rămase mut. Mihai se căută în rucsac după o lanternă. 

— O pun afară, dacă mai vine cineva o să dea de noi.

Mihai ieși iar în vijelie cu lanterna scoasă și o coardă pregătită. Zăpada îi prindea picioarele ca într-o capcană. Înaltă de doar o palmă zăpada părea că i se lipește de picioare și îl trage înapoi făcându-l să se miște precaut. „Mi-ar plăcea să dau de un eschimos să-l întreb ce nume mai are și zăpada asta mocirloasă” gândi Mihai în timp ce se agăță de un copac. Prinse lanterna de o creangă la un cap. Vântul părea că o smucește în toate direcțiile așa că Mihai o petrecu și la celălalt cap în speranța că nu o să fie luată pe sus și aruncată în mijlocul pădurii. Vântul părea că se întețește cu fiecare secundă petrecută în lupta cu craca. Crivățul îl tăia pe față cu lame de gheață, statul afară începuse să doară. Își acoperi fața și porni înapoi orbecăind spre cabană.

Deschise ușa și auzi o înjurătură din partea lui Iulian.

— Ce s-a întâmplat?

— Cineva se ține de glume, spuse Iulian sugându-și arătătorul și degetul mare. Încercam să fac focul și chibritul ăsta ... uită-te și tu, mi-a ars în mână ca o artificie. 

Iulian luă următorul băț și îl propti pe fâșia abrazivă, apoi îi dădu un bobârnac în sobă. Acesta se aprinse în aer și căzu peste câteva hârtii îngălbenite din sobă unde începu să ardă intempestiv. Iulian închise gura de fontă a sobei.

— Ce ți-am zis eu, glume proaste. 

— Da, mai știu eu. E bine totuși că v-am găsit. Cum e băiatul? 

— A adormit, îi răspunse Andreea.

— Data viitoare când plecați prin pădure lăsați vorbă să știe și alții, își controlă Mihai tonul încercând să nu-l deranjeze pe copil.

— Eu chiar nu văd care e problema.

— Inconștienți, murmură Mihai. S-au pierdut mulți pe muntele ăsta. Ar fi bine să fim mai precauți.

Andreea îl puse pe băiat lângă sobă și începu să-i frece mâinile și picioarele. Îi șterse degetele, dar ele rămaseră negre.

— Ce e? să nu fie ..., lăsă Mihai întrebarea în aer amintindu-și de vântul tăios de afară.

— Nu cred, îi răspunse Andreea luând mâinile copilului și lipindu-și-le de propriul obraz. Sunt calde, zâmbi ea. Cred că sunt doar pătate.

— Fragi și mure pe vremea asta? se amuză Iulian.

Copilul era alb la față ca o fantomă și adormise cu gura deschisă. Între buzele vinete până și dinții băiatului păreau să aibă o tentă albăstruie.

— Am penicilină cu mine dacă are nevoie, Mihai se întoarse să caute în rucsac.

Andreea își trase mâna de pe fruntea băiatului și îi făcu semn că „nu”.

Iulian se zgâia afară pe ferăstruia cabanei.

— Uită-te și tu ce s-a luminat, trebuie să fie mai devreme decât credeam. Aveți un ceas?

Mihai își scoase telefonul, acesta clipi „baterie descărcată” și își dădu duhul. Andreea își încercă și ea telefonul.

— E mort.

— De la frig, dădu din umeri Iulian. Așa ne-a făcut și aparatul foto când am ajuns sus.

După câteva clipe de tăcere Andreea luă cele două scaune și le puse în continuarea patului încropind un loc de dormit pentru toți patru. 

— Ar trebui să ne culcăm, spuse ea. Mâine la prima oră trebuie să-l ducem înapoi pe ăsta micu. 

Tolăniți de-a latul patului cu picioarele întinse pe scaune, îmbrăcați din cap până în picioare, cei trei își închiseră ochii și se alăturară băiatului într-un somn fără vise. 

***

Era întuneric și rece când se trezi Mihai. Focul părea să se fi stins de mult și poziția în care adormise îl strâmbase în neom. Își trosni oasele încercând să le rearanjeze. Una peste alta era bine odihnit. Luă un ibric atârnat într-un cui și ieși cât se poate de tăcut să adune vreascuri pentru foc. Îi lăsă pe ceilalți să doarmă.

— Psst neața, o mângăie ușor Iulian pe Andreea.

Cu părul vâlvoi Andreea se șterse la ochi și îi răspunse cu un căscat.

— Îl trezim și pe Dinte albastru? întrebă el.

Copilul dormea între ei cu un zâmbet pe gură. Pielea băiatului își recăpătase paloarea, dar dinții își păstrau o tentă albăstruie. 

— Mai lasă-l. Andreea îi puse ușor mâna pe frunte. E bine. Trebuie doar să vedem cu ce îl îmbrăcăm când îl luăm de aici. 

— Îi dau eu geaca și mă învelesc cu pătura asta. Nu oi murii până dăm iar de oameni.

Mihai intră înapoi în cabană cu un ibric plin de zăpadă într-o mână și un braț de crengi în cealaltă. Avea o grimasă ciudată pe față. Pe jumătate încruntat și pe cealaltă jumătate constipat, arăta caraghios de grav. Îi privi pe fiecare în parte căutându-i din cap până în picioare. Puse ibricul cu zăpadă lângă sobă și lăsă vreascurile jos scoțând din buzunar o bucată de fier ruginit. 

— Se petrece ceva foarte ciudat aici, spuse el. 

— Ce s-a întâmplat?

— Asta e lanterna mea.

— Cum să fie lanterna ta?

— Am legat-o de scorușul ăla de afară. E lanterna mea.

Iulian se apropie și privi lanterna ruginită bocnă ca pe un animal rănit.  

— Ești sigur? 

— Am legat-o cu mâna mea.  

— Și a ruginit în halul ăsta peste noapte? 

— Da, cât am dormit. 

— Hai că asta e tare, ce chinezărie o mai fi și asta.

Iulian îi luă lanterna din mână.

— Asta nu e nici măcar partea cea mai ciudată. Cât am fost afară să adun lemnele astea ... am văzut soarele răsărind de două ori. 

— Ce ai zis că ai văzut? Cum?

— Nu știu cum.

— Adică s-a răzgândit? Poate nu și-a luat tot ce-i trebuia cu el și s-a întors.

— Nu e o glumă, dacă așteptăm ... cred că o să se întâmple iar.

Iulian se așeză pe un scaun studiind lanterna, iar în spatele lui se înseră și apoi se întunecă de-a binelea, lăsându-i muți.

Andreea se apropie de Mihai și îl întrebă șoptit.

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că a mai trecut o zi, spuse Mihai privind consternat afară.

— Cum adică a mai trecut o zi? Abia ne-am sculat, acum cât? Un sfert de oră? și gata a mai trecut o zi? se rățoi Iulian la ei.

— Lanterna aia a stat afară săptămâni întregi, poate chiar luni de zile...

— Ce tâmpenie, spuse Iulian în timp ce se repezi pe ușă afară.

— Iuli nu, atât reuși să spună Andreea și Iulian era deja afară.

Cei doi îl priveau din pragul ușii.

— Nu e nimic, s-a înnorat atâta tot. Mihai tată ai prins o boală din aia cum îi zice ... „febra de cabană”, iar tu, dragă, ai luat-o de la el. Asta e o nebunie, din aia, care se ia. O zi în natură și gata v-ați pierdut amândoi mințile. Ce naiba vă uitați așa la mine? A început să-mi crească barba sau ceva? Hai, pe bune, nu e nimic. 

Andreea i se alătură privind în jur. Nimic neobișnuit pe lângă cabană. Mihai privea cerul închegat de nori. Dintr-o dată norii se dizolvară dezvăluind un cer negru. 

— Uite Iulian, stele. 

— Ce fac ...

— Se învârt în jurul stelei polare.

— Atât de repede? continuă Iulian cu gura căscată.

— Înauntru! ordonă Andreea.

Cei trei intrară și Andreea plesni ușa punându-și corpul greutate în fața oricărui pericol ce ar fi încercat să intre.

— Suntem bine aici? Ce se întâmplă afară?

— Nu știu, îi răspunse Mihai. Trebuie să mă gândesc...

Iulian băgă două degete în buzunar și își scoase cutia de chibrituri „Bean & Sons - Garantate să se aprindă chiar și după câteva săptămâni în condiții de umezeală”. Garanția era scrisă pe pachet mai mare decât numele firmei. Iulian scoase unul dintre chibriturile de drumeție și îl lipi de fâșia abrazivă.

— Timpul de afară e clar futut, dar dacă și timpul de aici e la fel de futut? și spunând asta dădu un bobârnac chibritului peste lemnele din sobă. 

Lemnele se transformară instant în torțe ca apoi să înceapă să mocnească în jar. Mihai privi stupefiat cum focul topea lemnele în jar.

— Trebuie să-l trezim pe băiat și să plecăm. Acum!

— Puiule scoală, trebuie să mergem, se repezi Andreea.

Copilul fu luat pe sus și îmbrăcat. Mihai își luă rucsacul strângându-i cingătorile aproape de trup. Iulian își trase cuvertura peste umeri, iar Mihai i-o legă la mijloc. Copilul încercă să se opună în toată vâltoarea.

— Nu vreau afară, nu mai vreau afară, reuși să spună el speriat.

— Nu avem de ales puștiu, dacă nu plecăm acum s-ar putea să nu mai plecăm niciodată, îl repezi Iulian. 

— Suntem gata? haide ... nu mai ... dă-l în mă-sa de foc, spuse Mihai. 

Iulian aruncă o privire afară pe ferăstruia de deasupra mesei de lucru, și se opri în loc. Înghiți în sec încercând să-și găsească cuvintele. 

— Prea târziu, spuse el într-un final.

În fața cabanei, zăpada părea să iasă din pământ. Ea creștea inundând pădurea. Val după val, tot mai sus, până la genunchi, apoi până la șolduri, tot mai sus fără oprire. Cabana se scufunda într-o mare albă ce înspuma toți copacii val după val. 

După câteva clipe de încordare Mihai își lăsă rucsacul de pe umeri și se dezumflă ca un balon. Iulian se așeză stupefiat pe scaun și privi spectacolul de afară.

— Nu mai plecăm? întrebă Andreea.

— N-ar îngropa de vi, îi răspunse privind în gol Mihai. 

— Dacă ne grăbeam... începu Andreea.

— Dacă ne grăbeam acum am fi fost înghețată pe băț, i-o tăie Iulian.

Mihai resetat la o stare anterioară evita să se mai uite afară. Verifică soba cu o mână dezvelită de mănușă, și se hotărî să se dezbrace. Cotrobăi adânc în rucsac și scoase o conservă de carne și câteva plicuri de cafea instant. Luă ibricul cu zăpadă și îl privi uimit cum începu să bolborosească cu apă fiartă în câteva secunde. Turnă cafeaua în apă și contemplă soarta conservei. O desfăcu și avu grijă să o atingă de sobă doar o clipă. Le făcu semn celorlalți să se apropie. Cotrobăi și după o bucată de pâine dar Andreea îl opri. 

— Stai că avem noi ceva, și scoase din rucsacul ei patru biscuiți negri afânați groși cât un deget. 

Mihai luă ceva ce părea a fi piftie de porc și o întinse pe fiecare biscuit în proporții egale. Andreea găsi câteva căni metalice lustruite în dulapul de sub masa de bucătărie și le șterse de praf. 

— Îi pun și lui? întrebă ea înclinându-și capul spre băiat.

— Dă-i, merită după ziua asta.

Copilul căscă ochii la cafea și dădu din cap în semn că vrea și el. Iulian nu-și putea trage ochii de la spectacolul de afară, iar Andreea îi aduse un biscuite să-l mănânce la geam. 

— Ce se întâmplă afară? întrebă ea.

— Ninge, punctă Iulian. Așa arată când ninge. 

Își mâncară biscuiții domol, mestecând pe deplin fiecare mușcătură. Mâncarea asta era ultimul lucru normal de care se puteau bucura. Afară se lumină. Acum dansul dunelor de zăpadă era pe deplin vizibil. 

— Săru-mâna pentru haleală, spuse Iulian, apoi privind-o pe Andreea continuă melancolic. Ți minte că ziceam că o să ne iubim până la adânci bătrâneți? Nu o să avem prea mult de așteptat.

Andreea își privi mâinile, își numără ridurile și cutele din piele, luă în seamă locurile pe unde îi ieșeau venele la suprafață. Chiar și cu toată paranoia tot nu îi păreau îmbătrânite. Până la urmă cine se uită atât de atent la propriile mâini, poate erau schimbate, poate că nu. Nu și le simțea schimbate în vrun fel. „Unghiile, da, unghiile au rămas la fel. Nu ar fi trebuit să crească?”, gândi ea.

— Timpul pare să curgă mai repede pe lângă noi. Nu cred să îmbătrânim noi, e posibil să îmbătrânească toți ceilalți, concluzionă Mihai.

— Nu ai de unde să ști, până nu plecăm de aici ... Iulian lăsă fraza neterminată fără să aștepte vrun răspuns.

Se liniștiseră, primul impus de fugă trecuse. Cabana îi proteja, erau în siguranță. Stăteau tăcuți și gânditori rumegând problema evadării. Ascultau sunetele de afară încercând să priceapă ceva din ele. Priveau în jur căutând o explicație. Își agățau ochii de fiecare detaliu, examinau uneltele, scaunele, straniul cuier. Căutau butonul ce ar fi oprit toată nebunia. Iulian începu să pipăie uneltele de cioplit, tije ascuțite de metal ce nu își dezvăluiau scopul unui profan. 

După ce luase toată camera la puricat, acum Mihai îl studia pe băiat. Andreea se apropie de copil. 

— Îmi spui și mie cum te cheamă? 

Băiatul tăcu.

— Eu sunt Andreea, el e Mihai și la geam stă Iuli.

— Petru, șopti el.

— Ce nume serios ai Petru. De ce ești îmbrăcat așa subțire? încercă Mihai.

Cafeaua curmă un pic timiditatea copilului.

— Nu știu, se fâstâci el.

— Mai ți minte cum ai ajuns aici?

— Am venit ... am venit cu părinții în excursie.

— Și ce s-a întâmplat cu ei?

— M-am pierdut de ei. 

Copilul dorea să plângă, dar Mihai îl privea fără compătimire, nu era loc de plâns în discuția asta, și el se abținu.

— I-am tot căutat, dar nu i-am găsit.

— Cât crezi că ar putea să meargă un copil prin munții ăștia? își reîntoarse atenția spre ei Iulian. 

— Am mers mult de tot, îi reproșă copilul. Am obosit și am adormit pe niște crengi, dar nu era frig. Când m-am dat jos s-a rupt, iar copilul trase de tricou ca drept dovadă.

— Nu-i nimic, se coase. La cabană cum ai ajuns?

— Nu știu, s-a făcut dintr-o dată frig, m-am speriat și am început să alerg ... așa am găsit-o.

— Și atunci m-ai văzut pe mine? continuă Mihai.

— Aha.

Mihai zâmbi și îl mângăie pe copil. 

— Bine Petruț, am înțeles. 

Mihai privi afară și apoi privi înapoi la băiat. O idee îi înmugurii în cap, o posibilă scăpare din încurcătură. 

— Petre al nostru s-a pierdut în pădure când încă era cald. 

— La cum e îmbrăcat, cred și eu.

— Și nu a stat prea mult afară, nu avea cum. Pentru el iarna a aterizat ieri sau alaltăieri. Vremea asta nu era prognozată nici când am plecat noi pe munte.

— Așa e la munte, dar naiba știe cum s-or învârti lucrurile în colțul ăsta de rai, dădu din umeri Iulian.

— Nu cred că lucrurile se învârt atât de diferit. Se mișcă mai repede, dar în rest totul e la fel. Stelele sunt pe cer, vremea se schimbă și anotimpurile curg. Nu ar trebui să ne grăbim. Dacă așteptăm liniștiți două trei zile o să plecăm de aici pe timp de vară. 

— Timpul zboară, dar cel mai bine ar fi să nu ne grăbim, contemplă Andreea.

— Ironia sorții, dar are dreptate, încuviință Iulian. Iulian îşi termină cafeaua şi continuă voios. Așa scăpăm de aici.

***

— Poți să-ți imaginezi cum o să se uite ăștia la noi când o să ne întoarcem? Ne-a mâncat pământul câteva luni de zile, dar suntem bine. Și copilul? Păi am găsit un copil în pădure.

Petru se bosumflă într-un colț, avea privirea unui copil care făcuse o boacănă și-și așteaptă părinți să vină să-l ia acasă. Andreea îl întoarse spre ea.

— Nu e vina ta Petruț, sunt sigură că părinții tăi o să fie fericiți să te vadă indiferent când ne întoarcem.

Petru nu părea foarte convins.

— Crezi că lumea știe de locul ăsta? Continuă Iulian.

Mihai învârti un deget în aer.

— Cineva a știut, îi răspunse el. Cineva a construit cabana asta, și nu au fost extratereștri.

— Poate e un refugiu, interveni Andreea.

— Un refugiu pentru rătăciți ca noi? 

— Poate pentru oamenii locului. Cineva a stat și trăit pe aici. Uite-te la masa ai de bucătărie, uită-te la masa aia de lucru. 

— S-au ascuns aici, completă Mihai. 

— De cine să se ascundă? întrebă Iulian.

— Știu și eu, de problemele lor. Cât de vechi sunt lucrurile astea? Poate invadau rușii, sau francezii, sau nemții.

— Sau tătarii, continuă Iulian.

Cei trei zâmbiră.

— Ce nu înțeleg eu este, cum ar putea cineva trăi aici? întrebă Iulian.

— E simplu, plantezi roșii azi și le culegi mâine, explică Andreea. 

— Și când pleci să iei ulei de la magazin te trezești că ăia au mașini zburătoare, completă Iulian.

— Poate ar fi mai bine să ne ținem gura. Să lăsăm locul ăsta ascuns. 

— Ți-e frică că se întorc tătarii? îl luă peste picior Iulian.

— Nu, mă gândeam că poate ar fi mai bine să ținem locul ăsta doar pentru noi.

Iulian dădu un bobârnac unui alambic şi ascultă țiuitul straniu pe care acesta îl produse.

— Oricum nu ne-ar crede nimeni.

— Și acum? Ce facem? întrebă Andreea.

— Acum așteptăm să vedem dacă vine vara.


Fotografie de Polina Barinova @LOOP12098
English version: If summer comes
Read More »

If summer comes

A boy with blue lips was smiling at him through the blizzard. The storm roared through the woods, fighting with the trees, and this kid showed up out of nowhere and was in front of him pointing at something. The tips of his fingers were black and sticky, and with two of them, he was guiding him back. The man turned to look, and through a break in the wind, he noticed a stone hut. It sat there small, square, with a single-window and drawn shutters, facing the weather for centuries.

In the absence of a path, any refuge was impossible to find, and tonight the hike had turned into an adventure where the protagonist becomes an example from which others can learn. However, the traveler did not panic, he meticulously continued his search even in the absence of a footpath. Where others would have turned around, he was walking forward with experienced steps. The traveler was on a mission, and the bad weather did not steer him back to the safety of the path, on the contrary. He was looking for his friends, lost in the mountains, far from any path in the dark depths of the forest. He had been a few steps from the cabin and had missed it, but luck had been on his side.

The kid was sitting in the middle of the storm with a torn T-shirt over his stomach, shaking from every joint. The traveler grabbed the boy's hand and dragged him into the cabin. The boy burst into tears trying to free himself, but nothing slowed the traveler, he pulled the boy firmly and safely inside.

"Michael? Is that you? Were you behind us?" he heard this from inside.

The traveler looked up and right in front of his eyes was the reason for this whole adventure. His two friends, Julian and Andrea, who had disappeared, were now well and good, looking at him amused and slightly puzzled. They had that look of  "what a coincidence to find you here". Michael looked at them uncertainly, they seemed to him like a mirage. Was there such a thing as a snow mirage? The cabin had been a fortune, but to discover them inside was truly miraculous.

"I found the little one outside, put a coat on him."

At the sight of the child, Andrea took off her jacket and jumped to help.

"Where did you find him?" Julian asked.

"He was outside by the cabin."

"In this weather?"

"Yea, just look at the way he's dressed."

Michael was visibly tired, breathing heavily after each reply.

"I'm glad we came across this shelter, can you imagine trying to pass the night in this weather," Julian mused contentedly.

"And where exactly have you two been? We've been looking for you for the past two days."

"Two days? Come on, you're exaggerating, we got a little ahead of you guys this morning. We climbed the Furor before you did, that's all."

"And why didn't you come back?"

"We went down the other ridge, maybe no one saw us."

"But that was two days ago."

"What are you even trying to say? We got a little lost and ended up here. What's the problem? Why do you keep saying two days? Today man, we reached the peak today."

A chill passed through Michael and he turned around with a strange presentiment. The cabin had a single room divided according to use, each wall was assigned a purpose. The wall that carried the front door had on the right a small table with cutlery for two and a bowl that announced it as a kitchen table. There was room for one person to sit. To the left of the door was a wooden hanger, made from a single white tree, it was resting on the floor on what seemed to be its roots. On the right wall, as you entered, sat the stove, and next to it the bed was covered with a simple blanket of faded gray. On the wall opposite the stove was a workbench with grinding and carving tools for wood. The table bore the marks of abuse, being chamfered and hollowed out by clumsy blows. The little cabin had only two chairs, each guarding its place in front of the tables.

Andrea put her coat on the boy and pulled him next to her, where he was completely numb.

"Honey, what were you doing all the way up here?"

The boy, in shock, remained silent. Michael was looking in his backpack for a flashlight.

"I'll hang it outside, if anyone else comes looking, they will find us."

Michael went out in the storm again with his flashlight and a cord ready. The snow caught his feet like a trap. At only 4 inches (ca. 10 cm), the snow seemed to cling to his legs and pull him back, making him move cautiously. "I would like to find an Eskimo and ask him what the hell they call this swampy snow," Michael thought as he clung to a tree. He secured the flashlight on a branch at one end. The wind seemed to be pulling on it in all directions, so Michael roped it tight on the other end, hoping it wouldn't be picked up and thrown in the middle of the forest. The wind seemed to intensify with every second spent fighting the branch. The howling wind was cutting his face with blades of ice, just sitting outside began to hurt. He covered his face and walked back blindly to the cabin.

He opened the door and heard Julian cursing.

"What happened?"

"Someone's pranking me," Julian said, sucking on his forefinger and thumb. "I was trying to light a fire and this match ... look, it went off in my hand like a firecracker.

Julian took the next match and propped it on the abrasive strip, then flung it with a flick into the stove. It ignited in the air and fell over a few yellowed papers where it began to burn tempestuously. Julian closed the stove's cast iron mouth.

"What did I tell you, someone's idea for a joke."

"You are the one to talk. At least I found you. How's the boy?"

"He fell asleep," Andrea replied.

"The next time you two wander into the woods, let someone else know, ok?" Michael controlled his tone, trying not to disturb the child.

"I really don't see what the problem is."

"Reckless," Michael murmured, "People get lost on this mountain all the time. We'd better be more careful."

Andrea put the boy by the stove and began rubbing his hands and feet. She wiped his fingers, but they remained black.

"What is that? that can't be ...", but Michael stopped, remembering the sharp wind outside.

"I don't think so," Andrea replied, taking the child's hands and pressing them to her own cheek. "They're warm", she smiled. "I think they're just stained."

"Strawberries and blackberries in this weather?" Julian mused.

The child was white as a ghost and had fallen asleep with his mouth open. Between the eggplant-shaded lips, even the boy's teeth seemed to have a bluish tinge.

"I have penicillin with me if he needs it", Michael turned to search in his backpack.

Andrea pulled her hand from the boy's forehead and motioned a "no".

Julian was staring out of the cabin through the small window.

"It's clearing up outside, it must be earlier than I thought. Do you have a watch?"

Michael took out his phone, it blinked "low battery" and turned black. Andrea tried her phone.

"It's dead."

"It's the cold," Julian shrugged. "That happened to the camera, while we were up there."

After a few moments of silence, Andrea took the two chairs and placed them next to the bed, fashioning a place for all four of them to sleep.

"We should try to rest," she said. "We have to get the little one back home tomorrow morning."

Lying on the side of the bed with their legs outstretched on the chairs, dressed from head to toe, the three closed their eyes and joined the boy in a dreamless sleep.

***

It was dark and cold when Michael woke up. The fire seemed to have been extinguished for a long time, and the position in which he slept had turned him crooked. He cracked his bones trying to rearrange himself proper. All in all, he was well-rested. He took a kettle hanging from a nail and went out as quietly as possible to gather firewood. He let the others sleep.

"Psst morning", Julian gently stroked Andrea.

With her tousled hair, Andrea wiped her eyes and answered with a yawn.

"Should we wake up Blue Tooth?" he asked.

The child slept between them with a smile on his face. The boy's skin had regained its pallor, but his teeth retained a bluish tinge.

"Give him some time". Andrea put her hand lightly on his forehead. "It's fine. We just have to figure out what to put on him when we get out of here."

"I'll give him my jacket and wrap myself with the blanket. I'll be fine until we get back to civilization," Julian assured her.

Michael entered the cabin with a kettle full of snow in one hand and a load of branches in the other. He had a strange grimace on his face, half frowning, half constipated, he looked ridiculously serious. Michael scanned them from head to toe. He set the kettle and the wood next to the stove and took out a piece of rusty iron out of his pocket.

"There is something very strange going on here," he said.

"What?"

"This is my flashlight."

"How can that be your flashlight?

"I tied it to that mountain-ash just outside. It IS my flashlight."

Julian approached and looked at the rusty flashlight like a wounded animal.

"Are you sure?"

"I tied it with my own hand."

"And it rusted, just like that, overnight?"

"Yes, while we slept."

"That's just great, what type of Chinese crap is this?"

Julian took the flashlight from his hand.

"That's not even the weirdest part. While I was out gathering wood ... I saw the sunrise twice.

"You saw what? How?"

"I don't know how."

"You mean the sun changed its mind? Maybe it forgot something and went back to get it."

"It's not a joke, if we wait ... I think it will happen again."

Julian sat down on a chair studying the flashlight. At his back, the day turned to twilight, and then to night. Andrea approached Michael and asked him in a whisper.

"What does this mean?"

"It means another day has passed," Michael said looking outside unnerved.

"What do you mean another day has passed? We just got up. How long now? Fifteen minutes? and it's already the next day?" Julian mocked them.

"That flashlight has been outside for weeks, maybe even months ..."

"That's nonsense," Julian said as he hurried out the door.

"Jules noo", that's all Andrea managed to say, but Julian was already out.

The two looked at him from the doorway.

"It's nothing, it's just cloudy. Michael buddy, I think you got that disease, what's it called ... "cabin fever". And you, dear, you got it from him. It's that type of crazy you can catch. Just one day in the wilderness and you've both lost your minds. What the hell are you looking at me like that for? Did my beard start to grow or something? Come on, really, it's nothing.

Andrea joined him looking around. There was nothing unusual around the cabin. Michael was looking at the cloudy sky. Suddenly the clouds dissolved, revealing the black heavens.

"Look, Julian, stars."

"What are they doing ..."

"Revolving around the Northern Star."

"They can't be moving that fast" Julian continued aghast.

"Inside!" Andrea ordered.

The three of them entered and Andrea slammed the door, putting her body in front of the entrance.

"Are we ok in here? What's going on outside?"

"I don't know," Michael replied. "I need time to think. Let me think ..."

Julian put two fingers in his pocket and took out a matchbox "Bean & Sons - Guaranteed to light up even after weeks in humid conditions". The guarantee was written, on the package, larger than the company name. Julian took out one of the camping matches and pressed it to the abrasive strip.

"Time outside is clearly fucked up, let's see if it's equally fucked up inside, and saying this he struck the match over the wood in the stove.

The wood instantly turned into torches and then began to glow like embers. Michael looked bewildered at the speed and violence of the fire.

"We need to wake the kid and leave. Now!"

"Boy, we have to go," Andrea snapped.

Andrea picked up the boy and dressed him. Michael took his backpack, tightening the belts close to his body. Julian pulled the blanket over his shoulders, while Michael tied it around his waist. The child tried to resist but to no avail.

"I don't want to go out, I don't want to go out anymore," he managed to say.

"We don't have a choice kid, if we don't leave now, we may never leave," Julian insisted.

"Are we ready? Come on ... don't ... leave the fire," Michael said.

Julian glanced out through the small window above the working desk and stopped. He swallowed hard trying to find his words.

"Too late," he said at last.

In front of the cabin, the snow seemed to come out of the ground. It grew flooding the forest. Wave after wave, higher and higher, up to the knees, then up to the hips, higher and higher without stopping. The cabin sank into a white sea that frothed all the trees wave after wave.

After a few tense moments, Michael dropped his backpack from his shoulders and deflated. Julian fell into a chair and sat in amazement watching the show outside.

"Aren't we going to leave?" Andrea asked.

"It would bury us alive" replied Michael, staring blankly.

"If we had been faster..." Andrea began.

"If we had been faster, we would have ended up as Popsicles", Julian cut her off.

Michael reset to a previous state avoiding looking outside. He checked the stove with his unmittened hand and decided to undress. He rummaged deep in his backpack and pulled out a can of meat and a few single-serving instant coffee packets. He picked up the kettle with snow and watched in amazement as it began to bubble with boiling water in a matter of seconds. He poured the coffee into the water and contemplated the fate of the can. He unwrapped the branded paper and made sure it touched the stove for just a moment. After that he motioned for the others to approach. Michael was searching for a piece of bread when Andrea stopped him.

"Wait, we might have something", she took out four black biscuits as thick as a finger from her backpack.

Michael took something resembling cooked meat and spread it on each biscuit in equal proportions. Andrea found some polished metal cups in the cupboard under the kitchen table and dusted them off.

"Should I give him some?" She asked, tilting her head toward the boy.

"Yeah, he deserves some too."

The child gaped at the coffee and nodded. Julian couldn't take his eyes off the snow. Andrea brought him a biscuit to eat at the window.

"What's going on outside?" she asked.

"It's snowing," Julian said. "That's what it looks like when it snows."

They ate their biscuits softly, letting each bite last as long as possible. Their food was the only normal thing around them. Morning came once again outside and now the dance of the snow dunes was fully visible.

"Thanks for the grub", Julian said, then, looking at Andrea, he continued. "Remember when we said we would get old and fat together? One of those things might come sooner than you think."

Andrea looked at her hands, counted the cuts and wrinkles in her skin, and considered the places where her veins came to the surface. Even with all the paranoia, they still looked fine. But who really looks that closely at their own hands, maybe they were changed, maybe not. They didn't feel any different. "The nails, yes ... shouldn't they have grown?", she thought.

"Time seems to pass us by. I don't think we're aging, but possibly everyone else is", Michael supposed.

"You have no way of knowing until we get out of here ..." Julian reckoned without waiting for an answer.

They calmed down, the first instinct to flee had passed. The cabin was protecting them, they were safe inside. They were silent, thoughtful, and pondered the issue of escape. Sitting still, they listened to the sounds from outside trying to understand them. They looked around for an explanation, and hung their eyes on every detail, the tools, the chairs, the stove, the strange coat hanger. They were looking for a button that would stop all of this. Julian began to feel the carving tools, sharp metal rods that did not reveal their purpose to a layman.

After investigating the whole room, Michael was now studying the boy. Andrea approached the child.

"Can you tell me your name?"

The boy was silent.

"I'm Andrea, he's Michael and that's Jules by the window."

"Peter", he whispered.

"What a serious name you have Peter. Can you tell me why you're dressed like that?" Michael tried.

The coffee helped the child's shyness, he was eager to talk.

"I don't know," he snapped.

"Do you remember how you got here?"

"I came ... I came with my parents on a trip."

"What happened to them?"

"I got lost... I don't know."

Peter wanted to start crying, but Michael looked at him unemotionally, there was no place for crying in this discussion, so he refrained.

"I kept looking for them, but I didn't find them, I lost them ..."

"He couldn't have gone that far on these slopes." Julian turned his attention back towards them.

"I walked for a long time," the child reproached him. "I got tired, I fell asleep, but it wasn't cold. When I got up, it got ripped," and the child pulled on his T-shirt as proof.

"It's okay, we can sow that up. How did you get to the cabin?"

"It got cold, I was frightened, I was running ... and then I found it."

"That's when you saw me?" Michael continued.

"Aha".

Michael smiled and patted the child.

"Okay Peter, I understand".

Michael looked outside and then looked back at the boy. An idea sprouted in his head, a possible exit.

"Pete here got lost in the woods when it was still warm."

"I would think so, the way he's dressed."

"And he didn't stay out for too long, he couldn't have. For him, winter landed just yesterday. This weather wasn't even in the forecast when we went climbing this damn mountain."

"That's usual mountain weather for ya, but who knows how things work in this little corner of heaven," Julian shrugged.

"I don't think things work that differently. Things move faster, yes, but otherwise everything is the same. The stars are in the sky, the weather is changing and the seasons are flowing. We shouldn't hurry, if we wait quietly for two or three days, we will leave this place in the summer.

"Time flies and the best thing to do is not to hurry", contemplated Andrea.

"Oh the irony, but I think he's right," Julian agreed finishing his coffee and continued cheerfully, "that's our way out".

***

"Can you imagine the look on their faces when we get back? What are we going to tell them? Oh, the ground ate us up for a few months, but we're fine. And the boy? Well, we found a boy in the woods", Julian was amusing himself.

Peter was sitting in a corner, looking morose and wanting his parents to come and pick him up. Andrea turned him toward her.

"It's not your fault Peter, I'm sure your parents will be very happy to see you no matter when we come back."

Peter didn't seem very convinced.

"Do you think people know about this place?" Julian continued.

Michael spun a finger in the air.

"Someone knew," he replied, "Someone built this cabin, and it wasn't aliens."

"Maybe it's a refuge," Andrea said.

"A refuge for strays like us?"

"Maybe for the locals. Someone spent a lot of time here. I think someone lived here. Look at the kitchen, look at that workbench."

"Maybe they hid here," Michael added.

"Hid from what?" Julian asked.

"I don't know, their problems. How old are these things? Maybe the Russians were invading, or the french, or the germans.

"What about the Mongols" Julian continued, as the three of them smiled, "I can't quite figure out, how can anyone live here?" 

"It's simple, you plant your tomatoes today and pick them tomorrow," explained Andrea.

"And when you finally go pick up some vegetable oil from the store, you'll find people driving flying cars," Julian added.

"We shouldn't tell anybody, we should leave this place hidden."

"You think the Mongols will be making a come back?" Julian was pulling his leg now.

"No, not that, I was thinking maybe we keep this place for ourselves."

Julian flicked a copper still and listened to the strange high-pitched ringing it produced.

"Nobody would believe us anyway."

"And now? What are we going to do now?" Andrea asked.

"Now we wait and see if summer comes." 


Photo by Polina Barinova @LOOP12098
Versiunea în română: Daca vine vara
Read More »