Nov 8, 2021

Dacă vine vara

Un puști cu buze albastre îi zâmbea prin viscol. Furtuna vuia incredibil prin pădure luptându-se cu copacii și puștiul ăsta apărut de nicăieri era în fața lui și îi arăta ceva. Vârfurile degetelor lui erau negre și lipicioase, iar cu două dintre ele arăta înapoi spre ceva. Bărbatul se întoarse să vadă, iar printr-o spărtură de vânt observă o colibă din piatră. Stătea acolo mică, pătrățoasă, cu o singură ferestruică și obloanele trase, înfruntând vremea de secole.

În lipsa unei poteci orice refugiu era imposibil de găsit, iar noaptea asta se transformase pentru drumeț într-o peripeție unde protagonistul devine un exemplu din care învață ceilalți. Drumețul însă nu intrase în panică, el își continuase meticulos căutările și în lipsa potecii. Mergea în față cu pași experimentați, când alții ar fi dat înapoi. Drumețul avea o misiune, iar vremea rea nu îl cârmuia înapoi spre siguranța potecii, dimpotrivă. El își căuta prietenii, pierduți pe munte, departe de poteci în adâncul umbros al pădurii. Fusese la câțiva pași de cabană și o ratase, dar norocul fusese de partea lui.  

Puștiul stătea în mijlocul vijeliei cu un tricou rupt peste burtă tremurând din toate încheieturile. Drumețul îl apucă pe băiat de mână și îl târî în cabană. Băiatul izbucnii într-un plâns cu istericale încercând să se elibereze, însă nimic nu-l încetini pe drumeț, el îl trase pe băiat ușor și sigur înauntru.

— Mihai? Erai în spatele nostru? Se auzi dinăuntru.

Drumețul își ridică privirea și chiar în fața lui stătea motivul aventurii sale. Cei doi prieteni ai săi, Iulian și Andreea, dați dispăruți, ședeau acum bine mersi privindu-l amuzați și ușor confuzi. Aveau privirea aia de „ce coincidență că te găsim aici”. Mihai îi privea nesigur, i se părea că vede un miraj. Existau miraje în zăpadă? Cabana fusese un noroc chior, dar să-i găsească pe ei înauntru era de-a dreptul miraculos.

— L-am găsit pe ăsta mic afară, puneți o haină pe el.

La vederea copilului Andreea își dădu geaca jos și sări să-l ajute.

— De unde l-ai agățat? întrebă Iulian.

— Era afară, lângă cabană. 

— Pe vremea asta?

— Da, uită-te și tu ce dezbrăcat e. 

Mihai era vizibil obosit, răsuflând cu greu după fiecare replică. 

— Eu unul mă bucur că am dat de refugiul ăsta, îți dai seama ce noapte am fi avut dacă nu-l găseam, se învioșă Iulian.

— Și unde ați fost? Vă caută lumea de două zile.

— Două zile? Hai că exagerezi, am luat-o un pic în față azi-dimineață. Am ajuns pe Viforița înaintea voastră, atâta tot. 

— Și de întors, de ce nu v-ați mai întors?

— Am coborât pe cealaltă creastă, nu ne-o fi văzut nimeni. 

— Bine, dar asta a fost acu două zile.

— Ce tot zici? Ne-am rătăcit un pic și am ajuns aici. Care e problema? Auzi tu două zile? Azi omule, azi am fost pe vârf.

Mihai tresări de frig și se întoarse împrejur cu un presentiment ciudat. Cabana avea o singură cameră împărțită după întrebuințări, fiecărui perete îi era atribuit un scop. Peretele ce purta ușa de la intrare avea în dreapta o măsuță cu două tacâmuri și o strachină ce o anunța ca masă de bucătărie. La ea avea loc o singură persoană. În stânga uși era un cuier din lemn alb ce părea țintuit în podea de propriile lui rădăcini. Pe peretele din dreapta, cum intrai, stătea soba iar lângă ea patul acoperit cu o cuvertură simplă de un gri spălăcit. Pe peretele opus sobei era o masă de lucru cu unelte de șlefuit și migălit în lemn. Masa purta urmele unor abuzuri fiind teșită și scobită de lovituri neîndemânatice. Micuța cabană avea doar două scaune fiecare păzindu-și locul în fața meselor.

Andreea puse o haină pe băiat și îl trase lângă ea, unde el amorți de tot. 

— Ia zi, puiule, ce cauți aici?

Băiatul, în stare de șoc, rămase mut. Mihai se căută în rucsac după o lanternă. 

— O pun afară, dacă mai vine cineva o să dea de noi.

Mihai ieși iar în vijelie cu lanterna scoasă și o coardă pregătită. Zăpada îi prindea picioarele ca într-o capcană. Înaltă de doar o palmă zăpada părea că i se lipește de picioare și îl trage înapoi făcându-l să se miște precaut. „Mi-ar plăcea să dau de un eschimos să-l întreb ce nume mai are și zăpada asta mocirloasă” gândi Mihai în timp ce se agăță de un copac. Prinse lanterna de o creangă la un cap. Vântul părea că o smucește în toate direcțiile așa că Mihai o petrecu și la celălalt cap în speranța că nu o să fie luată pe sus și aruncată în mijlocul pădurii. Vântul părea că se întețește cu fiecare secundă petrecută în lupta cu craca. Crivățul îl tăia pe față cu lame de gheață, statul afară începuse să doară. Își acoperi fața și porni înapoi orbecăind spre cabană.

Deschise ușa și auzi o înjurătură din partea lui Iulian.

— Ce s-a întâmplat?

— Cineva se ține de glume, spuse Iulian sugându-și arătătorul și degetul mare. Încercam să fac focul și chibritul ăsta ... uită-te și tu, mi-a ars în mână ca o artificie. 

Iulian luă următorul băț și îl propti pe fâșia abrazivă, apoi îi dădu un bobârnac în sobă. Acesta se aprinse în aer și căzu peste câteva hârtii îngălbenite din sobă unde începu să ardă intempestiv. Iulian închise gura de fontă a sobei.

— Ce ți-am zis eu, glume proaste. 

— Da, mai știu eu. E bine totuși că v-am găsit. Cum e băiatul? 

— A adormit, îi răspunse Andreea.

— Data viitoare când plecați prin pădure lăsați vorbă să știe și alții, își controlă Mihai tonul încercând să nu-l deranjeze pe copil.

— Eu chiar nu văd care e problema.

— Inconștienți, murmură Mihai. S-au pierdut mulți pe muntele ăsta. Ar fi bine să fim mai precauți.

Andreea îl puse pe băiat lângă sobă și începu să-i frece mâinile și picioarele. Îi șterse degetele, dar ele rămaseră negre.

— Ce e? să nu fie ..., lăsă Mihai întrebarea în aer amintindu-și de vântul tăios de afară.

— Nu cred, îi răspunse Andreea luând mâinile copilului și lipindu-și-le de propriul obraz. Sunt calde, zâmbi ea. Cred că sunt doar pătate.

— Fragi și mure pe vremea asta? se amuză Iulian.

Copilul era alb la față ca o fantomă și adormise cu gura deschisă. Între buzele vinete până și dinții băiatului păreau să aibă o tentă albăstruie.

— Am penicilină cu mine dacă are nevoie, Mihai se întoarse să caute în rucsac.

Andreea își trase mâna de pe fruntea băiatului și îi făcu semn că „nu”.

Iulian se zgâia afară pe ferăstruia cabanei.

— Uită-te și tu ce s-a luminat, trebuie să fie mai devreme decât credeam. Aveți un ceas?

Mihai își scoase telefonul, acesta clipi „baterie descărcată” și își dădu duhul. Andreea își încercă și ea telefonul.

— E mort.

— De la frig, dădu din umeri Iulian. Așa ne-a făcut și aparatul foto când am ajuns sus.

După câteva clipe de tăcere Andreea luă cele două scaune și le puse în continuarea patului încropind un loc de dormit pentru toți patru. 

— Ar trebui să ne culcăm, spuse ea. Mâine la prima oră trebuie să-l ducem înapoi pe ăsta micu. 

Tolăniți de-a latul patului cu picioarele întinse pe scaune, îmbrăcați din cap până în picioare, cei trei își închiseră ochii și se alăturară băiatului într-un somn fără vise. 

***

Era întuneric și rece când se trezi Mihai. Focul părea să se fi stins de mult și poziția în care adormise îl strâmbase în neom. Își trosni oasele încercând să le rearanjeze. Una peste alta era bine odihnit. Luă un ibric atârnat într-un cui și ieși cât se poate de tăcut să adune vreascuri pentru foc. Îi lăsă pe ceilalți să doarmă.

— Psst neața, o mângăie ușor Iulian pe Andreea.

Cu părul vâlvoi Andreea se șterse la ochi și îi răspunse cu un căscat.

— Îl trezim și pe Dinte albastru? întrebă el.

Copilul dormea între ei cu un zâmbet pe gură. Pielea băiatului își recăpătase paloarea, dar dinții își păstrau o tentă albăstruie. 

— Mai lasă-l. Andreea îi puse ușor mâna pe frunte. E bine. Trebuie doar să vedem cu ce îl îmbrăcăm când îl luăm de aici. 

— Îi dau eu geaca și mă învelesc cu pătura asta. Nu oi murii până dăm iar de oameni.

Mihai intră înapoi în cabană cu un ibric plin de zăpadă într-o mână și un braț de crengi în cealaltă. Avea o grimasă ciudată pe față. Pe jumătate încruntat și pe cealaltă jumătate constipat, arăta caraghios de grav. Îi privi pe fiecare în parte căutându-i din cap până în picioare. Puse ibricul cu zăpadă lângă sobă și lăsă vreascurile jos scoțând din buzunar o bucată de fier ruginit. 

— Se petrece ceva foarte ciudat aici, spuse el. 

— Ce s-a întâmplat?

— Asta e lanterna mea.

— Cum să fie lanterna ta?

— Am legat-o de scorușul ăla de afară. E lanterna mea.

Iulian se apropie și privi lanterna ruginită bocnă ca pe un animal rănit.  

— Ești sigur? 

— Am legat-o cu mâna mea.  

— Și a ruginit în halul ăsta peste noapte? 

— Da, cât am dormit. 

— Hai că asta e tare, ce chinezărie o mai fi și asta.

Iulian îi luă lanterna din mână.

— Asta nu e nici măcar partea cea mai ciudată. Cât am fost afară să adun lemnele astea ... am văzut soarele răsărind de două ori. 

— Ce ai zis că ai văzut? Cum?

— Nu știu cum.

— Adică s-a răzgândit? Poate nu și-a luat tot ce-i trebuia cu el și s-a întors.

— Nu e o glumă, dacă așteptăm ... cred că o să se întâmple iar.

Iulian se așeză pe un scaun studiind lanterna, iar în spatele lui se înseră și apoi se întunecă de-a binelea, lăsându-i muți.

Andreea se apropie de Mihai și îl întrebă șoptit.

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că a mai trecut o zi, spuse Mihai privind consternat afară.

— Cum adică a mai trecut o zi? Abia ne-am sculat, acum cât? Un sfert de oră? și gata a mai trecut o zi? se rățoi Iulian la ei.

— Lanterna aia a stat afară săptămâni întregi, poate chiar luni de zile...

— Ce tâmpenie, spuse Iulian în timp ce se repezi pe ușă afară.

— Iuli nu, atât reuși să spună Andreea și Iulian era deja afară.

Cei doi îl priveau din pragul ușii.

— Nu e nimic, s-a înnorat atâta tot. Mihai tată ai prins o boală din aia cum îi zice ... „febra de cabană”, iar tu, dragă, ai luat-o de la el. Asta e o nebunie, din aia, care se ia. O zi în natură și gata v-ați pierdut amândoi mințile. Ce naiba vă uitați așa la mine? A început să-mi crească barba sau ceva? Hai, pe bune, nu e nimic. 

Andreea i se alătură privind în jur. Nimic neobișnuit pe lângă cabană. Mihai privea cerul închegat de nori. Dintr-o dată norii se dizolvară dezvăluind un cer negru. 

— Uite Iulian, stele. 

— Ce fac ...

— Se învârt în jurul stelei polare.

— Atât de repede? continuă Iulian cu gura căscată.

— Înauntru! ordonă Andreea.

Cei trei intrară și Andreea plesni ușa punându-și corpul greutate în fața oricărui pericol ce ar fi încercat să intre.

— Suntem bine aici? Ce se întâmplă afară?

— Nu știu, îi răspunse Mihai. Trebuie să mă gândesc...

Iulian băgă două degete în buzunar și își scoase cutia de chibrituri „Bean & Sons - Garantate să se aprindă chiar și după câteva săptămâni în condiții de umezeală”. Garanția era scrisă pe pachet mai mare decât numele firmei. Iulian scoase unul dintre chibriturile de drumeție și îl lipi de fâșia abrazivă.

— Timpul de afară e clar futut, dar dacă și timpul de aici e la fel de futut? și spunând asta dădu un bobârnac chibritului peste lemnele din sobă. 

Lemnele se transformară instant în torțe ca apoi să înceapă să mocnească în jar. Mihai privi stupefiat cum focul topea lemnele în jar.

— Trebuie să-l trezim pe băiat și să plecăm. Acum!

— Puiule scoală, trebuie să mergem, se repezi Andreea.

Copilul fu luat pe sus și îmbrăcat. Mihai își luă rucsacul strângându-i cingătorile aproape de trup. Iulian își trase cuvertura peste umeri, iar Mihai i-o legă la mijloc. Copilul încercă să se opună în toată vâltoarea.

— Nu vreau afară, nu mai vreau afară, reuși să spună el speriat.

— Nu avem de ales puștiu, dacă nu plecăm acum s-ar putea să nu mai plecăm niciodată, îl repezi Iulian. 

— Suntem gata? haide ... nu mai ... dă-l în mă-sa de foc, spuse Mihai. 

Iulian aruncă o privire afară pe ferăstruia de deasupra mesei de lucru, și se opri în loc. Înghiți în sec încercând să-și găsească cuvintele. 

— Prea târziu, spuse el într-un final.

În fața cabanei, zăpada părea să iasă din pământ. Ea creștea inundând pădurea. Val după val, tot mai sus, până la genunchi, apoi până la șolduri, tot mai sus fără oprire. Cabana se scufunda într-o mare albă ce înspuma toți copacii val după val. 

După câteva clipe de încordare Mihai își lăsă rucsacul de pe umeri și se dezumflă ca un balon. Iulian se așeză stupefiat pe scaun și privi spectacolul de afară.

— Nu mai plecăm? întrebă Andreea.

— N-ar îngropa de vi, îi răspunse privind în gol Mihai. 

— Dacă ne grăbeam... începu Andreea.

— Dacă ne grăbeam acum am fi fost înghețată pe băț, i-o tăie Iulian.

Mihai resetat la o stare anterioară evita să se mai uite afară. Verifică soba cu o mână dezvelită de mănușă, și se hotărî să se dezbrace. Cotrobăi adânc în rucsac și scoase o conservă de carne și câteva plicuri de cafea instant. Luă ibricul cu zăpadă și îl privi uimit cum începu să bolborosească cu apă fiartă în câteva secunde. Turnă cafeaua în apă și contemplă soarta conservei. O desfăcu și avu grijă să o atingă de sobă doar o clipă. Le făcu semn celorlalți să se apropie. Cotrobăi și după o bucată de pâine dar Andreea îl opri. 

— Stai că avem noi ceva, și scoase din rucsacul ei patru biscuiți negri afânați groși cât un deget. 

Mihai luă ceva ce părea a fi piftie de porc și o întinse pe fiecare biscuit în proporții egale. Andreea găsi câteva căni metalice lustruite în dulapul de sub masa de bucătărie și le șterse de praf. 

— Îi pun și lui? întrebă ea înclinându-și capul spre băiat.

— Dă-i, merită după ziua asta.

Copilul căscă ochii la cafea și dădu din cap în semn că vrea și el. Iulian nu-și putea trage ochii de la spectacolul de afară, iar Andreea îi aduse un biscuite să-l mănânce la geam. 

— Ce se întâmplă afară? întrebă ea.

— Ninge, punctă Iulian. Așa arată când ninge. 

Își mâncară biscuiții domol, mestecând pe deplin fiecare mușcătură. Mâncarea asta era ultimul lucru normal de care se puteau bucura. Afară se lumină. Acum dansul dunelor de zăpadă era pe deplin vizibil. 

— Săru-mâna pentru haleală, spuse Iulian, apoi privind-o pe Andreea continuă melancolic. Ți minte că ziceam că o să ne iubim până la adânci bătrâneți? Nu o să avem prea mult de așteptat.

Andreea își privi mâinile, își numără ridurile și cutele din piele, luă în seamă locurile pe unde îi ieșeau venele la suprafață. Chiar și cu toată paranoia tot nu îi păreau îmbătrânite. Până la urmă cine se uită atât de atent la propriile mâini, poate erau schimbate, poate că nu. Nu și le simțea schimbate în vrun fel. „Unghiile, da, unghiile au rămas la fel. Nu ar fi trebuit să crească?”, gândi ea.

— Timpul pare să curgă mai repede pe lângă noi. Nu cred să îmbătrânim noi, e posibil să îmbătrânească toți ceilalți, concluzionă Mihai.

— Nu ai de unde să ști, până nu plecăm de aici ... Iulian lăsă fraza neterminată fără să aștepte vrun răspuns.

Se liniștiseră, primul impus de fugă trecuse. Cabana îi proteja, erau în siguranță. Stăteau tăcuți și gânditori rumegând problema evadării. Ascultau sunetele de afară încercând să priceapă ceva din ele. Priveau în jur căutând o explicație. Își agățau ochii de fiecare detaliu, examinau uneltele, scaunele, straniul cuier. Căutau butonul ce ar fi oprit toată nebunia. Iulian începu să pipăie uneltele de cioplit, tije ascuțite de metal ce nu își dezvăluiau scopul unui profan. 

După ce luase toată camera la puricat, acum Mihai îl studia pe băiat. Andreea se apropie de copil. 

— Îmi spui și mie cum te cheamă? 

Băiatul tăcu.

— Eu sunt Andreea, el e Mihai și la geam stă Iuli.

— Petru, șopti el.

— Ce nume serios ai Petru. De ce ești îmbrăcat așa subțire? încercă Mihai.

Cafeaua curmă un pic timiditatea copilului.

— Nu știu, se fâstâci el.

— Mai ți minte cum ai ajuns aici?

— Am venit ... am venit cu părinții în excursie.

— Și ce s-a întâmplat cu ei?

— M-am pierdut de ei. 

Copilul dorea să plângă, dar Mihai îl privea fără compătimire, nu era loc de plâns în discuția asta, și el se abținu.

— I-am tot căutat, dar nu i-am găsit.

— Cât crezi că ar putea să meargă un copil prin munții ăștia? își reîntoarse atenția spre ei Iulian. 

— Am mers mult de tot, îi reproșă copilul. Am obosit și am adormit pe niște crengi, dar nu era frig. Când m-am dat jos s-a rupt, iar copilul trase de tricou ca drept dovadă.

— Nu-i nimic, se coase. La cabană cum ai ajuns?

— Nu știu, s-a făcut dintr-o dată frig, m-am speriat și am început să alerg ... așa am găsit-o.

— Și atunci m-ai văzut pe mine? continuă Mihai.

— Aha.

Mihai zâmbi și îl mângăie pe copil. 

— Bine Petruț, am înțeles. 

Mihai privi afară și apoi privi înapoi la băiat. O idee îi înmugurii în cap, o posibilă scăpare din încurcătură. 

— Petre al nostru s-a pierdut în pădure când încă era cald. 

— La cum e îmbrăcat, cred și eu.

— Și nu a stat prea mult afară, nu avea cum. Pentru el iarna a aterizat ieri sau alaltăieri. Vremea asta nu era prognozată nici când am plecat noi pe munte.

— Așa e la munte, dar naiba știe cum s-or învârti lucrurile în colțul ăsta de rai, dădu din umeri Iulian.

— Nu cred că lucrurile se învârt atât de diferit. Se mișcă mai repede, dar în rest totul e la fel. Stelele sunt pe cer, vremea se schimbă și anotimpurile curg. Nu ar trebui să ne grăbim. Dacă așteptăm liniștiți două trei zile o să plecăm de aici pe timp de vară. 

— Timpul zboară, dar cel mai bine ar fi să nu ne grăbim, contemplă Andreea.

— Ironia sorții, dar are dreptate, încuviință Iulian. Iulian îşi termină cafeaua şi continuă voios. Așa scăpăm de aici.

***

— Poți să-ți imaginezi cum o să se uite ăștia la noi când o să ne întoarcem? Ne-a mâncat pământul câteva luni de zile, dar suntem bine. Și copilul? Păi am găsit un copil în pădure.

Petru se bosumflă într-un colț, avea privirea unui copil care făcuse o boacănă și-și așteaptă părinți să vină să-l ia acasă. Andreea îl întoarse spre ea.

— Nu e vina ta Petruț, sunt sigură că părinții tăi o să fie fericiți să te vadă indiferent când ne întoarcem.

Petru nu părea foarte convins.

— Crezi că lumea știe de locul ăsta? Continuă Iulian.

Mihai învârti un deget în aer.

— Cineva a știut, îi răspunse el. Cineva a construit cabana asta, și nu au fost extratereștri.

— Poate e un refugiu, interveni Andreea.

— Un refugiu pentru rătăciți ca noi? 

— Poate pentru oamenii locului. Cineva a stat și trăit pe aici. Uite-te la masa ai de bucătărie, uită-te la masa aia de lucru. 

— S-au ascuns aici, completă Mihai. 

— De cine să se ascundă? întrebă Iulian.

— Știu și eu, de problemele lor. Cât de vechi sunt lucrurile astea? Poate invadau rușii, sau francezii, sau nemții.

— Sau tătarii, continuă Iulian.

Cei trei zâmbiră.

— Ce nu înțeleg eu este, cum ar putea cineva trăi aici? întrebă Iulian.

— E simplu, plantezi roșii azi și le culegi mâine, explică Andreea. 

— Și când pleci să iei ulei de la magazin te trezești că ăia au mașini zburătoare, completă Iulian.

— Poate ar fi mai bine să ne ținem gura. Să lăsăm locul ăsta ascuns. 

— Ți-e frică că se întorc tătarii? îl luă peste picior Iulian.

— Nu, mă gândeam că poate ar fi mai bine să ținem locul ăsta doar pentru noi.

Iulian dădu un bobârnac unui alambic şi ascultă țiuitul straniu pe care acesta îl produse.

— Oricum nu ne-ar crede nimeni.

— Și acum? Ce facem? întrebă Andreea.

— Acum așteptăm să vedem dacă vine vara.


Fotografie de Polina Barinova @LOOP12098
English version: If summer comes
Read More »

If summer comes

A boy with blue lips was smiling at him through the blizzard. The storm roared through the woods, fighting with the trees, and this kid showed up out of nowhere and was in front of him pointing at something. The tips of his fingers were black and sticky, and with two of them, he was guiding him back. The man turned to look, and through a break in the wind, he noticed a stone hut. It sat there small, square, with a single-window and drawn shutters, facing the weather for centuries.

In the absence of a path, any refuge was impossible to find, and tonight the hike had turned into an adventure where the protagonist becomes an example from which others can learn. However, the traveler did not panic, he meticulously continued his search even in the absence of a footpath. Where others would have turned around, he was walking forward with experienced steps. The traveler was on a mission, and the bad weather did not steer him back to the safety of the path, on the contrary. He was looking for his friends, lost in the mountains, far from any path in the dark depths of the forest. He had been a few steps from the cabin and had missed it, but luck had been on his side.

The kid was sitting in the middle of the storm with a torn T-shirt over his stomach, shaking from every joint. The traveler grabbed the boy's hand and dragged him into the cabin. The boy burst into tears trying to free himself, but nothing slowed the traveler, he pulled the boy firmly and safely inside.

"Michael? Is that you? Were you behind us?" he heard this from inside.

The traveler looked up and right in front of his eyes was the reason for this whole adventure. His two friends, Julian and Andrea, who had disappeared, were now well and good, looking at him amused and slightly puzzled. They had that look of  "what a coincidence to find you here". Michael looked at them uncertainly, they seemed to him like a mirage. Was there such a thing as a snow mirage? The cabin had been a fortune, but to discover them inside was truly miraculous.

"I found the little one outside, put a coat on him."

At the sight of the child, Andrea took off her jacket and jumped to help.

"Where did you find him?" Julian asked.

"He was outside by the cabin."

"In this weather?"

"Yea, just look at the way he's dressed."

Michael was visibly tired, breathing heavily after each reply.

"I'm glad we came across this shelter, can you imagine trying to pass the night in this weather," Julian mused contentedly.

"And where exactly have you two been? We've been looking for you for the past two days."

"Two days? Come on, you're exaggerating, we got a little ahead of you guys this morning. We climbed the Furor before you did, that's all."

"And why didn't you come back?"

"We went down the other ridge, maybe no one saw us."

"But that was two days ago."

"What are you even trying to say? We got a little lost and ended up here. What's the problem? Why do you keep saying two days? Today man, we reached the peak today."

A chill passed through Michael and he turned around with a strange presentiment. The cabin had a single room divided according to use, each wall was assigned a purpose. The wall that carried the front door had on the right a small table with cutlery for two and a bowl that announced it as a kitchen table. There was room for one person to sit. To the left of the door was a wooden hanger, made from a single white tree, it was resting on the floor on what seemed to be its roots. On the right wall, as you entered, sat the stove, and next to it the bed was covered with a simple blanket of faded gray. On the wall opposite the stove was a workbench with grinding and carving tools for wood. The table bore the marks of abuse, being chamfered and hollowed out by clumsy blows. The little cabin had only two chairs, each guarding its place in front of the tables.

Andrea put her coat on the boy and pulled him next to her, where he was completely numb.

"Honey, what were you doing all the way up here?"

The boy, in shock, remained silent. Michael was looking in his backpack for a flashlight.

"I'll hang it outside, if anyone else comes looking, they will find us."

Michael went out in the storm again with his flashlight and a cord ready. The snow caught his feet like a trap. At only 4 inches (ca. 10 cm), the snow seemed to cling to his legs and pull him back, making him move cautiously. "I would like to find an Eskimo and ask him what the hell they call this swampy snow," Michael thought as he clung to a tree. He secured the flashlight on a branch at one end. The wind seemed to be pulling on it in all directions, so Michael roped it tight on the other end, hoping it wouldn't be picked up and thrown in the middle of the forest. The wind seemed to intensify with every second spent fighting the branch. The howling wind was cutting his face with blades of ice, just sitting outside began to hurt. He covered his face and walked back blindly to the cabin.

He opened the door and heard Julian cursing.

"What happened?"

"Someone's pranking me," Julian said, sucking on his forefinger and thumb. "I was trying to light a fire and this match ... look, it went off in my hand like a firecracker.

Julian took the next match and propped it on the abrasive strip, then flung it with a flick into the stove. It ignited in the air and fell over a few yellowed papers where it began to burn tempestuously. Julian closed the stove's cast iron mouth.

"What did I tell you, someone's idea for a joke."

"You are the one to talk. At least I found you. How's the boy?"

"He fell asleep," Andrea replied.

"The next time you two wander into the woods, let someone else know, ok?" Michael controlled his tone, trying not to disturb the child.

"I really don't see what the problem is."

"Reckless," Michael murmured, "People get lost on this mountain all the time. We'd better be more careful."

Andrea put the boy by the stove and began rubbing his hands and feet. She wiped his fingers, but they remained black.

"What is that? that can't be ...", but Michael stopped, remembering the sharp wind outside.

"I don't think so," Andrea replied, taking the child's hands and pressing them to her own cheek. "They're warm", she smiled. "I think they're just stained."

"Strawberries and blackberries in this weather?" Julian mused.

The child was white as a ghost and had fallen asleep with his mouth open. Between the eggplant-shaded lips, even the boy's teeth seemed to have a bluish tinge.

"I have penicillin with me if he needs it", Michael turned to search in his backpack.

Andrea pulled her hand from the boy's forehead and motioned a "no".

Julian was staring out of the cabin through the small window.

"It's clearing up outside, it must be earlier than I thought. Do you have a watch?"

Michael took out his phone, it blinked "low battery" and turned black. Andrea tried her phone.

"It's dead."

"It's the cold," Julian shrugged. "That happened to the camera, while we were up there."

After a few moments of silence, Andrea took the two chairs and placed them next to the bed, fashioning a place for all four of them to sleep.

"We should try to rest," she said. "We have to get the little one back home tomorrow morning."

Lying on the side of the bed with their legs outstretched on the chairs, dressed from head to toe, the three closed their eyes and joined the boy in a dreamless sleep.

***

It was dark and cold when Michael woke up. The fire seemed to have been extinguished for a long time, and the position in which he slept had turned him crooked. He cracked his bones trying to rearrange himself proper. All in all, he was well-rested. He took a kettle hanging from a nail and went out as quietly as possible to gather firewood. He let the others sleep.

"Psst morning", Julian gently stroked Andrea.

With her tousled hair, Andrea wiped her eyes and answered with a yawn.

"Should we wake up Blue Tooth?" he asked.

The child slept between them with a smile on his face. The boy's skin had regained its pallor, but his teeth retained a bluish tinge.

"Give him some time". Andrea put her hand lightly on his forehead. "It's fine. We just have to figure out what to put on him when we get out of here."

"I'll give him my jacket and wrap myself with the blanket. I'll be fine until we get back to civilization," Julian assured her.

Michael entered the cabin with a kettle full of snow in one hand and a load of branches in the other. He had a strange grimace on his face, half frowning, half constipated, he looked ridiculously serious. Michael scanned them from head to toe. He set the kettle and the wood next to the stove and took out a piece of rusty iron out of his pocket.

"There is something very strange going on here," he said.

"What?"

"This is my flashlight."

"How can that be your flashlight?

"I tied it to that mountain-ash just outside. It IS my flashlight."

Julian approached and looked at the rusty flashlight like a wounded animal.

"Are you sure?"

"I tied it with my own hand."

"And it rusted, just like that, overnight?"

"Yes, while we slept."

"That's just great, what type of Chinese crap is this?"

Julian took the flashlight from his hand.

"That's not even the weirdest part. While I was out gathering wood ... I saw the sunrise twice.

"You saw what? How?"

"I don't know how."

"You mean the sun changed its mind? Maybe it forgot something and went back to get it."

"It's not a joke, if we wait ... I think it will happen again."

Julian sat down on a chair studying the flashlight. At his back, the day turned to twilight, and then to night. Andrea approached Michael and asked him in a whisper.

"What does this mean?"

"It means another day has passed," Michael said looking outside unnerved.

"What do you mean another day has passed? We just got up. How long now? Fifteen minutes? and it's already the next day?" Julian mocked them.

"That flashlight has been outside for weeks, maybe even months ..."

"That's nonsense," Julian said as he hurried out the door.

"Jules noo", that's all Andrea managed to say, but Julian was already out.

The two looked at him from the doorway.

"It's nothing, it's just cloudy. Michael buddy, I think you got that disease, what's it called ... "cabin fever". And you, dear, you got it from him. It's that type of crazy you can catch. Just one day in the wilderness and you've both lost your minds. What the hell are you looking at me like that for? Did my beard start to grow or something? Come on, really, it's nothing.

Andrea joined him looking around. There was nothing unusual around the cabin. Michael was looking at the cloudy sky. Suddenly the clouds dissolved, revealing the black heavens.

"Look, Julian, stars."

"What are they doing ..."

"Revolving around the Northern Star."

"They can't be moving that fast" Julian continued aghast.

"Inside!" Andrea ordered.

The three of them entered and Andrea slammed the door, putting her body in front of the entrance.

"Are we ok in here? What's going on outside?"

"I don't know," Michael replied. "I need time to think. Let me think ..."

Julian put two fingers in his pocket and took out a matchbox "Bean & Sons - Guaranteed to light up even after weeks in humid conditions". The guarantee was written, on the package, larger than the company name. Julian took out one of the camping matches and pressed it to the abrasive strip.

"Time outside is clearly fucked up, let's see if it's equally fucked up inside, and saying this he struck the match over the wood in the stove.

The wood instantly turned into torches and then began to glow like embers. Michael looked bewildered at the speed and violence of the fire.

"We need to wake the kid and leave. Now!"

"Boy, we have to go," Andrea snapped.

Andrea picked up the boy and dressed him. Michael took his backpack, tightening the belts close to his body. Julian pulled the blanket over his shoulders, while Michael tied it around his waist. The child tried to resist but to no avail.

"I don't want to go out, I don't want to go out anymore," he managed to say.

"We don't have a choice kid, if we don't leave now, we may never leave," Julian insisted.

"Are we ready? Come on ... don't ... leave the fire," Michael said.

Julian glanced out through the small window above the working desk and stopped. He swallowed hard trying to find his words.

"Too late," he said at last.

In front of the cabin, the snow seemed to come out of the ground. It grew flooding the forest. Wave after wave, higher and higher, up to the knees, then up to the hips, higher and higher without stopping. The cabin sank into a white sea that frothed all the trees wave after wave.

After a few tense moments, Michael dropped his backpack from his shoulders and deflated. Julian fell into a chair and sat in amazement watching the show outside.

"Aren't we going to leave?" Andrea asked.

"It would bury us alive" replied Michael, staring blankly.

"If we had been faster..." Andrea began.

"If we had been faster, we would have ended up as Popsicles", Julian cut her off.

Michael reset to a previous state avoiding looking outside. He checked the stove with his unmittened hand and decided to undress. He rummaged deep in his backpack and pulled out a can of meat and a few single-serving instant coffee packets. He picked up the kettle with snow and watched in amazement as it began to bubble with boiling water in a matter of seconds. He poured the coffee into the water and contemplated the fate of the can. He unwrapped the branded paper and made sure it touched the stove for just a moment. After that he motioned for the others to approach. Michael was searching for a piece of bread when Andrea stopped him.

"Wait, we might have something", she took out four black biscuits as thick as a finger from her backpack.

Michael took something resembling cooked meat and spread it on each biscuit in equal proportions. Andrea found some polished metal cups in the cupboard under the kitchen table and dusted them off.

"Should I give him some?" She asked, tilting her head toward the boy.

"Yeah, he deserves some too."

The child gaped at the coffee and nodded. Julian couldn't take his eyes off the snow. Andrea brought him a biscuit to eat at the window.

"What's going on outside?" she asked.

"It's snowing," Julian said. "That's what it looks like when it snows."

They ate their biscuits softly, letting each bite last as long as possible. Their food was the only normal thing around them. Morning came once again outside and now the dance of the snow dunes was fully visible.

"Thanks for the grub", Julian said, then, looking at Andrea, he continued. "Remember when we said we would get old and fat together? One of those things might come sooner than you think."

Andrea looked at her hands, counted the cuts and wrinkles in her skin, and considered the places where her veins came to the surface. Even with all the paranoia, they still looked fine. But who really looks that closely at their own hands, maybe they were changed, maybe not. They didn't feel any different. "The nails, yes ... shouldn't they have grown?", she thought.

"Time seems to pass us by. I don't think we're aging, but possibly everyone else is", Michael supposed.

"You have no way of knowing until we get out of here ..." Julian reckoned without waiting for an answer.

They calmed down, the first instinct to flee had passed. The cabin was protecting them, they were safe inside. They were silent, thoughtful, and pondered the issue of escape. Sitting still, they listened to the sounds from outside trying to understand them. They looked around for an explanation, and hung their eyes on every detail, the tools, the chairs, the stove, the strange coat hanger. They were looking for a button that would stop all of this. Julian began to feel the carving tools, sharp metal rods that did not reveal their purpose to a layman.

After investigating the whole room, Michael was now studying the boy. Andrea approached the child.

"Can you tell me your name?"

The boy was silent.

"I'm Andrea, he's Michael and that's Jules by the window."

"Peter", he whispered.

"What a serious name you have Peter. Can you tell me why you're dressed like that?" Michael tried.

The coffee helped the child's shyness, he was eager to talk.

"I don't know," he snapped.

"Do you remember how you got here?"

"I came ... I came with my parents on a trip."

"What happened to them?"

"I got lost... I don't know."

Peter wanted to start crying, but Michael looked at him unemotionally, there was no place for crying in this discussion, so he refrained.

"I kept looking for them, but I didn't find them, I lost them ..."

"He couldn't have gone that far on these slopes." Julian turned his attention back towards them.

"I walked for a long time," the child reproached him. "I got tired, I fell asleep, but it wasn't cold. When I got up, it got ripped," and the child pulled on his T-shirt as proof.

"It's okay, we can sow that up. How did you get to the cabin?"

"It got cold, I was frightened, I was running ... and then I found it."

"That's when you saw me?" Michael continued.

"Aha".

Michael smiled and patted the child.

"Okay Peter, I understand".

Michael looked outside and then looked back at the boy. An idea sprouted in his head, a possible exit.

"Pete here got lost in the woods when it was still warm."

"I would think so, the way he's dressed."

"And he didn't stay out for too long, he couldn't have. For him, winter landed just yesterday. This weather wasn't even in the forecast when we went climbing this damn mountain."

"That's usual mountain weather for ya, but who knows how things work in this little corner of heaven," Julian shrugged.

"I don't think things work that differently. Things move faster, yes, but otherwise everything is the same. The stars are in the sky, the weather is changing and the seasons are flowing. We shouldn't hurry, if we wait quietly for two or three days, we will leave this place in the summer.

"Time flies and the best thing to do is not to hurry", contemplated Andrea.

"Oh the irony, but I think he's right," Julian agreed finishing his coffee and continued cheerfully, "that's our way out".

***

"Can you imagine the look on their faces when we get back? What are we going to tell them? Oh, the ground ate us up for a few months, but we're fine. And the boy? Well, we found a boy in the woods", Julian was amusing himself.

Peter was sitting in a corner, looking morose and wanting his parents to come and pick him up. Andrea turned him toward her.

"It's not your fault Peter, I'm sure your parents will be very happy to see you no matter when we come back."

Peter didn't seem very convinced.

"Do you think people know about this place?" Julian continued.

Michael spun a finger in the air.

"Someone knew," he replied, "Someone built this cabin, and it wasn't aliens."

"Maybe it's a refuge," Andrea said.

"A refuge for strays like us?"

"Maybe for the locals. Someone spent a lot of time here. I think someone lived here. Look at the kitchen, look at that workbench."

"Maybe they hid here," Michael added.

"Hid from what?" Julian asked.

"I don't know, their problems. How old are these things? Maybe the Russians were invading, or the french, or the germans.

"What about the Mongols" Julian continued, as the three of them smiled, "I can't quite figure out, how can anyone live here?" 

"It's simple, you plant your tomatoes today and pick them tomorrow," explained Andrea.

"And when you finally go pick up some vegetable oil from the store, you'll find people driving flying cars," Julian added.

"We shouldn't tell anybody, we should leave this place hidden."

"You think the Mongols will be making a come back?" Julian was pulling his leg now.

"No, not that, I was thinking maybe we keep this place for ourselves."

Julian flicked a copper still and listened to the strange high-pitched ringing it produced.

"Nobody would believe us anyway."

"And now? What are we going to do now?" Andrea asked.

"Now we wait and see if summer comes." 


Photo by Polina Barinova @LOOP12098
Versiunea în română: Daca vine vara
Read More »

Oct 13, 2020

The Hanging Stranger by Philip K. Dick

Philip K. Dick is one of my favorite authors and he has a couple shorts stories in the public domain. So here I am reading one of them. 


Read More »

Jan 15, 2020

Guru - Magnificul

Îndrăgostit de când e lumea și pământul ... și astfel sunt ceea ce sunt ...

Dintr-o dată a fost lumină, și ea a ars perfectul. A ars fierbinte lumea cea veche și tot ce era bun în ea, nimeni și nimic nu se putea ascunde. Ultimele moaște ale întunericului s-au adunat și au făcut pământul, ultimul loc pașnic. Iar acolo în ultimul refugiu al vechii lumi a venit să se odihnească și ultimul dintre cei curați.
Magnificul a venit mușcat de lumină și copt de căldură, cu corpul acoperit de mâncărimi și de boală. Supărat de lumină Magnificul nu se putea ascunde de ea în nici un fel, vedea lumina chiar și cu ochiii închiși, iar pielea îl mânca chiar și atunci când o dădea jos.
Obosit, Magnificul își găsi odihna pe pământ. Pielea gigantului, roșiatică și plină de boală, se calmă în aerul rece al întunericului. Puroiul viu ce i se născuse sub piele erupse de disperare în lipsa luminii. Odată cu boala vărsată, mâncărimea Magnificului dispăru, urgia murise în întuneric iar el putu într-un final să adoarmă. Prima viața se născuse și se stinse în lumea nouă.
Magnificul își aranjă cele peste o sută de brațe și se culcă pe pământ curat. Dar înainte să se așeze strănută peste pământ, acesta încolți cu fire de iarbă. Ochiul Magnificului se închise și El adormi.
Neputând suporta lumina pământul negru începu să se încălzească și să fiarbă, iar pământul fiert se mută înapoia celui nefiert și astfel Magnificul fu purtat de pământ peste orizont. Magnificul văzu prima dimineață a lumii noi. Odată cu ea apăru prima rouă pe iarba de lângă El. Sub respirația Magnificului roua prinse aripi și luă forma unor vietăți filiforme. 
Odată cu venirea luminii iarba începu să-l țină tot mai strâns pe Magnific. Magnificul încercă să se ridice însă liane groase îl prinseră de brațe și îl pironiră de pământ. Magnificul se zbătu și găsi un singur fel în care putea scăpa: se smulse din prinsură lăsându-și brațele în urmă. Doar două îi mai rămăseră din cele peste o sută, iar gigantul zbura acum deasupra pământului privind cu frică cum sângele lui, proaspăt vărsat, prindea viață. Forme groaznice, lighioane de tot felul începeau să viermuiască în pământ. Și toate aceste lighioane se întindeau în sus spre Magnific încercând să-l prindă. Acesta, ferindu-se de ele, se ridica tot mai sus. Odată plecat de acolo, cele necurate, lipsite de prezența Lui începură să se împrăștie pe pământ. 
Magnificul poposi pe pământ undeva departe în munții înconjurați de ceruri, urmat doar de libelulele aurii născute din roua dimineții. La început Îi plăcuse compania lor însă și ele erau imperfecte și se hrăneau din El, zumzăindu-L neîncetat. Magnificul le plezni teribil, răspândindu-le. Unele dintre ele pierzându-și aripile poposiră iar pe pământ făcând neamuri nenumărate de gâze și gângăni, altele zboară și acum căutându-L neîncetat. 
*
Magnificul se puse pe construit zidul negru. Zid care să separe lumina de întuneric, zid care să lase loc și celor curate și celor necurate. Un zid ce avea să țină lumina cu vicierea ei departe de El. Zidul era din marmură neagră, curată ca abisul și lipită perfect, cărămidă cu cărămidă, ca dintr-o singură bucată că nici mâna și nici privirea nu își puteau da seama dacă e o singură bucată sau mai multe. Magnificul își găsi iar liniștea și adormi pentru a doua oară, de data asta în spatele zidului de marmură neagră. 
Somnul Lui nu putu dura o veșnicie, pentru că acolo în întuneric începuse să se audă sunetul crispat al unui râcâit, ceva mânca zidul negru. Ceva cu dinți ataca întunericul, nu mai era lumina însăși ci creaturile ei. La început gigantul a încercat să le ignore. Ca să le dea pace, el își trase părul într-o parte, își deschise capul, și se scărpină acolo înauntru unde auzea, ca să-i treacă. Însă dinții au insistat și Magnificul putea simții zidul negru cum suferă din cauza rozătoarelor. Magnificul, în somn, își făcu un pumn din cele șapte degete și lovi grozav peretele, rupând dinții micilor creaturi. 
Nu dură mult și noi ființe începură să sape după Magnific, de data asta copiii șobolanilor aveau dinți din oțel și voință neostoită de teamă sau oboseală, creaturi puternice întru soare. Nu trecu mult și o astfel de creatură din carne și oase sparse zidul negru și îl găsi pe Magnific.
-- Noi suntem la fel, îi spuse omul șobolan. Noi avem gură, Tu ai gură, noi avem două mâini, Tu ai două mâini, noi avem nevoi și Tu ai nevoi. Tu ești tatăl nostru și te-am căutat.
Magnificul văzu creatura și i se făcu scârbă. Sângele Lui poluat de lumină născuse o creatură bolnavă fără înțelegere și cu viață puțină. 
-- Luați aminte că nu ați fost niciodată în voința mea. Multe sunt nevoile voastre și mare este prihana voastră. Și pentru că aveți minte puțină nu ați înțeles că zidul era pus aici pentru pacea lumii. Ați trezit „curățăniile” ce își doreau doar liniște și întuneric și pentru că le-ați deranjat voi veți suferii. 
-- Dacă zidul nu v-a putut ține atunci să vă țină cuvintele mele: Dacă Mă voi trezii pentru a treia oară, pe acest pământ, al vostru v-a fi sfârșitul. Voi sfârși cu toate creaturile, de la lichenul ce stă pe piatra rece și întunecată, la floarea soarelui ce stă cu gâtul întins după lumină, de la viermii ascunși în umezeală, la șopârlele ce se desfată la soare. Toți și toate vor pierii în ziua când mă voi scula pentru a treia oară din odihna mea.
-- Într-adevăr neisprăviți am fost căutându-Te. Am deschis porțile iadului în nerozia noastră, se plângeau oamenii șobolani cu minte puțină.
Și I s-a făcut milă Magnificului de ei pentru că erau sânge din sângele Lui și le-a căutat o scăpare.
-- Va veni și vremea când lumina va trece și lumea nouă va fi lumea veche. Voi nu veți prinde asta și nici copiii voștri, dar cândva linia seminției voastre va prinde și ultima zi de soare. Dacă până atunci vă veți curma de lumină vă voi accepta lângă Mine. 
Și se căiau ei în fața Magnificului cerându-i înțelepciunea să nu mai greșească. Iar Magnificul le-a luat dinții de oțel și i-a slăbit de spate până au făcut cocoașă, și i-a făcut neputincioși la trup ca să învețe să gândească mai mult. Și i-a trimis înapoi în lumină cu băgare de seamă și înțelepciune, învățându-i să scrie și să citească pentru ca mințile lor slabe să nu uite legământul. Și astfel cele două lumi au primit pacea. 
*
Iar pentru că oamenii șobolani au stat în prezența Tatălui au trăit mult și au învățat pe toți să stea departe de zidul negru. Și în timpul lor oamenii șobolani au șoptit la urechile tuturor animalelor povața, ca să se ferească și ele. Iar cele ce nu au vrut să învețe omul le-a înrobit și le ține în jug ca să nu greșească nici cu voie, nici fără voie. Căci vina cu voie sau fără voie tot vină este și are aceeași pedeapsă de la Magnific.
Tot ei au învățat pe oameni că boala vine de la „curățăniile” pământului, care vin după noi când sunt deranjate. Ele vin să ne curme de soarta mult mai grea ce am avea-o dacă l-am scula din odihnă pe Magnific. Ei ne-au învățat că e mai bine să stăm câte puțini laolaltă căci urgia cheamă „curățăniile”. Joaca prostească, muzica tare și dansul din picioare cheamă „curățăniile”. Dar și suferința și chinul le cheamă, și oamenii șobolani au lăsat scris să se curme suferința și durerea oriunde se găsește căci și plânsul cheamă „curățăniile”.  
Din învățăturile Magnificului să tragem gânduri bune. Odată cu venitul serii să aducem în suflet încă odată molitva de noapte:

Văd lumina ce se duce și încrezător deschid fereastra întunericului. 
Știu că soarele va murii și odată cu el va trece murdărirea.
Cu mâini sigure, deschid fereastra întunericului și aștept ultima zi ce va să vină. 
Întru copiii mei jur și cred în prima zi ce va fi să fie fără de lumină.


English version: Guru - The Magnificent
Read More »

Guru - The Magnificent

In love since the world began ... and thus I am what I am...

Suddenly there was light, and it burned the perfect. The old world burned hot and nobody and nothing could hide. The last detritus of darkness that remained gathered up and made the earth, the last peaceful place. And there in the last refuge of the old world came to rest the last of the pure.
The Magnificent came bitten by light and burned by the heat, his body covered with welts and disease. Angry with the light the Magnificent could not hide from it in any way, he saw it with his eyes closed. His skin itched even when he took it off.
Tired, the Magnificent found his rest on earth. The skin of the giant, reddish and afflicted, was soothed by the cool air of darkness. The living pus born under his skin erupted with despair in the absence of light. With the disease spilled, the Magnificent’s itch disappeared, the plague had died in the darkness and he could finally sleep. The first life had been born and was extinguished in the new world.
The Magnificent arranged his over one hundred arms and laid down on the clean ground. But before He sat He sneezed and grass sprouted around Him. The Magnificent's eye closed and He fell asleep.
Unable to bear the light, the black earth began to heat up and boil, and the boiled earth moved back behind the cold one and thus carried the Magnificent over the horizon. The Magnificent saw the first morning of the new world. Dew appeared on the blades of grass beside Him. Underneath His breath pebbles of water sprouted wings and took to the air.
With the coming of light the grass began to hold the Magnificent closer. The Magnificent tried to get up, but thick vines grabbed Him by the arms and stapled Him to the ground. The Magnificent struggled and found there was only one way to escape: He ripped Himself from the trap, leaving his arms behind. Only two remained from over a hundred. The giant was now flying over the earth in fear, as His blood came to life. Terrible forms, vermin of all kinds began to worm in the ground. And all these beasts were stretching up to the Magnificent trying to catch Him. He rose higher and higher, as He kept away from them. Once left alone, the unclean, devoid of His presence, began to spread around the earth.
The magnificent descended upon the earth somewhere far in the mountains surrounded by skies, followed only by the golden dragonflies born in the dew of the morning. At first, He liked their company, but they were imperfect and they fed on Him, constantly buzzing. The Magnificent smacked them terribly, spreading them all over the earth. Some of them lost their wings, and came on the ground making countless nations of beetles and bugs, others still fly to this day, searching for Him.
*
The Magnificent started building the black wall. A wall that separates the light from the dark, a wall that left room for the clean and the unclean. A wall that would keep the light with its corruption away from Him. The wall was of black marble, clean as the abyss and bound perfectly, brick by brick, as if in one solid piece that neither hand nor eye could tell if it was one part or many. The Magnificent found his peace and slept again for the second time, this time behind the black marble wall.
But His sleep could not last forever, for there in the darkness began the crisp sound of scraping, something was eating away at the black wall. Something with teeth attacked the darkness, it was no longer the light itself but its creatures. At first the giant tried to ignore them, to give them peace, he pulled his hair to one side, opened his skull, and scratched inside himself where he heard the noise, and let it pass. But the creatures insisted and the Magnificent could feel the black wall suffering from the rodents. The Magnificent, in his sleep, made a fist out of his seven fingers and struck the wall with force, breaking the teeth of the little creatures.
It didn't take long and new beings began to dig after the Magnificent, this time the children of rats had teeth made of steel and unwavering will. Unbroken by fear or fatigue these where powerful creatures of the sun. It didn't take long for such a creature of flesh and bone to crack the black wall and find the Magnificent.
“We're the same,” the rat-men said. “We have a mouth, You have a mouth, we have two hands, You have two hands, we have needs and You have needs. You are our father and we have been looking for you.”
The Magnificent saw the creatures and recoiled. His blood, polluted by light, had given birth to sick creatures without understanding and little life.
“You were never of my will. Many are your wants and great is your iniquity. You of feeble mind, you did not understand the wall was laid here for the peace of the world. You have awakened the “cleanses” that only wanted silence and darkness. You will suffer for your upheaval.”
“If the wall could not hold you then let my words hold you: If I awake for a third time, on this earth, it will be your end. I will end all creatures, from the lichen sitting on the cold dark stone to the sunflower stretched towards the light, from the worms hidden in dampness to the lizards unfolding in the sun. All will perish on the day I wake up for the third time from my rest.”
“We truly were witless in looking for you. We've opened the gates of hell in our foolishness,” the rat-men, with feeble minds, bemoaned.
And the Magnificent took pity on them, because their blood was His blood, and He made them a promise of absolution.
“The time will come when the light will pass and the new world will become old. You will not catch this day, nor will your children, but in the time to come the line of your descent will see the last day of the sun. If by then you will brake from the light I will accept you by My side.” 
And they were pleading before the Magnificent asking for wisdom so they may not be foolish again. And the Magnificent took their steel teeth and weakened their backs until they were crooked, making them helpless in the body so they may learn to think more. He sent them back in the light with care and wisdom, teaching them to read and write, so that their weak minds would not forget the covenant. And so the two worlds had peace.
*
Because the rat-men were in the presence of the Father, they lived long lives and taught everyone to stay away from the black wall. During their time, the men whispered in the ears of all animals “the burden”, to keep them safe. And those who did not listen or did not want to listen where enslaved, and were put in the yoke. So they may not err willingly or unwillingly, because transgression nonetheless has the same punishment from the Magnificent.
They also taught people that diseases hail from the “cleanses” of the earth, which come after us when they are disturbed. They come to restrain us from the much heavier fate we are destined to have if we ever rouse the Magnificent from his rest. They taught us it is better to stay few and far between because the orgy of life calls the “cleanses”. Playing foolish, loud music and dancing calls the “cleanses”. But also the suffering and torment calls them, and the rat-men have written down that is better to stop the suffering and pain wherever it is found, for crying calls the “cleanses”.
From the teachings of the Magnificent let us draw good thoughts. With the coming of the evening, we bring in our hearts once again the night's devotion:

I see the light is gone and I confidently open my window to darkness.
I know the sun will die and with it the defilement will pass.
With sure hands, I open the window to darkness and wait for the last day to come.
Through my children I swear and believe in the first day that will be without light.


Versiunea în română: Guru - Magnificul

Read More »

Nov 19, 2018

Omul de zăpadă

Vântul rece se opri și lăsă prima zăpadă a anului să se așeze pe pământ. Această primă zăpadă era o nea subțire și firavă, zăpadă ce ți se topește în mână înainte să poți face un bulgăre din ea, dar era prima așa că trebuie numărată. 
Veni seara și o a doua ninsoare se punea deasupra celei dintâi iar copiii începeau să o adune de pe mașinile reci, de pe gardurile de beton și de pe trotuare. Era suficientă cât să facă primii bulgări pe acel an. Ca de obicei copiii zgomotoși au aruncat în cei liniștiți și cei liniștiți au devenit și ei zgomotoși, era o veselie plină de chicote ce îi contamina pe toți plozii din cartier.
Târziu după ce ultimii părinți din cartier au ajuns acasă, o copilă cuminte pe numele de Bianca se îmbrăcă în geaca ei roșie și ieși la joacă. Majoritatea copiilor intrau înapoi în casă la ora asta, dar ei nu-i păsa, se adunase suficientă zăpadă pentru ce își dorea ea ... un om de zăpadă. 
Bianca își alese locul cu grijă, între două blocuri ce stăteau cu spatele unul la celălalt. Un gărduleț până la genunchi și o poartă sudată de rugină separa grădina dintre blocuri de restul lumii. Locul ăsta primea o singură lumină de la un lampadar obosit din colțul străzii. Locul era ferit de priviri de la sol, dar câțiva ochi curioși mai curgeau în jos din apartamentele celor două blocuri. 
Bianca inspectă terenul. Era mult loc liber de exprimare, protejat de soare și de vânt, omul de zăpadă avea să aibă o viață bună acolo. Fata strânse cu grijă primul bulgăre încercând să-l facă perfect rotund. Din acest bulgăre se născu mai departe o bilă și apoi o minge de nea ce se mișca de colo colo adunând toată zăpada ca un magnet.
Fulgi lipicioși încă mai cădeau din cer când Bianca obosită se așeză lângă omul de zăpadă pe jumătate terminat și îi vorbi.
-- Dacă o să mai ningă, mâine îți fac capul și îți aduc pietre pentru ochii, bețe de nuc pentru brațe și inima.

A doua zi Bianca ieși iar târzior afară și intră repede între blocuri să-și termine omul de zăpadă. Ea stătea în sclipirea tremurândă a lampadarului ce arunca o singură geană de lumină pe poteca grădinii dintre blocuri. 
Termină omul de zăpadă și fugii înapoi acasă, unde se strecură ca un șoricel având grijă să nu o audă părinții. Scoase din spatele umerașelor de pe hol brațele omului de zăpadă, iar din fundul dulapului de pantofi scoase o gheată fără pereche ce ascundea două pietre negre lucioase. Puse mâna pe clanța ușii de bucătărie și o mișcă ușor să nu scârțâie, intră căutând să-și termine expediția.
Cu mâinile doldora de cadouri se întoarse la omul de zăpadă. Îi puse mâinile de nuc, îi fixă ochii și cu mâinile înghețate, mângâie ceea ce părea a fi o sticlă albastră. Bianca deschise pieptul omului de zăpadă și transplantă înauntru o inimă de gheață. Bătătorii înapoi zăpada în piept și îi șopti.
-- Acum ești viu.

A treia zi venind de la școală fata aruncă o privire între blocuri, omul de zăpadă stătea cu o mână ridicată spre cer în semn de bună, Bianca zâmbi și își continuă drumul fuguța acasă, unde avea să-și aștepte părinții până seara târziu.  Odată veniți acasă Bianca se năpusti afară spre locul dintre blocuri, acolo omul de zăpadă o întâmpină iar cu o mână tremurândă în vânt.
-- Ce mai faci, mi-a fost atât de dor de tine, îi spuse fata îmbrățișându-l. 
Omul de zăpadă nu îi răspunse.
-- De ce nu vorbești cu mine? hai nu fi supărat ... te-am adus înapoi cât de repede am putut, și uite ce bine te-am pus, nu o să te bată soarele.
Omul de zăpadă nu părea foarte impresionat.
-- Vrei să-ți spun ce s-a întâmplat de când nu ne-am mai văzut? Am luat premiul 2 la școală, asta a fost astă vară, apoi am plecat cu mamii și tatii la mare. Am făcut castele de nisip acolo, e foarte frumos la mare, valuri cu apă verde, pescăruși și bărcuțe care plutesc în larg.
Un vânt firav purtă câteva cuvinte la urechile fetiței.
-- Păi ... mi-ai promis că îmi aduci niște nisip. 
-- Te-ai întors, știam eu că o să te întorci. Unde ai fost?
Bianca îl îmbrățișă iar omul de zăpadă la rândul său o strânse de geaca roșie. 
-- Aţipisem și eu. Te-ai făcut atât de mare, îi spuse el.
-- Da vezi geaca de anul trecut abia îmi mai vine.
-- Unde sunt ceilalți copii, nu prea am văzut copii pe aici. 
-- Nu te-am mai făcut la leagăne, acolo copiii sunt prea răi. 
-- Cum adică răi? întrebă surprins omul de zăpadă.
-- Se bat cu bulgări.
-- Păi și ce e rău într-asta?
-- M-au lovit cu bulgări și apoi m-au frecat cu zăpadă, eu nu mă mai joc cu ei.
-- Bianca nu trebuie să te ascunzi de prietenii tăi. 
-- Nu mai sunt prietenii mei, o să rămân cu tine aici și ne jucăm doar noi doi.
-- Mie îmi plăcea când erau și ceilalți copii cu oamenii lor de zăpadă. Îl mai ți minte pe d'Artagnan, avea o sabie cioplită dintr-un brad și ne luptam în fiecare seară. 
-- Nu mai mă joc cu ei m-au frecat cu zăpadă.
-- Hai Bianca era doar zăpadă, încercă el să o îmbuneze, apoi luă un braț de zăpadă și și-l turnă în cap.
-- Nu e la fel, nici ție nu ți-ar fi plăcut.
Omul de zăpadă desenă un cerc în nea. 
-- Când erai mică, Bianca, puteai să te joci ore în șir într-un cerc cât ăsta de mare, dar acum ai crescut, şi nu mai poţi să stai într-un loc așa mic, acum poți să te joci peste tot. 
Bianca începu să adauge petale cercului transformându-l într-o floare mare.
-- Poate ar trebui să te împaci cu ei, încercă iar omul de zăpadă.
-- Băieții sunt niște proști. Nu mai mă joc cu ei.
-- Și fetele?
-- S-au mutat, mai e doar Ana și ea nu iese la joacă așa târziu.
Omul de zăpadă privi împrejur și luă o bucată de beteală atârnată de un copac în grădină.
-- Bianca trebuie să-ți faci prieteni noi, doar nu o să stai așa să vorbești cu un om de zăpadă până la adânci bătrâneți. Trebuie să-mi promiți că ăsta e ultimul an în care mă aduci înapoi.
-- Cum adică, nu mai vrei să vi înapoi? Vrei să te las să mori?
-- Bianca, fetele mari nu se joacă cu oameni de zăpadă. Nu vreau să te văd că stai de una singură ascunsă printre blocuri.
-- Dar mie îmi place așa.
-- Promite-mi că ăsta este ultimul an, o să iei inima și o s-o îngropi. 
-- De ce? întrebă indignată fata.
-- Trebuie să-ți faci prieteni adevărați.
Omul de zăpadă luă beteaua și i-o puse peste gât. 
-- Uite ce bine îți stă, dacă te-ar vedea d'Artagnan ce ați mai râde.
Bianca se bosumflă, luă beteaua și i-o puse fular omului de zăpadă.
-- Bine promit, spuse ea.
Omul de zăpadă o îmbrățișă iar.
-- Ia să vedem ce ai mai învățat la școală, zi-mi repede trei capitale friguroase.
-- Ottawa, Moscova și Helsinki. Zi tu trei mării mici, continuă ea.
-- Marea Neagră, Marea Moartă și Marea Marmara, ai trei secunde să-mi spui trei vulcani activi? plusă omul de zăpadă.
-- Etna, Vezuviu și nu mai știu. Trei culori ce încep cu ”C”?
-- Crem, coacăziu și curcubeu. Auzi tu să nu ști trei vulcani. Zi-mi trei munți înalți.
-- Himalaya, Kilimanjaro și Pirinei, dar curcubeu nu e o singură culoare. Trei pietre prețioase? 
-- Diamant, rubin și ... ști că e târziu nu? hai fugi acasă. 
-- Nu știi? se hlizi fata la el.
-- Lasă că îți zic mâine, mustăcii omul de zăpadă.
-- Bine, dar o să te mai întreb eu și mâine, ai grijă.
Și cu asta Bianca își luă rămas bun de la omul de zăpadă și intră înapoi în casă, obosită și veselă.
A doua zi Bianca reveni ținând ceva ascuns la spate.
-- Am o surpriză pentru tine, spuse ea.
-- Ce ai acolo?
-- Închide ochii.
-- Nu pot să-i închid, nu am pleoape, uite îmi pun mâinile la ochii.
-- Bine, dar nu trage cu ochiul.
-- Bine bine.
Omul de zăpadă auzi ceva curgând lângă el, iar Bianca îl lăsă să se uite. Omul de zăpadă văzu răsturnată în mijlocul aleii o găleată cu nisip.
-- Nisip ca la plajă? întrebă el.
-- Da, hai mergi pe el.
-- Nu mi-ai zis că e la fel de fierbinte ca lava și că m-ar topi imediat dacă m-aș rostogoli peste el?
-- Așa e vara, dar acum e iarnă ... haide!
Și omul de zăpadă sări în nisip. 
-- Ha ha uite ce lipicios e, spuse el încântat.
-- Mama mă pune tot timpul să-l dau jos de pe mine la mare.
Omul de zăpadă începu să facă un mic castel de nisip.
-- Uite hai să-i facem niște turnuri, apucă omul de zăpadă să spună.  
-- Fă-i tu, eu o să caut niște rămurele pentru o poartă cu gratii, îi răspunse fata.
-- Să-i pui și o frunză uscată la intrare, o s-o ridicăm să nu intre străinii. 
-- Sapă-i un șanț cât îi caut eu ce îi mai trebuie, îi dădu sarcină fata.
Bianca și omul de zăpadă au continuat să se joace, împodobind castelul de nisip, iar la sfârșit omul de zăpadă desenă câteva animale lângă el ca să-l apere de copiii răi.
Câțiva bătrâni cu ferestrele spre curtea interioară se mai uitau cum se joacă Bianca însă nu băgau de seamă că se mișcă și omul de zăpadă pe acolo. Pentru ei omul de zăpadă nu părea cine știe ce așa că nu-l băgau în seamă.
Zile și săptămâni treceau iar după vijelii Bianca venea și dezgropa omul de zăpadă și castelul de nisip. De Crăciun îi făcu o barbă omului de zăpadă iar de revelion turnul de veghe, cel mai înalt punct al castelului de nisip, primi o artificie. 

Fata era întinsă pe spate făcând îngeri în zăpadă când observă cerul deosebit de negru și curat punctat de o mulțime de perle strălucitoare. Unele mai mici, altele mai mari, păreau că fac un șirag pe cer. 
-- Vezi cum vin stelele? 
-- Da, spuse omul de zăpadă, doamna cerului le poartă la bal în seara asta. 
-- Crezi că e cineva acolo pe cer?
-- Da ea are grijă de tot ce e deasupra, le poartă în nopțile senine și dansează cu ele pe cer.
-- Şi tu de unde o ști?
-- Păi ea e de când e lumea și pământul, și cred că o să fie pe cer și mult timp după ce nu o să mai fim noi. Nu prea o văd așa festiv îmbrăcată, iarna de obicei e îmbrăcată în nori groși dar acum văd că a dat jos norii și a ieșit la dans. Cred că vine primăvara.
-- Asta nu e bine, se face cald.
-- S-o fi săturat de frig și zăpadă. Cât să stai îmbrăcată în alb? și până la urmă trebuie să ne gândim și la ceilalți, copacii și urșii dorm, trebuie să se trezească și ei.  

Încetișor omul de zăpadă fu înconjurat de ghiocei și la puțin după asta căzu ultima ninsoare plăpândă de primăvară. Cu venirea primăverii omul de zăpadă se murdărise tot și fire de iarbă creșteau acum în curtea castelului. 
Într-o bună zi omul de zăpadă simții că se apropie sfârșitul și se hotărâ să-și ia rămas bun de la fetiță. El își luă unul din nasturii de pe piept și îl puse în mâna fetiței.
-- A venit și timpul meu Bianca.
-- Nu, nu poți să pleci, dacă pleci acum o să pleci de tot. Pot să-ți bag inima în congelator și o să ne vedem la anu.
-- Bianca, mi-ai promis, ești fată mare, nu mai poți să ai grijă de oameni de zăpadă, trebuie să crești mare.
-- Nu vreau, de ce să cresc?
-- Bianca vreau să mă asculți, o să fie bine, ai să vezi, o să crești, o să ai prieteni și o să uiți de mine...
-- Nu am cum să te uit, nu vreau să mai cresc.
-- E în regulă Bianca, așa trebuie să se întâmple, o să fie bine ai să vezi.
Omul de zăpadă îi zâmbi cald, iar fata izbucni în plâns și fugii în casă. Omul de zăpadă strigă după ea:
-- Pa Bianca, fi fericită, ... dacă nu e prea cald ne vedem și mâine.
 
A doua zi Bianca îl găsi pe omul de zăpadă cu un ochi căzut și o mână lipsă. 
-- Unde ție mâna, cine ți-a luat-o? Te rog vorbește-mi, îmi pare rău că am plecat ieri, nu credeam că o să se încălzească așa repede.
Bianca îi puse ochiul la loc, dar își dădu seama că omul de zăpadă era prea topit ca să-i mai răspundă. Bianca desfăcu zăpada moale din jurul inimii de gheață. Diamantul albastru ce îi dăduse viață omului de zăpadă era transparent în lumina zilei.
O scoase afară, o șterse și o privi mult timp lăsând-o să se topească în mâinile ei. O ținu în mâini până îi amorți degetele.
-- Nu vreau să te las, îi șopti inimii de gheață.
Apoi săpă cu căpușul mâinilor o groapă în mijlocul castelului de nisip și îngropă acolo ultima bucățică netopită din inima omului de zăpadă. 
-- O să mai mă joc cu tine ai să vezi, o să mai fac oameni de zăpadă cu alți copii și o să ne jucăm împreună.

English version: The snowman 
Read More »

The snowman

The cold wind stopped and let the first snow of the year settle on the ground. This first snowfall was thin and shallow, snow that would melt in your hand before you could make a snowball, but it was the first one so we have to count it.
The evening came and a second downfall doubled the first. The children began to gather it up from atop the cold cars, concrete fences and sidewalks. This was now enough to make the first snowballs of that winter. As usual the noisy kids threw the snowballs at the quiet kids and soon enough a merry good time contaminated all the youngsters in the neighborhood.
Later, after the last parents arrived home, a dutiful girl named Bianca dressed her self up in a red jacket and went outside to play. Most of the children were going back inside this late in the evening, but she didn't care, enough snow had fallen for what she really wanted ... a snowman.
Bianca had chosen the place carefully, a garden between two apartment buildings that stood back-to-back. A knee-high fence and a rust-welded gate separated the garden from the rest of the world. This place received the barest of lights from a tired sodium lamp post in the corner of the street. The place was secluded from prying eyes on the ground, but occasionally curious eyes still flowed down from the two tenements.
Bianca inspected the ground. There was plenty of space and lots of room for self-expression. Protected from the sun and the wind, the snowman would have a good life here. The girl carefully gathered the first snowball trying to make it perfectly round. From this snowball a small globe was born and then a sphere of snow that moved around and gathered up mass like a magnet.
Sticky flakes were still falling from the sky when Bianca sat down wearily next to the half-finished snowman and spoke:
"If it's going to keep snowing, tomorrow I'll get your head done. After that you'll need your eyes, your arms and a heart."

The next day, Bianca once again walked out quite late and quickly jumped the fence into the garden to complete the snowman. She stood in the shimmering glow of the street lamp shaping the snow.
She finished the snowman and almost flew back home, where she sneaked in like a mouse, making sure her parents didn't hear her. She pulled out two dried up walnut branches from behind the coat-rack in the entrance hallway, then took two shiny black stones from a pair-less shoe thrown in the back of the shoe cupboard. She put her hand on the knob of the kitchen door and gently opened it making sure it didn't do its usual crick. She entered searching for the last piece of the snowman.
With her hands full of gifts she returned to the snowman. She placed his walnut hands, fixed his eyes and with her frozen hands, caressed what looked like blue glass. Bianca opened the snowman's chest and transplanted the icy heart inside. She pressed the snow back in his chest and whispered.
"You're alive now."

On the third day coming from school, the girl glanced between the tenements. The snowman stood with a hand raised to heaven as if saying "hey". Bianca smiled, and continued running home, where she eagerly waited for her parents to come home. Once they got home Bianca headed back out to her secret garden, where the snowman greeted her once again with a trembling hand in the wind.
"How are you, I've missed you so much," said the girl, hugging him.
The snowman didn't answer.
"Why aren't you talking to me? don't be angry ... I brought you back as soon as I could, and just look at this place, the wind and the sun will never hit you".
The snowman did not look very impressed.
"Should I tell you what's been happening since we've last seen each other? I came 2nd in my class, that was last summer, then I left with mom and dad to the sea side. I made sand castles there. It's beautiful there, waves of green water, seagulls and boats float everywhere on the sea.
A faint wind carried a few words to the girl's ears.
"Well ... you did promise me some sand."
"You came back, I knew you would." Bianca hugged him, and the snowman, in turn, hugged the girl squeezing her red jacket. 
"Where have you been?"
"I was taking a nap. You've grown so big," he said.
"See this is the jacket from last year, it barely fits anymore."
"Where are the others, I haven't seen any kids here."
"I didn't make you at the playground, the kids are mean there."
"What do you mean?" the snowman asked surprised.
"They have snowball fights."
"Well, what's wrong with that?"
"They pinned me down and rubbed snow on my face, I don't want to play with them anymore."
"Bianca you shouldn't hide from your friends."
"They're not my friends anymore, I'll stay here with you and we'll play together."
"I liked it when other kids were around with their snowmen. Do you remember d'Artagnan? he had that sword carved from a fir tree and we used to fight every night."
"I don't want to play with them."
"Come on Bianca it's just snow," he tried to improve her mood, then took a handful of snow and poured it on his head.
"It's not the same, you wouldn't have liked it either."
The snowman drew a circle in the snow.
"When you were little, Bianca, you could play for hours in a circle as big as this, but now you've grown up, you shouldn't just sit around here when you can go and play all over."
Bianca began to add petals to the circle turning it into a big flower.
"You should try to get along with them," tested the snowman again.
"Boys are stupid. I'm not playing with them anymore."
"What about the girls?"
"They moved... just Anna is left and she can't come out this late."
The snowman looked around and took a piece of tinsel hanging from a tree in the garden.
"Bianca you need to make new friends, you can't just sit around and talk to a snowman until you're an old lady. You have to promise this is the last time you bring me back."
"What do you mean, you don't want to come back anymore?
"Bianca, big girls don't play with snowmen. I don't want to see you hiding from other kids.
"But I like it this way."
"No Bianca, promise me this is the last time. When spring comes you'll take the heart and you'll bury it."
"Why?" asked the girl indignant.
"You have to make real friends."
The snowman took the tinsel and placed it over her head.
"That look's good on you, if only d'Artagnan could see you now he would laugh and laugh."
Bianca took the tinsel pouting, she put it on the snowman.
"Well, ok, I promise," she said.
The snowman hugged her again.
"Now let's see what you've learned at school since I last saw you. Tell me, quickly, three cold capitals."
"Ottawa, Moscow and Helsinki. Now you tell me three small seas," she countered.
"The Black Sea, the Dead Sea and the Marmara Sea, you have three seconds to tell me three active volcanoes," continued the snowman.
"Etna, Vesuvius and ... pass. Three colors starting with the letter - r ?"
"Red, rose and rainbow. I can't believe you haven't learned three volcanoes. Tell me three high mountains."
"The Himalayas, Kilimanjaro and the Pyrenees, but rainbow isn't a color. Three precious stones?"
"Diamond, ruby and ... you know it's getting late, you better run back home."
"You don't know?" giggled the girl.
"I'll let you know tomorrow," mustered the snowman.
"Okay, but I warn you, I'll ask again." 
And with that Bianca said goodbye to the snowman and went back home, tired but happy.

The next day Bianca came back holding something behind her back.
"I have a surprise for you," she said.
"What do you have there?"
"Close your eyes."
"I can't close them, I don't have any eyelids, how about I put my hands over my eyes."
"All right, but don't cheat."
"Ok ok no cheating."
The snowman heard something being poured beside him, and Bianca let him look. The snowman saw a bucket of sand overturned in the middle of the alley.
"Sand from the beach?" he asked.
"Yeah, go ahead."
"Didn't you tell me it was hot as lava, and it would melt me if I rolled over it?"
"That's in the summer, but it's winter now ... Go on!"
And the snowman jumped on the sand.
"Oh, look at that, it's sticky," he said excitedly.
"Mom always make's me wash it off."
The snowman began to make a small sand castle.
"Let's make some towers,"  said the snowman.
"You do it, I'll look for twigs for a gate," she said.
"Let's have a dry leaf at the entrance, we're going to raise it so strangers can't come in."
"Dig a trench while I'm looking for all that," she said.
Bianca and the snowman continued to play, adorning the sand castle, and at the end the snowman drew a few animals beside so it stood defended from bad children.
Some old timers living in the tenements with windows towards the inner courtyard sometimes watched Bianca play in the snow. They never noticed the snowman, the snowman didn't seem all that interesting so they paid no attention to him.

Days and weeks passed and after storms, Bianca came and dug out the snow man and the sand castle. For Christmas Bianca brought the snowman a plastic beard and for the New Year's Eve, the highest point of the sand castle, received a single sparkler.

The girl was laying on her back making snow angels when she saw the particularly black and clear sky dotted with lots of bright pearls. Some smaller, some bigger they all seemed to be making a necklace in the sky.
"See how the stars came out tonight?", asked the girl.
"Yes," said the snowman, "the lady of the sky is wearing them tonight."
"You think somebody's up there?"
"Yeah, she's taking care of everything up there, she wears her stars on serene nights, and spins around showing them off."
"How do you know that?"
"Well, she's been there since the earth began to have winters, and I think she is gonna be there long after we're all gone. I don't really get to see her so festively dressed, she is usually wearing thick clouds in the winter but now I see she dropped them behind and went out for a dance. Spring might be coming."
"That's not good, it's going to get warm," replied the girl worriedly.
"She's just tired of the cold and the snow. How long could you stay dressed up all in white? not to mention we have to think of the others, the trees and the bears are all sleeping, they have to wake up too.

The snowman was surrounded by snowdrops, and shortly thereafter the last snowfall of the winter fell. As the spring came, the snowman got dirty, and grass began to grow in the courtyard of the castle.
One day the snowman felt the end coming and decided to say goodbye to the little girl. He took one of the buttons on his chest and placed it in her hands.
"My time has come Bianca."
"No, you can't leave, I won't let you. I'll put your heart in the freezer and we'll see each other next year."
"Bianca, you promised me, you're a big girl now, you can't take care of me anymore, you have to grow up."
"I don't want to, why should I grow up?"
"Bianca I want you to listen, it'll be fine, you'll see, you'll grow up, you'll make friends and forget me..."
"How can I forget you, I don't want to."
"It's all right Bianca, that's how it has to be. It's gonna be fine, you'll see.
The snowman smiled warmly, and the girl burst into tears and fled home. The snowman cried out after her:
"Bye and be happy ... Bianca, if it's not too hot I'll see you again tomorrow." said the snowman considering the weather. 
The next day, Bianca found the snowman with a fallen eye and a missing hand.
"Where's your hand, who took it? Please talk to me, I'm sorry I left yesterday."
Bianca put the eye back, but the snowman was too far gone to respond. Bianca opened the soft snow around his heart. The blue diamond that had given life to the snowman was transparent in the daylight. 
She pulled it out, wiped it clean, and watched it for a long time, letting it melt in her hands. She held it until the feeling in her fingers started to fade.
"I don't want to leave you," she whispered.
Then she dug a hole in the middle of the sand castle with her numb fingers and buried the last shard of the snowman's heart.
"I'll play with you again, you'll see, I'll make snowmen with other kids, and we'll play together." 

Versiunea în română: Omul de zăpadă

Read More »