Jul 14, 2019

Pictorul

„Ești un ciudat, 
mă bucur că nu te-ai schimbat.”

În colțul camerei un homuncul cu dinți multicolori zâmbea cerului de dincolo de tavan. Homunculul privea prin tavan ca printr-un geam, iar privirea lui trecea prin 10 etaje pline de oameni. El vedea prin covoare prăfuite, prin dulapuri înalte și paturi lungi, prin curățenia de la suprafață și mizeria ascunsă. Privea limpede prin bloc ca printr-un acvariu, privea sufletele ascunse în cranii, trecând cu privirea de la un etaj la altul.
Oamenii de la primul etaj erau șchiopi și monocolori, la următorul etaj oamenii erau copii și nu înțelegeau lumea. Cu un etaj mai sus, erau câini fără stăpân ce își aduceau aminte de vremurile mai bune și tot așa până la acoperiș, unde, după ce trecu de o scăfârlie cheală ce se bronza, el văzu într-un final cerul. 
— Ce ai la gură?
O voce feminină i se adresă maldărului de țesături și țesuturi nețesălate din colțul camerei. Prezența feminină își făcuse apariția într-un mod cu totul neașteptat, pe ușă. Creatura tremură la auzul vocii și-și retrase privirea din pereți, transformându-se într-un jumătar, o jumătate de om, pentru ai răspunde. 
— E albastru, îi răspunse cu o voce neexersată. Simțea nevoia să-și dreagă gâtul, dar se abținu, prea multe sunete l-ar fi dat de gol. 
— Albastru de la ce? întrebă suspicioasă femeia pe care homunculul o recunoscu ca jumătatea lui mai bună. Ea se uita la el ca și cum ar fi meritat niște răspunsuri.
— De la coacăze și afine, de la albăstrele, de la tristețe... de la tuburile astea, recunoscu într-un final când nu mai era altceva de zis.
Creaturii îi crescuseră degete și arăta spre un colț unde erau adunate diverse tuburi stoarse. Femeia nu își putea da seama dacă erau mai multe ca de obicei. 
— Ce ai făcut? întrebă ea neliniștită. 
Homunculul o privi ușor amuzat, vedea creaturi micuțe adunându-se pe fruntea ei, ele munceau de zor pentru a-i crea o expresie de îngrijorare. Toată munca lor pulsa pe sub pielea ei subțire. Ridurile se adunau la marginea ochilor precum o furtună. Homunculul reformat spre umanitate reveni la constituția de pictor. Ea îl trăgea înapoi din sminteală și sălbăticiune. 
Pictorul își aduse aminte cât de mult îi plăcea să o vadă supărată. Îi stătea mai bine supărată, fața ei prindea vigoare, o suplețe deosebită. Când zâmbea i se stricau toate liniile, nimic nu mai curgea, obrajii îi deveneau bolovănoși, fața i se lărgea, iar ochii i se micșorau. Toate astea îi displăceau pictorului. Îi plăcea să o vadă supărată, dar și furioasă mergea. Era ascuțită și tăioasă la supărare, cu un zvâc ce nu o lăsa să stea locului, o frumusețe înflăcărată. Acum, însă, pe fața ei se citea îngrijorarea, expresia ei născocea sentimente confuze în el. Voia ceva de la el? Nu se făcuse înțeles?
— Am mâncat niște culori, continuă pictorul cu un zâmbet ce-i deconspira dinții colorați pestriț.
— Ai înnebunit, vino încoa, tu vorbești serios? Trebuie să te duc la spital!
— Nu, te rog, lasă-mă să mor, îi răspunse pictorul melodramatic.
Ea îl luă de subțiori și îl trase spre baie. Pictorul se lăsă tras fără să se opună. Era amuzant să fie târât și dacă s-ar fi opus, jocul ar fi încetat.
— Lasă-mă! Vreau să fiu colorat pe dinăuntru, asta înseamnă viață, încercă el să-i explice.
— Naiba știe ce e în vopselurile astea, trebuie să vomiți, mă auzi?
Îi puse capul în dreptul closetului împingându-l insistent în direcția apei. 
— Îţi bagi mâna pe gât sau ți-o bag eu!?
Pictorul înțelese că femeia nu avea nici un fel de apreciere pentru gestul său. 
— Lasă-mă în pace!
— Idiotule, vrei să mori? 
Femeia îi băgă două degete pe gât, indiferentă la opoziția lui. Pentru un moment pictorul contemplă dacă să o muște. Gândul la o asemenea enormitate îl rușină. Un sentiment profund de vinovăție îl apăsă în capul pieptului. Se hotărî să verse toată vopseaua din el în formă de scuză. 
Dădu la boboci curcubeie multicolore. Roșu, galben, albastru, verde și violet împroșcau bolul closetului iar și iar, fiecare puseu aducând o nouă compoziție. Pictorul picta, era bine, era mulțumit. Când simți că e pe sfârșite, se apăsă pe stomac pentru a stoarce și ultimele picături.
La sfârșit amândoi căzură epuizați lângă porțelanurile băii, ea lângă piciorul chiuvetei, el cu fruntea lipită de closetul rece. 
— Ești ca o floare... plăcut otrăvitoare, șopti pictorul.
— Faci și pe poetul acum? De ce mă las prostită de tine? Mă înnebunești, înțelegi!? O să ajung să-mi zbor creierii cu tine.
— Caută un perete alb și lasă un bilet cu numele operei.
— După cum vedeți creierii artistei s-au prelins într-un mod extraordinar. Această operă testamentară nu poate fi estimată, continuă ea ironic.
Pictorul privi în closet și apoi se întoarse la ea.
— Ar rămâne ceva după tine. După cum vezi, potențialul meu se duce pe apa sâmbetei.
— Și ce voiai, să te las să mori?
Pictorul nu îi răspunse, contempla tăcut evaluându-și opțiunile.
— Totul ține de audiență. Legistul care m-ar fi despicat ar fi văzut „omul colorat pe dinăuntru”. M-ar fi văzut și în vise.
— Vise cu mațe colorate... idiotule, îl împinse ea cu piciorul. 
— Mi-a scăpat ceva?
— De mine ai uitat? Eu te iubesc, asta nu contează deloc?
— Nu are legătură cu tine, eu ziceam așa... artistic. Dacă reușesc să mă întipăresc în capul cuiva cu o lucrare, atunci chiar pot spune că sunt artist. 
— Legistul de la morgă e publicul tău?
— Ai dreptate, gata, mi-a trecut. Încercam să pun ceva entuziasm înapoi în ideea asta, dar nu pot, gândacii au năpădit peste tot. Ești mulțumită acum?
— De ce ai mâncat vopselele? întrebă ea obosită.
— Voiam să simt ceva. Să fiu deprimat, melancolic, voiam ceva lung după care să tânjesc. Am început cu albastru.
— Ești nebun, nici nu mai pot să vorbesc cu tine.
— Stai! Nu trage apa, uite ce frumos arată.
— Mă întorc imediat, să nu faci vreo tâmpenie.
Stropii de vopsea se scurgeau amestecându-se între ei. Pictorul era pierdut în bolul de culori, zâmbind operei mișcătoare. Jumătatea lui mai bună se întoarse cu o sticlă de apă.
— Trebuie să-ți clătești stomacul.
— Vrei să mă seci de tot? Nu ai niciun pic de milă?
— Ori bei, ori te duc la spital!
— Nu vezi că asta e prima mea operă originală?
— Hai să luăm puțin aer. 
Cei doi se alipiră și formară un bătrân șchiop cu două capete. Bătrânul se târî până pe balcon unde se așeză domol pe podea. Cu una din guri bătrânul sugea din sticla cu apă minerală. 
— De ce mă pui să-ți fac toate astea, vrei să mă urăști? întrebă gura ei. Bea toată apa.
Gura pictorului termină ultima lingură de apă.
— Și acum? întrebă el ridicându-se de jos.
— Acum trebuie să o luăm de la capăt.
În baie un gheizer înspumat în diverse culori lovi din nou closetul.
— Apă de mare, spuse el, din asta iese Afrodita în toate tablourile.
Când termină pictorul se lăsă pe spate istovit.
— Ce gust au avut? îl întrebă ea blând.
— Mă așteptam la altceva. Albastru trebuia să fie trist și rece, dar a fost ca o înghețată de toamnă, iar albul a avut gust de mentă.
Consoarta îi ridică la ochi un tub stâlcit de pe jos.
— Albul a fost pastă de dinți, îi răspunse cu o urmă de zâmbet.
— Toate tubulețele astea arată la fel, se scuză pictorul. 
— Sper că nu mi-ai mâncat și crema de mâini. 
— Nucă de cocos, răspunse pictorul după un moment de gândire.
— O să-mi iei alta.
Pictorul își examină mâinile, îi păreau de-a dreptul umane.
— O să iau două... 



English version: The painter 

No comments :

Post a Comment