Apr 9, 2016

Inima electrică

„Ce să faci când ești singur? Când ești singur, bătrân și obosit? Când fiecare gură de aer e un fâsâit? Când îți apropii mâna de ochii și vezi că nu-i mai poți controla tremurul?” gândurile bătrânului își găseau doar ecoul în apartamentul gol.
Mâini îmbătrânite încercau să îndrepte o statuetă spre ochii bătrânului. Era statuia unui butoi răsturnat în care trăia un bărbat. Deși nu o putea vedea, bătrânul își amintea inscripția de pe soclu: „Câte din lucrurile de pe lumea asta nu îmi sunt utile”.
Bătrânul stătea singur într-un apartament învechit, cu covoare tocite de timp, scaune ce scârțâiau la orice apăsare și tablouri în ulei atârnate ușor strâmb pe pereți. Pe deoparte, o pereche de cai alergau pe un câmp verde nesfârșit, iar pe cealaltă, un băiat african îi privea zâmbitor de pe stânca lui golașă. Pe un perete lung stătea cu scânduri ușor încovoiate o bibliotecă. Pe rafturile ei se odihneau doar lucruri ce „nu fac nimic”, lucruri rare, colecționate de oameni cu bani, dar fără timp. 
Preferatul bătrânului era un glob de sticlă ce ascundea un băiat și o fată. El trebuia întors, iar copiii începeau să se joace în zăpadă. Globulețul nu ascundea nicio altă tehnologie, nu era vrun atomizator de arome sau vrun filtru de purificat aerul, era doar un obiect frumos, fără valoare.
La loc de cinste stătea și clepsidra cu nisip trandafiriu, ea nu era vrun receptor simandicos pentru comenzi vocale sau locul ascuns pentru butonul de panică, era doar lemn și sticlă. Bătrânul lua câteodată clepsidra în mână să-i simtă textura, să o mângâie ușor. O ștergea de praf cu degetele goale. 
Bătrânul le văzuse pe toate și le îndrăgise, acum însă jucăriile moderne îl enervau: prea multe fire, prea multe baterii, prea multe lucruri de reîncărcat. Bătrânul își amintea de primul lui calculator ce se putea încărca liniștit la soare, de ce nu mai făceau lucruri simple? Și unde erau promisiunile unei lumi mai bune, unde erau mașinile zburătoare, pastilele ce opresc îmbătrânirea, doctorii ce pot vindeca orice boală. „La un moment dat toate lucrurile astea păreau să fie la vârful degetelor noastre și totuși nu le-am atins niciodată”, contemplă bătrânul.
Și casa lui fusese invadată de tehnologie, fotoliul în care stătea își putea schimba forma în funcție de ocazie.
Ajuns în îmbrățișarea caldă a fotoliului comandă unui proiector de generație veche. 
— TV aprins... program știri... 
„Sinuciderile au devenit prima cauză de mortalitate în rândul minorilor.”
În aer apăru un grafic ce avea ca start anul în care se născuse bătrânul, de atunci numărul sinucigașilor crescuse vertiginos. Pe o coloană separată, apăru numărul oamenilor ce încetau să-și mai procure medicamente pentru bolile cronice, apoi cei ce refuzau transplantul de organe, toți subgrupe ale aceluiași tabel cu sinucigași.
Bătrânul făcea parte din categoria celor ce refuzaseră transplantul cu organe mutagene. Gândul că un animal cu care își împărțea ADN-ul se va naște, va trăi și va fi sacrificat pentru el, îl speria pe bătrân.
Un psiholog se ivi în mijlocul camerei și începu să explice cauzele sinuciderilor la minori. 
— TV închis!
Proptindu-și mâinile tremurânde pe genunchi împinse cu toate forțele, încercând să mai învingă încă o dată neputința. El simțea că în curând nu se va mai putea scula de unul singur. Își spuse o rugăciune surdă și se avântă cu tot ce avea în față, gândind că mai bine cade în nas decât să rămână imobilizat în fotoliu. Bătrânul știa că fotoliul ăsta moale și confortabil îl slăbea, de fiecare dată se descâlcea tot mai greu din moliciunea lui. 
Avântul însă avu succes și bătrânul înaintă cu pași nesiguri în față. Unde voia să ajungă? Într-un scurt moment de panică își ordonă gândurile. Începuse să uite... ce anume căuta el în picioare? 
Își simți inima ajutată de micul aparat din piept. Ajunsese la vârsta la care aproape fiecare bătaie era reglată de electrozii ce îi intrau în piept. „Mușchii morți” îi salvaseră viața, ei îi strângeau inima ajutând-o să bată. Bătrânul avea o mică gaură în piept prin care ieșeau firele ce se hrăneau cu energie de la sistemul extern prins sub stern. Cu timpul însă aliajul cu legături bio-polimerice nu se mai lipea de țesutul îmbătrânit din jur. Iar de fiecare dată când făcea duș bătrânul credea că își vede inima prin gaură.

Purtat în față de picioare, se regăsi în holul ce ducea afară. Bătrânul zâmbi, întotdeauna avea încredere în picioarele lui. Și de data asta îl purtaseră bine. Cu mulți ani înainte îi plăcuse să meargă cu bicicleta, dar nu ca ceilalți copii prin parc și înapoi acasă, ci departe, de fiecare dată mai departe. Simțea în picioare nevoia de a pleca la mare distanță. Pe atunci, ca și acum, nu mergea cu o țintă. Se lăsa purtat înainte, tot înainte, până când oboseala era prea mare sau drumul înapoi prea lung. În pragul ușii bătrânul își aruncă brățara de monitorizare, își luă papucii pentru afară și înviorat de aerul răcoros porni la drum. 
Ajuns afară, bătrânul continuă să meargă până ce ieși din cartier. Picioarele lui ciudat revigorate doreau să-l poarte departe. Văzu copiii ce se îmbulzeau, mergând grăbiți pe stradă, lucru pe care și el l-ar fi făcut odată. Nu își amintea să fi mers cineva mai repede ca el la servici sau să fi fost mai înfipt la trecerile de pietoni. „Alte vremuri” își spuse bătrânul, acum nu destinația era scopul, ci mersul în sine.
O tuse grea îl făcu să încetinească mersul, dar nu se opri. Continuă o tuse sâcâitoare până ce se transformă într-o „tuse sănătoasă”, o tuse ce îi curăță gâtul. Bătrânul scuipă într-o batistă mototolită și o privi, aceasta deja începuse să dizolve conținutul.
„Să ridic picioarele” își spuse bătrânul auzind iar târâitul. Pielea tălpilor era rigidă și uscată, nu se mai întindea, doar crăpa, iar durerea îl făcu pe bătrân să mai liniștească pasul.
„Nu încă” gândi el.
Își continuă drumul, lăsând trotuarul în urmă și mergând pe un acostament pe lângă șosea. Bătrânul încă nu înțelegea ce căuta aici și de ce picioarele îl purtaseră atât de departe de casă, poate prea departe.
Obosit, își aminti de fotoliul moale și agățător de acasă, asta îi curmă orice gând de întoarcere. Bătrânul simțea că asta era ultima lui șansă de a scăpa de acasă. Un ultim drum. Acum știa... știa unde vrea să ajungă... era o pădurice pe aici pe undeva. Nu mai fusese demult, multe se schimbaseră, dar pădurea trebuia să existe.
Încercând să-și ridice picioarele mai sus, bătrânul simți cum îi pleznesc genunchii așa că renunță, târâșul deveni constant. „Încă nu” șopti. Dorea să mai vadă o dată pădurea, locul unde își pierduse verile ca puștan.
Sub picioarele bătrânului, apăru iarba moale proaspătă de primăvară. Bătrânul nu-și amintea exact, iar ochii nu-l ajutau, însă picioarele păreau să știe drumul, undeva în față era codrul. Locul unde stătuse atârnat de copaci ore în șir, nesimțind foamea sau trecerea timpului.
Ajuns în gura pădurii, bătrânul își deschise cămașa, broboane de sudoare îi curgeau pe pieptul înălbit. Privi pentru ultima dată regulatorul cardiac și îl smulse cu toată forța ce o mai avea în mâini. Sistemul avea o baterie de rezervă înfiptă adânc în piept, bătrânul mai avea câteva minute până când „mușchii morți” deveneau inerți. 
Ajunsese, aici era locul unde dorea să moară, departe, cât mai departe. Se sprijini cu spatele de scoarța unui stejar ce părea să-i împărtășească vârsta. Privi cerul printre ramuri și așteptă ca inima să-i bată din nou... singură.


English version: Electric Heart

No comments :

Post a Comment