In the shell

A short winter's day, one of those days when it never brightens up properly, neither light nor dark, from morning till night only gray.

I go to work in the dark and come back in the dark. I don't mind. In a month the sun will beat on my window and wake me up before the alarm does. In two months, I'll wake up every day in a puddle of sweat choking with the heat. I don't mind dreary weather, I prefer it, as it leaves me alone. 

I reach home but before I drag myself inside, I take a look at my plants on the windowsill. They are dark green and have no flowers, at this point they look more like weeds, but I don't care. My apartment has the only bit of color in all this gray. Hmm, well that's not true, a few floors above someone is drying their undies and a handful of socks. Decolored rags flapping in the humid evening air. Feeling queasy, I get inside.

I go upstairs and turn the stove on to warm my bones a bit with the evening meal. I catch someone with the corner of my eye. A man is standing outside looking like a gopher with his neck stretched out. He's studying something, I can't figure out what. He stands in the shadows and stares intently at something then scurries away. This insignificant event would have floated away from my attention never to bother me again, but the next day while having dinner I saw him again. And the next day after that.

The sight of the curious man has become routine. Day after day, I get home, I peek out and he's there, standing in the dark, in front of the apartment building, looking at my window. He comes, takes a look and leaves. I don't know what he wants, I don't know what he's looking for, what he's inspecting, but day after day he's there, he takes his fancy and leaves.

When I come back from work, I hang around a bit to see what's so damn fascinating. Nothing. Maybe I'm looking in the wrong place.

He can't see anything inside, with the blinds drawn there's nothing to see. I give up and spend a few minutes admiring the plants on the windowsill. It's easier to get the big picture from the outside. One needs to be turned and another moved a bit to the left, but it's mostly fine. There might be room for one more.

For a moment I think, maybe that's what he's doing, coming and looking at the flowers. He could be a neighbor. Maybe he's looking at the plants and he's thinking about getting his own. He probably hates them. These thoughts pass quickly. Lonely people make up stories to keep from getting bored.

I get in the apartment, pull the blinds. I stand behind them with the light turned off and watch him through the slits as he stands there looking up. He's standing next to a lamppost that hasn't worked in the 9 years I've lived here. I can only see his outline, but he's standing there in front of my apartment in the dark looking at me. We just sit like a pair of nitwits looking at each other without seeing each other.

What does this man want from me? Should I just go downstairs, and see what he wants, what he's looking at? 

Do I sound like a crazy person? Isn't he allowed to look? It's not my street, is it? It's not like I own the building. I bet that's what he'd say to me, "Get the hell out of my face! A man can't just sit in the street for two minutes, he must be watching you?!".

Writing scenarios in your head is the ballad of the bored man. I suffer from "scenarioitis" at work and now I'm having fun with it at home, great. No point in thinking about it, I wouldn't have anything to say to the bastard anyway.

I spend some money on thicker curtains, I used to just pull the blinds, but that is not enough anymore. I bought a curtain with thick fabric to hide behind.

A morbid idea creeps into my head: "What if he’s trying to steal from me... or worse?". What if he comes around every day and checks up on me? He checks when I am home and when I'm not. Making little notes: he's late today, this is his day off.

I go to bed with that thought in my head. I wake up groggy like I heard something. I grope in the dark, reach for the door, pull the knob, but it's locked. I go back to bed, but I gotta get up again, to check if I left the window open. It's the second floor, but I still think someone could climb in. Isn’t that ridiculous?

*

If he follows me, I can follow him. As soon as I get home, I sit at the window and wait for him to come around.

He usually doesn't stay long, there are days when he just pauses a bit by the lamppost and moves on. To me, it looks like he's going to the main entrance. He could also go around the building, in the back towards the canal.

There's an encased river with putrid water in the back. He would have to swim it if he wanted to get across, the footbridge is a damn long way. People don't walk there because of the smell, but what do I know, maybe he does canal work.

If he comes into the building, he’s my neighbor. Problem is, I don't know any of them. I don't bother them, and they leave me alone, that’s fine with me. 9 years in this building and I only know the name of that finicky old lady that makes sure we all pay up the maintenance fee. Hmm, she would know him.

If he has a problem with me, he should just come and tell me! What? Do I turn on the washing machine at 5 am? Do I bang the chairs in the kitchen? Do I spill water over his windows when I water my plants? Anything? Just tell me! Eh, it doesn't matter, if he's from the building and just likes to sneer at my window, screw him. 

Ahh! But why doesn't he just come and tell me what the problem is?

Another day goes by, and I buy some drapes. They're thick, almost as thick as a blanket, the darkest ones I could find, a dark brown.

- 1 -

I come home, turn on the TV and forget for a few minutes. I allow myself to think that he didn't even come today, that it's all in my head, that I've imagined it. For a moment I believe it. I come to decide, that the man can't be down there anymore, he just can't. I peek out just a little to check, a little check can't hurt.

I reach behind the curtain, gently pull it aside and lift the slat of a blind with one finger. Slowly, imperceptibly, I lift it. I let my eyes adjust to the darkness and finally, I see him. He's dirty but his eyes shine with the low light. As I begin to see better, I realize something is wrong. He's looking at me, but he's lying on the ground. He tries to get up but can’t. He gives me a little nod and opens his mouth, I think he's trying to say something. Why is he lying on the ground? Did he faint, is he drunk? Something's wrong, something's happened, clearly, something's happened to him. Shit, this is all I needed.

Maybe he got dizzy, fell, and hurt himself. I should just let him lie there. He deserves it. I spin, I squirm, and I finally decide to get down, what if he needs an ambulance? 

- 2 -

I dress in a hurry and go down the two flights of stairs to check on the man. I feel like the steps are slipping out from under my feet. My heart beats like a drum in my ears, but I try to calm down.

I need to make a plan. First, I’ll ask him if he needs an ambulance. Maybe he had a heart attack? Well, come on, not everything requires an ambulance. Maybe he just tripped in the bloody dark. Did he twist his ankle? Maybe he just needs someone to pick him up. I can see it now, he's just some old guy from the building and I end up helping him get back to his apartment. I might even get him a glass of water. Okay, that's fine, and then I'll ask him what’s with all the rubbernecking.

Shit, he won't be in the mood for that. The man's lying on the ground, and I come in with the 3rd degree.

I get downstairs, I don't see anything. He's disappeared without a trace. It's too dark to see anything. Maybe he crawled off somewhere. I'm groping around, he can't have gone far. This is so stupid! I can't search the whole neighborhood like this.

I trip over a brick, pick it up from the ground, and casually glance toward my apartment. I freeze. Someone's in my house. He's looking through the blinds at me. The light is on, and I can make out the outline, I can see his eyes. It's the dying man. He's climbed up to my apartment and now he's staring down at me in crowning glory. This must be a joke. The scumbag tricked me, he only wanted to get me out, and I like a moron, like a dimwit, like an absolute cretin, left the door open.

I'm an idiot. A thief stalks me day after day, and I just walk out of the house and leave the door open? "But please, come in."

I should have figured it out. He knew I could see him, of course he did, and instead of busting my door like some yobo, he tried his little maneuver. And what do you know he just ran into the last imbecile on earth, and it all worked out.

- 3 -

I make a run for the apartment; in the dim light of the entrance, I can see the brick I grabbed from the ground better. It's a full brick, baked, red, and wet. It's old, you can tell it's been sitting in a sunny wall for years. Yeah, they don't make bricks like this anymore, I bet I could smash rocks with one of these. I decide to take it with me, so I'll have something to defend myself when I get upstairs.

I run up with bated breath, climbing 2-3 steps at a time just to catch the bastard.

I open the door and yell, "Get out!". Can you believe the scumbag doesn't even answer? I go in and get ready to hit him with the brick. Who the hell does he think he is, coming into my home!?

I search everywhere and again nothing, no trace. I take turns looking in the kitchen, the balcony, and the bathroom, he's gone. I look dubiously at the closets where he might be hiding, I pull them open. I open the drawer where I keep my money, it's okay. I walk around the apartment and I don't think anything's missing. If he's taken anything, it's nothing conspicuous.

Is this lunatic playing with me? Why did he come into my house? To show me he can get in? Unless...

I approach the window cautiously. I poke my head through a corner of the drape, snake-like, and as lightly as I can, I push aside a patch of curtain and fit my eye between two blades of the blind. Is he there?!

The asshole is downstairs, safe and sound. How on earth?! He sees me and raises a hand out of the gloom. The bastard! He waves at me to come down. Is he fucking kidding me?! He comes in and out of my house, and now this? Is he playing with me? Does he think I can't catch him?

How did he get past me? He didn't come up the front, that's how I got down. Either he went around and up the back stairs or climbed up the building. Ohh, he just climbed the wall to the second floor? I must be losing my mind.

The apartments are aligned along a hallway flanked at the ends by stairs. One leads to the front entrance and the other to the rear exit. I came down on the front stairs, he came up the back, that's what happened. That's okay, I can do that too. I will take the back stairs, if I catch him there, I'll smack him in the head, if I catch him outside, I'll smack him in the head. A win-win scenario. The son of a bitch won't get away.

- 4 -

Almost no one takes the back stairs. If you get out that way, you'll just find the metal carpet beater and the canal, that's it.

I go out the back, around the building, and what do you know, our man is indeed downstairs. The stinking asshole stands guarding the main exit. I can't believe it; he's waiting for me. I approach him gingerly, feeling a rush of blood go to my head. He can't hear me, at least I don't think he can, and I can only hear my heartbeat thumping in my ears. I'm 20 paces away, I swallow dryly. To get closer, I step onto the grass. Creeping, 10 steps, he's almost motionless, looking up, offering me the top of his head on a platter. He wants me to hit him on that bald spot! There's a breeze blowing from his side, and I can smell something awful, this incredible stench coming from him. Something sappy seems to ooze down his body. I feel a vein pulsing frantically on my temple. This is the moment I've been waiting for. I squeeze the brick so hard that my fingers turn white. I'm so close I can see a muscle quivering on his throat. He's about to turn!

I can't get any closer. This is it! I throw the brick at my stalker's head, and that's enough. A terrible sound. He doesn't get to turn around. He falls face down. I take a step back and feel a sort of relaxation, a softness, pass over me. I did it. The angst I felt for days is gone.

The tightness has disappeared, it’s been replaced by torpor, I feel hot, I breathe heavily, I'm suffocating. I begin to realize the enormity of what I've done. Tension gives way to trembling, I get cold and hot. I can't sit still, I'm shivering. What's next?

What if someone saw me? I am so fucked. I can't stay here. Someone will definitely see me if I stay! I back up slowly and go back the way I came, after all, no one uses the back stairs.

- 5 -

I hide in the stairwell and listen. The whole city block is dead at this hour, it's perfectly quiet. It's so quiet I can hear my breath like a blizzard coming from inside my chest. I must calm down. Strange echoes come up the unlit stairs. Each breath sticks and multiplies on the walls. I cut my breath in half and listen. No, there's no one there, I only hear myself. 

It's stupid to wait any longer, I either run back to the apartment and pray some old hag doesn't notice me, or I go back and somehow deal with the body.

One plus one makes two, I can't leave him on the street. How stupid can you be, the cops will come, idiot! Did I leave a track? Fingerprints on the brick? Shoe prints in the grass? If I leave him there, they'll come, they'll interview all the tenants, they'll investigate. They'll see what state I'm in and they'll figure it out. Even if nobody saw me, even if they have no proof, they'll still sit with me, in a dark little room, until I tell them something, and then ... everything. But if I get him out of there, no one will come, no one will call the police.

I need to get rid of the body, at least move him from the front of the building; buy myself some time.

I gather up my courage and turn back. I go out the back, creep around the building, careful to stick to the shadows. I step timidly on the ground; I can’t leave a trace. Shit, they will find something no matter what I do. I can't give them any reason to look for evidence here.

I find him face up. I foolishly think maybe he's okay, maybe I didn't hit him so hard. He looks like he's sleeping, his eyes are closed, and his face is dirty. His nose is broken, and blood is coming out of it. It takes me a moment to recognize him. In the dark, lying on the ground is a man who looks exactly like me. If I get past his general dirtiness, he could be my brother, he could be my twin. Even the clothes on his back are identical to mine. What the hell?

I try to take his head in my hands, I feel it soft where it should be hard. I feel his hair wet and greasy. His skull is crushed. The twin, the clone, whatever he is, must be dead. I don't have time to think about all this. I must get him out of here before someone sees us. I grab him by the arm as I would a drunk friend and drag him to the back of the apartment complex.

The eminent danger has passed, no one walks next to this stinking canal, but I can't leave him here. The canal is the only solution. I'll dump him in the canal and the water will do the rest.

I take him down to the river and dump him. What a surprise! The corpse drops and sits neatly on the concrete bank, with no intention of rolling down to the water. I jump after him on the slanted concrete and carry him in my arms. I carry him into the stinking water, just to be sure. I drop him down into the sludge. I hope he finds another place to rot.

I can only pray for rain. If it rains the river will swell up and take him away, if it rains it will wash away any footprints. This miserable weather will help, the important thing is that I got rid of the body. If they don't find him here, they'll have no reason to look all the way to my building. The river runs through the whole town, who would figure it came from here?

I'm in the clear. My God, did I just kill a man and drop him in the canal? Was he even a man? What a night.

- 6 -

I use the back stairs. I'm careful not to let anyone see me. I try not to attract attention. If anyone sees me like this, they'll get suspicious. It's better if no one sees me. And there's not a soul in sight, not even someone casually taking out the garbage. What a life.

I get back inside the apartment and a curious feeling comes over me. I look at the drawn curtain and head toward it. I slowly pull it closed. But I also want to check. I want to make sure I haven't accidentally left something behind, that there isn't something on the ground that could get me in trouble.

I approach the window and... I see him down there. He's looking right at me. I recognize him immediately, he's another me, another copy, but this one is fine. He lifts his head and looks at me defiantly. I back away. Nothing surprises me anymore tonight.

Of course, there are more of them, if there was one, why not more? Every person on Earth is “me” and they're all coming for a visit tonight.

I take the stairs calmly. Try to sort out my thoughts. Formulate a plan. What do I say? What do I do? Fuck the plan, I'll just talk to him. I’ll ask him nicely: What the hell do you want from me?

- 7 -

I poke my head out the building's front door but stop before the rusty hinges start their song. I poke my head out a little expecting to see the third or fourth “me” around there, but he's evaporated. They come and go like flies.

I look left and right, I see nothing. I wonder if the copy in the river has vanished as well? They don't seem to last.

I look up, at my apartment window and I see the fourth, or whatever number he is. He looks at me fearfully. I move as slowly as I can, as not to startle him. I smile and wave him down. He suddenly disappears from the window.

Okay, well, I'll wait for him, maybe he'll come down.

- 8 -

I wait and wait, and he doesn't show up. He must have disappeared up the stairs. Or maybe he went back to whatever place he came from. Either way, I'm not leaving. If I stay put, one of them will show up next to me and all this will have an explanation.

Or maybe not, why would there be an explanation? Maybe he'll come snapping his fingers and then “I” will disappear. I must at least try and talk to one of them. They're probably just as confused as I am.

I thought it was some asshole who kept coming and looking at my apartment. Was it just one guy? Was it a different guy every night? Did he vanish after he got out of my sight?

I lift my head and scan the window. If I could only ... I hear footsteps behind me; something hits me in the back of the head.

- 9 -

I fall flat on my face. I think I broke my nose. The pain wakes me up. I try to get up, but it's impossible, I've lost all strength in my arms and legs. I manage to turn over on my back. Nothing hurts, but I have a sickening feeling of vertigo. When I raise my head, I lose my sight. With every inch of altitude, my vision narrows until it disappears altogether.

I give up trying to lift my head. I'll just sit here quietly. Someone will eventually come to help me. I turn my head, and lo and behold, the brick he hit me with is sitting right next to me.

I look at it stupidly. A nauseating impulse passes over me, I feel like vomiting. Is that the same brick I hit him with? What the hell is happening? I was perfectly content with my life, with my routine. All I wanted was to be left alone.

If it's the same brick… Did I somehow manage to hit myself in the head with it? What if there are no clones, aliens, or twins, what if there’s just me? What if all those people I've been chasing were me?

Up at the window, I see one of the blinds moving. That's how it started. That idiot will see me lying down and he'll try to help. I must move. If he doesn't see me everything will be all right, none of this will matter. I try to move my legs, but it's no use, my legs don't work anymore. A paralytic numbness runs through my body. If all of this is on repeat, then the guy that finds me... will find me dead...

Oh my God, what if he wasn't dead? What if he wasn't dead when I tossed him in the river? Did I drown him?

I look up again; I see myself peeking behind the blinds. He's definitely seen me now. There's only one chance to stop all this. I suck in a breath and try to yell, but something snaps in the back of my head. Only a whisper escapes my lips, "Don't come down". The lights go out.

 

    Note:

This mystery takes place in a time loop. The story unfolds circularly as in a seashell. I have numbered the parts of the story to make it easier to follow. The story only has one character, and I will identify him by the part of the story he is in.

1 - the protagonist sees 9 lying on the ground in front of the building.

2 - the protagonist comes down the front stairs, the stranger has disappeared, but he sees 6 at the window.

3 - the protagonist finds the brick and climbs up the back stairs, he sees 7 downstairs. 7 beckons him to come down.

4 - the protagonist comes down and hits 8 in the head, then hides in the stairwell in the back.

5 - the protagonist is hiding in the stairwell at the back of the building (this is when 1 sees 9). He decides to grab 10 from in front of the building and throws him into the canal.

6 - the protagonist wet and dirty from the canal climbs back up using the back stairs. He sees 2 downstairs.

7 - the protagonist comes down the front stairs convinced he needs to talk to one of the copies. He sees 3 at the window and beckons him to come down.

8 - the protagonist waits for one of the clones to come out of the front entrance, but he is hit on the head from behind by 4. 

9 - the protagonist turns around facing upwards. He sees 1 at the window and tries to convince him not to come down.

10 - the protagonist has lost consciousness; he is carried by 5 and thrown into the canal.

PS: I adapted this mystery from an older story I wrote in high school called "The Scarlet Brick". That story ended without any explanation, so I came up with the most convoluted explanation possible for this one.

Photo by Jan Steiner
Versiunea în română: În cochilie

Read More »

În cochilie

O zi scurtă de iarnă, una din zilele alea în care nu se luminează ca lumea niciodată, nici lumină, nici întuneric, de dimineață până seară doar gri. Plec la muncă pe întuneric și mă întorc tot pe întuneric. Nu mă deranjează. Într-o lună o să-mi bată soarele în geam și o să mă trezească înainte să mă scoale ceasul. În două luni o să mă trezesc zi de zi într-un lac de apă sufocat de căldură. Vremea mohorâtă nu mă deranjează, o prefer, pentru că mă lasă în pace.
Ajung într-un final acasă, îmi privesc plăntuțele de pe pervaz. Sunt de un verde întunecat și nu au flori, seamănă mai degrabă cu niște buruieni, dar nu-mi pasă. Am singurul apartament care are ceva culoare în tot griul ăsta. Hmm, bine asta nu e adevărat, câteva etaje mai sus cineva își usucă chiloții și o mână de șosete. Zdrențe decolorate se bălăngăne în aerul umed de seară. Mi se face lehamite, intru în bloc.
Urc sus, aprind aragazul să-mi încălzesc un pic oasele în bucătărie cu masa de seară. Prind cu colțul ochiului un bărbat ce stă afară ca un popândău cu gâtul întins. Studiază ceva, nu îmi dau seama ce. Stă în umbră și se uită insistent la ceva apoi o tulește. Nu mi-ar fi rămas pe creier, dar a doua zi când mă pun la masă ridic un pic capul și îl văd iar. A treia zi la fel.
Vederea curiosului devine rutină. Zi de zi, după ce ajung acasă arunc un ochi afară și el e acolo, stă pe întuneric în fața blocului și se uită la fereastra mea. Vine se uită și pleacă. Nu știu ce vrea, nu știu ce caută, ce inspectează, dar zi de zi e acolo, își face damblaua și pleacă.
Când vin de la muncă stau și eu să văd ce e atât de interesant. Nu e nimic. Poate că nu mă uit unde trebuie.
Nu poate să vadă nimic înăuntru, cu jaluzelele trase nu e nimic de văzut. Renunț și îmi petrec câteva minute admirând plăntuțele de pe pervaz. E mai ușor să-ți faci o idee de ansamblu de afară. Una trebuie învârtită și alta pusă mai la stânga, dar, în mare, pare în regulă. Poate ar mai fi loc de încă una.
Pentru o clipă mă gândesc că asta face și el, că vine și se uită la flori. Ar putea să fie un vecin. Poate se uită la flori și se gândește să-și pună și el. Cel mai probabil le urăște. Închipuirile astea trec repede, e ca o joacă a creierașelor plictisite. Oamenii singuri inventează povești să nu se plictisească.
Ajung în casă, trag jaluzelele. Mă așez în spatele lor cu lumina stinsă și îl urmăresc printre crăpături cum stă acolo și privește în sus. Stă lângă un stâlp de iluminat care nu a mers de 9 ani de zile, de când m-am mutat aici. Nu-i văd decât conturul, dar stă acolo, în fața blocului, în beznă și se uită la mine. Stăm ca doi proști și ne uităm unul la altul fără să ne vedem.
Ce vrea omul ăsta de la mine? Ar trebui să cobor pur și simplu, să văd ce vrea, la ce se uită?
Zici că sunt nebun. Nu are voie omul să se uite? E strada mea? Blocu’ lu’ mama? Pun pariu că asta mi-ar zice „Du-te, domne, de aici și lasă-mă în pace, nu mai poate omul să se odihnească două minute pe stradă că te urmărește pe tine!?”.
Scenarita e balada omului plictisit. Sufăr de scenarită la muncă și acum mă distrez cu ea și acasă, minunat. Nu are rost să mă mai gândesc, oricum nu aș avea ce să-i zic nenorocitului.
Am dat bani și pe niște perdele mai groase, de obicei trăgeam jaluzelele și gata, dar acum nu mai e suficient. Am cumpărat o perdea cu țesătură deasă după care să mă ascund mai bine.
Mi se înfiripă în cap o idee bolnăvicioasă: „Dacă vrea să mă fure sau... mai rău?”. Dacă vine în fiecare zi să mă verifice? Se uită când sunt și când nu sunt. Își notează: azi a întârziat, ieri a fost liber de la muncă.
Mă culc cu gândul ăsta în cap. Mă trezesc buimac, parcă am auzit ceva. Bâjbâi pe întuneric, ajung la ușă, trag de clanță, dar e închisă. Mă întorc în pat, dar trebuie să mă ridic din nou să verific dacă am lăsat geamul deschis. Stau la etajul doi, dar cineva ar putea urca, nu? Nu e ridicol?
*
Dacă el mă urmărește pot să-l urmăresc și eu. Cum ajung acasă mă pun la geam și îl aștept să vină. De obicei nu stă mult, sunt zile când doar se poticnește un pic lângă lampadar și pleacă mai departe. De la mine pare că se duce la intrarea principală. Ar putea să o ia și printre blocuri, să se ducă în spate la canal.
E un râu încastrat cu o apă puturoasă în spate. Ar trebui să o ia înot dacă vrea să treacă mai departe, podul pietonal e la mama naibii. Oamenii nu trec pe acolo din cauza mirosului, dar ce știu eu, poate omul are treabă la canal.
Dacă intră în bloc, mi-e vecin, numai că eu nu cunosc vreunul. Eu nu-i bag în seamă, ei mă lasă în pace, mie îmi convine. 9 ani în blocul ăsta și nu știu cum o cheamă decât pe sclifosita aia care are grijă să plătească toată lumea întreținerea. Hmm, ea l-ar ști.
Dacă are vreo problemă să vină să-mi spună! Să-mi spună că pornesc mașina de spălat la 5 dimineața, să-mi spună că trăncănesc scaunele în bucătărie, să-mi spună că-i zoiesc geamurile cu apa de la flori, orice, doar să-mi spună. Ehh, nu contează, dacă e din bloc și se zgâiește la mine, să se ducă dracu. Dar să vină să-mi spună care e problema.
Mai trece o zi și îmi iau și draperi. Sunt groase, aproape cât o pătură, cele mai întunecate din câte am găsit, un maroniu întunecat.

- 1 -

Vin acasă, dau drumul la TV și uit pentru câteva minute de omul ce mă pândește. Îmi permit să cred că azi nu a venit, că e totul în capul meu, că mi-am imaginat. Pentru o clipă, chiar cred că totul a fost în capul meu. Ajung să hotărăsc, de la mine putere, că omul nu mai poate să fie jos, nu are cum. Decid să scot un ochi, câtuși de puțin, ca să verific, nu are cum să strice o mică verificare.
Mă bag după draperie, dau ușor perdeaua la o parte și ridic cu un deget încet, milimetric, paleta unei jaluzele. Îmi las ochii să se obișnuiască cu întunericul și, într-un sfârșit, îl văd. E murdar și doar ochii îi strălucesc în întuneric. Cu cât încep să văd mai bine îmi dau seama că ceva e în neregulă. Mă privește, dar e întins pe jos. Încearcă să se ridice, dar renunță. Îmi face un mic semn cu capul, și-a deschis gura, cred că zice ceva. De ce stă întins pe jos? E bolnav, e beat? Ceva are, a pățit ceva, clar a pățit ceva. Rahat, numai asta nu-mi mai trebuia.
Poate i s-a făcut rău, a căzut și s-a lovit. Ar trebui să-l las să zacă acolo. Așa ar merita. Mă învârt, mă coiesc, mă ia mama dracu și mă hotărăsc într-un final să cobor, poate trebuie să chem o ambulanță.

- 2 -

Mă îmbrac în grabă și cobor cele două etaje să văd ce are omul. Am impresia că îmi fug treptele de sub picioare. Îmi bate inima în urechi ca o tobă, dar încerc să mă calmez.
Trebuie să-mi fac un plan. Mai întâi să-l întreb dacă vrea o ambulanță. Un infarct? Hai că nu sunt chiar toate de ambulanță. Poate s-o fi împiedicat în bezna asta nenorocită. Și-a sucit piciorul? Poate omu’ are doar nevoie să-l ridice cineva de jos. Parcă văd că e un moș oarecare din bloc și ajung să-l duc în casă și să-i dau un pahar cu apă. Bine, nu-i bai, o să am ocazia să-l întreb la ce tot se benoclează.
Rahat, doar de asta nu o să aibă chef. Omu stă să moară și vin eu să-l trag de limbă.
Ajung jos, nu văd pe nimeni. A dispărut fără urmă. E prea întuneric să văd ceva. Poate s-a târât pe undeva. Orbecăiesc pe jos, nu poate să se fi dus prea departe. Cât de stupid!? Nu pot să iau la pipăit tot cartierul.
Mă împiedic de o cărămidă, o iau de jos și întâmplător arunc o privire spre apartamentul meu. Înlemnesc. Cineva e la mine în casă. Se uită printre jaluzele la mine. Lumina este aprinsă și reușesc să-i deslușesc conturul, îi văd ochii. E muribundul ce stătea întins pe jos. A urcat la mine în apartament și culmea căcări, stă cu ochii beliți la mine. Asta trebuie să fie o glumă proastă. Jegul s-a dat lovit doar ca să-mi intre în casă și eu ca un dobitoc, ca un bezmetic, ca un cretin, am lăsat ușa deschisă.
Sunt un idiot. Un hoț mă pândește zi de zi și eu cobor din casă și îi las ușa deschisă? „Dar te rog, poftim!”.
Trebuia să mă prind. Și-a dat seama că îl văd, normal că și-a dat seama, și în loc să-mi spargă ușa ca ultimul hoț a încercat o manevră. A dat de ultimul bou de pe pământ și i-a ieșit.

- 3 -

Dau să fug în bloc, în lumina chioară de la intrare văd mai bine cărămida pe care am apucat-o de jos. E o cărămidă plină, coaptă, roșie și umedă. E veche, se vede că a stat mulți ani într-un perete însorit. Da, nu se mai fac cărămizi de felul ăsta, pun pariu că aș putea sfărâma și pietre cu așa ceva. Mă hotărăsc să o iau cu mine, să am cu ce să mă apăr când ajung sus.
Alerg cu suflarea tăiată, halesc câte 2-3 trepte odată numai și numai să-l prind pe nenorocit.
Deschid ușa și urlu „Ieși afară!”. Jegul nu zice nimic. Intru și mă pregătesc să-i dau una în cap. Cine dracu se crede, să-mi intre în casă!?
Caut peste tot și iar nimic, nicio urmă. Mă uit pe rând în bucătărie, în balcon și în baie, a dispărut. Privesc dubios dulapurile unde s-ar putea ascunde, le iau pe toate la rând. Deschid sertarul unde îmi țin banii, e în regulă. Dau o tură prin casă, dar nu cred că mi-a dispărut nimic. Dacă mi-a luat ceva, nu e nimic evident.
Nebunul se joacă cu mine? Mi-a arătat că poate să-mi intre în casă și s-a mulțumit cu atât. Dacă nu cumva...
Mă apropii precaut de geam. Îmi bag capul printr-un colț al draperiei, ca un șarpe și dau cât de ușor pot un petic de perdea la o parte. Îmi potrivesc ochiul printre două palete de jaluzea. E acolo?!
Jegul este acum jos, bine mersi. Cum pizda mă-sii?! Mă vede și ridică o mână din penumbră. Cârnatul, îmi face semn să cobor. Își bate joc de mine?! Intră și iese de la mine din casă după cum vrea mușchii lui? Se joacă cu mine. Crede că nu pot să-l prind.
Cum a trecut pe lângă mine? Nu a luat-o prin față, că pe acolo am coborât eu. Ori a luat-o pe lângă bloc și a urcat pe scările din spate, ori a escaladat blocul? Până la etajul doi? Cred că îmi pierd mințile.
Apartamentele din bloc sunt aliniate pe un hol lung flancat la capete de scări. Unele duc la ieșirea din față și celelalte la ieșirea din spate. Eu prin față el prin spate, aia s-a întâmplat. Nu-i bai, pot și eu să fac asta. O iau pe scările din spate, dacă dau de el pe scări e bine, îi dau în cap, dacă îl prind jos, e iarăși bine, îi dau în cap. Nenorocitul nu mai scapă.

- 4 -

De obicei, nu e nimeni pe scările din spate. Nu ai unde să te duci dacă ieși pe acolo, e doar bătătorul de covoare și canalul.
Ies prin spate, ocolesc blocul și ce să vezi, omul nostru este într-adevăr jos. Soiosul împuțit stă și păzește ieșirea principală. Nici nu îmi vine să cred, mă așteaptă bine mersi. Mă apropii de el tiptil, simt cum îmi urcă un val de sânge în cap. Nu mă aude, nu cred că mă aude, eu îmi mai aud doar bătăile inimii în urechi. Sunt la 20 de pași distanță, înghit în sec. Ca să mă apropii mai mult, trec pe iarbă. Tiptil, 10 pași, e aproape nemișcat, se uită în sus, îmi oferă creștetul capului pe tavă, vrea să-l lovesc în chelie. Bate un vânt din partea lui și simt un miros groaznic, o putoare incredibilă ce vine din el. Ceva slinos pare să-i curgă pe tot corpul. Simt o venă pulsându-mi frenetic pe tâmplă. E momentul pe care îl așteptam. Strâng cărămida atât de tare că mi-au albit degetele. Sunt atât de aproape că văd cum îi tremură un mușchi pe gât, vrea să se întoarcă!
Nu mai pot să mă apropii. Acum e momentul! Arunc cărămida spre capul urmăritorului, nu mai apucă să se întoarcă. E suficient. Un sunet groaznic. Cade cu fața la pământ. Fac un pas în spate, mă retrag și simt cum trece peste mine un fel de relaxare, o moleșeală. Am scăpat. Angoasa pe care am simțit-o zile în șir a dispărut.
Încordarea a fost înlocuită de o toropeală, îmi e cald, respir greu, mă sufoc. Realizez enormitatea a ceea ce am făcut. Din încordare o dau în tremurat, mă ia ba cu rece, ba cu cald. Nu mai pot să stau locului, tremur. Ce urmează?
Dacă m-a văzut cineva, am dat de dracu. Nu mai pot să stau aici. Dacă mai stau cineva cu siguranță să mă vadă. Dau înapoi ușor, mă hotărăsc să o iau înapoi pe unde am venit, până la urmă nimeni nu folosește scările din spate.

- 5 -

Mă ascund în casa scării și ascult. Tot blocul e mort la ora asta, e liniște. E atât de tăcut că îmi aud respirația ca o vijelie venită din piept. Trebuie să încerc să mă calmez. Vin ecouri bizare de pe scările neumblate. Fiecare respirație se lipește și se multiplică pe pereți. Îmi tai respirația la jumate, ascult. Nu, nu e nimeni, aud doar zgomotele făcute de mine.
Este o prostie să mai aștept, fie mă reped spre apartament și mă rog să nu mă bage în seamă vreo babă chioară, fie mă întorc și rezolv cumva cu mortul.
Unu și cu unu fac doi, nu pot să-l las în stradă. Cât de tâmpit poți fi, o să vină poliția, boule! Am lăsat vreo urmă? Amprente pe cărămidă? Urme de pantofi prin iarbă? Dacă îl las acolo, o să vină, o să discute cu noi, o să investigheze. O să vadă în ce stare mă aflu și o să-și dea seama. Chiar dacă nu m-a văzut nimeni, chiar dacă nu au nicio dovadă, tot o să stea cu mine, acolo, într-o cămăruță întunecată, până le spun ceva și apoi... tot. Dacă îl iau de acolo nu o să vină nimeni, nu o să sune nimeni la poliție.
Trebuie să scap de mort, măcar să-l iau din fața blocului, să câștig niște timp.
Îmi iau inima în dinți și mă întorc. Ies prin spate, mă strecor pe lângă bloc, am grijă să stau în cele mai întunecate umbre. Pășesc timid pe pământ, sunt conștient că nu trebuie să las urme. Rahat, de găsit urme o să găsească indiferent ce fac, trebuie să nu le dau motive să le caute.
Îl găsesc cu fața în sus. Mă gândesc prostește că poate nu a pățit nimic, poate nu l-am lovit atât de tare. Pare că doarme, are ochii închiși și e murdar pe față. Are nasul rupt și îi curge sânge din nas, din cauza asta îmi ia ceva timp să-l recunosc. În beznă, întins pe jos stă un om care îmi seamănă la perfecție. Dacă trec peste murdăria lui generală ar putea să-mi fie frate, ar putea să-mi fie geamăn. Până și hainele de pe el sunt identice cu ale mele. Cum dracu!?
Încerc să-i iau capul în mână, îl simt moale acolo unde ar trebui să fie tare. Îi simt părul ud și slinos. Craniul este zdrobit. Geamănul, clona, orice ar fi, trebuie să fie mort. Nu am timp să mă gândesc la tot ce înseamnă asta. Trebuie să-l iau de aici, până nu ne vede cineva. Îl iau ca pe un prieten beat și îl târăsc până în spatele blocului.
Pericolul eminent a trecut, nu trece nici naiba pe lângă canalul ăsta împuțit, dar nu pot să-l las aici. Canalul este singura soluție. Îl arunc în canal și de acolo are apa grijă de el.
Îl duc până la râul încastrat și-l arunc. Ce să vezi, surpriză! Mortul pică și stă bine mersi pe malul de beton, fără nicio intenție să se rostogolească până în apă. Sar după el pe betonul înclinat și îl port în brațe. Intru cu el în apa puturoasă ca să fiu sigur. Îl las jos în mâl, dar sper să-și găsească alt loc unde să putrezească.
Pot doar să mă rog la ploaie. Dacă plouă râul o să se umfle și o să-l ia de aici, dacă plouă să spele urmele de pe trotuar. Vremea asta mizerabilă o să mă ajute, important e că am scăpat de cadavru. Dacă nu-l găsesc aici nu o să aibă motive să se uite tocmai la blocul meu. Râul trece prin tot orașul, cine să-și dea seama de unde a venit?
Cred că am scăpat. O Doamne, chiar am ucis un om și l-am aruncat în canal? Oare chiar era om? Să se termine odată noaptea asta.

- 6 -

Urc pe scările din spate. Am grijă să nu mă vadă nimeni, să nu atrag atenția, dacă mă vede cineva în halul ăsta o să intre la bănuieli. Mai bine să nu mă vadă nimeni.
Și nu e nimeni, nici măcar cineva să-și ducă gunoiul la gheenă. Ce noroc, ce viață.
Mă cuprinde un presentiment ciudat. Privesc perdeaua trasă și mă îndrept spre ea. Am grijă să o trag la loc încet. Dar vreau să și verific. Vreau să fiu sigur că nu am lăsat din greșeală ceva în spate, să nu fie ceva pe jos care să mă bage în belele.
Mă apropii de geam și... e acolo jos. Iar de data asta se uită fix la mine. Îl recunosc imediat, e încă un eu, încă o copie. Își ridică capul și se uită sfidător la mine. Mă retrag. Nu mă mai surprinde nimic în seara asta.
Normal că sunt mai mulți, dacă a fost unul, de ce să nu fie mai mulți. Toți oamenii de pe Pământ sunt „eu” și au venit să mă vadă în seara asta.
O iau pe scări calm, încerc să-mi ordonez ideile în cap. Să-mi formulez un plan. Ce să-i zic? Mama naibii de plan, o să vorbesc cu el și atât. O să-l întreb frumușel ce naiba vrea de la mine.

- 7 -

Scot capul pe ușa blocului, dar mă opresc înainte ca balamalele alea ruginite să-și înceapă cântecul. Scot capul câtuși de puțin afară, așteptându-mă să-l văd acolo pe al treilea sau al patrulea, dar s-a evaporat. Apar și dispar ăștia ca muștele.
Mă uit în stânga și în dreapta, nu văd nimic. Mă întreb dacă și copia din râu s-a evaporat? Nu par să stea locului.
Ridic privirea, la geamul apartamentului meu îl văd pe al patrulea sau al oricâtelea o fi. Mă privește fricos. Mă mișc cât pot de încet, să nu-l sperii. Îi zâmbesc și îi fac semn să coboare. Dispare dintr-odată de la geam.
Ok, bun, îl aștept, poate coboară.

- 8 -

Stau aștept și aștept și nu mai apare. O fi dispărut pe scări. S-o fi reîntors de unde a venit. Indiferent, nu mai plec de aici. Dacă nu mă mișc o să apară unul din ei lângă mine și toate astea o să aibă o explicație.
Sau poate că nu, de ce ar avea vreo explicație? Poate o să vină, o să pocnească din degete și atunci o să dispar eu. Trebuie măcar să încerc să vorbesc cu unul. Probabil și ei sunt la fel de confuzi ca mine.
Eu credeam că e un singur dobitoc care vine și se uită la mine la apartament. A fost doar unul sau a fost în fiecare noapte câte unul? Câți au venit s-au uitat și au dispărut până să dea colțul?
Ridic capul și mă uit iar la geam. Dacă reușesc... aud pași în spate, ceva mă lovește în ceafă.

- 9 -

Cad în nas. Cred că l-am rupt. Durerea asta mă trezește. Încerc să mă ridic, dar este imposibil mi-am pierdut toată puterea din mâini și din picioare. Reușesc să mă întorc pe spate. Nu mă doare nimic, dar am o senzație bolnăvicioasă de vertij. Când îmi ridic capul îmi pierd vederea. Cu fiecare centimetru de altitudine vederea mi se îngustează până dispare cu totul.
Renunț să-mi mai ridic capul. O să stau aici liniștit. O să vină până la urmă cineva să mă ajute. Îmi întorc capul și ce să vezi, lângă mine stă bine mersi cărămida cu care m-a lovit în cap.
O privesc tâmp. Un fior bolnăvicios trece peste mine, îmi vine să vomit. E aceeași cărămidă cu care l-am lovit eu pe ăla? Cum dracu mi se întâmplă mie asta. Eu voiam doar ca lucrurile să stea la locul lor, muncă, acasă, somn, muncă, acasă, somn, eram perfect mulțumit cu rutina.
Dacă e aceeași cărămidă... cum necum, am reușit să-mi dau singur în cap cu ea. Dacă nu sunt clone, extratereștri sau gemeni? Dacă tot timpul am fost doar eu? Dacă toți ăștia pe care i-am urmărit am fost eu?
Sus la fereastră văd cum se mișcă o jaluzea. Așa început! Idiotul o să mă vadă întins aici și o să coboare să mă ajute. Trebuie să mă dau la o parte. Dacă nu mă vede totul o să fie bine. Încerc să-mi mișc picioarele, dar degeaba, picioarele nu răspund la comenzi. O amorțeală paralitică îmi curge prin corp. Dacă lucrurile se repetă, o să crăp până vine idiotul ăla să mă... Era mort când l-am dus la canal? O Doamne, dacă nu era mort? Dacă l-am înecat?
Mă uit iar sus, văd cum se foiește în spatele jaluzelelor. Acum m-a văzut sigur. Nu am decât o singură șansă să mai opresc toate astea. Trag aer în piept și încerc să urlu, însă ceva îmi trosnește în ceafă. Pe gură îmi mai ies doar două șoapte „Nu coborî”.

- 10 -

Lumina se stinge.

Notă:

Acest mister are loc într-o buclă temporală. Povestea se desfășoară circular ca într-o cochilie de melc. Am numerotat părțile poveștii pentru a fi mai ușor de urmărit. Povestea are un singur personaj și-l voi identifica după partea de poveste în care se află.

1 - personajul îl vede pe 9 întins pe jos în fața blocului.
2 - personajul coboară pe scările din față, străinul a dispărut, dar îl vede pe 6 la fereastră.
3 - personajul găsește cărămida și urcă sus pe scările din spate, ajuns sus îl vede pe 7 jos. 7 îi face semn să coboare.
4 - personajul coboară și îl lovește pe 8 în cap și se ascunde în casa scării din spatele blocului.
5 - personajul stă ascuns în casa scării din spatele blocului (acesta este momentul când 1 îl vede pe 9). Se hotărăște să-l ia pe 10 din fața blocului și îl aruncă în canal.
6 - personajul ud și murdar de la canal urcă sus pe scările din spate. Îl vede jos pe 2.
7 - personajul coboară convins că trebuie să vorbească cu una din copii. Îl vede pe 3 la geam și îi face semn să coboare.
8 - personajul așteaptă una din clone să iasă pe intrarea principală, dar este lovit în cap pe la spate de 4.
9 - personajul se întoarce cu fața în sus. Îl vede pe 1 la geam și încearcă să-i spună să nu coboare.
10 - personajul și-a pierdut cunoștința, el este purtat de 5 și aruncat în canal.

Fotografie de Jan Steiner
English version: In the shell

Read More »

Dacă vine vara

Un puști cu buze albastre îi zâmbea prin viscol. Furtuna vuia incredibil prin pădure luptându-se cu copacii și puștiul ăsta apărut de nicăieri era în fața lui și îi arăta ceva. Vârfurile degetelor lui erau negre și lipicioase, iar cu două dintre ele arăta înapoi spre ceva. Bărbatul se întoarse să vadă, iar printr-o spărtură de vânt observă o colibă din piatră. Stătea acolo mică, pătrățoasă, cu o singură ferestruică și obloanele trase, înfruntând vremea de secole.
În lipsa unei poteci orice refugiu era imposibil de găsit, iar noaptea asta se transformase pentru drumeț într-o peripeție unde protagonistul devine un exemplu din care învață ceilalți. Drumețul însă nu intrase în panică, el își continuase meticulos căutările și în lipsa potecii. Mergea în față cu pași experimentați, când alții ar fi dat înapoi. Drumețul avea o misiune, iar vremea rea nu îl cârmuia înapoi spre siguranța potecii, dimpotrivă. El își căuta prietenii, pierduți pe munte, departe de poteci, în adâncul umbros al pădurii. Fusese la câțiva pași de cabană și o ratase, dar norocul fusese de partea lui.  
Puștiul stătea în mijlocul vijeliei cu un tricou rupt peste burtă tremurând din toate încheieturile. Drumețul îl apucă pe băiat de mână și îl târî în cabană. Băiatul izbucnii într-un plâns cu istericale încercând să se elibereze, însă nimic nu-l încetini pe drumeț, el îl trase pe băiat ușor și sigur înăuntru.
— Mihai? Erai în spatele nostru? Se auzi dinăuntru.
Drumețul își ridică privirea și chiar în fața lui stătea motivul aventurii sale. Cei doi prieteni ai săi, Iulian și Andreea, dați dispăruți, ședeau acum bine mersi privindu-l amuzați și ușor confuzi. Aveau privirea aia de „ce coincidență că te găsim aici”. Mihai îi privea nesigur, i se părea că vede un miraj. Existau miraje în zăpadă? Cabana fusese un noroc chior, dar să-i găsească pe ei înăuntru era de-a dreptul miraculos.
— L-am găsit pe ăsta mic afară, puneți o haină pe el.
La vederea copilului Andreea își dădu geaca jos și sări să-l ajute.
— De unde l-ai agățat? întrebă Iulian.
— Era afară, lângă cabană.
— Pe vremea asta?
— Da, uită-te și tu ce dezbrăcat e.
Mihai era vizibil obosit, răsuflând cu greu după fiecare replică.
— Eu unul mă bucur că am dat de refugiul ăsta, îți dai seama ce noapte am fi avut dacă nu-l găseam, se învioșă Iulian.
— Și unde ați fost? Vă caută lumea de două zile.
— Două zile? Hai că exagerezi, am luat-o un pic în față azi-dimineață. Am ajuns pe Viforița înaintea voastră, atâta tot.
— Și de întors, de ce nu v-ați mai întors?
— Am coborât pe cealaltă creastă, nu ne-o fi văzut nimeni.
— Bine bine, dar asta a fost acu două zile.
— Ce tot zici? Ne-am rătăcit un pic și am ajuns aici. Care e problema? Auzi tu două zile? Azi, omule, azi am fost pe vârf.
Mihai tresări de frig și se întoarse împrejur cu un presentiment ciudat. Cabana avea o singură cameră împărțită după întrebuințări, fiecărui perete îi era atribuit un scop. Peretele ce purta ușa de la intrare avea în dreapta o măsuță cu două tacâmuri și o strachină ce o anunța ca masă de bucătărie. La ea avea loc o singură persoană. În stânga uși era un cuier din lemn alb ce părea țintuit în podea de propriile lui rădăcini. Pe peretele din dreapta, cum intrai, stătea soba, iar lângă ea patul acoperit cu o cuvertură simplă de un gri spălăcit. Pe peretele opus sobei era o masă de lucru cu unelte de șlefuit și migălit în lemn. Masa purta urmele unor abuzuri fiind teșită și scobită de lovituri neîndemânatice. Micuța cabană avea doar două scaune fiecare păzindu-și locul în fața meselor.
Andreea puse o haină pe băiat și îl trase lângă ea, unde el amorți de tot.
— Ia zi, puiule, ce cauți aici?
Băiatul, în stare de șoc, rămase mut. Mihai se căută în rucsac după o lanternă.
— O pun afară, dacă mai vine cineva o să dea de noi.
Mihai ieși iar în vijelie cu lanterna scoasă și o coardă pregătită. Zăpada îi prindea picioarele ca într-o capcană. Înaltă de doar o palmă zăpada părea că i se lipește de picioare și îl trage înapoi făcându-l să se miște precaut. „Mi-ar plăcea să dau de un eschimos să-l întreb ce nume mai are și zăpada asta mocirloasă” gândi Mihai în timp ce se agăță de un copac. Prinse lanterna de o creangă la un cap. Vântul părea că o smucește în toate direcțiile așa că Mihai o petrecu și la celălalt cap în speranța că nu o să fie luată pe sus și aruncată în mijlocul pădurii. Vântul părea că se întețește cu fiecare secundă petrecută în lupta cu craca. Crivățul îl tăia pe față cu lame de gheață, statul afară începuse să doară. Își acoperi fața și porni înapoi, orbecăind spre cabană.
Deschise ușa și auzi o înjurătură din partea lui Iulian.
— Ce s-a întâmplat?
— Cineva se ține de glume, spuse Iulian sugându-și arătătorul și degetul mare. Încercam să fac focul și chibritul ăsta... uită-te și tu, mi-a ars în mână ca o artificie.
Iulian luă următorul băț și îl propti pe fâșia abrazivă, apoi îi dădu un bobârnac în sobă. Acesta se aprinse în aer și căzu peste câteva hârtii îngălbenite din sobă unde începu să ardă intempestiv. Iulian închise gura de fontă a sobei.
— Ce ți-am zis eu, glume proaste.
— Da, mai știu eu. E bine totuși că v-am găsit. Cum e băiatul?
— A adormit, îi răspunse Andreea.
— Data viitoare când plecați prin pădure lăsați vorbă să știe și alții, își controlă Mihai tonul încercând să nu-l deranjeze pe copil.
— Eu chiar nu văd care e problema.
— Inconștienți, murmură Mihai. S-au pierdut mulți pe muntele ăsta. Ar fi bine să fim mai precauți.
Andreea îl puse pe băiat lângă sobă și începu să-i frece mâinile și picioarele. Îi șterse degetele, dar ele rămaseră negre.
— Ce e? să nu fie..., lăsă Mihai întrebarea în aer amintindu-și de vântul tăios de afară.
— Nu cred, îi răspunse Andreea luând mâinile copilului și lipindu-și-le de propriul obraz. Sunt calde, zâmbi ea. Cred că sunt doar pătate.
— Fragi și mure pe vremea asta? se amuză Iulian.
Copilul era alb la față ca o fantomă și adormise cu gura deschisă. Între buzele vinete până și dinții băiatului păreau să aibă o tentă albăstruie.
— Am penicilină cu mine dacă are nevoie, Mihai se întoarse să caute în rucsac.
Andreea își trase mâna de pe fruntea băiatului și îi făcu semn că nu.
Iulian se zgâia afară pe ferăstruia cabanei.
— Uită-te și tu ce s-a luminat, trebuie să fie mai devreme decât credeam. Aveți un ceas?
Mihai își scoase telefonul, acesta clipi „baterie descărcată” și își dădu duhul. Andreea își încercă și ea telefonul.
— E mort.
— De la frig, dădu din umeri Iulian. Așa ne-a făcut și aparatul foto când am ajuns sus.
După câteva clipe de tăcere Andreea luă cele două scaune și le puse în continuarea patului încropind un loc de dormit pentru toți patru.
— Ar trebui să ne culcăm, spuse ea. Mâine la prima oră trebuie să-l ducem înapoi pe ăsta micu.
Tolăniți de-a latul patului cu picioarele întinse pe scaune, îmbrăcați din cap până în picioare, cei trei își închiseră ochii și se alăturară băiatului într-un somn fără vise.
*
Era întuneric și rece când se trezi Mihai. Focul părea să se fi stins de mult și poziția în care adormise îl strâmbase în neom. Își trosni oasele încercând să le rearanjeze. Una peste alta era bine odihnit. Luă un ibric atârnat într-un cui și ieși cât se poate de tăcut să adune vreascuri pentru foc. Îi lăsă pe ceilalți să doarmă.
— Psst neața, o mângâie ușor Iulian pe Andreea.
Cu părul vâlvoi Andreea se șterse la ochi și îi răspunse cu un căscat.
— Îl trezim și pe Dinte albastru? întrebă el.
Copilul dormea între ei cu un zâmbet pe gură. Pielea băiatului își recăpătase paloarea, dar dinții își păstrau o tentă albăstruie.
— Mai lasă-l. Andreea îi puse ușor mâna pe frunte. E bine. Trebuie doar să vedem cu ce îl îmbrăcăm când îl luăm de aici.
— Îi dau eu geaca și mă învelesc cu pătura asta. Nu oi murii până dăm iar de oameni.
Mihai intră înapoi în cabană cu un ibric plin de zăpadă într-o mână și un braț de crengi în cealaltă. Avea o grimasă ciudată pe față. Pe jumătate încruntat și pe cealaltă jumătate constipat, arăta caraghios de grav. Îi privi pe fiecare în parte căutându-i din cap până în picioare. Puse ibricul cu zăpadă lângă sobă și lăsă vreascurile jos scoțând din buzunar o bucată de fier ruginit.
— Se petrece ceva foarte ciudat aici, spuse el.
— Ce s-a întâmplat?
— Asta e lanterna mea.
— Cum să fie lanterna ta?
— Am legat-o de scorușul ăla de afară. E lanterna mea.
Iulian se apropie și privi lanterna ruginită bocnă ca pe un animal rănit.  
— Ești sigur?
— Am legat-o cu mâna mea.  
— Și a ruginit în halul ăsta peste noapte?
— Da, cât am dormit.
— Hai că asta e tare, ce chinezărie o mai fi și asta.
Iulian îi luă lanterna din mână.
— Asta nu e nici măcar partea cea mai ciudată. Cât am fost afară să adun lemnele astea ... am văzut soarele răsărind de două ori.
— Ce ai zis că ai văzut? Cum?
— Nu știu cum.
— Adică s-a răzgândit? Poate nu și-a luat tot ce-i trebuia cu el și s-a întors.
— Nu e de glumă, dacă așteptăm ... cred că o să se întâmple iar.
Iulian se așeză pe un scaun studiind lanterna, iar în spatele lui se înseră și apoi se întunecă de-a binelea, lăsându-i muți.
Andreea se apropie de Mihai și îl întrebă șoptit.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că a mai trecut o zi, spuse Mihai privind consternat afară.
— Cum adică a mai trecut o zi? Abia ne-am sculat, acum cât? Un sfert de oră? Și gata a mai trecut o zi? se rățoi Iulian la ei.
— Lanterna aia a stat afară săptămâni întregi, poate chiar luni de zile...
— Ce tâmpenie, spuse Iulian în timp ce se repezi pe ușă afară.
— Iuli, nu!
Atât reuși să spună Andreea și Iulian era deja afară. Cei doi îl priveau din pragul ușii.
— Nu e nimic, s-a înnorat atâta tot. Mihai tată ai prins o boală din aia cum îi zice ... „febra de cabană”, iar tu, dragă, ai luat-o de la el. Asta e o nebunie, din aia, care se ia. O zi în natură și gata v-ați pierdut amândoi mințile. Ce naiba vă uitați așa la mine? A început să-mi crească barba sau ceva? Hai, pe bune, nu e nimic.
Andreea i se alătură privind în jur. Nimic neobișnuit pe lângă cabană. Mihai privea cerul închegat de nori. Dintr-odată norii se dizolvară dezvăluind un cer negru.
— Uite Iulian, stele.
— Ce fac ...
— Se învârt în jurul stelei polare.
— Atât de repede? continuă Iulian cu gura căscată.
— Înăuntru! ordonă Andreea.
Cei trei intrară și Andreea plesni ușa, punându-și corpul greutate în fața oricărui pericol ce ar fi încercat să intre.
— Suntem bine aici? Ce se întâmplă afară?
— Nu știu, îi răspunse Mihai. Trebuie să mă gândesc...
Iulian băgă două degete în buzunar și își scoase cutia de chibrituri „Bean & Sons - Garantate să se aprindă chiar și după câteva săptămâni în condiții de umezeală”. Garanția era scrisă pe pachet mai mare decât numele firmei. Iulian scoase unul dintre chibriturile de drumeție și îl lipi de fâșia abrazivă.
— Timpul de afară e clar futut, dar dacă și timpul de aici e la fel de futut? și spunând asta dădu un bobârnac chibritului peste lemnele din sobă.
Lemnele se transformară instant în torțe ca apoi să înceapă să mocnească în jar. Mihai privi stupefiat cum focul topea lemnele în jar.
— Trebuie să-l trezim pe băiat și să plecăm. Acum!
— Puiule scoală, trebuie să mergem, se repezi Andreea.
Copilul fu luat pe sus și îmbrăcat. Mihai își luă rucsacul strângându-i cingătorile aproape de trup. Iulian își trase cuvertura peste umeri, iar Mihai i-o legă la mijloc. Copilul încercă să se opună în toată vâltoarea.
— Nu vreau afară, nu mai vreau afară, reuși să spună el speriat.
— Nu avem de ales puștiu, dacă nu plecăm acum s-ar putea să nu mai plecăm niciodată, îl repezi Iulian.
— Suntem gata? haide... nu mai... dă-l în mă-sa de foc, spuse Mihai.
Iulian aruncă o privire afară pe ferăstruia de deasupra mesei de lucru și se opri în loc. Înghiți în sec încercând să-și găsească cuvintele.
— Prea târziu, spuse el într-un final.
În fața cabanei, zăpada părea să iasă din pământ. Ea creștea inundând pădurea. Val după val, tot mai sus, până la genunchi, apoi până la șolduri, tot mai sus fără oprire. Cabana se scufunda într-o mare albă ce înspuma toți copacii val după val.
După câteva clipe de încordare Mihai își lăsă rucsacul de pe umeri și se dezumflă ca un balon. Iulian se așeză stupefiat pe scaun și privi spectacolul de afară.
— Nu mai plecăm? întrebă Andreea.
— Ne-ar îngropa de vi, îi răspunse privind în gol Mihai.
— Dacă ne grăbeam..., începu Andreea.
— Dacă ne grăbeam acum am fi fost înghețată pe băț, i-o tăie Iulian.
Mihai resetat la o stare anterioară evita să se mai uite afară. Verifică soba cu o mână dezvelită de mănușă și se hotărî să se dezbrace. Cotrobăi adânc în rucsac și scoase o conservă de carne și câteva plicuri de cafea instant. Luă ibricul cu zăpadă și îl privi uimit cum începu să bolborosească cu apă fiartă în câteva secunde. Turnă cafeaua în apă și contemplă soarta conservei. O desfăcu și avu grijă să o atingă de sobă doar o clipă. Le făcu semn celorlalți să se apropie. Cotrobăi și după o bucată de pâine, dar Andreea îl opri.
— Stai că avem noi ceva, și scoase din rucsacul ei patru biscuiți negri, afânați, groși cât un deget.
Mihai luă ceva ce părea a fi piftie de porc și o întinse pe fiecare biscuit în proporții egale. Andreea găsi câteva căni metalice lustruite în dulapul de sub masa de bucătărie și le șterse de praf.
— Îi pun și lui? întrebă ea înclinându-și capul spre băiat.
— Dă-i, merită după ziua asta.
Copilul căscă ochii la cafea și dădu din cap în semn că vrea și el. Iulian nu-și putea trage ochii de la spectacolul de afară, iar Andreea îi aduse un biscuite să-l mănânce la geam.
— Ce se întâmplă afară? întrebă ea.
— Ninge, punctă Iulian. Așa arată când ninge.
Își mâncară biscuiții domol, mestecând pe deplin fiecare mușcătură. Mâncarea asta era ultimul lucru normal de care se puteau bucura. Afară se lumină. Acum dansul dunelor de zăpadă era pe deplin vizibil.
— Săru-mâna pentru haleală, spuse Iulian, apoi privind-o pe Andreea continuă melancolic. Ți minte că ziceam că o să ne iubim până la adânci bătrâneți? Nu o să avem prea mult de așteptat.
Andreea își privi mâinile, își numără ridurile și cutele din piele, luă în seamă locurile pe unde îi ieșeau venele la suprafață. Chiar și cu toată paranoia, tot nu îi păreau îmbătrânite. Până la urmă cine se uită atât de atent la propriile mâini, poate erau schimbate, poate că nu. Nu și le simțea schimbate în vrun fel. „Unghiile, da, unghiile au rămas la fel. Nu ar fi trebuit să crească?”, gândi ea.
— Timpul pare să curgă mai repede pe lângă noi. Nu cred că îmbătrânim noi, e posibil să îmbătrânească toți ceilalți, concluzionă Mihai.
— Nu ai de unde să ști, până nu plecăm de aici ... Iulian lăsă fraza neterminată fără să aștepte vrun răspuns.
Se liniștiseră, primul impus de fugă trecuse. Cabana îi proteja, erau în siguranță. Stăteau tăcuți și gânditori rumegând problema evadării. Ascultau sunetele de afară încercând să priceapă ceva din ele. Priveau în jur căutând o explicație. Își agățau ochii de fiecare detaliu, examinau uneltele, scaunele, cuierul straniu. Căutau butonul ce ar fi oprit toată nebunia. Iulian începu să pipăie uneltele de cioplit, tije ascuțite de metal ce nu își dezvăluiau scopul unui profan.
După ce luase toată camera la puricat, acum Mihai îl studia pe băiat. Andreea se apropie de copil.
— Îmi spui și mie cum te cheamă?
Băiatul tăcu.
— Eu sunt Andreea, el e Mihai și la geam stă Iuli.
— Petru, șopti el.
— Ce nume serios ai Petru. De ce ești îmbrăcat așa subțire? încercă Mihai.
Cafeaua curmă un pic timiditatea copilului.
— Nu știu, se fâstâci el.
— Mai ți minte cum ai ajuns aici?
— Am venit... am venit cu părinții în excursie.
— Și ce s-a întâmplat cu ei?
— M-am pierdut de ei.
Copilul dorea să plângă, dar Mihai îl privea fără compătimire, nu era loc de plâns în discuția asta și el se abținu.
— I-am tot căutat, dar nu i-am găsit.
— Cât crezi că ar putea să meargă un copil prin munții ăștia? își reîntoarse atenția spre ei Iulian.
— Am mers mult de tot, îi reproșă copilul. Am obosit și am adormit pe niște crengi, dar nu era frig. Când m-am dat jos s-a rupt, iar copilul trase de tricou ca drept dovadă.
— Nu-i nimic, se coase. La cabană cum ai ajuns?
— Nu știu, s-a făcut dintr-odată frig, m-am speriat și am început să alerg... așa am găsit-o.
— Și atunci m-ai văzut pe mine? continuă Mihai.
— Aha.
Mihai zâmbi și îl mângâie pe copil.
— Bine, Petruț, am înțeles.
Mihai privi afară și apoi privi înapoi la băiat. O idee îi înmugurii în cap, o posibilă scăpare din încurcătură.
— Petre al nostru s-a pierdut în pădure când încă era cald.
— La cum e îmbrăcat, cred și eu.
— Și nu a stat prea mult afară, nu avea cum. Pentru el iarna a aterizat ieri sau alaltăieri. Vremea asta nu era prognozată nici când am plecat noi pe munte.
— Așa e la munte, dar naiba știe cum s-or învârti lucrurile în colțul ăsta de rai, dădu din umeri Iulian.
— Nu cred că lucrurile se învârt atât de diferit. Se mișcă mai repede, dar în rest totul e la fel. Stelele sunt pe cer, vremea se schimbă și anotimpurile curg. Nu ar trebui să ne grăbim. Dacă așteptăm liniștiți două trei zile o să plecăm de aici pe timp de vară.
— Timpul zboară, dar cel mai bine ar fi să nu ne grăbim, contemplă Andreea.
— Ironia sorții, dar are dreptate, încuviință Iulian. Iulian îşi termină cafeaua şi continuă voios. Așa scăpăm de aici.
*
— Poți să-ți imaginezi cum o să se uite ăștia la noi când o să ne întoarcem? Ne-a mâncat pământul câteva luni de zile, dar suntem bine. Și copilul? Păi am găsit un copil în pădure.
Petru se bosumflă într-un colț, avea privirea unui copil care făcuse o boacănă și-și aștepta părinți să vină să-l ia acasă. Andreea îl întoarse spre ea.
— Nu e vina ta, Petruț, sunt sigură că părinții tăi o să fie fericiți să te vadă indiferent când ne întoarcem.
Petru nu părea foarte convins.
— Crezi că lumea știe de locul ăsta? Continuă Iulian.
Mihai învârti un deget în aer.
— Cineva a știut, îi răspunse el. Cineva a construit cabana asta și nu au fost extratereștri.
— Poate e un refugiu, interveni Andreea.
— Un refugiu pentru rătăciți ca noi?
— Poate pentru oamenii locului. Cineva a stat și a trăit pe aici. Uite-te la masa ai de bucătărie, uită-te la masa aia de lucru.
— S-au ascuns aici, completă Mihai.
— De cine să se ascundă? întrebă Iulian.
— Știu și eu, de problemele lor. Cât de vechi sunt lucrurile astea? Poate invadau rușii sau francezii sau nemții.
— Sau tătarii, continuă Iulian.
Cei trei zâmbiră.
— Ce nu înțeleg eu este, cum ar putea cineva trăi aici? întrebă Iulian.
— E simplu, plantezi roșii azi și le culegi mâine, explică Andreea.
— Și când pleci să iei ulei de la magazin te trezești că ăia au mașini zburătoare, completă Iulian.
— Poate ar fi mai bine să ne ținem gura. Să lăsăm locul ăsta ascuns.
— Ți-e frică că se întorc tătarii? îl luă peste picior Iulian.
— Nu, mă gândeam că poate ar fi mai bine să ținem locul ăsta doar pentru noi.
Iulian dădu un bobârnac unui alambic şi ascultă țiuitul straniu pe care acesta îl produse.
— Oricum nu ne-ar crede nimeni.
— Și acum? Ce facem? întrebă Andreea.
— Acum așteptăm să vedem dacă vine vara.

Fotografie de Polina Barinova @LOOP12098
English version: If summer comes

Read More »

If summer comes

A boy with blue lips was smiling at him through the blizzard. The storm roared through the woods, fighting with the trees, and this kid showed up out of nowhere and was in front of him pointing at something. The tips of his fingers were black and sticky, and with two of them, he was guiding him back. The man turned to look, and through a break in the wind, he noticed a stone hut. It sat there small, square, with a single window and drawn shutters, facing the weather for centuries.

In the absence of a path, any refuge was impossible to find, and tonight the hike had turned into an adventure where the protagonist becomes an example from which others can learn. However, the traveler did not panic, he meticulously continued his search even in the absence of a footpath. Where others would have turned around, he was walking forward with experienced steps. The traveler was on a mission, and the bad weather did not steer him back to the safety of the path, on the contrary. He was looking for his friends, lost in the mountains, far from any track, in the dark depths of the forest. He had been a few steps from the cabin and had missed it, but luck had been on his side.

The kid was sitting in the middle of the storm with a torn T-shirt over his stomach, shaking from every joint. The traveler grabbed the boy's hand and dragged him into the cabin. The boy burst into tears trying to free himself, but nothing slowed the traveler, he pulled the boy firmly and safely inside.

"Michael? Is that you? Were you behind us?" he heard this from inside.

The traveler looked up and right in front of his eyes was the reason for this whole adventure. His two friends, Julian and Andrea, who had disappeared, were now well and good, looking at him amused and slightly puzzled. They had that look of  "what a coincidence to find you here". Michael looked at them uncertainly, they seemed to him like a mirage. Was there such a thing as a snow mirage? The cabin had been a fortune, but to discover them inside was truly miraculous.

"I found the little one outside, put a coat on him."

At the sight of the child, Andrea took off her jacket and jumped to help.

"Where did you find him?" Julian asked.

"He was outside by the cabin."

"In this weather?"

"Yea, just look at the way he's dressed."

Michael was visibly tired, breathing heavily after each reply.

"I'm glad we came across this shelter, can you imagine trying to pass the night in this weather," Julian mused contentedly.

"And where exactly have you two been? We've been looking for you for the past two days."

"Two days? Come on, you're exaggerating, we got a little ahead of you guys this morning. We climbed the Furor before you did, that's all."

"And why didn't you come back?"

"We went down the other ridge, maybe no one saw us."

"But that was two days ago."

"What are you even trying to say? We got a little lost and ended up here. What's the problem? Why do you keep saying two days? Today man, we reached the peak today."

A chill passed through Michael and he turned around with a strange presentiment. The cabin had a single room divided according to use, each wall was assigned a purpose. The wall that carried the front door had on the right a small table with cutlery for two and a bowl that announced it as a kitchen table. There was room for one person to sit. To the left of the door was a wooden hanger, made from a single white tree, that seemed rooted to the floor. On the right wall, as you entered, sat the stove, and next to it the bed was covered with a simple blanket of faded gray. On the wall opposite the stove was a workbench with grinding and carving tools for wood. The table bore the marks of abuse, being chamfered and hollowed out by clumsy blows. The little cabin had only two chairs, each guarding its place in front of the tables.

Andrea put her coat on the boy and pulled him next to her, where he was completely numb.

"Honey, what were you doing all the way up here?"

The boy, in shock, remained silent. Michael was looking in his backpack for a flashlight.

"I'll hang it outside, if anyone else comes looking, they will find us."

Michael went out in the storm again with his flashlight and a cord ready. The snow caught his feet like a trap. At only 4 inches, the snow seemed to cling to his legs and pull him back, making him move cautiously. "I would like to find an Eskimo and ask him what the hell they call this swampy snow," Michael thought as he clung to a tree. He secured the flashlight on a branch at one end. The wind seemed to be pulling on it in all directions, so Michael roped it tight on the other end, hoping it wouldn't be picked up and thrown in the middle of the forest. The wind seemed to intensify with every second spent fighting the branch. The howling wind was cutting his face with blades of ice, just sitting outside began to hurt. He covered his face and walked back blindly to the cabin.

He opened the door and heard Julian cursing.

"What happened?"

"Someone's pranking me," Julian said, sucking on his forefinger and thumb. "I was trying to light a fire and this match ... look, it went off in my hand like a firecracker.

Julian took the next match and propped it on the abrasive strip, then flung it with a flick into the stove. It ignited in the air and fell over a few yellowed papers where it began to burn tempestuously. Julian closed the stove's cast iron mouth.

"What did I tell you, someone's idea for a joke."

"You are the one to talk. At least I found you. How's the boy?"

"He fell asleep," Andrea replied.

"The next time you two wander into the woods, let someone else know, ok?" Michael controlled his tone, trying not to disturb the child.

"I really don't see what the problem is."

"Reckless," Michael murmured, "People get lost on this mountain all the time. We'd better be more careful."

Andrea put the boy by the stove and began rubbing his hands and feet. She wiped his fingers, but they remained black.

"What is that? that can't be ...", but Michael stopped, remembering the sharp wind outside.

"I don't think so," Andrea replied, taking the child's hands and pressing them to her own cheek. "They're warm", she smiled. "I think they're just stained."

"Strawberries and blackberries in this weather?" Julian mused.

The child was white as a ghost and had fallen asleep with his mouth open. Between the eggplant-shaded lips, even the boy's teeth seemed to have a bluish tinge.

"I have penicillin with me if he needs it", Michael turned to search in his backpack.

Andrea pulled her hand from the boy's forehead and motioned a "no".

Julian was staring out of the cabin through the small window.

"It's clearing up outside, it must be earlier than I thought. Do you have a watch?"

Michael took out his phone, it blinked "low battery" and turned black. Andrea tried her phone.

"It's dead."

"It's the cold," Julian shrugged. "That happened to the camera, while we were up there."

After a few moments of silence, Andrea took the two chairs and placed them next to the bed, fashioning a place for all four of them to sleep.

"We should try to rest," she said. "We have to get the little one back home tomorrow morning."

Lying on the side of the bed with their legs outstretched on the chairs, dressed from head to toe, the three closed their eyes and joined the boy in a dreamless sleep.

***

It was dark and cold when Michael woke up. The fire seemed to have been extinguished for a long time, and the position in which he slept had turned him crooked. He cracked his bones trying to rearrange himself proper. All in all, he was well-rested. He took a kettle hanging from a nail and went out as quietly as possible to gather firewood. He let the others sleep.

"Psst morning", Julian gently stroked Andrea.

With her tousled hair, Andrea wiped her eyes and answered with a yawn.

"Should we wake up Blue Tooth?" he asked.

The child slept between them with a smile on his face. The boy's skin had regained its pallor, but his teeth retained a bluish tinge.

"Give him some time". Andrea put her hand lightly on his forehead. "It's fine. We just have to figure out what to put on him when we get out of here."

"I'll give him my jacket and wrap myself with the blanket. I'll be fine until we get back to civilization," Julian assured her.

Michael entered the cabin with a kettle full of snow in one hand and a load of branches in the other. He had a strange grimace on his face, half frowning, half constipated, he looked ridiculously serious. Michael scanned them from head to toe. He set the kettle and the wood next to the stove and took a piece of rusty iron out of his pocket.

"There is something very strange going on here," he said.

"What?"

"This is my flashlight."

"How can that be your flashlight?

"I tied it to that mountain-ash just outside. It IS my flashlight."

Julian approached and gingerly inspected the rusty flashlight.

"Are you sure?"

"I tied it with my own hand."

"And it rusted, just like that, overnight?"

"Yes, while we slept."

"That's just great, what type of Chinese crap is this?"

Julian took the flashlight from his hand.

"That's not even the weirdest part. While I was out gathering wood ... I saw the sunrise twice.

"You saw what? How?"

"I don't know how."

"You mean the sun changed its mind? Maybe it forgot something and went back to get it."

"It's not a joke, if we wait ... I think it will happen again."

Julian sat down on a chair studying the flashlight. At his back, the day turned to twilight, and then tonight. Andrea approached Michael and asked him in a whisper.

"What does this mean?"

"It means another day has passed," Michael said looking outside unnerved.

"What do you mean another day has passed? We just got up. How long now? Fifteen minutes? and it's already the next day?" Julian mocked them.

"That flashlight has been outside for weeks, maybe even months ..."

"That's nonsense," Julian said as he hurried out the door.

"Jules noo", that's all Andrea managed to say, but Julian was already out.

The two looked at him from the doorway.

"It's nothing, it's just cloudy. Michael buddy, I think you got that disease, what's it called ... "cabin fever". And you, dear, you got it from him. It's that type of crazy you can catch. Just one day in the wilderness and you've both lost your minds. What the hell are you looking at me like that for? Did my beard start to grow or something? Come on, really, it's nothing.

Andrea joined him looking around. There was nothing unusual around the cabin. Michael was looking at the cloudy sky. Suddenly the clouds dissolved, revealing the black heavens.

"Look, Julian, stars."

"What are they doing ..."

"Revolving around the Northern Star."

"They can't be moving that fast" Julian continued aghast.

"Inside!" Andrea ordered.

The three of them entered and Andrea slammed the door, putting her body in front of the entrance.

"Are we ok in here? What's going on outside?"

"I don't know," Michael replied. "I need time to think. Let me think ..."

Julian put two fingers in his pocket and took out a matchbox "Bean & Sons - Guaranteed to light up even after weeks in humid conditions". The guarantee was written, on the package, larger than the company name. Julian took out one of the camping matches and pressed it to the abrasive strip.

"Time outside is clearly fucked up, let's see if it's equally fucked up inside, and saying this he struck the match over the wood in the stove.

The wood instantly turned into torches and then began to glow like embers. Michael looked bewildered at the speed and violence of the fire.

"We need to wake the kid and leave. Now!"

"Boy, we have to go," Andrea snapped.

Andrea picked up the boy and dressed him. Michael took his backpack, tightening the belts close to his body. Julian pulled the blanket over his shoulders, while Michael tied it around his waist. The child tried to resist but to no avail.

"I don't want to go out, I don't want to go out anymore," he managed to say.

"We don't have a choice kid, if we don't leave now, we may never leave," Julian insisted.

"Are we ready? Come on ... don't ... leave the damn fire," Michael said.

Julian glanced out through the small window above the working desk and stopped. He swallowed hard trying to find his words.

"Too late," he said at last.

In front of the cabin, the snow seemed to come out of the ground. It grew flooding the forest. Wave after wave, higher and higher, up to the knees, then up to the hips, higher and higher without stopping. The cabin sank into a white sea that frothed all the trees wave after wave.

After a few tense moments, Michael dropped his backpack from his shoulders and deflated. Julian fell into a chair and sat in amazement watching the show outside.

"Aren't we going to leave?" Andrea asked.

"It would bury us alive" replied Michael, staring blankly.

"If we had been faster..." Andrea began.

"If we had been faster, we would have ended up as Popsicles", Julian cut her off.

Michael reset to a previous state avoided looking outside. He checked the stove with his unmittened hand and decided to undress. He rummaged deep in his backpack and pulled out a can of meat and a few single-serving instant coffee packets. He picked up the kettle with snow and watched in amazement as it began to bubble with boiling water in a matter of seconds. He poured the coffee into the water and contemplated the fate of the can. He unwrapped the branded paper and made sure it touched the stove for just a moment. After that, he motioned for the others to approach. Michael was searching for a piece of bread when Andrea stopped him.

"Wait, we might have something", she took out four black biscuits as thick as a finger from her backpack.

Michael took something resembling cooked meat and spread it on each biscuit in equal proportions. Andrea found some polished metal cups in the cupboard under the kitchen table and dusted them off.

"Should I give him some?" She asked, tilting her head toward the boy.

"Yeah, he deserves some too."

The child gaped at the coffee and nodded. Julian couldn't take his eyes off the snow. Andrea brought him a biscuit to eat at the window.

"What's going on outside?" she asked.

"It's snowing," Julian said. "That's what it looks like when it snows."

They ate their biscuits softly, letting each bite last as long as possible. Their food was the only normal thing around them. Morning came once again outside and now the dance of the snow dunes was fully visible.

"Thanks for the grub", Julian said, then, looking at Andrea, he continued. "Remember when we said we would get old and fat together? One of those things might come sooner than you think."

Andrea looked at her hands, counted the cuts and wrinkles in her skin, and considered the places where her veins came to the surface. Even with all the paranoia, they still looked fine. But who really looks that closely at their own hands, maybe they were changed, maybe not. They didn't feel any different. "The nails, yes ... shouldn't they have grown?", she thought.

"Time seems to pass us by. I don't think we're aging, but possibly everyone else is", Michael supposed.

"You have no way of knowing until we get out of here ..." Julian reckoned without waiting for an answer.

They calmed down, the first instinct to flee had passed. The cabin was protecting them, they were safe inside. They were silent, thoughtful, and pondered the issue of escape. Sitting still, they listened to the sounds from outside trying to understand them. They looked around for an explanation and hung their eyes on every detail, the tools, the chairs, the stove, the strange coat hanger. They were looking for a button that would stop all of this. Julian began to feel the carving tools, sharp metal rods that did not reveal their purpose to a layman.

After investigating the whole room, Michael was now studying the boy. Andrea approached the child.

"Can you tell me your name?"

The boy was silent.

"I'm Andrea, he's Michael and that's Jules by the window."

"Peter", he whispered.

"What a serious name you have Peter. Can you tell me why you're dressed like that?" Michael tried.

The coffee helped the child's shyness, he was eager to talk.

"I don't know," he snapped.

"Do you remember how you got here?"

"I came ... I came with my parents on a trip."

"What happened to them?"

"I got lost... I don't know."

Peter wanted to start crying, but Michael looked at him unemotionally, there was no place for crying in this discussion, so he refrained.

"I kept looking for them, but I didn't find them, I lost them ..."

"He couldn't have gone that far on these slopes." Julian turned his attention back towards them.

"I walked for a long time," the child reproached him. "I got tired, I fell asleep, but it wasn't cold. When I got up, it got ripped," and the child pulled on his T-shirt as proof.

"It's okay, we can patch that up. How did you get to the cabin?"

"It got cold, I was frightened, I was running ... and then I found it."

"That's when you saw me?" Michael continued.

"Aha".

Michael smiled and patted the child.

"Okay Peter, I understand".

Michael looked outside and then looked back at the boy. An idea sprouted in his head, a possible exit.

"Pete here got lost in the woods when it was still warm."

"I would think so, the way he's dressed."

"And he didn't stay out for too long, he couldn't have. For him, winter landed just yesterday. This weather wasn't even in the forecast when we went climbing this damn mountain."

"That's usual mountain weather for ya, but who knows how things work in this little corner of heaven," Julian shrugged.

"I don't think things work that differently. Things move faster, yes, but otherwise everything is the same. The stars are in the sky, the weather is changing and the seasons are flowing. We shouldn't hurry, if we wait quietly for two or three days, we will leave this place in the summer.

"Time flies and the best thing to do is not to hurry", contemplated Andrea.

"Oh the irony, but I think he's right," Julian agreed finishing his coffee and continued cheerfully, "that's our way out".

***

"Can you imagine the look on their faces when we get back? What are we going to tell them? Oh, the ground ate us up for a few months, but we're fine. And the boy? Well, we found a boy in the woods", Julian was amusing himself.

Peter was sitting in a corner, looking morose and wanting his parents to come and pick him up. Andrea turned him toward her.

"It's not your fault Peter, I'm sure your parents will be very happy to see you no matter when we come back."

Peter didn't seem very convinced.

"Do you think people know about this place?" Julian continued.

Michael spun a finger in the air.

"Someone knew," he replied, "Someone built this cabin, and it wasn't aliens."

"Maybe it's a refuge," Andrea said.

"A refuge for strays like us?"

"Maybe for the locals. Someone spent a lot of time here. I think someone lived here. Look at the kitchen, look at that workbench."

"Maybe they hid here," Michael added.

"Hid from what?" Julian asked.

"I don't know, their problems. How old are these things? Maybe the russians were invading, or the french, or the germans.

"What about the Mongols" Julian continued, as the three of them smiled, "I can't quite figure out, how can anyone live here?" 

"It's simple, you plant your tomatoes today and pick them tomorrow," explained Andrea.

"And when you finally go pick up some vegetable oil from the store, you'll find people driving flying cars," Julian added.

"We shouldn't tell anybody, we should leave this place hidden."

"You think the mongols will be making a comeback?" Julian was pulling his leg now.

"No, not that, I was thinking maybe we keep this place for ourselves."

Julian flicked a copper still and listened to the strange high-pitched ringing it produced.

"Nobody would believe us anyway."

"And now? What are we going to do now?" Andrea asked.

"Now we wait and see if summer comes." 

Photo by Polina Barinova @LOOP12098
Versiunea în română: Daca vine vara

Read More »