Nov 8, 2021

Dacă vine vara

Un puști cu buze albastre îi zâmbea prin viscol. Furtuna vuia incredibil prin pădure luptându-se cu copacii și puștiul ăsta apărut de nicăieri era în fața lui și îi arăta ceva. Vârfurile degetelor lui erau negre și lipicioase, iar cu două dintre ele arăta înapoi spre ceva. Bărbatul se întoarse să vadă, iar printr-o spărtură de vânt observă o colibă din piatră. Stătea acolo mică, pătrățoasă, cu o singură ferestruică și obloanele trase, înfruntând vremea de secole.

În lipsa unei poteci orice refugiu era imposibil de găsit, iar noaptea asta se transformase pentru drumeț într-o peripeție unde protagonistul devine un exemplu din care învață ceilalți. Drumețul însă nu intrase în panică, el își continuase meticulos căutările și în lipsa potecii. Mergea în față cu pași experimentați, când alții ar fi dat înapoi. Drumețul avea o misiune, iar vremea rea nu îl cârmuia înapoi spre siguranța potecii, dimpotrivă. El își căuta prietenii, pierduți pe munte, departe de poteci în adâncul umbros al pădurii. Fusese la câțiva pași de cabană și o ratase, dar norocul fusese de partea lui.  

Puștiul stătea în mijlocul vijeliei cu un tricou rupt peste burtă tremurând din toate încheieturile. Drumețul îl apucă pe băiat de mână și îl târî în cabană. Băiatul izbucnii într-un plâns cu istericale încercând să se elibereze, însă nimic nu-l încetini pe drumeț, el îl trase pe băiat ușor și sigur înauntru.

— Mihai? Erai în spatele nostru? Se auzi dinăuntru.

Drumețul își ridică privirea și chiar în fața lui stătea motivul aventurii sale. Cei doi prieteni ai săi, Iulian și Andreea, dați dispăruți, ședeau acum bine mersi privindu-l amuzați și ușor confuzi. Aveau privirea aia de „ce coincidență că te găsim aici”. Mihai îi privea nesigur, i se părea că vede un miraj. Existau miraje în zăpadă? Cabana fusese un noroc chior, dar să-i găsească pe ei înauntru era de-a dreptul miraculos.

— L-am găsit pe ăsta mic afară, puneți o haină pe el.

La vederea copilului Andreea își dădu geaca jos și sări să-l ajute.

— De unde l-ai agățat? întrebă Iulian.

— Era afară, lângă cabană. 

— Pe vremea asta?

— Da, uită-te și tu ce dezbrăcat e. 

Mihai era vizibil obosit, răsuflând cu greu după fiecare replică. 

— Eu unul mă bucur că am dat de refugiul ăsta, îți dai seama ce noapte am fi avut dacă nu-l găseam, se învioșă Iulian.

— Și unde ați fost? Vă caută lumea de două zile.

— Două zile? Hai că exagerezi, am luat-o un pic în față azi-dimineață. Am ajuns pe Viforița înaintea voastră, atâta tot. 

— Și de întors, de ce nu v-ați mai întors?

— Am coborât pe cealaltă creastă, nu ne-o fi văzut nimeni. 

— Bine, dar asta a fost acu două zile.

— Ce tot zici? Ne-am rătăcit un pic și am ajuns aici. Care e problema? Auzi tu două zile? Azi omule, azi am fost pe vârf.

Mihai tresări de frig și se întoarse împrejur cu un presentiment ciudat. Cabana avea o singură cameră împărțită după întrebuințări, fiecărui perete îi era atribuit un scop. Peretele ce purta ușa de la intrare avea în dreapta o măsuță cu două tacâmuri și o strachină ce o anunța ca masă de bucătărie. La ea avea loc o singură persoană. În stânga uși era un cuier din lemn alb ce părea țintuit în podea de propriile lui rădăcini. Pe peretele din dreapta, cum intrai, stătea soba iar lângă ea patul acoperit cu o cuvertură simplă de un gri spălăcit. Pe peretele opus sobei era o masă de lucru cu unelte de șlefuit și migălit în lemn. Masa purta urmele unor abuzuri fiind teșită și scobită de lovituri neîndemânatice. Micuța cabană avea doar două scaune fiecare păzindu-și locul în fața meselor.

Andreea puse o haină pe băiat și îl trase lângă ea, unde el amorți de tot. 

— Ia zi, puiule, ce cauți aici?

Băiatul, în stare de șoc, rămase mut. Mihai se căută în rucsac după o lanternă. 

— O pun afară, dacă mai vine cineva o să dea de noi.

Mihai ieși iar în vijelie cu lanterna scoasă și o coardă pregătită. Zăpada îi prindea picioarele ca într-o capcană. Înaltă de doar o palmă zăpada părea că i se lipește de picioare și îl trage înapoi făcându-l să se miște precaut. „Mi-ar plăcea să dau de un eschimos să-l întreb ce nume mai are și zăpada asta mocirloasă” gândi Mihai în timp ce se agăță de un copac. Prinse lanterna de o creangă la un cap. Vântul părea că o smucește în toate direcțiile așa că Mihai o petrecu și la celălalt cap în speranța că nu o să fie luată pe sus și aruncată în mijlocul pădurii. Vântul părea că se întețește cu fiecare secundă petrecută în lupta cu craca. Crivățul îl tăia pe față cu lame de gheață, statul afară începuse să doară. Își acoperi fața și porni înapoi orbecăind spre cabană.

Deschise ușa și auzi o înjurătură din partea lui Iulian.

— Ce s-a întâmplat?

— Cineva se ține de glume, spuse Iulian sugându-și arătătorul și degetul mare. Încercam să fac focul și chibritul ăsta ... uită-te și tu, mi-a ars în mână ca o artificie. 

Iulian luă următorul băț și îl propti pe fâșia abrazivă, apoi îi dădu un bobârnac în sobă. Acesta se aprinse în aer și căzu peste câteva hârtii îngălbenite din sobă unde începu să ardă intempestiv. Iulian închise gura de fontă a sobei.

— Ce ți-am zis eu, glume proaste. 

— Da, mai știu eu. E bine totuși că v-am găsit. Cum e băiatul? 

— A adormit, îi răspunse Andreea.

— Data viitoare când plecați prin pădure lăsați vorbă să știe și alții, își controlă Mihai tonul încercând să nu-l deranjeze pe copil.

— Eu chiar nu văd care e problema.

— Inconștienți, murmură Mihai. S-au pierdut mulți pe muntele ăsta. Ar fi bine să fim mai precauți.

Andreea îl puse pe băiat lângă sobă și începu să-i frece mâinile și picioarele. Îi șterse degetele, dar ele rămaseră negre.

— Ce e? să nu fie ..., lăsă Mihai întrebarea în aer amintindu-și de vântul tăios de afară.

— Nu cred, îi răspunse Andreea luând mâinile copilului și lipindu-și-le de propriul obraz. Sunt calde, zâmbi ea. Cred că sunt doar pătate.

— Fragi și mure pe vremea asta? se amuză Iulian.

Copilul era alb la față ca o fantomă și adormise cu gura deschisă. Între buzele vinete până și dinții băiatului păreau să aibă o tentă albăstruie.

— Am penicilină cu mine dacă are nevoie, Mihai se întoarse să caute în rucsac.

Andreea își trase mâna de pe fruntea băiatului și îi făcu semn că „nu”.

Iulian se zgâia afară pe ferăstruia cabanei.

— Uită-te și tu ce s-a luminat, trebuie să fie mai devreme decât credeam. Aveți un ceas?

Mihai își scoase telefonul, acesta clipi „baterie descărcată” și își dădu duhul. Andreea își încercă și ea telefonul.

— E mort.

— De la frig, dădu din umeri Iulian. Așa ne-a făcut și aparatul foto când am ajuns sus.

După câteva clipe de tăcere Andreea luă cele două scaune și le puse în continuarea patului încropind un loc de dormit pentru toți patru. 

— Ar trebui să ne culcăm, spuse ea. Mâine la prima oră trebuie să-l ducem înapoi pe ăsta micu. 

Tolăniți de-a latul patului cu picioarele întinse pe scaune, îmbrăcați din cap până în picioare, cei trei își închiseră ochii și se alăturară băiatului într-un somn fără vise. 

***

Era întuneric și rece când se trezi Mihai. Focul părea să se fi stins de mult și poziția în care adormise îl strâmbase în neom. Își trosni oasele încercând să le rearanjeze. Una peste alta era bine odihnit. Luă un ibric atârnat într-un cui și ieși cât se poate de tăcut să adune vreascuri pentru foc. Îi lăsă pe ceilalți să doarmă.

— Psst neața, o mângăie ușor Iulian pe Andreea.

Cu părul vâlvoi Andreea se șterse la ochi și îi răspunse cu un căscat.

— Îl trezim și pe Dinte albastru? întrebă el.

Copilul dormea între ei cu un zâmbet pe gură. Pielea băiatului își recăpătase paloarea, dar dinții își păstrau o tentă albăstruie. 

— Mai lasă-l. Andreea îi puse ușor mâna pe frunte. E bine. Trebuie doar să vedem cu ce îl îmbrăcăm când îl luăm de aici. 

— Îi dau eu geaca și mă învelesc cu pătura asta. Nu oi murii până dăm iar de oameni.

Mihai intră înapoi în cabană cu un ibric plin de zăpadă într-o mână și un braț de crengi în cealaltă. Avea o grimasă ciudată pe față. Pe jumătate încruntat și pe cealaltă jumătate constipat, arăta caraghios de grav. Îi privi pe fiecare în parte căutându-i din cap până în picioare. Puse ibricul cu zăpadă lângă sobă și lăsă vreascurile jos scoțând din buzunar o bucată de fier ruginit. 

— Se petrece ceva foarte ciudat aici, spuse el. 

— Ce s-a întâmplat?

— Asta e lanterna mea.

— Cum să fie lanterna ta?

— Am legat-o de scorușul ăla de afară. E lanterna mea.

Iulian se apropie și privi lanterna ruginită bocnă ca pe un animal rănit.  

— Ești sigur? 

— Am legat-o cu mâna mea.  

— Și a ruginit în halul ăsta peste noapte? 

— Da, cât am dormit. 

— Hai că asta e tare, ce chinezărie o mai fi și asta.

Iulian îi luă lanterna din mână.

— Asta nu e nici măcar partea cea mai ciudată. Cât am fost afară să adun lemnele astea ... am văzut soarele răsărind de două ori. 

— Ce ai zis că ai văzut? Cum?

— Nu știu cum.

— Adică s-a răzgândit? Poate nu și-a luat tot ce-i trebuia cu el și s-a întors.

— Nu e o glumă, dacă așteptăm ... cred că o să se întâmple iar.

Iulian se așeză pe un scaun studiind lanterna, iar în spatele lui se înseră și apoi se întunecă de-a binelea, lăsându-i muți.

Andreea se apropie de Mihai și îl întrebă șoptit.

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că a mai trecut o zi, spuse Mihai privind consternat afară.

— Cum adică a mai trecut o zi? Abia ne-am sculat, acum cât? Un sfert de oră? și gata a mai trecut o zi? se rățoi Iulian la ei.

— Lanterna aia a stat afară săptămâni întregi, poate chiar luni de zile...

— Ce tâmpenie, spuse Iulian în timp ce se repezi pe ușă afară.

— Iuli nu, atât reuși să spună Andreea și Iulian era deja afară.

Cei doi îl priveau din pragul ușii.

— Nu e nimic, s-a înnorat atâta tot. Mihai tată ai prins o boală din aia cum îi zice ... „febra de cabană”, iar tu, dragă, ai luat-o de la el. Asta e o nebunie, din aia, care se ia. O zi în natură și gata v-ați pierdut amândoi mințile. Ce naiba vă uitați așa la mine? A început să-mi crească barba sau ceva? Hai, pe bune, nu e nimic. 

Andreea i se alătură privind în jur. Nimic neobișnuit pe lângă cabană. Mihai privea cerul închegat de nori. Dintr-o dată norii se dizolvară dezvăluind un cer negru. 

— Uite Iulian, stele. 

— Ce fac ...

— Se învârt în jurul stelei polare.

— Atât de repede? continuă Iulian cu gura căscată.

— Înauntru! ordonă Andreea.

Cei trei intrară și Andreea plesni ușa punându-și corpul greutate în fața oricărui pericol ce ar fi încercat să intre.

— Suntem bine aici? Ce se întâmplă afară?

— Nu știu, îi răspunse Mihai. Trebuie să mă gândesc...

Iulian băgă două degete în buzunar și își scoase cutia de chibrituri „Bean & Sons - Garantate să se aprindă chiar și după câteva săptămâni în condiții de umezeală”. Garanția era scrisă pe pachet mai mare decât numele firmei. Iulian scoase unul dintre chibriturile de drumeție și îl lipi de fâșia abrazivă.

— Timpul de afară e clar futut, dar dacă și timpul de aici e la fel de futut? și spunând asta dădu un bobârnac chibritului peste lemnele din sobă. 

Lemnele se transformară instant în torțe ca apoi să înceapă să mocnească în jar. Mihai privi stupefiat cum focul topea lemnele în jar.

— Trebuie să-l trezim pe băiat și să plecăm. Acum!

— Puiule scoală, trebuie să mergem, se repezi Andreea.

Copilul fu luat pe sus și îmbrăcat. Mihai își luă rucsacul strângându-i cingătorile aproape de trup. Iulian își trase cuvertura peste umeri, iar Mihai i-o legă la mijloc. Copilul încercă să se opună în toată vâltoarea.

— Nu vreau afară, nu mai vreau afară, reuși să spună el speriat.

— Nu avem de ales puștiu, dacă nu plecăm acum s-ar putea să nu mai plecăm niciodată, îl repezi Iulian. 

— Suntem gata? haide ... nu mai ... dă-l în mă-sa de foc, spuse Mihai. 

Iulian aruncă o privire afară pe ferăstruia de deasupra mesei de lucru, și se opri în loc. Înghiți în sec încercând să-și găsească cuvintele. 

— Prea târziu, spuse el într-un final.

În fața cabanei, zăpada părea să iasă din pământ. Ea creștea inundând pădurea. Val după val, tot mai sus, până la genunchi, apoi până la șolduri, tot mai sus fără oprire. Cabana se scufunda într-o mare albă ce înspuma toți copacii val după val. 

După câteva clipe de încordare Mihai își lăsă rucsacul de pe umeri și se dezumflă ca un balon. Iulian se așeză stupefiat pe scaun și privi spectacolul de afară.

— Nu mai plecăm? întrebă Andreea.

— N-ar îngropa de vi, îi răspunse privind în gol Mihai. 

— Dacă ne grăbeam... începu Andreea.

— Dacă ne grăbeam acum am fi fost înghețată pe băț, i-o tăie Iulian.

Mihai resetat la o stare anterioară evita să se mai uite afară. Verifică soba cu o mână dezvelită de mănușă, și se hotărâ să se dezbrace. Cotrobăi adânc în rucsac și scoase o conservă de carne și câteva plicuri de cafea instant. Luă ibricul cu zăpadă și îl privi uimit cum începu să bolborosească cu apă fiartă în câteva secunde. Turnă cafeaua în apă și contemplă soarta conservei. O desfăcu și avu grijă să o atingă de sobă doar o clipă. Le făcu semn celorlalți să se apropie. Cotrobăi și după o bucată de pâine dar Andreea îl opri. 

— Stai că avem noi ceva, și scoase din rucsacul ei patru biscuiți negri afânați groși cât un deget. 

Mihai luă ceva ce părea a fi piftie de porc și o întinse pe fiecare biscuit în proporții egale. Andreea găsi câteva căni metalice lustruite în dulapul de sub masa de bucătărie și le șterse de praf. 

— Îi pun și lui? întrebă ea înclinându-și capul spre băiat.

— Dă-i, merită după ziua asta.

Copilul căscă ochii la cafea și dădu din cap în semn că vrea și el. Iulian nu-și putea trage ochii de la spectacolul de afară, iar Andreea îi aduse un biscuite să-l mănânce la geam. 

— Ce se întâmplă afară? întrebă ea.

— Ninge, punctă Iulian. Așa arată când ninge. 

Își mâncară biscuiții domol, mestecând pe deplin fiecare mușcătură. Mâncarea asta era ultimul lucru normal de care se puteau bucura. Afară se lumină. Acum dansul dunelor de zăpadă era pe deplin vizibil. 

— Săru-mâna pentru haleală, spuse Iulian, apoi privind-o pe Andreea continuă melancolic. Ți minte că ziceam că o să ne iubim până la adânci bătrâneți? Nu o să avem prea mult de așteptat.

Andreea își privi mâinile, își numără ridurile și cutele din piele, luă în seamă locurile pe unde îi ieșeau venele la suprafață. Chiar și cu toată paranoia tot nu îi păreau îmbătrânite. Până la urmă cine se uită atât de atent la propriile mâini, poate erau schimbate, poate că nu. Nu și le simțea schimbate în vrun fel. „Unghiile, da, unghiile au rămas la fel. Nu ar fi trebuit să crească?”, gândi ea.

— Timpul pare să curgă mai repede pe lângă noi. Nu cred să îmbătrânim noi, e posibil să îmbătrânească toți ceilalți, concluzionă Mihai.

— Nu ai de unde să ști, până nu plecăm de aici ... Iulian lăsă fraza neterminată fără să aștepte vrun răspuns.

Se liniștiseră, primul impus de fugă trecuse. Cabana îi proteja, erau în siguranță. Stăteau tăcuți și gânditori rumegând problema evadării. Ascultau sunetele de afară încercând să priceapă ceva din ele. Priveau în jur căutând o explicație. Își agățau ochii de fiecare detaliu, examinau uneltele, scaunele, straniul cuier. Căutau butonul ce ar fi oprit toată nebunia. Iulian începu să pipăie uneltele de cioplit, tije ascuțite de metal ce nu își dezvăluiau scopul unui profan. 

După ce luase toată camera la puricat, acum Mihai îl studia pe băiat. Andreea se apropie de copil. 

— Îmi spui și mie cum te cheamă? 

Băiatul tăcu.

— Eu sunt Andreea, el e Mihai și la geam stă Iuli.

— Petru, șopti el.

— Ce nume serios ai Petru. De ce ești îmbrăcat așa subțire? încercă Mihai.

Cafeaua curmă un pic timiditatea copilului.

— Nu știu, se fâstâci el.

— Mai ți minte cum ai ajuns aici?

— Am venit ... am venit cu părinții în excursie.

— Și ce s-a întâmplat cu ei?

— M-am pierdut de ei. 

Copilul dorea să plângă, dar Mihai îl privea fără compătimire, nu era loc de plâns în discuția asta, și el se abținu.

— I-am tot căutat, dar nu i-am găsit.

— Cât crezi că ar putea să meargă un copil prin munții ăștia? își reîntoarse atenția spre ei Iulian. 

— Am mers mult de tot, îi reproșă copilul. Am obosit și am adormit pe niște crengi, dar nu era frig. Când m-am dat jos s-a rupt, iar copilul trase de tricou ca drept dovadă.

— Nu-i nimic, se coase. La cabană cum ai ajuns?

— Nu știu, s-a făcut dintr-o dată frig, m-am speriat și am început să alerg ... așa am găsit-o.

— Și atunci m-ai văzut pe mine? continuă Mihai.

— Aha.

Mihai zâmbi și îl mângăie pe copil. 

— Bine Petruț, am înțeles. 

Mihai privi afară și apoi privi înapoi la băiat. O idee îi înmugurii în cap, o posibilă scăpare din încurcătură. 

— Petre al nostru s-a pierdut în pădure când încă era cald. 

— La cum e îmbrăcat, cred și eu.

— Și nu a stat prea mult afară, nu avea cum. Pentru el iarna a aterizat ieri sau alaltăieri. Vremea asta nu era prognozată nici când am plecat noi pe munte.

— Așa e la munte, dar naiba știe cum s-or învârti lucrurile în colțul ăsta de rai, dădu din umeri Iulian.

— Nu cred că lucrurile se învârt atât de diferit. Se mișcă mai repede, dar în rest totul e la fel. Stelele sunt pe cer, vremea se schimbă și anotimpurile curg. Nu ar trebui să ne grăbim. Dacă așteptăm liniștiți două trei zile o să plecăm de aici pe timp de vară. 

— Timpul zboară, dar cel mai bine ar fi să nu ne grăbim, contemplă Andreea.

— Ironia sorții, dar are dreptate, încuviință Iulian. Iulian îşi termină cafeaua şi continuă voios. Așa scăpăm de aici.

***

— Poți să-ți imaginezi cum o să se uite ăștia la noi când o să ne întoarcem? Ne-a mâncat pământul câteva luni de zile, dar suntem bine. Și copilul? Păi am găsit un copil în pădure.

Petru se bosumflă într-un colț, avea privirea unui copil care făcuse o boacănă și-și așteaptă părinți să vină să-l ia acasă. Andreea îl întoarse spre ea.

— Nu e vina ta Petruț, sunt sigură că părinții tăi o să fie fericiți să te vadă indiferent când ne întoarcem.

Petru nu părea foarte convins.

— Crezi că lumea știe de locul ăsta? Continuă Iulian.

Mihai învârti un deget în aer.

— Cineva a știut, îi răspunse el. Cineva a construit cabana asta, și nu au fost extratereștri.

— Poate e un refugiu, interveni Andreea.

— Un refugiu pentru rătăciți ca noi? 

— Poate pentru oamenii locului. Cineva a stat și trăit pe aici. Uite-te la masa ai de bucătărie, uită-te la masa aia de lucru. 

— S-au ascuns aici, completă Mihai. 

— De cine să se ascundă? întrebă Iulian.

— Știu și eu, de problemele lor. Cât de vechi sunt lucrurile astea? Poate invadau rușii, sau francezii, sau nemții.

— Sau tătarii, continuă Iulian.

Cei trei zâmbiră.

— Ce nu înțeleg eu este, cum ar putea cineva trăi aici? întrebă Iulian.

— E simplu, plantezi roșii azi și le culegi mâine, explică Andreea. 

— Și când pleci să iei ulei de la magazin te trezești că ăia au mașini zburătoare, completă Iulian.

— Poate ar fi mai bine să ne ținem gura. Să lăsăm locul ăsta ascuns. 

— Ți-e frică că se întorc tătarii? îl luă peste picior Iulian.

— Nu, mă gândeam că poate ar fi mai bine să ținem locul ăsta doar pentru noi.

Iulian dădu un bobârnac unui alambic şi ascultă țiuitul straniu pe care acesta îl produse.

— Oricum nu ne-ar crede nimeni.

— Și acum? Ce facem? întrebă Andreea.

— Acum așteptăm să vedem dacă vine vara.


Fotografie de Polina Barinova @LOOP12098
English version: If summer comes
Read More »

If summer comes

A boy with blue lips was smiling at him through the blizzard. The storm roared through the woods, fighting with the trees, and this kid showed up out of nowhere and was in front of him pointing at something. The tips of his fingers were black and sticky, and with two of them he was guiding him back. The man turned to look, and through a brake in the wind he noticed a stone hut. It sat there small, square, with a single window and drawn shutters, facing the weather for centuries.

In the absence of a path, any refuge was impossible to find, and tonight the hike had turned into an adventure where the protagonist becomes an example from which others can learn. However, the traveler did not panic, he meticulously continued his search even in the absence of a foot path. Where others would have turned around, he was walking forward with experienced steps. The traveler was on a mission, and the bad weather did not steer him back to the safety of the path, on the contrary. He was looking for his friends, lost in the mountains, far from any path in the dark depths of the forest. He had been a few steps from the cabin and had missed it, but luck had been on his side.

The kid was sitting in the middle of the storm with a torn T-shirt over his stomach, shaking from every joint. The traveler grabbed the boy's hand and dragged him into the cabin. The boy burst into tears trying to free himself, but nothing slowed the traveler, he pulled the boy firmly and safely inside.

"Michael? Is that you? Were you behind us?" he heard this from inside.

The traveler looked up and right in front of his eyes was the reason for this whole adventure. His two friends, Julian and Andrea, who had disappeared, were now well and good, looking at him amused and slightly puzzled. They had that look of  "what a coincidence to find you here". Michael looked at them uncertainly, they seemed to him like a mirage. Was there such a thing as a snow mirage? The cabin had been a fortune, but to discover them inside was truly miraculous.

"I found the little one outside, put a coat on him."

At the sight of the child, Andrea took off her jacket and jumped to help.

"Where did you find him?" Julian asked.

"He was outside by the cabin."

"In this weather?"

"Yea, just look at the way he's dressed."

Michael was visibly tired, breathing heavily after each reply.

"I'm glad we came across this shelter, can you imagine trying to pass the night in this weather," Julian mused contentedly.

"And where exactly have you two been? We've been looking for you for the past two days."

"Two days? Come on, you're exaggerating, we got a little ahead of you guys this morning. We climbed the Furor before you did, that's all."

"And why didn't you come back?"

"We went down the other ridge, maybe no one saw us."

"But that was two days ago."

"What are you even trying to say? We got a little lost and ended up here. What's the problem? Why do you keep saying two days? Today man, we reached the peak today."

A chill passed through Michael and he turned around with a strange presentiment. The cabin had a single room divided according to use, each wall was assigned a purpose. The wall that carried the front door had on the right a small table with cutlery for two and a bowl that announced it as a kitchen table. There was room for one person to sit. To the left of the door was a wooden hanger, made from a single white tree, it was resting on the floor on what seamed to be its roots. On the right wall, as you entered, sat the stove and next to it the bed covered with a simple blanket of faded gray. On the wall opposite the stove was a workbench with grinding and carving tools for wood. The table bore the marks of abuse, being chamfered and hollowed out by clumsy blows. The little cabin had only two chairs, each guarding its place in front of the tables.

Andrea put her coat on the boy and pulled him next to her, where he was completely numb.

"Honey, what were you doing all the way up here?"

The boy, in shock, remained silent. Michael was looking in his backpack for a flashlight.

"I'll hang it outside, if anyone else comes looking, they will find us."

Michael went out in the storm again with his flashlight and a cord ready. The snow caught his feet like a trap. At only 4 inches (ca. 10 cm), the snow seemed to cling to his legs and pull him back, making him move cautiously. "I would like to find an Eskimo and ask him what the hell they call this swampy snow," Michael thought as he clung to a tree. He secured the flashlight on a branch at one end. The wind seemed to be pulling on it in all directions, so Michael roped it tight on the other end, hoping it wouldn't be picked up and thrown in the middle of the forest. The wind seemed to intensify with every second spent fighting the branch. The howling wind was cutting his face with blades of ice, just sitting outside began to hurt. He covered his face and walked back blindly to the cabin.

He opened the door and heard Julian cursing.

"What happened?"

"Someone's pranking me," Julian said, sucking on his forefinger and thumb. "I was trying to light a fire and this match ... look, it went off in my hand like a firecracker.

Julian took the next match and propped it on the abrasive strip, then flung it with a flick into the stove. It ignited in the air and fell over a few yellowed papers where it began to burn tempestuously. Julian closed the stove's cast iron mouth.

"What did I tell you, someone's idea for a joke."

"You are the one to talk. At least I found you. How's the boy?"

"He fell asleep," Andrea replied.

"The next time you two wonder into the woods, let some else know, ok?" Michael controlled his tone, trying not to disturb the child.

"I really don't see what the problem is."

"Reckless," Michael murmured, "People get lost on this mountain all the time. We'd better be more careful."

Andrea put the boy by the stove and began rubbing his hands and feet. She wiped his fingers, but they remained black.

"What is that? that can't be ...", but Michael stopped, remembering the sharp wind outside.

"I don't think so," Andrea replied, taking the child's hands and pressing them to her own cheek. "They're warm", she smiled. "I think they're just stained."

"Strawberries and blackberries in this weather?" Julian mused.

The child was white as a ghost and had fallen asleep with his mouth open. Between the eggplant shaded lips even the boy's teeth seemed to have a bluish tinge.

"I have penicillin with me if he needs it", Michael turned to search in his backpack.

Andrea pulled her hand from the boy's forehead and motioned a "no".

Julian was staring out of the cabin through the small window.

"It's clearing up outside, it must be earlier than I thought. Do you have a watch?"

Michael took out his phone, it blinked "low battery" and turned black. Andrea tried her phone.

"It's dead."

"It's the cold," Julian shrugged. "That happened to the camera, while we were up there."

After a few moments of silence, Andrea took the two chairs and placed them next to the bed, fashioning a place for all four of them to sleep.

"We should try to rest," she said. "We have to get the little one back home tomorrow morning."

Lying on the side of the bed with their legs outstretched on the chairs, dressed from head to toe, the three closed their eyes and joined the boy in a dreamless sleep.

***

It was dark and cold when Michael woke up. The fire seemed to have been extinguished for a long time, and the position in which he slept had turned him crooked. He cracked his bones trying to rearrange himself proper. All in all, he was well rested. He took a kettle hanging from a nail and went out as quietly as possible to gather firewood. He let the others sleep.

"Psst morning", Julian gently stroked Andrea.

With her tousled hair, Andrea wiped her eyes and answered with a yawn.

"Should we wake up Blue Tooth?" he asked.

The child slept between them with a smile on his face. The boy's skin had regained its pallor, but his teeth retained a bluish tinge.

"Give him some time". Andrea put her hand lightly on his forehead. "It's fine. We just have to figure out what to put on him when we get out of here."

"I'll give him my jacket and wrap myself with the blanket. I'll be fine until we get back to civilization," Julian assured her.

Michael entered the cabin with a kettle full of snow in one hand and a load of branches in the other. He had a strange grimace on his face, half frowning, half constipated, he looked ridiculously serious. Michael scanned them from head to toe. He set the kettle and the wood next to the stove and took out a piece of rusty iron out of his pocket.

"There is something very strange going on here," he said.

"What?"

"This is my flashlight."

"How can that be your flashlight?

"I tied it to that mountain-ash just outside. It IS my flashlight."

Julian approached and looked at the rusty flashlight like at a wounded animal.

"Are you sure?"

"I tied it with my own hand."

"And it rusted, just like that, overnight?"

"Yes, while we slept."

"That's just great, what type of Chinese crap is this?"

Julian took the flashlight from his hand.

"That's not even the weirdest part. While I was out gathering wood ... I saw the sun rise twice.

"You saw what? How?"

"I don't know how."

"You mean the sun changed it's mind? Maybe it forgot something and went back to get it."

"It's not a joke, if we wait ... I think it will happen again."

Julian sat down on a chair studying the flashlight. At his back the day turned to twilight, and then to night. Andrea approached Michael and asked him in a whisper.

"What does this mean?"

"It means another day has passed," Michael said looking outside unnerved.

"What do you mean another day has passed? We just got up. How long now? Fifteen minutes? and it's already the next day?" Julian mocked them.

"That flashlight has been outside for weeks, maybe even months ..."

"That's nonsense," Julian said as he hurried out the door.

"Jules noo", that's all Andrea managed to say, but Julian was already out.

The two looked at him from the doorway.

"It's nothing, it's just cloudy. Michael buddy, I think you got that disease, what's it called ... "cabin fever". And you, dear, you got it from him. It's that type of crazy you can catch. Just one day in the wilderness and you've both lost your minds. What the hell are you looking at me like that for? Did my beard start to grow or something? Come on, really, it's nothing.

Andrea joined him looking around. There was nothing unusual around the cabin. Michael was looking at the cloudy sky. Suddenly the clouds dissolved, revealing the black heavens.

"Look, Julian, stars."

"What are they doing ..."

"Revolving around the Northern Star."

"They can't be moving that fast" Julian continued aghast.

"Inside!" Andrea ordered.

The three of them entered and Andrea slammed the door, putting her body in front of the entrance.

"Are we ok in here? What's going on outside?"

"I don't know," Michael replied. "I need time to think. Let me think ..."

Julian put two fingers in his pocket and took out a matchbox "Bean & Sons - Guaranteed to light up even after weeks in humid conditions". The guarantee was written, on the package, larger than the company name. Julian took out one of the camping matches and pressed it to the abrasive strip.

"Time outside is clearly fucked up, let's see if it's  equally fucked up inside, and saying this he struck the match over the wood in the stove.

The wood instantly turned into torches and then began to glow as embers. Michael looked bewildered at the speed and violence of the fire.

"We need to wake the kid and leave. Now!"

"Boy, we have to go," Andrea snapped.

Andrea picked up the boy and dressed him. Michael took his backpack, tightening the belts close to his body. Julian pulled the blanket over his shoulders, while Michael tied it around his waist. The child tried to resist, but to no avail.

"I don't want to go out, I don't want to go out anymore," he managed to say.

"We don't have a choice kid, if we don't leave now, we may never leave," Julian insisted.

"Are we ready? Come on ... don't ... leave the fire," Michael said.

Julian glanced out through the small window above the working desk, and stopped. He swallowed hard trying to find his words.

"Too late," he said at last.

In front of the cabin, the snow seemed to come out of the ground. It grew flooding the forest. Wave after wave, higher and higher, up to the knees, then up to the hips, higher and higher without stopping. The cabin sank into a white sea that frothed all the trees wave after wave.

After a few tense moments, Michael dropped his backpack from his shoulders and deflated. Julian fell in a chair and sat in amazement watching the show outside.

"Aren't we going to leave?" Andrea asked.

"It would bury us alive" replied Michael, staring blankly.

"If we had been faster..." Andrea began.

"If we had been faster, we would have ended up as Popsicles", Julian cut her off.

Michael reset to a previous state avoiding looking outside. He checked the stove with his unmittened hand, and decided to undress. He rummaged deep in his backpack and pulled out a can of meat and a few single serving instant coffee packets. He picked up the kettle with snow and watched in amazement as it began to bubble with boiling water in a matter of seconds. He poured the coffee into the water and contemplated the fate of the can. He unwrapped the branded paper and made sure it touched the stove for just a moment. After that he motioned for the others to approach. Michael was searching for a piece of bread, when Andrea stopped him.

"Wait, we might have something", she took out four black biscuits as thick as a finger from her backpack.

Michael took something resembling cooked meat and spread it on each biscuit in equal proportions. Andrea found some polished metal cups in the cupboard under the kitchen table and dusted them off.

"Should I give him some?" She asked, tilting her head toward the boy.

"Yeah, he deserves some too."

The child gaped at the coffee and nodded. Julian couldn't take his eyes off the snow. Andrea brought him a biscuit to eat at the window.

"What's going on outside?" she asked.

"It's snowing," Julian said. "That's what it looks like when it snows."

They ate their biscuits softly, letting each bite last as long as possible. Their food was the only normal thing around them. Morning came once again outside and now the dance of the snow dunes was fully visible.

"Thanks for the grub", Julian said, then, looking at Andrea, he continued. "Remember when we said we would get old and fat together? One of those things might come sooner than you think."

Andrea looked at her hands, counted the cuts and wrinkles in her skin, considered the places where her veins came to the surface. Even with all the paranoia, they still looked fine. But who really looks that closely at their own hands, maybe they were changed, maybe not. They didn't feal any different. "The nails, yes ... shouldn't they have grown?", she thought.

"Time seems to pass us by. I don't think we're aging, but possibly everyone else is", Michael supposed.

"You have no way of knowing until we get out of here ..." Julian reckoned without waiting for an answer.

They calmed down, the first instinct to flee had passed. The cabin was protecting them, they were safe inside. They were silent, thoughtful, and pondered the issue of escape. Sitting still, they listened to the sounds from outside trying to understand them. They looked around for an explanation, hung their eyes on every detail, the tools, the chairs, the stove, the strange coat hanger. They were looking for a button that would stop all of this. Julian began to feel the carving tools, sharp metal rods that did not reveal their purpose to a layman.

After investigating the whole room, Michael was now studying the boy. Andrea approached the child.

"Can you tell me your name?"

The boy was silent.

"I'm Andrea, he's Michael and that's Jules by the window."

"Peter", he whispered.

"What a serious name you have Peter. Can you tell me why you're dressed like that?" Michael tried.

The coffee helped the child's shyness, he was eager to talk.

"I don't know," he snapped.

"Do you remember how you got here?"

"I came ... I came with my parents on a trip."

"What happened to them?"

"I got lost... I don't know."

Peter wanted to start crying, but Michael looked at him unemotionally, there was no place for crying in this discussion, so he refrained.

"I kept looking for them, but I didn't find them, I lost them ..."

"He couldn't have gone that far on these slopes." Julian turned his attention back towards them.

"I walked for a long time," the child reproached him. "I got tired, I fell asleep, but it wasn't cold. When I got up, it got ripped," and the child pulled on his T-shirt as proof.

"It's okay, we can sow that up. How did you get to the cabin?"

"It got cold, I was frightened, I was running ... and then I found it."

"That's when you saw me?" Michael continued.

"Aha".

Michael smiled and patted the child.

"Okay Peter, I understand".

Michael looked outside and then looked back at the boy. An idea sprouted in his head, a possible exit.

"Pete here got lost in the woods when it was still warm."

"I would think so, the way he's dressed."

"And he didn't stay out for too long, he couldn't have. For him, winter landed just yesterday. This weather wasn't even in the forecast when we went climbing this damn mountain."

"That's usual mountain weather for ya, but who knows how things work in this little corner of heaven," Julian shrugged.

"I don't think things work that differently. Things move faster, yes, but otherwise everything is the same. The stars are in the sky, the weather is changing and the seasons are flowing. We shouldn't hurry, if we wait quietly for two or three days, we will leave this place in the summer.

"Time flies and the best thing to do is not to hurry", contemplated Andrea.

"Oh the irony, but I think he's right," Julian agreed finishing his coffee and continued cheerfully, "that's our way out".

***

"Can you imagine the look on their faces when we get back. What are we going to tell them? Oh the ground ate us up for a few months, but we're fine. And the boy? Well, we found a boy in the woods", Julian was amusing himself.

Peter was sitting in a corner, looking morose and wanting his parents to come and pick him up. Andrea turned him toward her.

"It's not your fault Peter, I'm sure your parents will be very happy to see you no matter when we come back."

Peter didn't seem very convinced.

"Do you think people know about this place?" Julian continued.

Michael spun a finger in the air.

"Someone knew," he replied, "Someone built this cabin, and it wasn't aliens."

"Maybe it's a refuge," Andrea said.

"A refuge for strays like us?"

"Maybe for the locals. Someone spent a lot of time here. I think someone lived here. Look at the kitchen, look at that work bench."

"Maybe they hid here," Michael added.

"Hid from what?" Julian asked.

"I don't know, their problems. How old are these things? Maybe the russians were invading, or the french, or the germans.

"What about the mongols" Julian continued, as the three of them smiled, "I can't quite figure out, how can anyone live here?" 

"It's simple, you plant your tomatoes today and pick them tomorrow," explained Andrea.

"And when you finally go pick up some vegetable oil from the store, you'll find people driving flying cars," Julian added.

"We shouldn't tell anybody, we should leave this place hidden."

"You think the mongols will be making a come back?" Julian was pulling his leg now.

"No, not that, I was thinking maybe we keep this place for ourselves."

Julian flicked a copper still and listened to the strange high-pitched ringing it produced.

"Nobody would believe us anyway."

"And now? What are we going to do now?" Andrea asked.

"Now we wait and see if summer comes." 


Photo by Polina Barinova @LOOP12098
Versiunea în română: Daca vine vara
Read More »

Jul 30, 2016

What does your blood say about you

People used to watch TV or read the morning newspaper for the horoscope, that time has passed, now for the horoscope you simply put your finger on the blood collector while you're taking a piss. And so this is the new morning routine. Horoscope? - "You might have a face to face conversation with your boss and if you have the nerve to ask for something, you'll get it, if not, he won't beg you to take it."- good , Health? - "This is not a good period for your health" - ehh bad luck. If you have enough money you will leave a drop of blood every morning in the Collector and He will dictate not only what you have to eat but also what you have to do on that day. You'd think that a beautiful and unique mirror of the human spirit such as your self would be free to do whatever he wants, unfortunately this is not true. Oh my little tender reflection on the retina, you are but an deterministic equation: genetics will crook your teeth after your 13th birthday, subtle chemical imbalances will change the way you think, bacteria will change your DNA and your leukocytes, protectors of the meat temple, will change your mood in the hopes that you will stay inside where you are all safe. O thou great and unique miracle of the world you are on a boat in a storm tossed at the mercy of circumstance. I just hope I have a paddle on this ocean.
I feel a legion of creatures curving the road I walk on. Collector: "Depression, negligence, avoid public transport, aggression, suggestion of exercise at home, day off". It's been saying the same thing for the last 3 months, I haven't yet reached the famous "code red", danger to yourself / danger to those around you. Lately I've been "recommended" the chocolate croissant and coconut milk. I know all the food is regulated and all pills are integrated, but nobody tells you exactly what you're taking with your food. By the state I'm in I guess it's a antidepressant and something for anxiety. But it may as well be something against some chronic disease that the Collector, in His eternal wisdom, decided to keep hidden from me.
Or maybe he decided I'm not fucking enough these days, but they usually put that in the water. When someone up top decides that the population is aging the city goes crazy. It's easy to see when they want some fresh blood by the number of people fucking in the parks. While your dog is trying to take a shit, a girl pulls on his tail because it excites her. I don't drink the public water, I don't wash my hands with it, I don't wash my clothes with it. Water is the emergency doping system.
My blood is thicker than usual, let's see what the Collector has to say today. I hear rumors that when the Collector decides you're too unstable or completely useless it will "recommend" you something hidden, something that can't be eaten by accident, something like poison. Perhaps it's a combination of products. How many of us escaped death because the shop didn't have cola and we took pepsi instead.
There are of course the classics: You shouldn't eat meat unless you have a streptococcus or something. You have to wait until you are sick enough to eat a nice roast beef, otherwise the antibiotics will hurt you. You're supposed to eat chicken only while growing up, no man should ever eat chicken meat after the age of 21, I haven't heard of any adult with the "recommendation" - chicken.
Ohh shit where's my "chocolate croissant and coconut milk"? You must be joking "honey 322" what in the hell kind of chemical cocktail are they making me take. I'll never find this shit at the local grocery, I have to look for a honey shop. It will take a day to find that crap, maybe this is how the Collector forces my hand to get that day off. Well blow me, I'm going to work I'll see about that honey later.

At work the air intake gauge awaits me. In the old days you would be fired if you stank of booze now they'd probably let you work with a 0 index of productivity and a null salary for the day. Pray to your God, to the Lord of pulmonary alveoli for a good amount of oxygen in your exhalation, because your day's wage depends on it. My ass, look at this fucking payroll, it's a joke. I barely get in the office and the boss is calling for me.
On his desk there is a jar of honey. Are we both so sick that we need honey?
- This is for you.
- Honey 322?
- Yes, it came in the office before you did.
- Is it something serious?
- I don't know they don't tell me these things. Now... I can't convince you to do the right thing, but I know things are going badly, I know you don't want this jar but I also know it's the only way things will get back to normal.
- And what if it's death? What if for some reason the Collector decided to kill me today?
- Then it would be for the best to die today. Tomorrow might be worse and you might hurt others.
This two eyed testicle, this piece of filth, this disgusting excuse for a human wants me to die. And he wants me to die in such a way that I won't bother him too much. He wants me to go to the bathroom and die as politely and as close to the dumpster chute as I can. Ohh O Lord, my God, my blood Collector, why didn't you sent a crowbar so I can slap his face off.
- And what if I hurt you today ... right now. What? didn't think of that?
And I fell over punching him in the head. I felt tissues under my hands crackle and pop, but through my kicking I only heard him  laughing. I stopped and he muttered a few words to me.
- Haa, I was wondering why I feel so numb, they gave me an anesthetic for this meeting. You have no choice, take the honey now and you may have a chance.

I took the jar and ran. Ok ... maybe they know. I have to calm down. Maybe they can read it in my blood. Deep breaths. They knew I would do this? My hands are shaking. They knew I would beat up my boss. I have deep cuts on my fists. They let me beat him. I'm bleeding. They knew I would run afterwards. I have to go to the hospital. They let me run. I should have drank the honey. How stupid can you be. Things can't go back to normal. And now here I am with my "honey 322" in hand. They expect me to drink it. Ohh God. They know I'll drink it. My Savior, my Collector don't kill me just yet ... 

Read More »

Ce spune sângele despre tine

Oamenii obișnuiau să se uite la TV sau să citească ziarul de dimineață pentru horoscop, timpul ăla a trecut, acum pentru horoscop faci pișu și pui un deget pe Colectorul de sânge. Și uite așa asta e noua rutină de dimineață. Horoscop? - "S-ar putea s-aveți o discuție între patru ochi cu șeful și dacă aveți curaj să-i cereți  ceva, o să obțineți, dacă nu, el n-o să se roage de dumneavoastră."  - e bine , Sănătate? - "Nu este o perioadă propice pentru sănătatea dumneavoastră" - ehh ghinion. Dacă ai suficienți bani în fiecare dimineață îți lași o picătură de sânge în Colector și acesta nu îți va dicta doar ce trebuie să mănânci ci și ce trebuie să faci în următoarea zi. Ai crede că tu frumoasă și unică oglindă a spiritului uman ești liber să faci ce vrei, din păcate asta nu este adevărat. Micuța și gingașă mea reflexie de pe retină, nu ești decât o ecuație deterministă: bagajul genetic îți va strâmba dinții la 13 ani, subtile dezechilibre chimice îți vor schimba felul în care gândești, bacteriile îți vor schimba ADN-ul, iar leucocitele, protectoarele templului de carne, îți vor modifica starea de spirit în speranța de a te ține în casă acolo unde sunteți cu toții în siguranță. O tu minunat și unic miracol al acestei lumi ești pe o barcă într-o furtună aruncat de colo colo în voia circumstanțelor. Eu doar sper că am o vâslă pe acest ocean.
Simt o legiune de creaturi cum îmi curbează drumul. Colectorul: "Depresie, neatenție, evitați transportul în comun, agresiune, sugestie: exerciții fizice în casă, zi liberă”. Îmi spune același lucru de 3 luni de zile, nu am atins încă faimosul "cod roșu", pericol pentru tine însuți/ pericol pentru cei din jur. În ultimul timp mi se "recomandă" cornul cu ciocolată și laptele de cocos. Știu că toată mâncarea este reglementată și că toate pastilele sunt integrate, însă nimeni nu îți spune exact ce doctorii mănânci. După starea pe care o am presupun că e un antidepresiv și ceva pentru anxietate. Dar poate la fel de bine să fie ceva împotriva vreunei boli cronice pe care Colectorul, în eterna Lui înțelepciune, a hotărât că e mai bine să nu o cunosc. 
Sau poate a decis că nu fut suficient, dar aia o pun de obicei în apă. Când cineva acolo sus hotărăște că populația este îmbătrânită orașul o ia razna. E ușor să-ți dai seama când vor sânge proaspăt după numărul enervant de oameni care și-o trag în parc. În timp ce cățelul tău încearcă să tragă un căcău, o tipă îl trage de coadă pentru ca asta o excită. Eu nu beau apa din sistemul public, nu îmi spăl mâinile cu ea, nu îmi spăl hainele cu ea. Apa este sistemul de dopare de urgență.
Am sângele mai gros decât de obicei, să vedem ce zice colectorul azi. Aud zvonuri că atunci când colectorul hotărăște că ești prea instabil sau cu totul inutil ți se "recomandă”, ceva ascuns, ceva ce nu poate fi mâncat accidental, ceva otravă. Probabil e o combinație de produse. Oare câți dintre noi evităm moartea pentru că vânzătoarea nu mai avea cola și ne-a dat pepsi. 
Sunt și clasicele: nu ar trebui să mănânci carne decât dacă ai vrun streptococ. Trebuie să aștepți să vină boala ca să mănânci o friptură de vită, pentru că antibioticele din carne ți-ar face rău. Carne de pui doar când crești, nici un om nu ar trebui să mănânce găină după vârsta de 21 de ani, nu am auzit de vrun adult cu "recomandarea" - carne de pui. 
Ohh căcat unde îmi e "cornul cu ciocolată și laptele de cocos"? trebuie să glumești "miere 322" ce mă-sa de cocktail cu chimicale îmi pregătesc ăștia. Nu o să găsesc căcatul ăsta la aprozar o să trebuiască să caut un magazin de miere. O să-mi ia o zi să găsesc rahatul ăsta, poate ăsta e felul Colectorului de a-mi forța mâna să-mi iau ziua aia liberă. Ei bine muie, mă duc la lucru și vedem după aia. 

La muncă, fix la întrare, mă așteaptă suflanta. În vremurile bune te-ar fi dat afară dacă îți puțea gura a băutură acum probabil te-ar lăsa să muncești cu un indice de productivitate 0 și salariu nul pe ziua respectivă. Roagă-te la Dumnezeul alveolelor tale pulmonare pentru o cantitate bună de oxigen în expirație, leafa pe o zi depinde de asta. Ce curu meu, uită-te la gluma asta de salariu. Abia mă așez la birou și șeful mă cheamă la el. 
Pe biroul lui este un borcănaș cu miere. Suntem amândoi atât de bolnavi că am ajuns la miere? 
- Ăsta e pentru tine. 
- Miere 322?
- Da, a venit aici la birou înaintea ta.
- E ceva grav? 
- Nu știu nu mi se spun chestiile astea. Uite care e treaba, eu nu pot să te conving să faci ce trebuie, dar știu că lucrurile merg prost, știu că nu vrei borcanul ăsta și mai știu că e singura ta soluție.
- Și dacă e moartea în el? Dacă cumva Colectorul mi-a decis moartea azi?
- Atunci ar fi bine să mori azi. Mâine o să fie mai rău și e posibil să rănești și pe alții.
Coiul ăsta cu ochii, jegul, scârba asta vrea să mor.  Să mor în așa fel încât să nu-l deranjez prea mult. Să mă duc la baie și să mor cât mai politicos și cât mai aproape de ghenă. Ahh Doamne, Dumnezeul meu, Colectorul meu de sânge, de ce nu mi-ai trimis și o rangă să-l pleznesc peste față. 
- Și dacă te rănesc pe tine azi... chiar acum. Ce? la asta nu te-ai gândit?
Și m-am aruncat peste el cărându-i pumni în cap. Am simțit sub mâini cum țesuturile crapă și pocnesc, dar pe el l-am auzit răzând printre lovituri. M-am oprit și mi-a bolborosit câteva cuvinte. 
- Haa, chiar mă întrebam de ce mă simt așa amorțit, mi-au dat un anestezic pentru întâlnirea asta. Nu ai alternative, ia mierea acum și poate mai ai o șansă.

Am luat borcănașul și am fugit. Ok... poate o să știe. Trebuie să mă calmez. Poate o să știe citindu-mi sângele. Inspiră adânc. Știau că o să fac asta? Îmi tremură mâinile. Știau că o să-l bat pe șefu. Am tăieturi adânci în pumni. M-au lăsat să-l bat. Sângerez. Știau că o să fug după aia. Trebuie să mă duc la spital. M-au lăsat să fug. Ar fi trebuit să beau mierea. Cât de prost poți să fii. Lucrurile nu pot reveni la normal. Și acum iată-mă aici cu „mierea 322” în mână. Ei mă așteaptă să o beau. Doamne. Ei știu că o s-o beau. Salvatorul meu, Colectorul meu nu mă omorî tocmai acum...


Read More »

Apr 9, 2016

Inima electrică

”Ce să faci când ești singur? Când ești singur, bătrân și obosit? Când fiecare gură de aer e un fâsâit? Când îți apropii mâna de ochii și vezi că nu-i mai poți controla tremurul?” gândurile bătrânului își găseau doar ecoul în apartamentul gol.
Mâini îmbătrânite încercau să îndrepte o statuetă spre ochii bătrânului. Era statuia unui butoi răsturnat în care trăia un bărbat. Deși nu o putea vedea bătrânul își amintea inscripția de pe soclu ”Câte din lucrurile de pe lumea asta nu îmi sunt utile”.
Bătrânul stătea singur într-un apartament învechit, cu covoare tocite de timp, scaune ce scârțâiau la orice apăsare și tablouri în ulei atârnate ușor strâmb pe pereți. Pe deoparte o pereche de cai alergau pe un câmp verde nesfârșit iar pe cealaltă un băiat african îi privea zâmbitor de pe stânca lui golașă. Pe un perete lung stătea cu scânduri ușor încovoiate o bibliotecă. Pe rafturile ei se odihneau doar lucruri ce “nu fac nimic”, lucruri rare, colecționate de oameni cu bani dar fără timp.
Preferatul bătrânului era un glob de sticlă ce ascundea un băiat și o fată. El trebuia întors iar copiii începeau să se joace în zăpadă. Globulețul nu ascundea nici o altă tehnologie, nu era vrun atomizator de arome sau vrun filtru de purificat aerul, era doar un obiect frumos, fără o altă valoare. La loc de cinste stătea și clepsidra cu nisip trandafiriu, ea nu era vrun receptor simandicos pentru comenzi vocale, sau locul ascuns pentru butonul de panică, era doar lemn și sticlă. Bătrânul lua câteodată clepsidra în mână să-i simtă textura și-o mângâia ușor ștergând-o de praf cu degetele goale.
Bătrânul le văzuse pe toate și le îndrăgise la timpul lor, acum însă jucăriile astea începuseră să-l enerveze: prea multe fire, prea multe baterii, prea multe lucruri de reîncărcat. Bătrânul își amintea, că primul lui calculator se putea încărca liniștit la soare, de ce oare nu progresaseră lucrurile. Unde erau promisiunile unei lumi mai bune, unde erau mașinile zburătoare, pastilele ce opresc îmbătrânirea, doctorii ce pot vindeca orice boală. Toate lucrurile astea erau la vârful degetelor noastre și totuși nu le-am atins niciodată, contempla bătrânul.
Și casa lui fusese invadată de tehnologie, fotoliul în care stătea își putea schimba forma în funcție de ocazie dar de obicei îl ținea în brațe ca pe un copil. Ajuns în îmbrățișarea caldă a fotoliului comandă unui proiector de generație veche.
- TV aprins ... program știri ...
“Sinuciderile au devenit prima cauză de mortalitate în rândul minorilor„. În aer apăru un grafic ce avea ca start anul în care se născuse bătrânul, de atunci numărul sinucigașilor crescuse vertiginos. Pe o coloană separată apăru numărul oamenilor ce încetau să-și mai procure medicamente pentru bolile cronice, apoi cei ce refuzau transplantul de organe toți subgrupe ale aceluiași tabel cu sinucigași.
Bătrânul făcea parte din categoria celor ce refuzaseră transplantul cu organe mutagene. Gândul că un animal cu care își împărțea ADN-ul se va naște, va trăii, și va fi sacrificat pentru el, îl speria pe bătrân.
Un psiholog se ivi în mijlocul camerei și începu să explice cauzele sinuciderilor la minori.
- TV închis.
Proptindu-și mâinile tremurânde pe genunchi împinse cu toate forțele, încercând să mai învingă încă odată neputința. El simțea că în curând nu se va mai putea scula de unul singur. Își spuse o rugăciune surdă și se avântă cu tot ce avea în față, gândind că mai bine cade în nas decât să rămână imobilizat în fotoliu. Bătrânul știa că fotoliul ăsta moale și confortabil îl slăbea, de fiecare dată se descâlcea tot mai greu din moliciunea lui.
Avântul avu succes și bătrânul înaintă cu pași nesiguri în față. Unde vroia să ajungă? într-un scurt moment de panică își ordonă gândurile. Începuse să uite... ce anume căuta el în picioare?
Își simți inima ajutată de micul aparat din piept. Ajunsese la vârsta la care aproape fiecare bătaie era reglată de electrozii ce îi intrau în piept. „Mușchii morți” îi salvaseră viața, ei îi strângeau inima ajutând-o să bată. Bătrânul avea o mică gaură în piept prin care ieșeau firele ce se hrăneau cu energie de la sistemul extern prins sub stern. Cu timpul însă aliajul cu legături bio-polimerice nu se mai lipea de țesutul îmbătrânit din jur. Iar de fiecare dată când făcea duș bătrânul credea că își va vedea inima prin gaură.

Purtat în față de picioare se regăsi în holul ce ducea afară. Bătrânul zâmbi, întotdeauna avea încredere în picioarele lui și de data asta îl purtaseră bine. Cu mulți ani înainte îi plăcuse să meargă cu bicicleta dar nu ca ceilalți copii prin parc și înapoi acasă ci departe, de fiecare dată mai departe. Simțea în picioare nevoia de a pleca la mare distanță.
Pe atunci, ca și acum, nu mergea cu o țintă. Se lăsa purtat înainte, tot înainte, până când oboseala era prea mare sau drumul înapoi prea lung. În pragul ușii bătrânul își aruncă brățara de monitorizare, își luă papucii pentru afară și înviorat de aerul răcoros porni la drum.
Ajuns afară bătrânul continuă să meargă până ce ieși din cartier. Picioarele lui ciudat revigorate doreau să-l poarte mai departe. Văzu copiii ce se îmbulzeau mergând grăbiți pe stradă, lucru pe care și el l-ar fi făcut odată. Nu își amintea să fi mers cineva mai repede ca el la serviciu sau mai înfipt la trecerile de pietoni. "Alte vremuri" își spuse bătrânul, acum nu destinația era scopul ci mersul în sine.
O tuse grea îl făcu să încetinească mersul dar nu se opri. Continuă o tuse sâcâitoare până ce se transformă într-o "tuse sănătoasă", o tuse ce îi curăță gâtul. Bătrânul scuipă într-o batistă mototolită și o privi, aceasta deja începuse să dizolve conținutul.
”Să ridic picioarele” își spuse bătrânul auzind iar târâitul. Pielea tălpilor era rigidă și uscată, nu se mai întindea doar crăpa iar durerea îl făcu pe bătrân să mai liniștească pasul.
"Nu încă" gândi el.
Își continuă drumul, lăsând trotuarul în urmă și mergând pe un acostament lângă șosea. Bătrânul încă nu înțelegea ce căuta aici și de ce picioarele îl purtaseră atât de departe de casă, poate prea departe. Obosit își aminti de fotoliul moale și agățător de acasă, asta îi curmă orice gând de întoarcere. Bătrânul simțea că asta era ultima lui șansă de a scăpa de acasă. Un ultim drum. Acum știa... știa unde vrea să ajungă... era o pădurice pe aici pe undeva. Nu mai fusese demult, multe se schimbaseră dar pădurea trebuia să existe.
Încercând să-și ridice picioarele mai sus bătrânul simții cum îi pleznesc genunchii așa că renunță, târâșul deveni constant. "Încă nu" șopti. Dorea să mai vadă o dată pădurea, locul unde își pierduse verile ca puștan.
Sub picioarele bătrânului apăru iarba moale proaspătă de primăvară. Bătrânul nu-și amintea exact, iar ochii nu-l ajutau, însă picioarele păreau să știe drumul, undeva în față era codrul. Locul unde stătuse atârnat de copaci ore în șir ne simțind foamea sau trecerea timpului.
Ajuns în gura pădurii, bătrânul își deschise cămașa, broboane de sudoare îi curgeau pe pieptul înălbit. Privi pentru ultima dată regulatorul cardiac și îl smulse cu toată forța ce o mai avea în mâini. Sistemul avea o baterie de rezervă înfiptă adânc în piept, bătrânul mai avea câteva minute până când „mușchii morți” deveneau inerți.
Ajunsese... aici era locul unde vroia să moară, departe, cât mai departe. Se sprijinii cu spatele de scoarța unui stejar ce părea să-i împărtășească vârsta. Privi cerul printre ramuri și așteptă ca inima să-i bată încă odată, singură.



English version: Electric Heart
Read More »

Electric heart

"What can you do when you're alone? When you're alone, old and tired? When every breath is a hiss? When you near your hand to your eyes and you see you can't control it's trembling?" The old man's thoughts only found their echo in the empty apartment.
Aging hands were trying to move a small statue near the old man's eyes. It was a statue of a toppled barrel in which a man lived. The old man remembered the inscription on the pedestal "How many things of this world are not useful to me."
The old man sat alone in a quaint apartment with worn carpets, chairs which creaked at every touch and oil paintings hung slightly crooked on the walls. On one side there was a pair of horses running on an endless green field and on the other an african boy was sitting on a barren rock smiling at them. On a long wall sitting with bent boards was a bookcase. Its shelves were covered things that "did nothing", rare things collected by people who had money but little time to spend them.
The old man's favorite was a glass globe that hid a boy and a girl. You had to turn it over and the children would start playing in the snow. The globe didn't hide any other technology, it wasn't a fragrance atomizer or an air filter it was just a pretty thing with no other value. One of his prized possessions was an hourglass with rose petal sand, it didn't hide a fancy receiver for voice commands, or a panic button, it was just wood and glass. The old man would sometimes take the hourglass in his hand to feel its texture, he would gently wipe the dust off with his bare fingers.
The old man had seen them all and loved them at the time, but now all the gimmicks had begun to annoy him. Too many wires, too many batteries, too many things to recharge. The old man remembered his first computer could recharge lazily at the sun, why hadn't things progressed that way. Where were all the promises of a better world: where were the flying cars, the pills that stop aging, the doctors that could cure any disease. All these things that seemed at our fingertips, but we never managed to grab them, contemplated the old man.
His house had been invaded by technology as well, his sitting chair could change its shape for any occasion but it usually just held him like a child. Arriving in the warm embrace of the chair he turned on his decrepit projector.
- TV on … news program ...
"Suicides have become the leading cause of death for minors". A graph appeared in the air, it had the old man's birth year as the start date, since then the number of suicides had increased sharply. On a separate column the number of people who decided to stop procuring drugs for chronic diseases, and then those who refused organ transplants, all subgroups of the same suicide chart.
The old man was among those who had refused a mutagen organ transplant. The thought of an animal sharing his DNA, being born, living, and then getting sacrificed for him, scared the old man.
A psychologist emerged in the middle of the room and began to explain the causes of suicide in children.
- TV off.
Leaning on his knees he pushed with trembling hands to defeat his helplessness and get up. He felt that soon he won't be able to get up on his own. He said a silent prayer and rushed forward with everything he had, thinking that it would be better to fall on your nose than to remain immobilized in the chair. The old man knew the soft and comfortable chair weakened him, each time making it harder and harder to unravel himself from its softness.
The last push was a success and the forward momentum threw him on his feet. Where did he want to go? in a brief moment of panic he started arranging his thoughts. He forgot what he wanted to do ... what was he standing up for?
He felt his heart being aided by a small device in his chest. He had reached the age when almost every heartbeat was regulated by electrodes coming into his chest. The "dead muscles" had saved his life, they tightened around his heart helping it beat. The old man had a small hole in his chest that wires went through to the external source placed under his sternum. In time, however the alloy with bio-polymeric links no longer adhered to the surrounding aging tissue. And each time he showered the old man thought he just might see his heart through the hole.
His feet carried him to the hallway that led outside. The old man smiled, he could always trust his feet, they carried him well. Many years earlier he liked to bike all over the place but not like other the kids, in the park and back home, but far out, every time further and further, feeling the need to go far away.
Back then, as now, he didn't have a destination. He kept going straight ahead until he was too tired or the road back too long. In the doorway the old man threw his tracking bracelet, took his slippers and hit the road refreshed by the cool air.
He found himself outside his neighborhood and decided to continue. His legs were strangely reinvigorated and wanted to carry him further. He saw kids hurrying down the street, something he would have done once. He couldn't remember anyone walk faster or dive headstrong into a pedestrian crossing like he did. "Those were better times," the old man thought, now the destination wasn't the goal but the course itself.
A heavy cough made him slow down, but he didn't stop walking. The nagging cough continued until it turned into "a good cough", a cough that cleared this throat. The old man spat into a crumpled handkerchief and looked, the content had already begun to dissolve.
"Have to lift my legs" the old man said hearing his feet scrape the ground. The skin on his feet was rigid and dry, it no longer stretched it just cracked. The pain made him calm his pace.
"No, not yet." he thought.
He pressed on, leaving the pavement behind and going on the side of the road. The old man still didn't understand what he was doing here and why his legs carried him this far, perhaps too far to get back without help. Tired and remembered his soft clinging chair at home and that cut short any thought of returning home. The old man felt this was his last chance to escape. One final stroll. Now he knew ... he knew where he wanted to go ... there was a grove here somewhere. He hadn't been there for long time, many things had changed but the grove had to be there.
Trying to lift his legs up he felt his knees seize up. "Not yet" he whispered and let his feet drag. He wanted to see his forest one last time, the place he used to wander in the summer as a kid.
Under the old man's feet soft fresh spring grass appeared. The old man couldn't remember how to reach the woods, and his eyes couldn't help him, but his feet seemed to know the way, somewhere in front of him there had to be a grove. The place where he used to hang on a tree branch for hours and never get hungry or bored.
When he reached the edge of the forest, the old man opened his shirt. Sweat was running down his white chest. He looked one last time at his heart regulator and ripped it out with the last bit of strength he had. The system had a backup battery deep inside his chest, the old man still had a couple of minutes left until the "dead muscles" became inert.

He was finally here ... the place where he wanted to die. Far, far away. He leaned back against the bark of an oak tree that seemed to share his age. He looked at the sky through the branches, and he waited for his heart to beat once again on its own.


Versiunea în română: Inima Electrică
Read More »