Guru - Magnificul

Îndrăgostit de când e lumea și pământul ... și astfel sunt ceea ce sunt ...

Dintr-odată a fost lumină și ea a ars perfectul. A ars fierbinte lumea cea veche și tot ce era bun în ea, nimeni și nimic nu se putea ascunde. Ultimele moaște ale întunericului s-au adunat și au făcut pământul, ultimul loc pașnic. Iar acolo, în ultimul refugiu al vechii lumi a venit să se odihnească și ultimul dintre cei curați.
Magnificul a venit mușcat de lumină și copt de căldură, cu corpul acoperit de mâncărimi și boală. Supărat de lumină, Magnificul nu se putea ascunde de ea în niciun fel, vedea lumina chiar și cu ochii închiși, iar pielea îl mânca chiar și atunci când o dădea jos.
Obosit, Magnificul își găsi odihna pe pământ. Pielea gigantului, roșiatică și plină de boală, se calmă în aerul rece al întunericului. Puroiul viu ce i se născuse sub piele erupse de disperare în lipsa luminii. Odată cu boala vărsată, mâncărimea Magnificului dispăru, urgia murise în întuneric, iar el putu într-un final să adoarmă. Noua viață se născuse și se stinsese în lumea nouă.
Magnificul își aranjă cele peste o sută de brațe și se culcă pe pământul curat. Dar înainte să se așeze strănută peste pământ, iar acesta încolți cu fire de iarbă. Ochiul Magnificului se închise și El adormi.
Neputând suporta lumina, pământul negru începu să se încălzească și să fiarbă, iar pământul fiert se mută înapoia celui nefiert și astfel Magnificul fu purtat de pământ peste orizont. Magnificul văzu prima dimineață a lumii noi. Odată cu ea apăru prima rouă pe iarba de lângă El. Sub respirația Magnificului roua prinse aripi și luă forma unor vietăți filiforme.
Odată cu venirea luminii, iarba crescu și începu să-l țină tot mai strâns pe Magnific. Magnificul încercă să se ridice, însă liane groase îl prinseră de brațe și îl pironiră de pământ. Magnificul se zbătu și găsi o singură scăpare, se smulse din prinsură lăsându-și brațele în urmă. Doar două îi mai rămăseseră din cele peste o sută, iar gigantul zbura acum deasupra pământului, privind cu frică cum sângele lui, proaspăt vărsat, prindea viață. Forme groaznice, lighioane de tot felul începeau să viermuiască pe pământ. Și toate aceste lighioane se întindeau în sus, spre Magnific, încercând să-l prindă. Acesta, ferindu-se de ele, se ridică tot mai sus. Odată plecat de acolo, cele necurate, lipsite de prezența Lui, începură să se împrăștie pe pământ.
Magnificul poposi undeva departe, în munții înconjurați de ceruri, urmat doar de libelulele aurii născute din roua dimineții. La început, îi plăcuse compania lor însă și ele erau imperfecte și se hrăneau din El, zumzăindu-L neîncetat. Magnificul le plesni teribil, răspândindu-le. Unele dintre ele pierzându-și aripile poposiră pe pământ, făcând neamuri nenumărate de gâze și gângănii târâtoare, ce au continuat să-L caute neîncetat.
Magnificul se puse pe construit Zidul Negru. Zidul care să separe lumina de întuneric, zidul care să lase loc și celor curate și celor necurate. Un zid ce avea să țină lumina, cu vicierea ei, departe de El. Zidul era din marmură neagră, curat ca abisul și lipit perfect, cărămidă cu cărămidă, ca dintr-o singură bucată, că nici mâna și nici privirea nu își puteau da seama dacă e o singură bucată sau mai multe. Magnificul își găsi iar liniștea și adormi pentru a doua oară, de data asta în spatele zidului de marmură neagră.
Somnul Lui nu putu dura o veșnicie, pentru că acolo, în întuneric, începu să se audă sunetul crispat al unui râcâit, ceva mânca din perete. Ceva cu dinți ataca întunericul, nu mai era lumina însăși ci creaturile ei. La început, gigantul a încercat să le ignore. Ca să le dea pace, el își trase părul într-o parte, își deschise capul și se scărpină acolo, înauntru, unde auzea, ca să-i treacă. Însă dinții au insistat și Magnificul putea simți Zidul negru cum suferă din cauza rozătoarelor. Magnificul, în somn, își făcu un pumn din cele șapte degete și lovi grozav peretele, rupând dinții micilor creaturi.
Nu dură mult și noi ființe începură să sape după Magnific, de data asta copiii șobolanilor aveau dinți din oțel și voință neostoită de teamă sau oboseală, creaturi puternice întru soare. Nu trecu mult și o astfel de creatură din carne și oase sparse Zidul Negru și îl găsi pe Magnific.
— Noi suntem la fel, îi spuse omul șobolan. Noi avem gură, Tu ai gură, noi avem două mâini, Tu ai două mâini, noi avem nevoi și Tu ai nevoi. Tu ești tatăl nostru și te-am căutat.
Magnificul văzu creatura și i se făcu scârbă. Sângele Lui poluat de lumină născuse o creatură bolnăvicioasă, fără înțelegere și cu viață puțină.
— Luați aminte că nu ați fost niciodată în voința mea. Multe sunt nevoile voastre și mare e prihana voastră. Și pentru că aveți minte puțină nu ați înțeles că Zidul era pus aici pentru pacea lumii. Ați trezit „curățăniile” ce își doreau doar liniște și întuneric, și pentru că le-ați deranjat voi veți suferi.
— Dacă Zidul nu v-a putut ține, atunci să vă țină cuvintele mele: Dacă Mă voi trezi pentru a treia oară pe acest pământ, al vostru v-a fi sfârșitul. Voi sfârși cu toate creaturile, de la lichenul ce stă pe piatra rece și întunecată, la floarea soarelui ce stă cu gâtul întins după lumină, de la viermii ascunși în umezeală, la șopârlele ce se desfată la soare. Toți și toate vor pieri în ziua când mă voi deștepta pentru a treia oară din odihna mea.
— Într-adevăr, neisprăviți am fost căutându-Te. Am deschis porțile iadului în nerozia noastră, se plângeau oamenii șobolani cu minte puțină.
Și I s-a făcut milă Magnificului de ei, pentru că erau sânge din sângele Lui și Le-a căutat o scăpare.
— Va veni și vremea când lumina va trece și lumea nouă va fi din nou lumea veche. Voi nu veți prinde ziua și nici copiii voștri, dar cândva linia seminției voastre va prinde și ultima zi de soare. Dacă până atunci vă veți curma de lumină, vă voi lua lângă Mine.
Și se căiau ei în fața Magnificului, cerându-i înțelepciunea să nu mai greșească. Iar Magnificul le-a luat dinții de oțel și i-a slăbit de spate până au făcut cocoașă. Și i-a făcut neputincioși la trup ca să învețe să gândească mai mult. Și i-a trimis înapoi în lumină cu băgare de seamă și înțelepciune, învățându-i să scrie și să citească, pentru ca mințile lor slabe să nu uite legământul. Și astfel cele două lumi au primit pacea.
Iar pentru că oamenii șobolani au stat în prezența Tatălui au trăit mult și au învățat pe toți să stea departe de Zidul Negru. Și în timpul lor, oamenii șobolani au șoptit la urechile tuturor animalelor povața, ca să se ferească și ele. Iar cele ce nu au vrut să învețe omul le-a înrobit și le ține în jug, ca să nu greșească nici cu voie, nici fără voie. Căci vina cu voie sau fără voie tot vină este și are aceeași pedeapsă de la Magnific.
Tot ei au învățat pe oameni că boala vine de la „curățăniile” pământului, care vin după noi când sunt deranjate. Ele vin să ne curme de soarta mult mai grea ce am avea-o dacă L-am scula din odihnă pe Magnific. Bătrânii șobolani ne-au învățat că e mai bine să stăm câte puțini laolaltă, căci urgia cheamă „curățăniile”. Joaca prostească, muzica tare și dansul din picioare cheamă „curățăniile”. Dar și suferința și chinul le cheamă, iar oamenii șobolani au lăsat scris să se curme suferința și durerea oriunde se găsește, căci și plânsul cheamă „curățăniile”.
Din învățăturile Magnificului să tragem gânduri bune. Odată cu venitul serii să aducem în suflet încă o dată molitva de noapte:

Văd lumina ce se duce și încrezător deschid fereastra întunericului.
Știu că soarele va muri și odată cu el va trece murdărirea.
Cu mâini sigure, deschid fereastra întunericului și aștept ultima zi ce va să vină.
Întru copiii mei jur și cred în prima zi ce va fi să fie fără de lumină.

English version: Guru - The Magnificent