Un puști cu buze albastre îi zâmbea prin viscol. Furtuna vuia incredibil prin pădure luptându-se cu copacii și puștiul ăsta apărut de nicăieri era în fața lui și îi arăta ceva. Vârfurile degetelor lui erau negre și lipicioase, iar cu două dintre ele arăta înapoi spre ceva. Bărbatul se întoarse să vadă, iar printr-o spărtură de vânt observă o colibă din piatră. Stătea acolo mică, pătrățoasă, cu o singură ferestruică și obloanele trase, înfruntând vremea de secole.
În lipsa unei poteci orice refugiu era imposibil de găsit, iar noaptea asta se transformase pentru drumeț într-o peripeție unde protagonistul devine un exemplu din care învață ceilalți. Drumețul însă nu intrase în panică, el își continuase meticulos căutările și în lipsa potecii. Mergea în față cu pași experimentați, când alții ar fi dat înapoi. Drumețul avea o misiune, iar vremea rea nu îl cârmuia înapoi spre siguranța potecii, dimpotrivă. El își căuta prietenii, pierduți pe munte, departe de poteci în adâncul umbros al pădurii. Fusese la câțiva pași de cabană și o ratase, dar norocul fusese de partea lui.
Puștiul stătea în mijlocul vijeliei cu un tricou rupt peste burtă tremurând din toate încheieturile. Drumețul îl apucă pe băiat de mână și îl târî în cabană. Băiatul izbucnii într-un plâns cu istericale încercând să se elibereze, însă nimic nu-l încetini pe drumeț, el îl trase pe băiat ușor și sigur înauntru.
— Mihai? Erai în spatele nostru? Se auzi dinăuntru.
Drumețul își ridică privirea și chiar în fața lui stătea motivul aventurii sale. Cei doi prieteni ai săi, Iulian și Andreea, dați dispăruți, ședeau acum bine mersi privindu-l amuzați și ușor confuzi. Aveau privirea aia de „ce coincidență că te găsim aici”. Mihai îi privea nesigur, i se părea că vede un miraj. Existau miraje în zăpadă? Cabana fusese un noroc chior, dar să-i găsească pe ei înauntru era de-a dreptul miraculos.
— L-am găsit pe ăsta mic afară, puneți o haină pe el.
La vederea copilului Andreea își dădu geaca jos și sări să-l ajute.
— De unde l-ai agățat? întrebă Iulian.
— Era afară, lângă cabană.
— Pe vremea asta?
— Da, uită-te și tu ce dezbrăcat e.
Mihai era vizibil obosit, răsuflând cu greu după fiecare replică.
— Eu unul mă bucur că am dat de refugiul ăsta, îți dai seama ce noapte am fi avut dacă nu-l găseam, se învioșă Iulian.
— Și unde ați fost? Vă caută lumea de două zile.
— Două zile? Hai că exagerezi, am luat-o un pic în față azi-dimineață. Am ajuns pe Viforița înaintea voastră, atâta tot.
— Și de întors, de ce nu v-ați mai întors?
— Am coborât pe cealaltă creastă, nu ne-o fi văzut nimeni.
— Bine, dar asta a fost acu două zile.
— Ce tot zici? Ne-am rătăcit un pic și am ajuns aici. Care e problema? Auzi tu două zile? Azi omule, azi am fost pe vârf.
Mihai tresări de frig și se întoarse împrejur cu un presentiment ciudat. Cabana avea o singură cameră împărțită după întrebuințări, fiecărui perete îi era atribuit un scop. Peretele ce purta ușa de la intrare avea în dreapta o măsuță cu două tacâmuri și o strachină ce o anunța ca masă de bucătărie. La ea avea loc o singură persoană. În stânga uși era un cuier din lemn alb ce părea țintuit în podea de propriile lui rădăcini. Pe peretele din dreapta, cum intrai, stătea soba iar lângă ea patul acoperit cu o cuvertură simplă de un gri spălăcit. Pe peretele opus sobei era o masă de lucru cu unelte de șlefuit și migălit în lemn. Masa purta urmele unor abuzuri fiind teșită și scobită de lovituri neîndemânatice. Micuța cabană avea doar două scaune fiecare păzindu-și locul în fața meselor.
Andreea puse o haină pe băiat și îl trase lângă ea, unde el amorți de tot.
— Ia zi, puiule, ce cauți aici?
Băiatul, în stare de șoc, rămase mut. Mihai se căută în rucsac după o lanternă.
— O pun afară, dacă mai vine cineva o să dea de noi.
Mihai ieși iar în vijelie cu lanterna scoasă și o coardă pregătită. Zăpada îi prindea picioarele ca într-o capcană. Înaltă de doar o palmă zăpada părea că i se lipește de picioare și îl trage înapoi făcându-l să se miște precaut. „Mi-ar plăcea să dau de un eschimos să-l întreb ce nume mai are și zăpada asta mocirloasă” gândi Mihai în timp ce se agăță de un copac. Prinse lanterna de o creangă la un cap. Vântul părea că o smucește în toate direcțiile așa că Mihai o petrecu și la celălalt cap în speranța că nu o să fie luată pe sus și aruncată în mijlocul pădurii. Vântul părea că se întețește cu fiecare secundă petrecută în lupta cu craca. Crivățul îl tăia pe față cu lame de gheață, statul afară începuse să doară. Își acoperi fața și porni înapoi orbecăind spre cabană.
Deschise ușa și auzi o înjurătură din partea lui Iulian.
— Ce s-a întâmplat?
— Cineva se ține de glume, spuse Iulian sugându-și arătătorul și degetul mare. Încercam să fac focul și chibritul ăsta ... uită-te și tu, mi-a ars în mână ca o artificie.
Iulian luă următorul băț și îl propti pe fâșia abrazivă, apoi îi dădu un bobârnac în sobă. Acesta se aprinse în aer și căzu peste câteva hârtii îngălbenite din sobă unde începu să ardă intempestiv. Iulian închise gura de fontă a sobei.
— Ce ți-am zis eu, glume proaste.
— Da, mai știu eu. E bine totuși că v-am găsit. Cum e băiatul?
— A adormit, îi răspunse Andreea.
— Data viitoare când plecați prin pădure lăsați vorbă să știe și alții, își controlă Mihai tonul încercând să nu-l deranjeze pe copil.
— Eu chiar nu văd care e problema.
— Inconștienți, murmură Mihai. S-au pierdut mulți pe muntele ăsta. Ar fi bine să fim mai precauți.
Andreea îl puse pe băiat lângă sobă și începu să-i frece mâinile și picioarele. Îi șterse degetele, dar ele rămaseră negre.
— Ce e? să nu fie ..., lăsă Mihai întrebarea în aer amintindu-și de vântul tăios de afară.
— Nu cred, îi răspunse Andreea luând mâinile copilului și lipindu-și-le de propriul obraz. Sunt calde, zâmbi ea. Cred că sunt doar pătate.
— Fragi și mure pe vremea asta? se amuză Iulian.
Copilul era alb la față ca o fantomă și adormise cu gura deschisă. Între buzele vinete până și dinții băiatului păreau să aibă o tentă albăstruie.
— Am penicilină cu mine dacă are nevoie, Mihai se întoarse să caute în rucsac.
Andreea își trase mâna de pe fruntea băiatului și îi făcu semn că „nu”.
Iulian se zgâia afară pe ferăstruia cabanei.
— Uită-te și tu ce s-a luminat, trebuie să fie mai devreme decât credeam. Aveți un ceas?
Mihai își scoase telefonul, acesta clipi „baterie descărcată” și își dădu duhul. Andreea își încercă și ea telefonul.
— E mort.
— De la frig, dădu din umeri Iulian. Așa ne-a făcut și aparatul foto când am ajuns sus.
După câteva clipe de tăcere Andreea luă cele două scaune și le puse în continuarea patului încropind un loc de dormit pentru toți patru.
— Ar trebui să ne culcăm, spuse ea. Mâine la prima oră trebuie să-l ducem înapoi pe ăsta micu.
Tolăniți de-a latul patului cu picioarele întinse pe scaune, îmbrăcați din cap până în picioare, cei trei își închiseră ochii și se alăturară băiatului într-un somn fără vise.
***
Era întuneric și rece când se trezi Mihai. Focul părea să se fi stins de mult și poziția în care adormise îl strâmbase în neom. Își trosni oasele încercând să le rearanjeze. Una peste alta era bine odihnit. Luă un ibric atârnat într-un cui și ieși cât se poate de tăcut să adune vreascuri pentru foc. Îi lăsă pe ceilalți să doarmă.
— Psst neața, o mângăie ușor Iulian pe Andreea.
Cu părul vâlvoi Andreea se șterse la ochi și îi răspunse cu un căscat.
— Îl trezim și pe Dinte albastru? întrebă el.
Copilul dormea între ei cu un zâmbet pe gură. Pielea băiatului își recăpătase paloarea, dar dinții își păstrau o tentă albăstruie.
— Mai lasă-l. Andreea îi puse ușor mâna pe frunte. E bine. Trebuie doar să vedem cu ce îl îmbrăcăm când îl luăm de aici.
— Îi dau eu geaca și mă învelesc cu pătura asta. Nu oi murii până dăm iar de oameni.
Mihai intră înapoi în cabană cu un ibric plin de zăpadă într-o mână și un braț de crengi în cealaltă. Avea o grimasă ciudată pe față. Pe jumătate încruntat și pe cealaltă jumătate constipat, arăta caraghios de grav. Îi privi pe fiecare în parte căutându-i din cap până în picioare. Puse ibricul cu zăpadă lângă sobă și lăsă vreascurile jos scoțând din buzunar o bucată de fier ruginit.
— Se petrece ceva foarte ciudat aici, spuse el.
— Ce s-a întâmplat?
— Asta e lanterna mea.
— Cum să fie lanterna ta?
— Am legat-o de scorușul ăla de afară. E lanterna mea.
Iulian se apropie și privi lanterna ruginită bocnă ca pe un animal rănit.
— Ești sigur?
— Am legat-o cu mâna mea.
— Și a ruginit în halul ăsta peste noapte?
— Da, cât am dormit.
— Hai că asta e tare, ce chinezărie o mai fi și asta.
Iulian îi luă lanterna din mână.
— Asta nu e nici măcar partea cea mai ciudată. Cât am fost afară să adun lemnele astea ... am văzut soarele răsărind de două ori.
— Ce ai zis că ai văzut? Cum?
— Nu știu cum.
— Adică s-a răzgândit? Poate nu și-a luat tot ce-i trebuia cu el și s-a întors.
— Nu e o glumă, dacă așteptăm ... cred că o să se întâmple iar.
Iulian se așeză pe un scaun studiind lanterna, iar în spatele lui se înseră și apoi se întunecă de-a binelea, lăsându-i muți.
Andreea se apropie de Mihai și îl întrebă șoptit.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că a mai trecut o zi, spuse Mihai privind consternat afară.
— Cum adică a mai trecut o zi? Abia ne-am sculat, acum cât? Un sfert de oră? și gata a mai trecut o zi? se rățoi Iulian la ei.
— Lanterna aia a stat afară săptămâni întregi, poate chiar luni de zile...
— Ce tâmpenie, spuse Iulian în timp ce se repezi pe ușă afară.
— Iuli nu, atât reuși să spună Andreea și Iulian era deja afară.
Cei doi îl priveau din pragul ușii.
— Nu e nimic, s-a înnorat atâta tot. Mihai tată ai prins o boală din aia cum îi zice ... „febra de cabană”, iar tu, dragă, ai luat-o de la el. Asta e o nebunie, din aia, care se ia. O zi în natură și gata v-ați pierdut amândoi mințile. Ce naiba vă uitați așa la mine? A început să-mi crească barba sau ceva? Hai, pe bune, nu e nimic.
Andreea i se alătură privind în jur. Nimic neobișnuit pe lângă cabană. Mihai privea cerul închegat de nori. Dintr-o dată norii se dizolvară dezvăluind un cer negru.
— Uite Iulian, stele.
— Ce fac ...
— Se învârt în jurul stelei polare.
— Atât de repede? continuă Iulian cu gura căscată.
— Înauntru! ordonă Andreea.
Cei trei intrară și Andreea plesni ușa punându-și corpul greutate în fața oricărui pericol ce ar fi încercat să intre.
— Suntem bine aici? Ce se întâmplă afară?
— Nu știu, îi răspunse Mihai. Trebuie să mă gândesc...
Iulian băgă două degete în buzunar și își scoase cutia de chibrituri „Bean & Sons - Garantate să se aprindă chiar și după câteva săptămâni în condiții de umezeală”. Garanția era scrisă pe pachet mai mare decât numele firmei. Iulian scoase unul dintre chibriturile de drumeție și îl lipi de fâșia abrazivă.
— Timpul de afară e clar futut, dar dacă și timpul de aici e la fel de futut? și spunând asta dădu un bobârnac chibritului peste lemnele din sobă.
Lemnele se transformară instant în torțe ca apoi să înceapă să mocnească furios. Mihai privi stupefiat cum focul topea lemnele în jar.
— Trebuie să-l trezim pe băiat și să plecăm. Acum!
— Puiule scoală, trebuie să mergem, se repezi Andreea.
Copilul fu luat pe sus și îmbrăcat. Mihai își luă rucsacul strângându-i cingătorile aproape de trup. Iulian își trase cuvertura peste umeri, iar Mihai i-o legă la mijloc. Copilul încercă să se opună în toată vâltoarea.
— Nu vreau afară, nu mai vreau afară, reuși să spună el speriat.
— Nu avem de ales puștiu, dacă nu plecăm acum s-ar putea să nu mai plecăm niciodată, îl repezi Iulian.
— Suntem gata? haide ... nu mai ... dă-l în mă-sa de foc, spuse Mihai.
Iulian aruncă o privire afară pe ferăstruia de deasupra mesei de lucru, și se opri în loc. Înghiți în sec încercând să-și găsească cuvintele.
— Prea târziu, spuse el într-un final.
În fața cabanei, zăpada părea să iasă din pământ. Ea creștea inundând pădurea. Val după val, tot mai sus, până la genunchi, apoi până la șolduri, tot mai sus fără oprire. Cabana se scufunda într-o mare albă ce înspuma toți copacii val după val.
După câteva clipe de încordare Mihai își lăsă rucsacul de pe umeri și se dezumflă ca un balon. Iulian se așeză stupefiat pe scaun și privi spectacolul de afară.
— Nu mai plecăm? întrebă Andreea.
— Ne-ar îngropa de vi, îi răspunse privind în gol Mihai.
— Dacă ne grăbeam... începu Andreea.
— Dacă ne grăbeam acum am fi fost înghețată pe băț, i-o tăie Iulian.
Mihai resetat la o stare anterioară evita să se mai uite afară. Verifică soba cu o mână dezvelită de mănușă, și se hotărî să se dezbrace. Cotrobăi adânc în rucsac și scoase o conservă de carne și câteva plicuri de cafea instant. Luă ibricul cu zăpadă și îl privi uimit cum începu să bolborosească cu apă fiartă în câteva secunde. Turnă cafeaua în apă și contemplă soarta conservei. O desfăcu și avu grijă să o atingă de sobă doar o clipă. Le făcu semn celorlalți să se apropie. Cotrobăi și după o bucată de pâine, dar Andreea îl opri.
— Stai că avem noi ceva, și scoase din rucsacul ei patru biscuiți negri afânați groși cât un deget.
Mihai luă ceva ce părea a fi piftie de porc și o întinse pe fiecare biscuit în proporții egale. Andreea găsi câteva căni metalice lustruite în dulapul de sub masa de bucătărie și le șterse de praf.
— Îi pun și lui? întrebă ea înclinându-și capul spre băiat.
— Dă-i, merită după ziua asta.
Copilul căscă ochii la cafea și dădu din cap în semn că vrea și el. Iulian nu-și putea trage ochii de la spectacolul de afară, iar Andreea îi aduse un biscuite să-l mănânce la geam.
— Ce se întâmplă afară? întrebă ea.
— Ninge, punctă Iulian. Așa arată când ninge.
Își mâncară biscuiții domol, mestecând pe deplin fiecare mușcătură. Mâncarea asta era ultimul lucru normal de care se puteau bucura. Afară se lumină. Acum dansul dunelor de zăpadă era pe deplin vizibil.
— Săru-mâna pentru haleală, spuse Iulian, apoi privind-o pe Andreea continuă melancolic. Ți minte că ziceam că o să ne iubim până la adânci bătrâneți? Nu o să avem prea mult de așteptat.
Andreea își privi mâinile, își numără ridurile și cutele din piele, luă în seamă locurile pe unde îi ieșeau venele la suprafață. Chiar și cu toată paranoia tot nu îi păreau îmbătrânite. Până la urmă cine se uită atât de atent la propriile mâini, poate erau schimbate, poate că nu. Nu și le simțea schimbate în vrun fel. „Unghiile, da, unghiile au rămas la fel. Nu ar fi trebuit să crească?”, gândi ea.
— Timpul pare să curgă mai repede pe lângă noi. Nu cred să îmbătrânim noi, e posibil să îmbătrânească toți ceilalți, concluzionă Mihai.
— Nu ai de unde să ști, până nu plecăm de aici ... Iulian lăsă fraza neterminată fără să aștepte vrun răspuns.
Se liniștiseră, primul impus de fugă trecuse. Cabana îi proteja, erau în siguranță. Stăteau tăcuți și gânditori rumegând problema evadării. Ascultau sunetele de afară încercând să priceapă ceva din ele. Priveau în jur căutând o explicație. Își agățau ochii de fiecare detaliu, examinau uneltele, scaunele, straniul cuier. Căutau butonul ce ar fi oprit toată nebunia. Iulian începu să pipăie uneltele de cioplit, tije ascuțite de metal ce nu își dezvăluiau scopul unui profan.
După ce luase toată camera la puricat, acum Mihai îl studia pe băiat. Andreea se apropie de copil.
— Îmi spui și mie cum te cheamă?
Băiatul tăcu.
— Eu sunt Andreea, el e Mihai și la geam stă Iuli.
— Petru, șopti el.
— Ce nume serios ai Petru. De ce ești îmbrăcat așa subțire? încercă Mihai.
Cafeaua curmă un pic timiditatea copilului.
— Nu știu, se fâstâci el.
— Mai ți minte cum ai ajuns aici?
— Am venit ... am venit cu părinții în excursie.
— Și ce s-a întâmplat cu ei?
— M-am pierdut de ei.
Copilul dorea să plângă, dar Mihai îl privea fără compătimire, nu era loc de plâns în discuția asta, și el se abținu.
— I-am tot căutat, dar nu i-am găsit.
— Cât crezi că ar putea să meargă un copil prin munții ăștia? își reîntoarse atenția spre ei Iulian.
— Am mers mult de tot, îi reproșă copilul. Am obosit și am adormit pe niște crengi, dar nu era frig. Când m-am dat jos s-a rupt, iar copilul trase de tricou ca drept dovadă.
— Nu-i nimic, se coase. La cabană cum ai ajuns?
— Nu știu, s-a făcut dintr-o dată frig, m-am speriat și am început să alerg ... așa am găsit-o.
— Și atunci m-ai văzut pe mine? continuă Mihai.
— Aha.
Mihai zâmbi și îl mângăie pe copil.
— Bine Petruț, am înțeles.
Mihai privi afară și apoi privi înapoi la băiat. O idee îi înmugurii în cap, o posibilă scăpare din încurcătură.
— Petre al nostru s-a pierdut în pădure când încă era cald.
— La cum e îmbrăcat, cred și eu.
— Și nu a stat prea mult afară, nu avea cum. Pentru el iarna a aterizat ieri sau alaltăieri. Vremea asta nu era prognozată nici când am plecat noi pe munte.
— Așa e la munte, dar naiba știe cum s-or învârti lucrurile în colțul ăsta de rai, dădu din umeri Iulian.
— Nu cred că lucrurile se învârt atât de diferit. Se mișcă mai repede, dar în rest totul e la fel. Stelele sunt pe cer, vremea se schimbă și anotimpurile curg. Nu ar trebui să ne grăbim. Dacă așteptăm liniștiți două trei zile o să plecăm de aici pe timp de vară.
— Timpul zboară, dar cel mai bine ar fi să nu ne grăbim, contemplă Andreea.
— Ironia sorții, dar are dreptate, încuviință Iulian. Iulian îşi termină cafeaua şi continuă voios. Așa scăpăm de aici.
***
— Poți să-ți imaginezi cum o să se uite ăștia la noi când o să ne întoarcem? Ne-a mâncat pământul câteva luni de zile, dar suntem bine. Și copilul? Păi am găsit un copil în pădure.
Petru se bosumflă într-un colț, avea privirea unui copil care făcuse o boacănă și-și așteaptă părinți să vină să-l ia acasă. Andreea îl întoarse spre ea.
— Nu e vina ta Petruț, sunt sigură că părinții tăi o să fie fericiți să te vadă indiferent când ne întoarcem.
Petru nu părea foarte convins.
— Crezi că lumea știe de locul ăsta? continuă Iulian.
Mihai învârti un deget în aer.
— Cineva a știut, îi răspunse el. Cineva a construit cabana asta, și nu au fost extratereștri.
— Poate e un refugiu, interveni Andreea.
— Un refugiu pentru rătăciți ca noi?
— Poate pentru oamenii locului. Cineva a stat și trăit pe aici. Uite-te la masa aia de bucătărie, uită-te la masa aia de lucru.
— S-au ascuns aici, completă Mihai.
— De cine să se ascundă? întrebă Iulian.
— Știu și eu, de problemele lor. Cât de vechi sunt lucrurile astea? Poate invadau rușii, sau francezii, sau nemții.
— Sau tătarii, continuă Iulian.
Cei trei zâmbiră.
— Ce nu înțeleg eu este, cum ar putea cineva trăi aici? întrebă Iulian.
— E simplu, plantezi roșii azi și le culegi mâine, explică Andreea.
— Și când pleci să iei ulei de la magazin te trezești că ăia au mașini zburătoare, completă Iulian.
— Poate ar fi mai bine să ne ținem gura. Să lăsăm locul ăsta ascuns.
— Ți-e frică că se întorc tătarii? îl luă peste picior Iulian.
— Nu, mă gândeam că poate ar fi mai bine să ținem locul ăsta doar pentru noi.
Iulian dădu un bobârnac unui alambic şi ascultă țiuitul straniu pe care acesta îl produse.
— Oricum nu ne-ar crede nimeni.
— Și acum? Ce facem? întrebă Andreea.
— Acum așteptăm să vedem dacă vine vara.
English version: If summer comes
No comments :
Post a Comment