Vânătoarea de comori

Prieteșug

Adunarea unui grup de prieteni este un moment oportun pentru a lua aminte la lucrurile frumoase din viață. E momentul când amicii își împărtășesc bucuriile, necazurile și fleacurile prin care trec zi de zi. E ceasul când tovarășii au ocazia să fie mai onești, mai deschiși... mai beți. Până la urmă așa se întăresc prieteniile de o viață.
Dar dacă unii prieteni nu se mulțumesc cu atât? Dacă unii prieteni se hotărăsc să-și complice viața?
Apartamentul 13 din blocul 23 de pe strada Voivodina este locul nostru de joacă. Această adunare ad-hoc are loc într-un apartament semidecomandat cu două camere. La intrare, dăm de un hol mic, cochet, ce a fost mobilat util și plăcut. Din el putem invada bucătăria și sufrageria. Sufrageria e rezonabil de mare. Un alt hol leagă sufrageria de dormitor și baie. Un balcon stă întins lung în fața sufrageriei. Balconul ar fi fost un loc bun pentru v-ați ascunselea, dacă s-ar fi gândit cineva la asta.
Acest cuibușor de nebunii a fost aranjat cu meticulozitate, însă unele lucruri au mai fost lăsate și la voia întâmplării, tocmai pentru ca jocul să aibă parte și de hazard.
Pentru această petrecere casa a fost pigulită, camerele aerisite, biblioteca ștearsă, cărțile ordonate, gresia spălată. Fiecare colțișor a fost aranjat, iar tot felul de lucruri curioase au fost puse pe ici, pe colo, pentru a ademenii priviri și mâini iscoditoare.
Până și cele mai neînsemnate lucruri au o poveste de spus în această casă. Ușa de la balcon e ținută deschisă de o piatră albă. Ar fi putut fi o piatră oarecare, însă în acest apartament e o bucată neșlefuită de marmură din Paros. Surorile acestei pietre sunt admirate în muzee din toată lumea, sub formă de nasuri, mâini, buci și țâțe antice. Un set de căsuțe sculptate în lemn, se odihnesc pe un raft din bibliotecă și poartă povestea unui lemnar chior din Abaclia. O clepsidră ce așteaptă să fie întoarsă e umplută cu nisip roz luat, cândva, într-o toamnă caldă, din Creta.
 În mijlocul sufrageriei, o masă rotundă își așteaptă invitați să se așeze ca la conferință. Masa, de obicei îndoită pe jumătate și lipită de un calorifer, e acum piesa de rezistență. O canapea și două fotolii completează camera.
Cam atât despre locație.
— Ok, suntem gata? întrebă Simona.
Simona și Sorin sunt organizatorii acestei petreceri, gazdele noastre din această noapte de pomină. Simona dă impresia unei femei plictisite ce încearcă să scape de monotonie, îi place să danseze, merge prea repede pe stradă și îl scoală din somn pe Sorin când se bâțâie noaptea. E un titirez înnăscut.
Sorin e un tip calm, ce încearcă să-i facă pe plac. El a acceptat ideea acestei seri fără reticențe, pe când alții ar fi fost ceva mai... circumspecți.
Seara a început, iar toți prietenii sunt curioși ce li s-a pregătit. Simona își adună amicii dispersați.
— Ok, suntem gata? întrebă iar Simona.
— Stai! Nu suntem toți. Ana și Alex se giugiulesc în bucătărie, se hlizi o fată cu părul prins în coc.
Încă ceva, trebuie să vă prezint și invitații.
Ana e o blondă cu părul scurt căruia îi place să stea mai mult în picioarele goale, chestie care o enervează la culme pe organizatoarea noastră. Ana emanează o nonșalanță contagioasă, oamenii se destind în prezența ei. Însă, fără să o știe, Ana deja a enervat-o pe Simona cu lăbuțele ei drăguțe ce lasă amprente pe parchetul din bucătărie.
— Ar fi bine să te duci acolo, până nu încep chestii mai serioase, ști cât e de pofticioasă, adăugă Bogdan ridicându-și sprâncenele.
Gândul Simonei sării la un fund ce se odihnește pe blatul din bucătărie. Se tot gândise la amprentele de picioare, dar acum imaginea asta le înlocuise.
— Nu fi porc, îi dădu un cot jumătatea lui mai bună.
— Parcă tu nu o ști...
— Cineva să-i cheme și pe ei, răspunse scurt Simona scuturând ușor din cap.
— Mă duc eu, acceptă înțelegătoare Cătălina.
— A rămas ca în liceu, se ascunde pe unde poate și-și face de cap, oftă Bogdan.
Bogdan și Bianca sunt cuplul ăla care se ceartă tot timpul din orice. Când îi vezi se ciondănesc. Parcă ar fi căsătoriți de-o viață. Ea cochetă și frumoasă, cu părul ridicat și gâtul lung descoperit, el subțirel, chipeș și cu un spirit de observație cârcotaș.
— Hai că i-am adus, Sorin le explica cum e cu aragazul cu inducție, îi lămuri Cătălina și se așeză lângă Corneliu.
Cătălina e o păpușă de fată, ca o figură de porțelan. Și-ar fi dorit să fie ceva mai înaltă, dar asta e, nu le poți avea pe toate. Etern optimistă, vede tot timpul partea bună a lucrurilor.
Corneliu stă tăcut și observă. Poartă un zâmbet cât se poate de subțire oriunde se duce. Își privește prietenii ca la teatru și preferă să nu-i întrerupă.
— Așa? Și dacă ne trăgeam de șireturi, care ar fi fost problema? Sunteți geloși?! întrebă Ana cu un zâmbet până la urechi.
Alex le zâmbi și el de complezență.
Nimeni nu-l știe prea bine pe Alex. E proaspăt venit în grupulețul ăsta. Nimeni nu își bate capul cu el, „doar un alt iubit al Anei”. Cine îi mai poate ține minte: Andrei, Adrian, Anton, Alain Delon...
— Nu mai pot de gelozie. Hai, că e târziu și mai e și jocul. Să-i dăm bice! îi împinse Dan pe toți la un loc.
Dan și Diana sunt ultimii de care trebuie să vă spun. Dan are o calviție ce-l atacă pe la tâmple. El își valorifică fiecare secundă ca un metronom. Și când își pierde timpul poți pune pariu că și-l pierde eficient.
Diana, zveltă și independentă, ar fi venit și singură în seara asta, dacă Dan nu și-ar fi făcut timp. Cei doi formează un cuplu profesionist și mai ales profitabil.
Ăștia sunt toți și trebuie să recunosc că îmi sunt simpatici.
— E toată lumea pregătită pentru o seară de aventură? Dacă veți trece peste toate obstacolele cu dibăcie, recompensele vor fi pe măsură. Bine ați venit la Vânătoarea de Comori! Cine va supraviețui acestei nopți va avea ce povesti nepoților.
— Și când mă gândesc că bunicu’ povestea cum a fost în război, se amuză Dan.
— E un joc interesant, un joc pe viață și pe moarte, cu întorsături de situație, dramă și mister, completă Sorin. Dar înainte de asta, toate telefoanele aici, în săculeț. Nu vreau să găsiți indicii pe internet sau să sunați după ajutor. Sunteți pe cont propriu!
— Ce crezi că plănuiesc? întrebă Cătălina.
— Nu știu, dar uite ce privire are Simona, i se mișcă rotițele în cap, îi răspunse Bogdan.
În timp ce Sorin dosi telefoanele, Simona scoase o găletușă în care erau împăturite câteva bilețele.
— Fiecare cuplu trebuie să-și aleagă un bilet pentru a vedea ce le relevă viitorul. Biletele o să vă trimită în căutarea de indicii, cu o singură excepție. O pereche v-a rămâne cu noi.
— Hopa, ăștia ne dau afară, murmură Ana.
— Stai liniștită, cu norocul meu noi stăm pe tușă, îi zâmbi Bogdan.
— Poate stai tu, eu nu vreau, îl înghionti Bianca.
— Dacă prindeți voi biletul cu stat în casă, facem schimb, eu am venit să mă relaxez, nu să alerg ca un bezmetic noaptea pe străzi, mustăci Dan.
— Nimeni nu face schimb, interveni Simona. Primul indiciu va fi în acest apartament, următoarele nu se știe, poate vă vor purta la colțul străzii, poate la capătul pământului. Să aveți grijă, să nu cădeți acolo!
— Nu e drăguță? îi șopti Cătălina lui Corneliu, el încuviință docil.
— Pe bune? Ai pus indicii prin tot orașul? întrebă amuzată Ana.
— A spus întreaga lume, fi atentă dragă, o corectă Alex.
— Asta e, ți-am zis eu, uită-te cum i se învârt rotițele alea, continuă Bogdan.
— Putem pierde chiar de la prima tragere la sorți? încercă să înțeleagă Bianca.
— Nu pierde nimeni, o pereche va sta cu noi. Avem și pentru ei pregătite câteva surprize. Doar nu vreți să ne lăsați singuri pe aici? completă Sorin.
— Abia am venit și ne dă afară, îți vine să crezi? spuse Diana.
— Noi oricum nu avem chef să ne plimbăm de colo colo, rămânem noi să păzim gazdele, se oferi Dan alături de Diana.
— Nuu, după noroc, îi rugă Simona. Gata, să înceapă dansul!
— Înainte de toate, paharele sus. Are toată lumea un pahar?
Gazdele uitaseră de Alex, dar Ana îi dădu paharul ei.
— Mai iau unul din bucătărie, știu unde le țin. Fi atent acolo ce zice.
— După cum v-am spus, aceasta este una din nopțile unde viața și moartea stau pe muchie de cuțit. Dragii mei, în pahare este o toxină cu efect întârziat, aveți trei ore să descâlciți ghicitorile, dacă nu... somnul de veci. Până la fund!
— Ce vrea să zică cu asta? întrebă confuz Alex.
— Vor să se culce și ei pe la patru, îl lămuri Dan.
Simona le aruncă o privire lungă.
— Scuze, e un joc pe viață și pe moarte, dar se termină în trei ore, reformulă Dan.
— Aia e... până la fund, și Alex goli paharul.
Simona se uită la ceas.
— Este doisprezece, la trei vreau să fiți aici, să tragem linie.
— Îmi încerc eu primul norocul, se hotărî Bogdan. Ia să vedem ce zice: „Viața e o parodie, iar moartea o comedie. Dacă ești mort și vrei să faci o plimbare, unde ai face-o oare, când rămâi fără răsuflare?”
— Și zici că răspunsul e pe aici? întrebă Bianca.
— Poate că și răspunsul rimează, sugeră Ana, ce tocmai se întorsese din bucătărie fără pahar.
— Primul indiciu e în apartament, după aceea nu se știe. Cine urmează? trecu mai departe Simona.
— Trag eu al doilea... și noi rămânem aici, concluzionă Alex. „Să nu ai încredere în mâna care te hrănește. Ai rămas cu gazdele așa că fi precaut și te ferește. Ei câștigă doar dacă toți ceilalți pierd, firește.”
— Trebuia să mă lași pe mine, se bosumflă Ana.
— Minunat, asta înseamnă că restul plecăm pe coclauri, spuse Dan trăgând următorul bilet.
„Câteodată foamea mă cuprinde doar gândindu-mă la tine. Dorința se aprinde și doar la rece se mai stinge.”
— Pun pariu că e în bucătărie, îi șopti Diana.
— După tine, fomiță, o împinse Dan.
— Cine urmează? întrebă Sorin.
— Noi am mai rămas, răspunse Cătălina. Sper că mai e ceva interesant și pentru noi.
— Bineînțeles, îi zâmbi Simona.
— Să vedem, Cătălina luă biletul: „Nu am pretenții de a te curăța de intenții. Vreau doar să miroși a trandafiri spinoși.”
— Și o să mă lași să-ți cotrobăi prin casă până găsesc trandafirii ăștia? întrebă Corneliu.
— Toată casa vă stă la dispoziție, căutați peste tot, Simona continuă cu un zâmbet răutăcios. Chiar și antidotul stă ascuns prin apartament.  
— Dar dacă găsiți bani, să-i lăsați acolo, completă repede Sorin. Nu ne încurcăm cu lucruri atât de banale.

Cotrobăire

 

— Gata, am scăpat, să-i lăsăm să-și bată capul. Cât despre voi doi, ce să zic, vă dau niște prăjituri?
Simona îi luă de o parte pe Ana și Alex, cei doi desemnați să stea în casă.
— Cum v-a venit ideea pentru jocul ăsta? întrebă Alex.
— Am zis să mai schimbăm atmosfera. Acum avem enigmă, suspans, mister, e ca într-un roman.
— Ce roman? întrebă Ana iritată că trebuia să rămână în casă.
— Unul cu detectivi, îi răspunse Sorin.

*

— Auzi „după ce nu mai răsuflu” ajung în pământ, nu? întrebă Bogdan.
— Într-un mormânt, completă Bianca.
— Poate într-un ghiveci, intui Bogdan. E mai practic, aici, în apartamentul ăsta.
— Hai măi, chiar crezi că vrea să-i deranjezi florile? îl certă Bianca.
— Tocmai ce ne-au spus că putem să le răscolim casa. Eu cred că vrea să-i întoarcem casa pe dos, să-i dăm covoarele la o parte, să-i răsturnăm ghivecele. Zic să n-o dezamăgim!
Bianca îl lăsă pe Bogdan să-și facă de cap și plecă să arunce o privire prin bibliotecă. Bogdan începu să scormonească prin ghivecele de pe balcon.
— Nebunule, ce cauți prin pământul la flori? șopti Corneliu.
— Te gândeai să faci la fel. Recunoaște!
— Da, dar noi chiar avem ceva legat de flori.
— Aha.
— Are trandafiri pe aici?
— Nu știu.
Intuiția o purtă pe Bianca la bibliotecă, erau mai multe feluri de a te plimba printre morți. Căută o carte în temă și puse mâna pe cotorul ei. O trase ușor afară pe lângă căsuțele de lemn. O răsfoi privind ilustratele cu Dante și Virgiliu pășind prin cercurile infernului, când dintre două pagini sări un bilet.
„Felicitări! Dacă tot ai ajuns până aici continuă: Într-un parc nu prea departe, doi prieteni stau aparte. Într-o cutie să îi pui, iar acasă să-i dispui.”
— Hei, nebunu’, nu mai scormoni, am găsit, îl strigă Bianca.
— Ce? Nu se poate, unde era? veni Bogdan cu mâinile murdare.
— În cartea asta.
— Vrăjeală, era mai amuzantă idea mea.
— Du-te și te spală pe mâini. Să nu le zici că ai scormonit prin flori, că te mănânc.
— A spus „prin toată casa”, bombăni el mergând înapoi pe balcon.
— Numai tu ai nevoie de indicații speciale.
— Sunt un original!
— Un pic prea original. Ce-i mai faci la ghiveciul ăla?
— Stai fată, aranjez înapoi pământul. Sau continui tu căutările, îl întrebă pe Corneliu.
— Dacă n-ai găsit tu nimic, nu are rost. Eu caut „un miros de trandafiri” și nu văd trandafiri pe aici.

*

În bucătărie, Simona, scoase pe masă o vază pentru un buchet de flori, așeză câteva prăjiturele pe un platou și desfăcu o sticlă cu vin. Bău un pahar și înfulecă o prăjitură.
— Cu toată pregătirea pentru seara asta, nu am mâncat nimic.
— Care sunt mai bune astea roz sau alea bleu?
— Toate sunt bune, gustați și vedeți. Mă întorc imediat, trebuie să văd ce fac ceilalți.
Alex întinse mâna să ia o prăjitură.
— Stai, îi dădu peste mână Ana. Ea de care a luat?
— Ce? Nu știu...
— Ce culoare avea?
— Are vreo importanță?
— Gândește-te, în stânga sunt bleu, în dreapta roz. De care a luat?
Alex își ridică ochii la tavan, încercând să-și aducă aminte, apoi își coborî privirea și investigă platourile.
— În partea stângă lipsește una.
— De aici?
— Da.
— Când o să se întoarcă o să te întrebe dacă ai gustat din prăjituri. Biletul nostru spune „să nu ai încredere în mâna care te hrănește”.
— Aha, a început jocul.
— De cum ai citit biletul. Ai grijă ce faci, îi șopti Ana, auzind-o pe Simona că revine.
Pe hol Simona îi petrecea pe ceilalți invitați spre ieșire.

*

— Voi unde ați găsit indiciul? întrebă Dan.
— Sub eticheta la un șampon, îi răspunse Corneliu. Cică miroase a trandafiri.
— A noastră era în congelator, îi spuse încântată Diana, în timp ce degusta o înghețată furată.

*

Alex și Ana puteau vedea mânerul apăsat al uși de la bucătărie, iar când vocile părăsiră apartamentul, capul Simonei intră să investigheze.
— Ați gustat?
— Păi, unele dintre ele ar trebui să ne omoare și nu am vrut să riscăm.
— Zice că sunt otrăvite, spuse incredul Alex.
— Nu se știe niciodată, răspunse încet Simona apoi își îngustă ochii, inspectând farfuria cu prăjituri.
— Te-am văzut când ai luat una bleu. Astea trebuie să fie fără probleme, și fără să mai dea explicații Alex înfulecă o prăjitură.
Ana se uită la el, apoi la Simona, așteptând verdictul. Simona ridică o sprânceană.
— Da, una bleu am mâncat.
— Și ce se întâmplă dacă mănânc și una roz? întrebă Alex inspectând o altă prăjitură.

Exploraţiune

 

După ora 12, noaptea devine magică. Ai trecut într-o nouă zi, dar vechea zi trage de timp, nu e gata să se termine. Asta simțeau Corneliu și Cătălina, plimbându-se spre cimitirul Reînvierii de pe strada Reînvierii.
Nu știu cum au căpătat numele ăsta, însă este un nume ridicol, mai ales pentru un cimitir. Și cel mai probabil reclamă falsă.
— E o prostie, e închis la ora asta, doar nu sărim gardul?
— Ști care e chestia, nu știm dacă e închis.
— Ce?
— Îi mai fură lumea pe morți?
— Nu știu, nu-i fură, dar tot cred că e închis.
— Trebuie să fie un paznic pe aici.
— Doarme la ora asta.
— Și ce facem?
— Încercăm poarta, dacă e deschis intrăm, dacă nu, nu. Plecăm și cu asta basta.
— Bine, du-te și încearcă.
Corneliu se învârti în stânga, se învârti în dreapta, iscodind să nu-l vadă nimeni, dar până la urmă apăsă clanța mare din mijlocul porții. Poarta de fier se revoltă cu un scârțâit ruginit, însă nu îi dădu drumul înăuntru.
— E închis, să plecăm! se grăbi Corneliu.
— Stai, e o gaură aici...
Poarta mare era într-adevăr închisă, un lacăt o ținea ferecată la nivelul genunchilor, însă intrarea mare avea decupată și o ușă mică deschisă într-o parte.
— Asta mare pentru mașini, asta mică pentru oameni.
— De ce nu-i niciun paznic pe aici? întrebă aproape enervat Corneliu.

*

— Am ajuns în parc. Și acu’? întrebă Bianca exasperată.
— Căutăm ceva, niște prieteni într-o cutie.
Bogdan reciti biletul: „Într-un parc nu prea departe, doi prieteni stau aparte. Într-o cutie să îi pui, iar acasă să-i dispui.”
— Ști cum sună biletul ăsta: du-te în parc găsește un vagabond și adu-l acasă.
— Dar într-o cutie.
— Nu ți se pare că se purtau un pic cam ciudat?
— Cine, Sorinatu și Simonata?
— Păreau cam agitați.
— E de la jocul ăsta. Nu vezi? Căutăm indicii pe coclauri. Au stat să aranjeze toate astea, vor și ei să iasă bine.
— Oho... și uite acolo, e o coșmelie dintr-aia în care intri și-ți faci poze.
— Dacă noi suntem prietenii pierduți, intrăm în cutia aia și facem o poză?
— Iar o poză, o pui în ramă și o dispui, nu?
— Asta e. Hai, că mi-au înghețat degetele.

Casă dulce casă

 

La masa rotundă, în mijlocul sufrageriei, stăteau amuzându-se Alex, care până la urmă se abținuse de la prăjiturile roz, Ana, Simona și Sorin.
Simona deretica pe lângă ei, așezând farfuriuțe de pe masă în așteptarea celor plecați.
— Vin? întrebă ea.
— Da, răspunse Alex.
— Alb sau roșu?
— Roșu.
Simona îi turnă lui roșu, iar ei își turnă alb.
— Ana? întrebă Simona.
Ana îi luă paharul Simonei și îl înlocui cu cel a lui Alex.
— Doar apă, și, privind zâmbetul ce se lărgea pe fața Simonei, adăugă, de la robinet.
— Foarte bine, încuviință Simona. Dar mie nu îmi place vinul roșu, și împinse paharul schimbat într-o parte.
— Și ăla e otrăvit? Nu mai poate omu’ nimic cu voi, și cu asta mai înfulecă o prăjitură bleu, dar și acestea erau pe terminate.
Un ciocănit la ușă. Simona deschise.
— Ne-am întors, intonă veselă Cătălina.
— Și nu am găsit nimic, completă Corneliu.
— Dar am intrat în cimitir, continuă Cătălina râzând nervos.  
— Și nu ați găsit rezolvarea? îi chestionă Simona.
— Ce scria pe biletul vostru? întrebă Ana.
— „În cimitir sunt multe fețe albe la ten. Multe cunoștințe, dar niciun prieten.”
— A doua parte e din latină. E un proverb, li se alătură Sorin și o luă în brațe pe Simona. „Multa hospicias nullas amicitias” e pe mormântul unui poet.
— Și trebuia să găsim asta pe întuneric?
— Au pierdut? întrebă Ana.
— Da, le răspunse Simona și le întinse platoul pe care rămăseseră doar prăjituri roz-bombon.
Cătălina luă una.
— E cu alune?
Simona îl lăsă și pe Corneliu să ia una și puse platoul la loc.
— Migdale? încercă Corneliu stând un pic pe gânduri.
Cei doi se așezară la masă. Simona își trase un scaun mai aproape de ei.
— Cum v-ați distrat pe aici? întrebă Corneliu cu gura plină.
— Cu grijă, spuse Ana.
— Ăsta era biletul nostru: „Să nu ai încredere în mâna care te hrănește. Ai rămas cu gazdele așa că fi precaut și te ferește”, citi Alex.
— Asta am făcut, ne-am ferit de gazde, explică Ana.
— De asta nu v-ați atins de prăjituri? Nu sunt rele, îi ațâță Cătălina.
— Apropo de asta, să vă spun o chestie amuzantă, doar unul dintr-o mie de oameni pot să-și dea seama de gustul cianurii. Ce gust credeți că are? îi întrebă Sorin.
Cătălina își pierdu echilibrul de pe scaun, dar Simona o prinse și o puse la loc. Corneliu își întoarse privirea spre ea, își deschise gura și înțepeni într-o grimasă cu ochii cât cepele.
— Migdale, își răspunse singur la întrebare Sorin și îi închise ochii lui Corneliu.
— Ce dracu? sări Alex.
— Nu vă uitați așa, erau oricum descalificați, se apără Simona apucând-o pe Cătălina de brațe.
Sorin îl apucă pe Corneliu în timp ce Simona începu să o târască pe Cătălina spre dormitor,
— Despre asta am vorbit toată noaptea. Mă ajuți? Să eliberăm locul pentru finală, întrebă Sorin, trăgându-l pe Corneliu de pe scaun.
— Asta... nu are cum..., se bâlbâi Alex.
— Ce ați făcut, v-ați pierdut mințile? Trebuie să sunăm la ambulanță. Telefoanele! se agită Ana în stânga și în dreapta.
— Pot să-ți dau un telefon, să suni la poliție, la pompieri, la ce vrei tu, dar așa îi condamni pe ceilalți. Sper că nu ai uitat, doar câștigătorii au șansa la antidot.
— Ați înnebunit, șopti perplex Alex.
— E valabil și pentru voi. Singurul fel în care puteți scăpa de aici, este să duceți jocul până la capăt. Acum, ajută-mă să-l duc în dormitor.
— Nu mă mai ating de nimic, declară Alex și se îndepărtă de masă.
— Cum vrei. Ehh, puteam să-l luăm frumos pe sus. Cică eu sunt nebun, dar el vrea să stea cu mortul la masă.
Sorin îl târî pe Corneliu până în dormitor și îl întinse în pat lângă Cătălina.
— Am fi putut fi noi în locul lor de 100 de ori până acum, șopti îngrozită Ana.

*

Seara continuă sumbru pentru prietenii noștri. Cei patru rămași în picioare se priveau ca într-un film din vestul sălbatic. Tensiunea fu spartă de un zgomot. Cineva bătu la ușa neîncuiată și intră fără să mai aștepte invitații speciale.
— V-ați întors! exclamă entuziast Simona.
— Da și avem răspunsul la ghicitoare. Dacă nu e ce trebuie, măcar să primim niște puncte pentru idee, spuse Bogdan din hol, dezbrăcându-se de geacă.
— Noi eram prietenii din parc, nu? Ne-am pozat într-o cabină foto și am adus fotografiile, să le dispui, spuse Bianca îmbujorată.
— Nu s-a mai întors nimeni?
— Sunteți primii care v-ați întors cu o rezolvare și asta vă duce în finală, spuse Sorin primind pozele făcute în parc. Excelent!
— Restul pe unde or fi?
— Umblă după indicii, doar că nu mai e timp, le răspunse zâmbitoare Simona.

Bun sfârșit

 

Ana și Alex își mușcau limbile, în timp ce Simona privea ceremonios ceasul rotund ce atârna între ei pe perete.
— S-a făcut trei! Cei ce nu au ajuns înapoi au fost descalificați.
— Dacă nu le luai telefoanele, puteam să-i sunăm. Cred că nici nu știu cât e ceasul.
— Nu putem să-i așteptăm până dimineață, dădu din umeri Sorin.
— Bun, să jucăm finala, că m-a luat somnul, căscă liniștit Bogdan.
— Ce vreți de la noi? întrebă sumbru Alex.
— Ca să fie mai interesant și să putem participa și noi, finala va fi un joc de noroc, zâmbi cu gura până la urechi Simona. Ca o ruletă rusească, dar fără pistol.
Din bucătărie se întoarse Sorin cu trei pahare negre acoperite cu capace de cafea, prin care puteai sorbi, dar nu puteai vedea conținutul.
— Două din ele au vin roșu, iar după cum știu Alex și Ana, pentru că s-au ferit de el toată noaptea, vinul roșu este cel „pierzător”, iar celălalt, vinul alb, e câștigător. Fiecare cuplu își alege un pahar și bea.
— Păi și miza? întrebă Bogdan.
Sorin se ridică și aduse una din căsuțele de lemn de pe bibliotecă. Căsuța era un cufăr decorativ.
— Asta este pentru câștigători, spuse el. Se deschide într-un fel mai curios, o să vedeți.
— Premiul este înăuntru, îi continuă idea Simona.
— Și ce e înăuntru? întrebă Bianca, în timp ce Bogdan se tolănea pe canapea.
— O să păstrăm surpriza, dar e ceva cu care o să dovediți că ați câștigat vânătoarea de comori din seara asta, explică Sorin.
— Cine începe?
— Voi, dacă tot ați găsit rezolvarea pe afară, aveți șansa să alegeți primii, iar ei după voi, pentru că au stat cuminți în casă, iar ultimul pahar îl luăm noi.
— Să amestecăm paharele, să nu existe suspiciuni.
După ce Bianca învârti paharele, veni rândul Anei se le amestece. În timp ce restul erau întorși cu spatele, Ana îi șopti lui Alex.
— Eu nu am apucat să beau șampanie.
— Știu, înghit eu tot. Orice faci să nu bei.
— Ce șușotim acolo? întrebă Simona.
— Hai, că m-a luat somnul, îi împinse Sorin de la spate.
— Bun, să alegem, spuse Bogdan căscând din nou. Alege, dragă, pentru noi.
— Din Oceanul Pacific, a ieșit un pește mic și pe coada lui scria: Ieși afară dumneata! Ăsta!
Bianca apucă paharul din mijloc. Alex luă paharul din stânga și îl întinse Anei. Simona trase paharul rămas aproape de ea.
— Momentul adevărului.
— După ce bem se termină jocul? Nu mai e nimic după asta? întrebă Alex.
— Nimic.
Bianca i se alătură lui Bogdan pe canapea. Bogdan bău primul apoi îi dădu paharul Biancăi.
— Și ce se întâmplă dacă eu sunt prea tâmp să-mi dau seama după gust dacă e roșu sau alb?
Bianca bău restul paharului.
— Ești groaznic, al nostru e roșu, spuse Bianca, privindu-l pe Bogdan care începuse să caște, dar rămăsese cu capul pe spate.
În clipa următoare Bianca îi căzu în poală, iar pe Simona o bufni râsul.
— Chiar a fost roșu, spuse ea amuzată.
— E rândul vostru.
— Și dacă refuzăm? întrebă Alex.
Din camera alăturată, unde fuseseră depozitați Corneliu și Cătălina, începu să se audă un zgomot groaznic de om ce se îneacă.
— Ar fi bine să vă grăbiți, nu mai e timp, spuse Sorin bătând cu un deget în cutia de lemn.
— Să bem împreună! Menținem suspansul până la sfârșit!? îi provocă Ana.
— Doamnele primele! sugeră Simona și își puse paharul la buze.
Ana îi urmă exemplul, apoi îi dădu paharul lui Alex. Alex îl bău până la fund și îl răsturnă pe masă.
— Melodramatic, îmi place! iar Sorin termină la rândul său paharul și-l copie pe Alex răsturnând paharul pe masă.
Sorin și Simona își zâmbiră mulțumiți.
— S-a terminat.
— Ne-ați omorât pe toți? întrebă Alex, și o privi cu speranță pe Ana.
— Nu, ce fel de joc s-ar termina în halul ăsta? Unul din pahare nu a avut nimic.
Simona o studia pe Ana în așteptarea unui semn de leșin, când se opri asupra buzelor ei.
— Ea nu a băut! A trișat!
Simona se întinse spre cutia de pe masă, dar leșină peste ea.
— Ghinion, mai reuși să spună Sorin și se scurse și el pe jos.
Ana smulse cutia de sub Simona și alergă spre dormitor. Se chinuia să o desfacă când Alex i-o luă din mână și o făcu bucăți de un perete. Un bilețel se făcu văzut printre așchii.
— „Felicitări insomniacilor - Ați câștigat!”.
— Asta e tot!?
Ana deschise ușa și îl văzu pe Corneliu stând pe spate cu o pătură pe burtă, sforăind înecat.
Ana, tremurând din toate încheieturile, se apropie de pat, se uită la cei doi. Îl întoarse pe Corneliu pe o parte și reveni cu un zâmbet tâmp la Alex. Luă o pernă de pe pat și plecă spre sufragerie. Ana îi puse perna sub cap lui Sorin, singurul ce stătea întins pe jos.
— Dorm, cred că toți dorm, îi explică ea lui Alex.
O bătaie întârziată se auzi la ușă.
— Cine naiba mai e?
Din holul de la intrare scoase capul Dan.
— Salut gașcă, lu' pisi i s-a făcut somn și am dus-o acasă, am venit doar să iau telefoanele.
Alex îi aduse din dormitor săculețul cu telefoane.
— Astea două, mersi. Văd că v-ați pus pe chelfăneală, nu glumă.
— Da... s-a terminat cu o băută, răsuflă Alex aruncându-i o privire confuză.
— Mai stați?
— Nu știu? Să plecăm? întrebă Ana epuizată.
— Hai, că sunt cu mașina, strâng ei când se scoală, iar Dan îi luă spre ușă.

Epilog

 

Putem ști vreodată cu adevărat gândurile vrunui alt om, naiba știe, eu tind să cred că nu.
Supraviețuitorii insomniaci ai vânătorii de comori din apartamentul 13 de pe strada Voivodina au plecat acasă cu un bilet câștigător. Restul și-au găsit odihna după o seară minunată și... poate că dorm și acum.

 

Fotografie de Marijana

Read More »

In the shell

A short winter's day, one of those days when it never brightens up properly, neither light nor dark, from morning till night only gray.

I go to work in the dark and come back in the dark. I don't mind. In a month the sun will beat on my window and wake me up before the alarm does. In two months, I'll wake up every day in a puddle of sweat choking with the heat. I don't mind dreary weather, I prefer it, as it leaves me alone. 

I reach home but before I drag myself inside, I take a look at my plants on the windowsill. They are dark green and have no flowers, at this point they look more like weeds, but I don't care. My apartment has the only bit of color in all this gray. Hmm, well that's not true, a few floors above someone is drying their undies and a handful of socks. Decolored rags flapping in the humid evening air. Feeling queasy, I get inside.

I go upstairs and turn the stove on to warm my bones a bit with the evening meal. I catch someone with the corner of my eye. A man is standing outside looking like a gopher with his neck stretched out. He's studying something, I can't figure out what. He stands in the shadows and stares intently at something then scurries away. This insignificant event would have floated away from my attention never to bother me again, but the next day while having dinner I saw him again. And the next day after that.

The sight of the curious man has become routine. Day after day, I get home, I peek out and he's there, standing in the dark, in front of the apartment building, looking at my window. He comes, takes a look and leaves. I don't know what he wants, I don't know what he's looking for, what he's inspecting, but day after day he's there, he takes his fancy and leaves.

When I come back from work, I hang around a bit to see what's so damn fascinating. Nothing. Maybe I'm looking in the wrong place.

He can't see anything inside, with the blinds drawn there's nothing to see. I give up and spend a few minutes admiring the plants on the windowsill. It's easier to get the big picture from the outside. One needs to be turned and another moved a bit to the left, but it's mostly fine. There might be room for one more.

For a moment I think, maybe that's what he's doing, coming and looking at the flowers. He could be a neighbor. Maybe he's looking at the plants and he's thinking about getting his own. He probably hates them. These thoughts pass quickly. Lonely people make up stories to keep from getting bored.

I get in the apartment, pull the blinds. I stand behind them with the light turned off and watch him through the slits as he stands there looking up. He's standing next to a lamppost that hasn't worked in the 9 years I've lived here. I can only see his outline, but he's standing there in front of my apartment in the dark looking at me. We just sit like a pair of nitwits looking at each other without seeing each other.

What does this man want from me? Should I just go downstairs, and see what he wants, what he's looking at? 

Do I sound like a crazy person? Isn't he allowed to look? It's not my street, is it? It's not like I own the building. I bet that's what he'd say to me, "Get the hell out of my face! A man can't just sit in the street for two minutes, he must be watching you?!".

Writing scenarios in your head is the ballad of the bored man. I suffer from "scenarioitis" at work and now I'm having fun with it at home, great. No point in thinking about it, I wouldn't have anything to say to the bastard anyway.

I spend some money on thicker curtains, I used to just pull the blinds, but that is not enough anymore. I bought a curtain with thick fabric to hide behind.

A morbid idea creeps into my head: "What if he’s trying to steal from me... or worse?". What if he comes around every day and checks up on me? He checks when I am home and when I'm not. Making little notes: he's late today, this is his day off.

I go to bed with that thought in my head. I wake up groggy like I heard something. I grope in the dark, reach for the door, pull the knob, but it's locked. I go back to bed, but I gotta get up again, to check if I left the window open. It's the second floor, but I still think someone could climb in. Isn’t that ridiculous?

*

If he follows me, I can follow him. As soon as I get home, I sit at the window and wait for him to come around.

He usually doesn't stay long, there are days when he just pauses a bit by the lamppost and moves on. To me, it looks like he's going to the main entrance. He could also go around the building, in the back towards the canal.

There's an encased river with putrid water in the back. He would have to swim it if he wanted to get across, the footbridge is a damn long way. People don't walk there because of the smell, but what do I know, maybe he does canal work.

If he comes into the building, he’s my neighbor. Problem is, I don't know any of them. I don't bother them, and they leave me alone, that’s fine with me. 9 years in this building and I only know the name of that finicky old lady that makes sure we all pay up the maintenance fee. Hmm, she would know him.

If he has a problem with me, he should just come and tell me! What? Do I turn on the washing machine at 5 am? Do I bang the chairs in the kitchen? Do I spill water over his windows when I water my plants? Anything? Just tell me! Eh, it doesn't matter, if he's from the building and just likes to sneer at my window, screw him. 

Ahh! But why doesn't he just come and tell me what the problem is?

Another day goes by, and I buy some drapes. They're thick, almost as thick as a blanket, the darkest ones I could find, a dark brown.

- 1 -

I come home, turn on the TV and forget for a few minutes. I allow myself to think that he didn't even come today, that it's all in my head, that I've imagined it. For a moment I believe it. I come to decide, that the man can't be down there anymore, he just can't. I peek out just a little to check, a little check can't hurt.

I reach behind the curtain, gently pull it aside and lift the slat of a blind with one finger. Slowly, imperceptibly, I lift it. I let my eyes adjust to the darkness and finally, I see him. He's dirty but his eyes shine with the low light. As I begin to see better, I realize something is wrong. He's looking at me, but he's lying on the ground. He tries to get up but can’t. He gives me a little nod and opens his mouth, I think he's trying to say something. Why is he lying on the ground? Did he faint, is he drunk? Something's wrong, something's happened, clearly, something's happened to him. Shit, this is all I needed.

Maybe he got dizzy, fell, and hurt himself. I should just let him lie there. He deserves it. I spin, I squirm, and I finally decide to get down, what if he needs an ambulance? 

- 2 -

I dress in a hurry and go down the two flights of stairs to check on the man. I feel like the steps are slipping out from under my feet. My heart beats like a drum in my ears, but I try to calm down.

I need to make a plan. First, I’ll ask him if he needs an ambulance. Maybe he had a heart attack? Well, come on, not everything requires an ambulance. Maybe he just tripped in the bloody dark. Did he twist his ankle? Maybe he just needs someone to pick him up. I can see it now, he's just some old guy from the building and I end up helping him get back to his apartment. I might even get him a glass of water. Okay, that's fine, and then I'll ask him what’s with all the rubbernecking.

Shit, he won't be in the mood for that. The man's lying on the ground, and I come in with the 3rd degree.

I get downstairs, I don't see anything. He's disappeared without a trace. It's too dark to see anything. Maybe he crawled off somewhere. I'm groping around, he can't have gone far. This is so stupid! I can't search the whole neighborhood like this.

I trip over a brick, pick it up from the ground, and casually glance toward my apartment. I freeze. Someone's in my house. He's looking through the blinds at me. The light is on, and I can make out the outline, I can see his eyes. It's the dying man. He's climbed up to my apartment and now he's staring down at me in crowning glory. This must be a joke. The scumbag tricked me, he only wanted to get me out, and I like a moron, like a dimwit, like an absolute cretin, left the door open.

I'm an idiot. A thief stalks me day after day, and I just walk out of the house and leave the door open? "But please, come in."

I should have figured it out. He knew I could see him, of course he did, and instead of busting my door like some yobo, he tried his little maneuver. And what do you know he just ran into the last imbecile on earth, and it all worked out.

- 3 -

I make a run for the apartment; in the dim light of the entrance, I can see the brick I grabbed from the ground better. It's a full brick, baked, red, and wet. It's old, you can tell it's been sitting in a sunny wall for years. Yeah, they don't make bricks like this anymore, I bet I could smash rocks with one of these. I decide to take it with me, so I'll have something to defend myself when I get upstairs.

I run up with bated breath, climbing 2-3 steps at a time just to catch the bastard.

I open the door and yell, "Get out!". Can you believe the scumbag doesn't even answer? I go in and get ready to hit him with the brick. Who the hell does he think he is, coming into my home!?

I search everywhere and again nothing, no trace. I take turns looking in the kitchen, the balcony, and the bathroom, he's gone. I look dubiously at the closets where he might be hiding, I pull them open. I open the drawer where I keep my money, it's okay. I walk around the apartment and I don't think anything's missing. If he's taken anything, it's nothing conspicuous.

Is this lunatic playing with me? Why did he come into my house? To show me he can get in? Unless...

I approach the window cautiously. I poke my head through a corner of the drape, snake-like, and as lightly as I can, I push aside a patch of curtain and fit my eye between two blades of the blind. Is he there?!

The asshole is downstairs, safe and sound. How on earth?! He sees me and raises a hand out of the gloom. The bastard! He waves at me to come down. Is he fucking kidding me?! He comes in and out of my house, and now this? Is he playing with me? Does he think I can't catch him?

How did he get past me? He didn't come up the front, that's how I got down. Either he went around and up the back stairs or climbed up the building. Ohh, he just climbed the wall to the second floor? I must be losing my mind.

The apartments are aligned along a hallway flanked at the ends by stairs. One leads to the front entrance and the other to the rear exit. I came down on the front stairs, he came up the back, that's what happened. That's okay, I can do that too. I will take the back stairs, if I catch him there, I'll smack him in the head, if I catch him outside, I'll smack him in the head. A win-win scenario. The son of a bitch won't get away.

- 4 -

Almost no one takes the back stairs. If you get out that way, you'll just find the metal carpet beater and the canal, that's it.

I go out the back, around the building, and what do you know, our man is indeed downstairs. The stinking asshole stands guarding the main exit. I can't believe it; he's waiting for me. I approach him gingerly, feeling a rush of blood go to my head. He can't hear me, at least I don't think he can, and I can only hear my heartbeat thumping in my ears. I'm 20 paces away, I swallow dryly. To get closer, I step onto the grass. Creeping, 10 steps, he's almost motionless, looking up, offering me the top of his head on a platter. He wants me to hit him on that bald spot! There's a breeze blowing from his side, and I can smell something awful, this incredible stench coming from him. Something sappy seems to ooze down his body. I feel a vein pulsing frantically on my temple. This is the moment I've been waiting for. I squeeze the brick so hard that my fingers turn white. I'm so close I can see a muscle quivering on his throat. He's about to turn!

I can't get any closer. This is it! I throw the brick at my stalker's head, and that's enough. A terrible sound. He doesn't get to turn around. He falls face down. I take a step back and feel a sort of relaxation, a softness, pass over me. I did it. The angst I felt for days is gone.

The tightness has disappeared, it’s been replaced by torpor, I feel hot, I breathe heavily, I'm suffocating. I begin to realize the enormity of what I've done. Tension gives way to trembling, I get cold and hot. I can't sit still, I'm shivering. What's next?

What if someone saw me? I am so fucked. I can't stay here. Someone will definitely see me if I stay! I back up slowly and go back the way I came, after all, no one uses the back stairs.

- 5 -

I hide in the stairwell and listen. The whole city block is dead at this hour, it's perfectly quiet. It's so quiet I can hear my breath like a blizzard coming from inside my chest. I must calm down. Strange echoes come up the unlit stairs. Each breath sticks and multiplies on the walls. I cut my breath in half and listen. No, there's no one there, I only hear myself. 

It's stupid to wait any longer, I either run back to the apartment and pray some old hag doesn't notice me, or I go back and somehow deal with the body.

One plus one makes two, I can't leave him on the street. How stupid can you be, the cops will come, idiot! Did I leave a track? Fingerprints on the brick? Shoe prints in the grass? If I leave him there, they'll come, they'll interview all the tenants, they'll investigate. They'll see what state I'm in and they'll figure it out. Even if nobody saw me, even if they have no proof, they'll still sit with me, in a dark little room, until I tell them something, and then ... everything. But if I get him out of there, no one will come, no one will call the police.

I need to get rid of the body, at least move him from the front of the building; buy myself some time.

I gather up my courage and turn back. I go out the back, creep around the building, careful to stick to the shadows. I step timidly on the ground; I can’t leave a trace. Shit, they will find something no matter what I do. I can't give them any reason to look for evidence here.

I find him face up. I foolishly think maybe he's okay, maybe I didn't hit him so hard. He looks like he's sleeping, his eyes are closed, and his face is dirty. His nose is broken, and blood is coming out of it. It takes me a moment to recognize him. In the dark, lying on the ground is a man who looks exactly like me. If I get past his general dirtiness, he could be my brother, he could be my twin. Even the clothes on his back are identical to mine. What the hell?

I try to take his head in my hands, I feel it soft where it should be hard. I feel his hair wet and greasy. His skull is crushed. The twin, the clone, whatever he is, must be dead. I don't have time to think about all this. I must get him out of here before someone sees us. I grab him by the arm as I would a drunk friend and drag him to the back of the apartment complex.

The eminent danger has passed, no one walks next to this stinking canal, but I can't leave him here. The canal is the only solution. I'll dump him in the canal and the water will do the rest.

I take him down to the river and dump him. What a surprise! The corpse drops and sits neatly on the concrete bank, with no intention of rolling down to the water. I jump after him on the slanted concrete and carry him in my arms. I carry him into the stinking water, just to be sure. I drop him down into the sludge. I hope he finds another place to rot.

I can only pray for rain. If it rains the river will swell up and take him away, if it rains it will wash away any footprints. This miserable weather will help, the important thing is that I got rid of the body. If they don't find him here, they'll have no reason to look all the way to my building. The river runs through the whole town, who would figure it came from here?

I'm in the clear. My God, did I just kill a man and drop him in the canal? Was he even a man? What a night.

- 6 -

I use the back stairs. I'm careful not to let anyone see me. I try not to attract attention. If anyone sees me like this, they'll get suspicious. It's better if no one sees me. And there's not a soul in sight, not even someone casually taking out the garbage. What a life.

I get back inside the apartment and a curious feeling comes over me. I look at the drawn curtain and head toward it. I slowly pull it closed. But I also want to check. I want to make sure I haven't accidentally left something behind, that there isn't something on the ground that could get me in trouble.

I approach the window and... I see him down there. He's looking right at me. I recognize him immediately, he's another me, another copy, but this one is fine. He lifts his head and looks at me defiantly. I back away. Nothing surprises me anymore tonight.

Of course, there are more of them, if there was one, why not more? Every person on Earth is “me” and they're all coming for a visit tonight.

I take the stairs calmly. Try to sort out my thoughts. Formulate a plan. What do I say? What do I do? Fuck the plan, I'll just talk to him. I’ll ask him nicely: What the hell do you want from me?

- 7 -

I poke my head out the building's front door but stop before the rusty hinges start their song. I poke my head out a little expecting to see the third or fourth “me” around there, but he's evaporated. They come and go like flies.

I look left and right, I see nothing. I wonder if the copy in the river has vanished as well? They don't seem to last.

I look up, at my apartment window and I see the fourth, or whatever number he is. He looks at me fearfully. I move as slowly as I can, as not to startle him. I smile and wave him down. He suddenly disappears from the window.

Okay, well, I'll wait for him, maybe he'll come down.

- 8 -

I wait and wait, and he doesn't show up. He must have disappeared up the stairs. Or maybe he went back to whatever place he came from. Either way, I'm not leaving. If I stay put, one of them will show up next to me and all this will have an explanation.

Or maybe not, why would there be an explanation? Maybe he'll come snapping his fingers and then “I” will disappear. I must at least try and talk to one of them. They're probably just as confused as I am.

I thought it was some asshole who kept coming and looking at my apartment. Was it just one guy? Was it a different guy every night? Did he vanish after he got out of my sight?

I lift my head and scan the window. If I could only ... I hear footsteps behind me; something hits me in the back of the head.

- 9 -

I fall flat on my face. I think I broke my nose. The pain wakes me up. I try to get up, but it's impossible, I've lost all strength in my arms and legs. I manage to turn over on my back. Nothing hurts, but I have a sickening feeling of vertigo. When I raise my head, I lose my sight. With every inch of altitude, my vision narrows until it disappears altogether.

I give up trying to lift my head. I'll just sit here quietly. Someone will eventually come to help me. I turn my head, and lo and behold, the brick he hit me with is sitting right next to me.

I look at it stupidly. A nauseating impulse passes over me, I feel like vomiting. Is that the same brick I hit him with? What the hell is happening? I was perfectly content with my life, with my routine. All I wanted was to be left alone.

If it's the same brick… Did I somehow manage to hit myself in the head with it? What if there are no clones, aliens, or twins, what if there’s just me? What if all those people I've been chasing were me?

Up at the window, I see one of the blinds moving. That's how it started. That idiot will see me lying down and he'll try to help. I must move. If he doesn't see me everything will be all right, none of this will matter. I try to move my legs, but it's no use, my legs don't work anymore. A paralytic numbness runs through my body. If all of this is on repeat, then the guy that finds me... will find me dead...

Oh my God, what if he wasn't dead? What if he wasn't dead when I tossed him in the river? Did I drown him?

I look up again; I see myself peeking behind the blinds. He's definitely seen me now. There's only one chance to stop all this. I suck in a breath and try to yell, but something snaps in the back of my head. Only a whisper escapes my lips, "Don't come down". The lights go out.

 

    Note:

This mystery takes place in a time loop. The story unfolds circularly as in a seashell. I have numbered the parts of the story to make it easier to follow. The story only has one character, and I will identify him by the part of the story he is in.

1 - the protagonist sees 9 lying on the ground in front of the building.

2 - the protagonist comes down the front stairs, the stranger has disappeared, but he sees 6 at the window.

3 - the protagonist finds the brick and climbs up the back stairs, he sees 7 downstairs. 7 beckons him to come down.

4 - the protagonist comes down and hits 8 in the head, then hides in the stairwell in the back.

5 - the protagonist is hiding in the stairwell at the back of the building (this is when 1 sees 9). He decides to grab 10 from in front of the building and throws him into the canal.

6 - the protagonist wet and dirty from the canal climbs back up using the back stairs. He sees 2 downstairs.

7 - the protagonist comes down the front stairs convinced he needs to talk to one of the copies. He sees 3 at the window and beckons him to come down.

8 - the protagonist waits for one of the clones to come out of the front entrance, but he is hit on the head from behind by 4. 

9 - the protagonist turns around facing upwards. He sees 1 at the window and tries to convince him not to come down.

10 - the protagonist has lost consciousness; he is carried by 5 and thrown into the canal.

PS: I adapted this mystery from an older story I wrote in high school called "The Scarlet Brick". That story ended without any explanation, so I came up with the most convoluted explanation possible for this one.

Photo by Jan Steiner
Versiunea în română: În cochilie

Read More »

În cochilie

O zi scurtă de iarnă, una din zilele alea în care nu se luminează ca lumea niciodată, nici lumină, nici întuneric, de dimineață până seară doar gri. Plec la muncă pe întuneric și mă întorc tot pe întuneric. Nu mă deranjează. Într-o lună o să-mi bată soarele în geam și o să mă trezească înainte să mă scoale ceasul. În două luni o să mă trezesc zi de zi într-un lac de apă sufocat de căldură. Vremea mohorâtă nu mă deranjează, o prefer, pentru că mă lasă în pace.
Ajung într-un final acasă, îmi privesc plăntuțele de pe pervaz. Sunt de un verde întunecat și nu au flori, seamănă mai degrabă cu niște buruieni, dar nu-mi pasă. Am singurul apartament care are ceva culoare în tot griul ăsta. Hmm, bine asta nu e adevărat, câteva etaje mai sus cineva își usucă chiloții și o mână de șosete. Zdrențe decolorate se bălăngăne în aerul umed de seară. Mi se face lehamite, intru în bloc.
Urc sus, aprind aragazul să-mi încălzesc un pic oasele în bucătărie cu masa de seară. Prind cu colțul ochiului un bărbat ce stă afară ca un popândău cu gâtul întins. Studiază ceva, nu îmi dau seama ce. Stă în umbră și se uită insistent la ceva apoi o tulește. Nu mi-ar fi rămas pe creier, dar a doua zi când mă pun la masă ridic un pic capul și îl văd iar. A treia zi la fel.
Vederea curiosului devine rutină. Zi de zi, după ce ajung acasă arunc un ochi afară și el e acolo, stă pe întuneric în fața blocului și se uită la fereastra mea. Vine se uită și pleacă. Nu știu ce vrea, nu știu ce caută, ce inspectează, dar zi de zi e acolo, își face damblaua și pleacă.
Când vin de la muncă stau și eu să văd ce e atât de interesant. Nu e nimic. Poate că nu mă uit unde trebuie.
Nu poate să vadă nimic înăuntru, cu jaluzelele trase nu e nimic de văzut. Renunț și îmi petrec câteva minute admirând plăntuțele de pe pervaz. E mai ușor să-ți faci o idee de ansamblu de afară. Una trebuie învârtită și alta pusă mai la stânga, dar, în mare, pare în regulă. Poate ar mai fi loc de încă una.
Pentru o clipă mă gândesc că asta face și el, că vine și se uită la flori. Ar putea să fie un vecin. Poate se uită la flori și se gândește să-și pună și el. Cel mai probabil le urăște. Închipuirile astea trec repede, e ca o joacă a creierașelor plictisite. Oamenii singuri inventează povești să nu se plictisească.
Ajung în casă, trag jaluzelele. Mă așez în spatele lor cu lumina stinsă și îl urmăresc printre crăpături cum stă acolo și privește în sus. Stă lângă un stâlp de iluminat care nu a mers de 9 ani de zile, de când m-am mutat aici. Nu-i văd decât conturul, dar stă acolo, în fața blocului, în beznă și se uită la mine. Stăm ca doi proști și ne uităm unul la altul fără să ne vedem.
Ce vrea omul ăsta de la mine? Ar trebui să cobor pur și simplu, să văd ce vrea, la ce se uită?
Zici că sunt nebun. Nu are voie omul să se uite? E strada mea? Blocu’ lu’ mama? Pun pariu că asta mi-ar zice „Du-te, domne, de aici și lasă-mă în pace, nu mai poate omul să se odihnească două minute pe stradă că te urmărește pe tine!?”.
Scenarita e balada omului plictisit. Sufăr de scenarită la muncă și acum mă distrez cu ea și acasă, minunat. Nu are rost să mă mai gândesc, oricum nu aș avea ce să-i zic nenorocitului.
Am dat bani și pe niște perdele mai groase, de obicei trăgeam jaluzelele și gata, dar acum nu mai e suficient. Am cumpărat o perdea cu țesătură deasă după care să mă ascund mai bine.
Mi se înfiripă în cap o idee bolnăvicioasă: „Dacă vrea să mă fure sau... mai rău?”. Dacă vine în fiecare zi să mă verifice? Se uită când sunt și când nu sunt. Își notează: azi a întârziat, ieri a fost liber de la muncă.
Mă culc cu gândul ăsta în cap. Mă trezesc buimac, parcă am auzit ceva. Bâjbâi pe întuneric, ajung la ușă, trag de clanță, dar e închisă. Mă întorc în pat, dar trebuie să mă ridic din nou să verific dacă am lăsat geamul deschis. Stau la etajul doi, dar cineva ar putea urca, nu? Nu e ridicol?
*
Dacă el mă urmărește pot să-l urmăresc și eu. Cum ajung acasă mă pun la geam și îl aștept să vină. De obicei nu stă mult, sunt zile când doar se poticnește un pic lângă lampadar și pleacă mai departe. De la mine pare că se duce la intrarea principală. Ar putea să o ia și printre blocuri, să se ducă în spate la canal.
E un râu încastrat cu o apă puturoasă în spate. Ar trebui să o ia înot dacă vrea să treacă mai departe, podul pietonal e la mama naibii. Oamenii nu trec pe acolo din cauza mirosului, dar ce știu eu, poate omul are treabă la canal.
Dacă intră în bloc, mi-e vecin, numai că eu nu cunosc vreunul. Eu nu-i bag în seamă, ei mă lasă în pace, mie îmi convine. 9 ani în blocul ăsta și nu știu cum o cheamă decât pe sclifosita aia care are grijă să plătească toată lumea întreținerea. Hmm, ea l-ar ști.
Dacă are vreo problemă să vină să-mi spună! Să-mi spună că pornesc mașina de spălat la 5 dimineața, să-mi spună că trăncănesc scaunele în bucătărie, să-mi spună că-i zoiesc geamurile cu apa de la flori, orice, doar să-mi spună. Ehh, nu contează, dacă e din bloc și se zgâiește la mine, să se ducă dracu. Dar să vină să-mi spună care e problema.
Mai trece o zi și îmi iau și draperi. Sunt groase, aproape cât o pătură, cele mai întunecate din câte am găsit, un maroniu întunecat.

- 1 -

Vin acasă, dau drumul la TV și uit pentru câteva minute de omul ce mă pândește. Îmi permit să cred că azi nu a venit, că e totul în capul meu, că mi-am imaginat. Pentru o clipă, chiar cred că totul a fost în capul meu. Ajung să hotărăsc, de la mine putere, că omul nu mai poate să fie jos, nu are cum. Decid să scot un ochi, câtuși de puțin, ca să verific, nu are cum să strice o mică verificare.
Mă bag după draperie, dau ușor perdeaua la o parte și ridic cu un deget încet, milimetric, paleta unei jaluzele. Îmi las ochii să se obișnuiască cu întunericul și, într-un sfârșit, îl văd. E murdar și doar ochii îi strălucesc în întuneric. Cu cât încep să văd mai bine îmi dau seama că ceva e în neregulă. Mă privește, dar e întins pe jos. Încearcă să se ridice, dar renunță. Îmi face un mic semn cu capul, și-a deschis gura, cred că zice ceva. De ce stă întins pe jos? E bolnav, e beat? Ceva are, a pățit ceva, clar a pățit ceva. Rahat, numai asta nu-mi mai trebuia.
Poate i s-a făcut rău, a căzut și s-a lovit. Ar trebui să-l las să zacă acolo. Așa ar merita. Mă învârt, mă coiesc, mă ia mama dracu și mă hotărăsc într-un final să cobor, poate trebuie să chem o ambulanță.

- 2 -

Mă îmbrac în grabă și cobor cele două etaje să văd ce are omul. Am impresia că îmi fug treptele de sub picioare. Îmi bate inima în urechi ca o tobă, dar încerc să mă calmez.
Trebuie să-mi fac un plan. Mai întâi să-l întreb dacă vrea o ambulanță. Un infarct? Hai că nu sunt chiar toate de ambulanță. Poate s-o fi împiedicat în bezna asta nenorocită. Și-a sucit piciorul? Poate omu’ are doar nevoie să-l ridice cineva de jos. Parcă văd că e un moș oarecare din bloc și ajung să-l duc în casă și să-i dau un pahar cu apă. Bine, nu-i bai, o să am ocazia să-l întreb la ce tot se benoclează.
Rahat, doar de asta nu o să aibă chef. Omu stă să moară și vin eu să-l trag de limbă.
Ajung jos, nu văd pe nimeni. A dispărut fără urmă. E prea întuneric să văd ceva. Poate s-a târât pe undeva. Orbecăiesc pe jos, nu poate să se fi dus prea departe. Cât de stupid!? Nu pot să iau la pipăit tot cartierul.
Mă împiedic de o cărămidă, o iau de jos și întâmplător arunc o privire spre apartamentul meu. Înlemnesc. Cineva e la mine în casă. Se uită printre jaluzele la mine. Lumina este aprinsă și reușesc să-i deslușesc conturul, îi văd ochii. E muribundul ce stătea întins pe jos. A urcat la mine în apartament și culmea căcări, stă cu ochii beliți la mine. Asta trebuie să fie o glumă proastă. Jegul s-a dat lovit doar ca să-mi intre în casă și eu ca un dobitoc, ca un bezmetic, ca un cretin, am lăsat ușa deschisă.
Sunt un idiot. Un hoț mă pândește zi de zi și eu cobor din casă și îi las ușa deschisă? „Dar te rog, poftim!”.
Trebuia să mă prind. Și-a dat seama că îl văd, normal că și-a dat seama, și în loc să-mi spargă ușa ca ultimul hoț a încercat o manevră. A dat de ultimul bou de pe pământ și i-a ieșit.

- 3 -

Dau să fug în bloc, în lumina chioară de la intrare văd mai bine cărămida pe care am apucat-o de jos. E o cărămidă plină, coaptă, roșie și umedă. E veche, se vede că a stat mulți ani într-un perete însorit. Da, nu se mai fac cărămizi de felul ăsta, pun pariu că aș putea sfărâma și pietre cu așa ceva. Mă hotărăsc să o iau cu mine, să am cu ce să mă apăr când ajung sus.
Alerg cu suflarea tăiată, halesc câte 2-3 trepte odată numai și numai să-l prind pe nenorocit.
Deschid ușa și urlu „Ieși afară!”. Jegul nu zice nimic. Intru și mă pregătesc să-i dau una în cap. Cine dracu se crede, să-mi intre în casă!?
Caut peste tot și iar nimic, nicio urmă. Mă uit pe rând în bucătărie, în balcon și în baie, a dispărut. Privesc dubios dulapurile unde s-ar putea ascunde, le iau pe toate la rând. Deschid sertarul unde îmi țin banii, e în regulă. Dau o tură prin casă, dar nu cred că mi-a dispărut nimic. Dacă mi-a luat ceva, nu e nimic evident.
Nebunul se joacă cu mine? Mi-a arătat că poate să-mi intre în casă și s-a mulțumit cu atât. Dacă nu cumva...
Mă apropii precaut de geam. Îmi bag capul printr-un colț al draperiei, ca un șarpe și dau cât de ușor pot un petic de perdea la o parte. Îmi potrivesc ochiul printre două palete de jaluzea. E acolo?!
Jegul este acum jos, bine mersi. Cum pizda mă-sii?! Mă vede și ridică o mână din penumbră. Cârnatul, îmi face semn să cobor. Își bate joc de mine?! Intră și iese de la mine din casă după cum vrea mușchii lui? Se joacă cu mine. Crede că nu pot să-l prind.
Cum a trecut pe lângă mine? Nu a luat-o prin față, că pe acolo am coborât eu. Ori a luat-o pe lângă bloc și a urcat pe scările din spate, ori a escaladat blocul? Până la etajul doi? Cred că îmi pierd mințile.
Apartamentele din bloc sunt aliniate pe un hol lung flancat la capete de scări. Unele duc la ieșirea din față și celelalte la ieșirea din spate. Eu prin față el prin spate, aia s-a întâmplat. Nu-i bai, pot și eu să fac asta. O iau pe scările din spate, dacă dau de el pe scări e bine, îi dau în cap, dacă îl prind jos, e iarăși bine, îi dau în cap. Nenorocitul nu mai scapă.

- 4 -

De obicei, nu e nimeni pe scările din spate. Nu ai unde să te duci dacă ieși pe acolo, e doar bătătorul de covoare și canalul.
Ies prin spate, ocolesc blocul și ce să vezi, omul nostru este într-adevăr jos. Soiosul împuțit stă și păzește ieșirea principală. Nici nu îmi vine să cred, mă așteaptă bine mersi. Mă apropii de el tiptil, simt cum îmi urcă un val de sânge în cap. Nu mă aude, nu cred că mă aude, eu îmi mai aud doar bătăile inimii în urechi. Sunt la 20 de pași distanță, înghit în sec. Ca să mă apropii mai mult, trec pe iarbă. Tiptil, 10 pași, e aproape nemișcat, se uită în sus, îmi oferă creștetul capului pe tavă, vrea să-l lovesc în chelie. Bate un vânt din partea lui și simt un miros groaznic, o putoare incredibilă ce vine din el. Ceva slinos pare să-i curgă pe tot corpul. Simt o venă pulsându-mi frenetic pe tâmplă. E momentul pe care îl așteptam. Strâng cărămida atât de tare că mi-au albit degetele. Sunt atât de aproape că văd cum îi tremură un mușchi pe gât, vrea să se întoarcă!
Nu mai pot să mă apropii. Acum e momentul! Arunc cărămida spre capul urmăritorului, nu mai apucă să se întoarcă. E suficient. Un sunet groaznic. Cade cu fața la pământ. Fac un pas în spate, mă retrag și simt cum trece peste mine un fel de relaxare, o moleșeală. Am scăpat. Angoasa pe care am simțit-o zile în șir a dispărut.
Încordarea a fost înlocuită de o toropeală, îmi e cald, respir greu, mă sufoc. Realizez enormitatea a ceea ce am făcut. Din încordare o dau în tremurat, mă ia ba cu rece, ba cu cald. Nu mai pot să stau locului, tremur. Ce urmează?
Dacă m-a văzut cineva, am dat de dracu. Nu mai pot să stau aici. Dacă mai stau cineva cu siguranță să mă vadă. Dau înapoi ușor, mă hotărăsc să o iau înapoi pe unde am venit, până la urmă nimeni nu folosește scările din spate.

- 5 -

Mă ascund în casa scării și ascult. Tot blocul e mort la ora asta, e liniște. E atât de tăcut că îmi aud respirația ca o vijelie venită din piept. Trebuie să încerc să mă calmez. Vin ecouri bizare de pe scările neumblate. Fiecare respirație se lipește și se multiplică pe pereți. Îmi tai respirația la jumate, ascult. Nu, nu e nimeni, aud doar zgomotele făcute de mine.
Este o prostie să mai aștept, fie mă reped spre apartament și mă rog să nu mă bage în seamă vreo babă chioară, fie mă întorc și rezolv cumva cu mortul.
Unu și cu unu fac doi, nu pot să-l las în stradă. Cât de tâmpit poți fi, o să vină poliția, boule! Am lăsat vreo urmă? Amprente pe cărămidă? Urme de pantofi prin iarbă? Dacă îl las acolo, o să vină, o să discute cu noi, o să investigheze. O să vadă în ce stare mă aflu și o să-și dea seama. Chiar dacă nu m-a văzut nimeni, chiar dacă nu au nicio dovadă, tot o să stea cu mine, acolo, într-o cămăruță întunecată, până le spun ceva și apoi... tot. Dacă îl iau de acolo nu o să vină nimeni, nu o să sune nimeni la poliție.
Trebuie să scap de mort, măcar să-l iau din fața blocului, să câștig niște timp.
Îmi iau inima în dinți și mă întorc. Ies prin spate, mă strecor pe lângă bloc, am grijă să stau în cele mai întunecate umbre. Pășesc timid pe pământ, sunt conștient că nu trebuie să las urme. Rahat, de găsit urme o să găsească indiferent ce fac, trebuie să nu le dau motive să le caute.
Îl găsesc cu fața în sus. Mă gândesc prostește că poate nu a pățit nimic, poate nu l-am lovit atât de tare. Pare că doarme, are ochii închiși și e murdar pe față. Are nasul rupt și îi curge sânge din nas, din cauza asta îmi ia ceva timp să-l recunosc. În beznă, întins pe jos stă un om care îmi seamănă la perfecție. Dacă trec peste murdăria lui generală ar putea să-mi fie frate, ar putea să-mi fie geamăn. Până și hainele de pe el sunt identice cu ale mele. Cum dracu!?
Încerc să-i iau capul în mână, îl simt moale acolo unde ar trebui să fie tare. Îi simt părul ud și slinos. Craniul este zdrobit. Geamănul, clona, orice ar fi, trebuie să fie mort. Nu am timp să mă gândesc la tot ce înseamnă asta. Trebuie să-l iau de aici, până nu ne vede cineva. Îl iau ca pe un prieten beat și îl târăsc până în spatele blocului.
Pericolul eminent a trecut, nu trece nici naiba pe lângă canalul ăsta împuțit, dar nu pot să-l las aici. Canalul este singura soluție. Îl arunc în canal și de acolo are apa grijă de el.
Îl duc până la râul încastrat și-l arunc. Ce să vezi, surpriză! Mortul pică și stă bine mersi pe malul de beton, fără nicio intenție să se rostogolească până în apă. Sar după el pe betonul înclinat și îl port în brațe. Intru cu el în apa puturoasă ca să fiu sigur. Îl las jos în mâl, dar sper să-și găsească alt loc unde să putrezească.
Pot doar să mă rog la ploaie. Dacă plouă râul o să se umfle și o să-l ia de aici, dacă plouă să spele urmele de pe trotuar. Vremea asta mizerabilă o să mă ajute, important e că am scăpat de cadavru. Dacă nu-l găsesc aici nu o să aibă motive să se uite tocmai la blocul meu. Râul trece prin tot orașul, cine să-și dea seama de unde a venit?
Cred că am scăpat. O Doamne, chiar am ucis un om și l-am aruncat în canal? Oare chiar era om? Să se termine odată noaptea asta.

- 6 -

Urc pe scările din spate. Am grijă să nu mă vadă nimeni, să nu atrag atenția, dacă mă vede cineva în halul ăsta o să intre la bănuieli. Mai bine să nu mă vadă nimeni.
Și nu e nimeni, nici măcar cineva să-și ducă gunoiul la gheenă. Ce noroc, ce viață.
Mă cuprinde un presentiment ciudat. Privesc perdeaua trasă și mă îndrept spre ea. Am grijă să o trag la loc încet. Dar vreau să și verific. Vreau să fiu sigur că nu am lăsat din greșeală ceva în spate, să nu fie ceva pe jos care să mă bage în belele.
Mă apropii de geam și... e acolo jos. Iar de data asta se uită fix la mine. Îl recunosc imediat, e încă un eu, încă o copie. Își ridică capul și se uită sfidător la mine. Mă retrag. Nu mă mai surprinde nimic în seara asta.
Normal că sunt mai mulți, dacă a fost unul, de ce să nu fie mai mulți. Toți oamenii de pe Pământ sunt „eu” și au venit să mă vadă în seara asta.
O iau pe scări calm, încerc să-mi ordonez ideile în cap. Să-mi formulez un plan. Ce să-i zic? Mama naibii de plan, o să vorbesc cu el și atât. O să-l întreb frumușel ce naiba vrea de la mine.

- 7 -

Scot capul pe ușa blocului, dar mă opresc înainte ca balamalele alea ruginite să-și înceapă cântecul. Scot capul câtuși de puțin afară, așteptându-mă să-l văd acolo pe al treilea sau al patrulea, dar s-a evaporat. Apar și dispar ăștia ca muștele.
Mă uit în stânga și în dreapta, nu văd nimic. Mă întreb dacă și copia din râu s-a evaporat? Nu par să stea locului.
Ridic privirea, la geamul apartamentului meu îl văd pe al patrulea sau al oricâtelea o fi. Mă privește fricos. Mă mișc cât pot de încet, să nu-l sperii. Îi zâmbesc și îi fac semn să coboare. Dispare dintr-odată de la geam.
Ok, bun, îl aștept, poate coboară.

- 8 -

Stau aștept și aștept și nu mai apare. O fi dispărut pe scări. S-o fi reîntors de unde a venit. Indiferent, nu mai plec de aici. Dacă nu mă mișc o să apară unul din ei lângă mine și toate astea o să aibă o explicație.
Sau poate că nu, de ce ar avea vreo explicație? Poate o să vină, o să pocnească din degete și atunci o să dispar eu. Trebuie măcar să încerc să vorbesc cu unul. Probabil și ei sunt la fel de confuzi ca mine.
Eu credeam că e un singur dobitoc care vine și se uită la mine la apartament. A fost doar unul sau a fost în fiecare noapte câte unul? Câți au venit s-au uitat și au dispărut până să dea colțul?
Ridic capul și mă uit iar la geam. Dacă reușesc... aud pași în spate, ceva mă lovește în ceafă.

- 9 -

Cad în nas. Cred că l-am rupt. Durerea asta mă trezește. Încerc să mă ridic, dar este imposibil mi-am pierdut toată puterea din mâini și din picioare. Reușesc să mă întorc pe spate. Nu mă doare nimic, dar am o senzație bolnăvicioasă de vertij. Când îmi ridic capul îmi pierd vederea. Cu fiecare centimetru de altitudine vederea mi se îngustează până dispare cu totul.
Renunț să-mi mai ridic capul. O să stau aici liniștit. O să vină până la urmă cineva să mă ajute. Îmi întorc capul și ce să vezi, lângă mine stă bine mersi cărămida cu care m-a lovit în cap.
O privesc tâmp. Un fior bolnăvicios trece peste mine, îmi vine să vomit. E aceeași cărămidă cu care l-am lovit eu pe ăla? Cum dracu mi se întâmplă mie asta. Eu voiam doar ca lucrurile să stea la locul lor, muncă, acasă, somn, muncă, acasă, somn, eram perfect mulțumit cu rutina.
Dacă e aceeași cărămidă... cum necum, am reușit să-mi dau singur în cap cu ea. Dacă nu sunt clone, extratereștri sau gemeni? Dacă tot timpul am fost doar eu? Dacă toți ăștia pe care i-am urmărit am fost eu?
Sus la fereastră văd cum se mișcă o jaluzea. Așa început! Idiotul o să mă vadă întins aici și o să coboare să mă ajute. Trebuie să mă dau la o parte. Dacă nu mă vede totul o să fie bine. Încerc să-mi mișc picioarele, dar degeaba, picioarele nu răspund la comenzi. O amorțeală paralitică îmi curge prin corp. Dacă lucrurile se repetă, o să crăp până vine idiotul ăla să mă... Era mort când l-am dus la canal? O Doamne, dacă nu era mort? Dacă l-am înecat?
Mă uit iar sus, văd cum se foiește în spatele jaluzelelor. Acum m-a văzut sigur. Nu am decât o singură șansă să mai opresc toate astea. Trag aer în piept și încerc să urlu, însă ceva îmi trosnește în ceafă. Pe gură îmi mai ies doar două șoapte „Nu coborî”.

- 10 -

Lumina se stinge.

Notă:

Acest mister are loc într-o buclă temporală. Povestea se desfășoară circular ca într-o cochilie de melc. Am numerotat părțile poveștii pentru a fi mai ușor de urmărit. Povestea are un singur personaj și-l voi identifica după partea de poveste în care se află.

1 - personajul îl vede pe 9 întins pe jos în fața blocului.
2 - personajul coboară pe scările din față, străinul a dispărut, dar îl vede pe 6 la fereastră.
3 - personajul găsește cărămida și urcă sus pe scările din spate, ajuns sus îl vede pe 7 jos. 7 îi face semn să coboare.
4 - personajul coboară și îl lovește pe 8 în cap și se ascunde în casa scării din spatele blocului.
5 - personajul stă ascuns în casa scării din spatele blocului (acesta este momentul când 1 îl vede pe 9). Se hotărăște să-l ia pe 10 din fața blocului și îl aruncă în canal.
6 - personajul ud și murdar de la canal urcă sus pe scările din spate. Îl vede jos pe 2.
7 - personajul coboară convins că trebuie să vorbească cu una din copii. Îl vede pe 3 la geam și îi face semn să coboare.
8 - personajul așteaptă una din clone să iasă pe intrarea principală, dar este lovit în cap pe la spate de 4.
9 - personajul se întoarce cu fața în sus. Îl vede pe 1 la geam și încearcă să-i spună să nu coboare.
10 - personajul și-a pierdut cunoștința, el este purtat de 5 și aruncat în canal.

Fotografie de Jan Steiner
English version: In the shell

Read More »

Dacă vine vara

Un puști cu buze albastre îi zâmbea prin viscol. Furtuna vuia incredibil prin pădure luptându-se cu copacii și puștiul ăsta apărut de nicăieri era în fața lui și îi arăta ceva. Vârfurile degetelor lui erau negre și lipicioase, iar cu două dintre ele arăta înapoi spre ceva. Bărbatul se întoarse să vadă, iar printr-o spărtură de vânt observă o colibă din piatră. Stătea acolo mică, pătrățoasă, cu o singură ferestruică și obloanele trase, înfruntând vremea de secole.
În lipsa unei poteci orice refugiu era imposibil de găsit, iar noaptea asta se transformase pentru drumeț într-o peripeție unde protagonistul devine un exemplu din care învață ceilalți. Drumețul însă nu intrase în panică, el își continuase meticulos căutările și în lipsa potecii. Mergea în față cu pași experimentați, când alții ar fi dat înapoi. Drumețul avea o misiune, iar vremea rea nu îl cârmuia înapoi spre siguranța potecii, dimpotrivă. El își căuta prietenii, pierduți pe munte, departe de poteci, în adâncul umbros al pădurii. Fusese la câțiva pași de cabană și o ratase, dar norocul fusese de partea lui.  
Puștiul stătea în mijlocul vijeliei cu un tricou rupt peste burtă tremurând din toate încheieturile. Drumețul îl apucă pe băiat de mână și îl târî în cabană. Băiatul izbucnii într-un plâns cu istericale încercând să se elibereze, însă nimic nu-l încetini pe drumeț, el îl trase pe băiat ușor și sigur înăuntru.
— Mihai? Erai în spatele nostru? Se auzi dinăuntru.
Drumețul își ridică privirea și chiar în fața lui stătea motivul aventurii sale. Cei doi prieteni ai săi, Iulian și Andreea, dați dispăruți, ședeau acum bine mersi privindu-l amuzați și ușor confuzi. Aveau privirea aia de „ce coincidență că te găsim aici”. Mihai îi privea nesigur, i se părea că vede un miraj. Existau miraje în zăpadă? Cabana fusese un noroc chior, dar să-i găsească pe ei înăuntru era de-a dreptul miraculos.
— L-am găsit pe ăsta mic afară, puneți o haină pe el.
La vederea copilului Andreea își dădu geaca jos și sări să-l ajute.
— De unde l-ai agățat? întrebă Iulian.
— Era afară, lângă cabană.
— Pe vremea asta?
— Da, uită-te și tu ce dezbrăcat e.
Mihai era vizibil obosit, răsuflând cu greu după fiecare replică.
— Eu unul mă bucur că am dat de refugiul ăsta, îți dai seama ce noapte am fi avut dacă nu-l găseam, se învioșă Iulian.
— Și unde ați fost? Vă caută lumea de două zile.
— Două zile? Hai că exagerezi, am luat-o un pic în față azi-dimineață. Am ajuns pe Viforița înaintea voastră, atâta tot.
— Și de întors, de ce nu v-ați mai întors?
— Am coborât pe cealaltă creastă, nu ne-o fi văzut nimeni.
— Bine bine, dar asta a fost acu două zile.
— Ce tot zici? Ne-am rătăcit un pic și am ajuns aici. Care e problema? Auzi tu două zile? Azi, omule, azi am fost pe vârf.
Mihai tresări de frig și se întoarse împrejur cu un presentiment ciudat. Cabana avea o singură cameră împărțită după întrebuințări, fiecărui perete îi era atribuit un scop. Peretele ce purta ușa de la intrare avea în dreapta o măsuță cu două tacâmuri și o strachină ce o anunța ca masă de bucătărie. La ea avea loc o singură persoană. În stânga uși era un cuier din lemn alb ce părea țintuit în podea de propriile lui rădăcini. Pe peretele din dreapta, cum intrai, stătea soba, iar lângă ea patul acoperit cu o cuvertură simplă de un gri spălăcit. Pe peretele opus sobei era o masă de lucru cu unelte de șlefuit și migălit în lemn. Masa purta urmele unor abuzuri fiind teșită și scobită de lovituri neîndemânatice. Micuța cabană avea doar două scaune fiecare păzindu-și locul în fața meselor.
Andreea puse o haină pe băiat și îl trase lângă ea, unde el amorți de tot.
— Ia zi, puiule, ce cauți aici?
Băiatul, în stare de șoc, rămase mut. Mihai se căută în rucsac după o lanternă.
— O pun afară, dacă mai vine cineva o să dea de noi.
Mihai ieși iar în vijelie cu lanterna scoasă și o coardă pregătită. Zăpada îi prindea picioarele ca într-o capcană. Înaltă de doar o palmă zăpada părea că i se lipește de picioare și îl trage înapoi făcându-l să se miște precaut. „Mi-ar plăcea să dau de un eschimos să-l întreb ce nume mai are și zăpada asta mocirloasă” gândi Mihai în timp ce se agăță de un copac. Prinse lanterna de o creangă la un cap. Vântul părea că o smucește în toate direcțiile așa că Mihai o petrecu și la celălalt cap în speranța că nu o să fie luată pe sus și aruncată în mijlocul pădurii. Vântul părea că se întețește cu fiecare secundă petrecută în lupta cu craca. Crivățul îl tăia pe față cu lame de gheață, statul afară începuse să doară. Își acoperi fața și porni înapoi, orbecăind spre cabană.
Deschise ușa și auzi o înjurătură din partea lui Iulian.
— Ce s-a întâmplat?
— Cineva se ține de glume, spuse Iulian sugându-și arătătorul și degetul mare. Încercam să fac focul și chibritul ăsta... uită-te și tu, mi-a ars în mână ca o artificie.
Iulian luă următorul băț și îl propti pe fâșia abrazivă, apoi îi dădu un bobârnac în sobă. Acesta se aprinse în aer și căzu peste câteva hârtii îngălbenite din sobă unde începu să ardă intempestiv. Iulian închise gura de fontă a sobei.
— Ce ți-am zis eu, glume proaste.
— Da, mai știu eu. E bine totuși că v-am găsit. Cum e băiatul?
— A adormit, îi răspunse Andreea.
— Data viitoare când plecați prin pădure lăsați vorbă să știe și alții, își controlă Mihai tonul încercând să nu-l deranjeze pe copil.
— Eu chiar nu văd care e problema.
— Inconștienți, murmură Mihai. S-au pierdut mulți pe muntele ăsta. Ar fi bine să fim mai precauți.
Andreea îl puse pe băiat lângă sobă și începu să-i frece mâinile și picioarele. Îi șterse degetele, dar ele rămaseră negre.
— Ce e? să nu fie..., lăsă Mihai întrebarea în aer amintindu-și de vântul tăios de afară.
— Nu cred, îi răspunse Andreea luând mâinile copilului și lipindu-și-le de propriul obraz. Sunt calde, zâmbi ea. Cred că sunt doar pătate.
— Fragi și mure pe vremea asta? se amuză Iulian.
Copilul era alb la față ca o fantomă și adormise cu gura deschisă. Între buzele vinete până și dinții băiatului păreau să aibă o tentă albăstruie.
— Am penicilină cu mine dacă are nevoie, Mihai se întoarse să caute în rucsac.
Andreea își trase mâna de pe fruntea băiatului și îi făcu semn că nu.
Iulian se zgâia afară pe ferăstruia cabanei.
— Uită-te și tu ce s-a luminat, trebuie să fie mai devreme decât credeam. Aveți un ceas?
Mihai își scoase telefonul, acesta clipi „baterie descărcată” și își dădu duhul. Andreea își încercă și ea telefonul.
— E mort.
— De la frig, dădu din umeri Iulian. Așa ne-a făcut și aparatul foto când am ajuns sus.
După câteva clipe de tăcere Andreea luă cele două scaune și le puse în continuarea patului încropind un loc de dormit pentru toți patru.
— Ar trebui să ne culcăm, spuse ea. Mâine la prima oră trebuie să-l ducem înapoi pe ăsta micu.
Tolăniți de-a latul patului cu picioarele întinse pe scaune, îmbrăcați din cap până în picioare, cei trei își închiseră ochii și se alăturară băiatului într-un somn fără vise.
*
Era întuneric și rece când se trezi Mihai. Focul părea să se fi stins de mult și poziția în care adormise îl strâmbase în neom. Își trosni oasele încercând să le rearanjeze. Una peste alta era bine odihnit. Luă un ibric atârnat într-un cui și ieși cât se poate de tăcut să adune vreascuri pentru foc. Îi lăsă pe ceilalți să doarmă.
— Psst neața, o mângâie ușor Iulian pe Andreea.
Cu părul vâlvoi Andreea se șterse la ochi și îi răspunse cu un căscat.
— Îl trezim și pe Dinte albastru? întrebă el.
Copilul dormea între ei cu un zâmbet pe gură. Pielea băiatului își recăpătase paloarea, dar dinții își păstrau o tentă albăstruie.
— Mai lasă-l. Andreea îi puse ușor mâna pe frunte. E bine. Trebuie doar să vedem cu ce îl îmbrăcăm când îl luăm de aici.
— Îi dau eu geaca și mă învelesc cu pătura asta. Nu oi murii până dăm iar de oameni.
Mihai intră înapoi în cabană cu un ibric plin de zăpadă într-o mână și un braț de crengi în cealaltă. Avea o grimasă ciudată pe față. Pe jumătate încruntat și pe cealaltă jumătate constipat, arăta caraghios de grav. Îi privi pe fiecare în parte căutându-i din cap până în picioare. Puse ibricul cu zăpadă lângă sobă și lăsă vreascurile jos scoțând din buzunar o bucată de fier ruginit.
— Se petrece ceva foarte ciudat aici, spuse el.
— Ce s-a întâmplat?
— Asta e lanterna mea.
— Cum să fie lanterna ta?
— Am legat-o de scorușul ăla de afară. E lanterna mea.
Iulian se apropie și privi lanterna ruginită bocnă ca pe un animal rănit.  
— Ești sigur?
— Am legat-o cu mâna mea.  
— Și a ruginit în halul ăsta peste noapte?
— Da, cât am dormit.
— Hai că asta e tare, ce chinezărie o mai fi și asta.
Iulian îi luă lanterna din mână.
— Asta nu e nici măcar partea cea mai ciudată. Cât am fost afară să adun lemnele astea ... am văzut soarele răsărind de două ori.
— Ce ai zis că ai văzut? Cum?
— Nu știu cum.
— Adică s-a răzgândit? Poate nu și-a luat tot ce-i trebuia cu el și s-a întors.
— Nu e de glumă, dacă așteptăm ... cred că o să se întâmple iar.
Iulian se așeză pe un scaun studiind lanterna, iar în spatele lui se înseră și apoi se întunecă de-a binelea, lăsându-i muți.
Andreea se apropie de Mihai și îl întrebă șoptit.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că a mai trecut o zi, spuse Mihai privind consternat afară.
— Cum adică a mai trecut o zi? Abia ne-am sculat, acum cât? Un sfert de oră? Și gata a mai trecut o zi? se rățoi Iulian la ei.
— Lanterna aia a stat afară săptămâni întregi, poate chiar luni de zile...
— Ce tâmpenie, spuse Iulian în timp ce se repezi pe ușă afară.
— Iuli, nu!
Atât reuși să spună Andreea și Iulian era deja afară. Cei doi îl priveau din pragul ușii.
— Nu e nimic, s-a înnorat atâta tot. Mihai tată ai prins o boală din aia cum îi zice ... „febra de cabană”, iar tu, dragă, ai luat-o de la el. Asta e o nebunie, din aia, care se ia. O zi în natură și gata v-ați pierdut amândoi mințile. Ce naiba vă uitați așa la mine? A început să-mi crească barba sau ceva? Hai, pe bune, nu e nimic.
Andreea i se alătură privind în jur. Nimic neobișnuit pe lângă cabană. Mihai privea cerul închegat de nori. Dintr-odată norii se dizolvară dezvăluind un cer negru.
— Uite Iulian, stele.
— Ce fac ...
— Se învârt în jurul stelei polare.
— Atât de repede? continuă Iulian cu gura căscată.
— Înăuntru! ordonă Andreea.
Cei trei intrară și Andreea plesni ușa, punându-și corpul greutate în fața oricărui pericol ce ar fi încercat să intre.
— Suntem bine aici? Ce se întâmplă afară?
— Nu știu, îi răspunse Mihai. Trebuie să mă gândesc...
Iulian băgă două degete în buzunar și își scoase cutia de chibrituri „Bean & Sons - Garantate să se aprindă chiar și după câteva săptămâni în condiții de umezeală”. Garanția era scrisă pe pachet mai mare decât numele firmei. Iulian scoase unul dintre chibriturile de drumeție și îl lipi de fâșia abrazivă.
— Timpul de afară e clar futut, dar dacă și timpul de aici e la fel de futut? și spunând asta dădu un bobârnac chibritului peste lemnele din sobă.
Lemnele se transformară instant în torțe ca apoi să înceapă să mocnească în jar. Mihai privi stupefiat cum focul topea lemnele în jar.
— Trebuie să-l trezim pe băiat și să plecăm. Acum!
— Puiule scoală, trebuie să mergem, se repezi Andreea.
Copilul fu luat pe sus și îmbrăcat. Mihai își luă rucsacul strângându-i cingătorile aproape de trup. Iulian își trase cuvertura peste umeri, iar Mihai i-o legă la mijloc. Copilul încercă să se opună în toată vâltoarea.
— Nu vreau afară, nu mai vreau afară, reuși să spună el speriat.
— Nu avem de ales puștiu, dacă nu plecăm acum s-ar putea să nu mai plecăm niciodată, îl repezi Iulian.
— Suntem gata? haide... nu mai... dă-l în mă-sa de foc, spuse Mihai.
Iulian aruncă o privire afară pe ferăstruia de deasupra mesei de lucru și se opri în loc. Înghiți în sec încercând să-și găsească cuvintele.
— Prea târziu, spuse el într-un final.
În fața cabanei, zăpada părea să iasă din pământ. Ea creștea inundând pădurea. Val după val, tot mai sus, până la genunchi, apoi până la șolduri, tot mai sus fără oprire. Cabana se scufunda într-o mare albă ce înspuma toți copacii val după val.
După câteva clipe de încordare Mihai își lăsă rucsacul de pe umeri și se dezumflă ca un balon. Iulian se așeză stupefiat pe scaun și privi spectacolul de afară.
— Nu mai plecăm? întrebă Andreea.
— Ne-ar îngropa de vi, îi răspunse privind în gol Mihai.
— Dacă ne grăbeam..., începu Andreea.
— Dacă ne grăbeam acum am fi fost înghețată pe băț, i-o tăie Iulian.
Mihai resetat la o stare anterioară evita să se mai uite afară. Verifică soba cu o mână dezvelită de mănușă și se hotărî să se dezbrace. Cotrobăi adânc în rucsac și scoase o conservă de carne și câteva plicuri de cafea instant. Luă ibricul cu zăpadă și îl privi uimit cum începu să bolborosească cu apă fiartă în câteva secunde. Turnă cafeaua în apă și contemplă soarta conservei. O desfăcu și avu grijă să o atingă de sobă doar o clipă. Le făcu semn celorlalți să se apropie. Cotrobăi și după o bucată de pâine, dar Andreea îl opri.
— Stai că avem noi ceva, și scoase din rucsacul ei patru biscuiți negri, afânați, groși cât un deget.
Mihai luă ceva ce părea a fi piftie de porc și o întinse pe fiecare biscuit în proporții egale. Andreea găsi câteva căni metalice lustruite în dulapul de sub masa de bucătărie și le șterse de praf.
— Îi pun și lui? întrebă ea înclinându-și capul spre băiat.
— Dă-i, merită după ziua asta.
Copilul căscă ochii la cafea și dădu din cap în semn că vrea și el. Iulian nu-și putea trage ochii de la spectacolul de afară, iar Andreea îi aduse un biscuite să-l mănânce la geam.
— Ce se întâmplă afară? întrebă ea.
— Ninge, punctă Iulian. Așa arată când ninge.
Își mâncară biscuiții domol, mestecând pe deplin fiecare mușcătură. Mâncarea asta era ultimul lucru normal de care se puteau bucura. Afară se lumină. Acum dansul dunelor de zăpadă era pe deplin vizibil.
— Săru-mâna pentru haleală, spuse Iulian, apoi privind-o pe Andreea continuă melancolic. Ți minte că ziceam că o să ne iubim până la adânci bătrâneți? Nu o să avem prea mult de așteptat.
Andreea își privi mâinile, își numără ridurile și cutele din piele, luă în seamă locurile pe unde îi ieșeau venele la suprafață. Chiar și cu toată paranoia, tot nu îi păreau îmbătrânite. Până la urmă cine se uită atât de atent la propriile mâini, poate erau schimbate, poate că nu. Nu și le simțea schimbate în vrun fel. „Unghiile, da, unghiile au rămas la fel. Nu ar fi trebuit să crească?”, gândi ea.
— Timpul pare să curgă mai repede pe lângă noi. Nu cred că îmbătrânim noi, e posibil să îmbătrânească toți ceilalți, concluzionă Mihai.
— Nu ai de unde să ști, până nu plecăm de aici ... Iulian lăsă fraza neterminată fără să aștepte vrun răspuns.
Se liniștiseră, primul impus de fugă trecuse. Cabana îi proteja, erau în siguranță. Stăteau tăcuți și gânditori rumegând problema evadării. Ascultau sunetele de afară încercând să priceapă ceva din ele. Priveau în jur căutând o explicație. Își agățau ochii de fiecare detaliu, examinau uneltele, scaunele, cuierul straniu. Căutau butonul ce ar fi oprit toată nebunia. Iulian începu să pipăie uneltele de cioplit, tije ascuțite de metal ce nu își dezvăluiau scopul unui profan.
După ce luase toată camera la puricat, acum Mihai îl studia pe băiat. Andreea se apropie de copil.
— Îmi spui și mie cum te cheamă?
Băiatul tăcu.
— Eu sunt Andreea, el e Mihai și la geam stă Iuli.
— Petru, șopti el.
— Ce nume serios ai Petru. De ce ești îmbrăcat așa subțire? încercă Mihai.
Cafeaua curmă un pic timiditatea copilului.
— Nu știu, se fâstâci el.
— Mai ți minte cum ai ajuns aici?
— Am venit... am venit cu părinții în excursie.
— Și ce s-a întâmplat cu ei?
— M-am pierdut de ei.
Copilul dorea să plângă, dar Mihai îl privea fără compătimire, nu era loc de plâns în discuția asta și el se abținu.
— I-am tot căutat, dar nu i-am găsit.
— Cât crezi că ar putea să meargă un copil prin munții ăștia? își reîntoarse atenția spre ei Iulian.
— Am mers mult de tot, îi reproșă copilul. Am obosit și am adormit pe niște crengi, dar nu era frig. Când m-am dat jos s-a rupt, iar copilul trase de tricou ca drept dovadă.
— Nu-i nimic, se coase. La cabană cum ai ajuns?
— Nu știu, s-a făcut dintr-odată frig, m-am speriat și am început să alerg... așa am găsit-o.
— Și atunci m-ai văzut pe mine? continuă Mihai.
— Aha.
Mihai zâmbi și îl mângâie pe copil.
— Bine, Petruț, am înțeles.
Mihai privi afară și apoi privi înapoi la băiat. O idee îi înmugurii în cap, o posibilă scăpare din încurcătură.
— Petre al nostru s-a pierdut în pădure când încă era cald.
— La cum e îmbrăcat, cred și eu.
— Și nu a stat prea mult afară, nu avea cum. Pentru el iarna a aterizat ieri sau alaltăieri. Vremea asta nu era prognozată nici când am plecat noi pe munte.
— Așa e la munte, dar naiba știe cum s-or învârti lucrurile în colțul ăsta de rai, dădu din umeri Iulian.
— Nu cred că lucrurile se învârt atât de diferit. Se mișcă mai repede, dar în rest totul e la fel. Stelele sunt pe cer, vremea se schimbă și anotimpurile curg. Nu ar trebui să ne grăbim. Dacă așteptăm liniștiți două trei zile o să plecăm de aici pe timp de vară.
— Timpul zboară, dar cel mai bine ar fi să nu ne grăbim, contemplă Andreea.
— Ironia sorții, dar are dreptate, încuviință Iulian. Iulian îşi termină cafeaua şi continuă voios. Așa scăpăm de aici.
*
— Poți să-ți imaginezi cum o să se uite ăștia la noi când o să ne întoarcem? Ne-a mâncat pământul câteva luni de zile, dar suntem bine. Și copilul? Păi am găsit un copil în pădure.
Petru se bosumflă într-un colț, avea privirea unui copil care făcuse o boacănă și-și aștepta părinți să vină să-l ia acasă. Andreea îl întoarse spre ea.
— Nu e vina ta, Petruț, sunt sigură că părinții tăi o să fie fericiți să te vadă indiferent când ne întoarcem.
Petru nu părea foarte convins.
— Crezi că lumea știe de locul ăsta? Continuă Iulian.
Mihai învârti un deget în aer.
— Cineva a știut, îi răspunse el. Cineva a construit cabana asta și nu au fost extratereștri.
— Poate e un refugiu, interveni Andreea.
— Un refugiu pentru rătăciți ca noi?
— Poate pentru oamenii locului. Cineva a stat și a trăit pe aici. Uite-te la masa ai de bucătărie, uită-te la masa aia de lucru.
— S-au ascuns aici, completă Mihai.
— De cine să se ascundă? întrebă Iulian.
— Știu și eu, de problemele lor. Cât de vechi sunt lucrurile astea? Poate invadau rușii sau francezii sau nemții.
— Sau tătarii, continuă Iulian.
Cei trei zâmbiră.
— Ce nu înțeleg eu este, cum ar putea cineva trăi aici? întrebă Iulian.
— E simplu, plantezi roșii azi și le culegi mâine, explică Andreea.
— Și când pleci să iei ulei de la magazin te trezești că ăia au mașini zburătoare, completă Iulian.
— Poate ar fi mai bine să ne ținem gura. Să lăsăm locul ăsta ascuns.
— Ți-e frică că se întorc tătarii? îl luă peste picior Iulian.
— Nu, mă gândeam că poate ar fi mai bine să ținem locul ăsta doar pentru noi.
Iulian dădu un bobârnac unui alambic şi ascultă țiuitul straniu pe care acesta îl produse.
— Oricum nu ne-ar crede nimeni.
— Și acum? Ce facem? întrebă Andreea.
— Acum așteptăm să vedem dacă vine vara.

Fotografie de Polina Barinova @LOOP12098
English version: If summer comes

Read More »