Nov 8, 2021

Dacă vine vara

Un puști cu buze albastre îi zâmbea prin viscol. Furtuna vuia incredibil prin pădure luptându-se cu copacii și puștiul ăsta apărut de nicăieri era în fața lui și îi arăta ceva. Vârfurile degetelor lui erau negre și lipicioase, iar cu două dintre ele arăta înapoi spre ceva. Bărbatul se întoarse să vadă, iar printr-o spărtură de vânt observă o colibă din piatră. Stătea acolo mică, pătrățoasă, cu o singură ferestruică și obloanele trase, înfruntând vremea de secole.

În lipsa unei poteci orice refugiu era imposibil de găsit, iar noaptea asta se transformase pentru drumeț într-o peripeție unde protagonistul devine un exemplu din care învață ceilalți. Drumețul însă nu intrase în panică, el își continuase meticulos căutările și în lipsa potecii. Mergea în față cu pași experimentați, când alții ar fi dat înapoi. Drumețul avea o misiune, iar vremea rea nu îl cârmuia înapoi spre siguranța potecii, dimpotrivă. El își căuta prietenii, pierduți pe munte, departe de poteci în adâncul umbros al pădurii. Fusese la câțiva pași de cabană și o ratase, dar norocul fusese de partea lui.  

Puștiul stătea în mijlocul vijeliei cu un tricou rupt peste burtă tremurând din toate încheieturile. Drumețul îl apucă pe băiat de mână și îl târî în cabană. Băiatul izbucnii într-un plâns cu istericale încercând să se elibereze, însă nimic nu-l încetini pe drumeț, el îl trase pe băiat ușor și sigur înauntru.

— Mihai? Erai în spatele nostru? Se auzi dinăuntru.

Drumețul își ridică privirea și chiar în fața lui stătea motivul aventurii sale. Cei doi prieteni ai săi, Iulian și Andreea, dați dispăruți, ședeau acum bine mersi privindu-l amuzați și ușor confuzi. Aveau privirea aia de „ce coincidență că te găsim aici”. Mihai îi privea nesigur, i se părea că vede un miraj. Existau miraje în zăpadă? Cabana fusese un noroc chior, dar să-i găsească pe ei înauntru era de-a dreptul miraculos.

— L-am găsit pe ăsta mic afară, puneți o haină pe el.

La vederea copilului Andreea își dădu geaca jos și sări să-l ajute.

— De unde l-ai agățat? întrebă Iulian.

— Era afară, lângă cabană. 

— Pe vremea asta?

— Da, uită-te și tu ce dezbrăcat e. 

Mihai era vizibil obosit, răsuflând cu greu după fiecare replică. 

— Eu unul mă bucur că am dat de refugiul ăsta, îți dai seama ce noapte am fi avut dacă nu-l găseam, se învioșă Iulian.

— Și unde ați fost? Vă caută lumea de două zile.

— Două zile? Hai că exagerezi, am luat-o un pic în față azi-dimineață. Am ajuns pe Viforița înaintea voastră, atâta tot. 

— Și de întors, de ce nu v-ați mai întors?

— Am coborât pe cealaltă creastă, nu ne-o fi văzut nimeni. 

— Bine, dar asta a fost acu două zile.

— Ce tot zici? Ne-am rătăcit un pic și am ajuns aici. Care e problema? Auzi tu două zile? Azi omule, azi am fost pe vârf.

Mihai tresări de frig și se întoarse împrejur cu un presentiment ciudat. Cabana avea o singură cameră împărțită după întrebuințări, fiecărui perete îi era atribuit un scop. Peretele ce purta ușa de la intrare avea în dreapta o măsuță cu două tacâmuri și o strachină ce o anunța ca masă de bucătărie. La ea avea loc o singură persoană. În stânga uși era un cuier din lemn alb ce părea țintuit în podea de propriile lui rădăcini. Pe peretele din dreapta, cum intrai, stătea soba iar lângă ea patul acoperit cu o cuvertură simplă de un gri spălăcit. Pe peretele opus sobei era o masă de lucru cu unelte de șlefuit și migălit în lemn. Masa purta urmele unor abuzuri fiind teșită și scobită de lovituri neîndemânatice. Micuța cabană avea doar două scaune fiecare păzindu-și locul în fața meselor.

Andreea puse o haină pe băiat și îl trase lângă ea, unde el amorți de tot. 

— Ia zi, puiule, ce cauți aici?

Băiatul, în stare de șoc, rămase mut. Mihai se căută în rucsac după o lanternă. 

— O pun afară, dacă mai vine cineva o să dea de noi.

Mihai ieși iar în vijelie cu lanterna scoasă și o coardă pregătită. Zăpada îi prindea picioarele ca într-o capcană. Înaltă de doar o palmă zăpada părea că i se lipește de picioare și îl trage înapoi făcându-l să se miște precaut. „Mi-ar plăcea să dau de un eschimos să-l întreb ce nume mai are și zăpada asta mocirloasă” gândi Mihai în timp ce se agăță de un copac. Prinse lanterna de o creangă la un cap. Vântul părea că o smucește în toate direcțiile așa că Mihai o petrecu și la celălalt cap în speranța că nu o să fie luată pe sus și aruncată în mijlocul pădurii. Vântul părea că se întețește cu fiecare secundă petrecută în lupta cu craca. Crivățul îl tăia pe față cu lame de gheață, statul afară începuse să doară. Își acoperi fața și porni înapoi orbecăind spre cabană.

Deschise ușa și auzi o înjurătură din partea lui Iulian.

— Ce s-a întâmplat?

— Cineva se ține de glume, spuse Iulian sugându-și arătătorul și degetul mare. Încercam să fac focul și chibritul ăsta ... uită-te și tu, mi-a ars în mână ca o artificie. 

Iulian luă următorul băț și îl propti pe fâșia abrazivă, apoi îi dădu un bobârnac în sobă. Acesta se aprinse în aer și căzu peste câteva hârtii îngălbenite din sobă unde începu să ardă intempestiv. Iulian închise gura de fontă a sobei.

— Ce ți-am zis eu, glume proaste. 

— Da, mai știu eu. E bine totuși că v-am găsit. Cum e băiatul? 

— A adormit, îi răspunse Andreea.

— Data viitoare când plecați prin pădure lăsați vorbă să știe și alții, își controlă Mihai tonul încercând să nu-l deranjeze pe copil.

— Eu chiar nu văd care e problema.

— Inconștienți, murmură Mihai. S-au pierdut mulți pe muntele ăsta. Ar fi bine să fim mai precauți.

Andreea îl puse pe băiat lângă sobă și începu să-i frece mâinile și picioarele. Îi șterse degetele, dar ele rămaseră negre.

— Ce e? să nu fie ..., lăsă Mihai întrebarea în aer amintindu-și de vântul tăios de afară.

— Nu cred, îi răspunse Andreea luând mâinile copilului și lipindu-și-le de propriul obraz. Sunt calde, zâmbi ea. Cred că sunt doar pătate.

— Fragi și mure pe vremea asta? se amuză Iulian.

Copilul era alb la față ca o fantomă și adormise cu gura deschisă. Între buzele vinete până și dinții băiatului păreau să aibă o tentă albăstruie.

— Am penicilină cu mine dacă are nevoie, Mihai se întoarse să caute în rucsac.

Andreea își trase mâna de pe fruntea băiatului și îi făcu semn că „nu”.

Iulian se zgâia afară pe ferăstruia cabanei.

— Uită-te și tu ce s-a luminat, trebuie să fie mai devreme decât credeam. Aveți un ceas?

Mihai își scoase telefonul, acesta clipi „baterie descărcată” și își dădu duhul. Andreea își încercă și ea telefonul.

— E mort.

— De la frig, dădu din umeri Iulian. Așa ne-a făcut și aparatul foto când am ajuns sus.

După câteva clipe de tăcere Andreea luă cele două scaune și le puse în continuarea patului încropind un loc de dormit pentru toți patru. 

— Ar trebui să ne culcăm, spuse ea. Mâine la prima oră trebuie să-l ducem înapoi pe ăsta micu. 

Tolăniți de-a latul patului cu picioarele întinse pe scaune, îmbrăcați din cap până în picioare, cei trei își închiseră ochii și se alăturară băiatului într-un somn fără vise. 

***

Era întuneric și rece când se trezi Mihai. Focul părea să se fi stins de mult și poziția în care adormise îl strâmbase în neom. Își trosni oasele încercând să le rearanjeze. Una peste alta era bine odihnit. Luă un ibric atârnat într-un cui și ieși cât se poate de tăcut să adune vreascuri pentru foc. Îi lăsă pe ceilalți să doarmă.

— Psst neața, o mângăie ușor Iulian pe Andreea.

Cu părul vâlvoi Andreea se șterse la ochi și îi răspunse cu un căscat.

— Îl trezim și pe Dinte albastru? întrebă el.

Copilul dormea între ei cu un zâmbet pe gură. Pielea băiatului își recăpătase paloarea, dar dinții își păstrau o tentă albăstruie. 

— Mai lasă-l. Andreea îi puse ușor mâna pe frunte. E bine. Trebuie doar să vedem cu ce îl îmbrăcăm când îl luăm de aici. 

— Îi dau eu geaca și mă învelesc cu pătura asta. Nu oi murii până dăm iar de oameni.

Mihai intră înapoi în cabană cu un ibric plin de zăpadă într-o mână și un braț de crengi în cealaltă. Avea o grimasă ciudată pe față. Pe jumătate încruntat și pe cealaltă jumătate constipat, arăta caraghios de grav. Îi privi pe fiecare în parte căutându-i din cap până în picioare. Puse ibricul cu zăpadă lângă sobă și lăsă vreascurile jos scoțând din buzunar o bucată de fier ruginit. 

— Se petrece ceva foarte ciudat aici, spuse el. 

— Ce s-a întâmplat?

— Asta e lanterna mea.

— Cum să fie lanterna ta?

— Am legat-o de scorușul ăla de afară. E lanterna mea.

Iulian se apropie și privi lanterna ruginită bocnă ca pe un animal rănit.  

— Ești sigur? 

— Am legat-o cu mâna mea.  

— Și a ruginit în halul ăsta peste noapte? 

— Da, cât am dormit. 

— Hai că asta e tare, ce chinezărie o mai fi și asta.

Iulian îi luă lanterna din mână.

— Asta nu e nici măcar partea cea mai ciudată. Cât am fost afară să adun lemnele astea ... am văzut soarele răsărind de două ori. 

— Ce ai zis că ai văzut? Cum?

— Nu știu cum.

— Adică s-a răzgândit? Poate nu și-a luat tot ce-i trebuia cu el și s-a întors.

— Nu e o glumă, dacă așteptăm ... cred că o să se întâmple iar.

Iulian se așeză pe un scaun studiind lanterna, iar în spatele lui se înseră și apoi se întunecă de-a binelea, lăsându-i muți.

Andreea se apropie de Mihai și îl întrebă șoptit.

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că a mai trecut o zi, spuse Mihai privind consternat afară.

— Cum adică a mai trecut o zi? Abia ne-am sculat, acum cât? Un sfert de oră? și gata a mai trecut o zi? se rățoi Iulian la ei.

— Lanterna aia a stat afară săptămâni întregi, poate chiar luni de zile...

— Ce tâmpenie, spuse Iulian în timp ce se repezi pe ușă afară.

— Iuli nu, atât reuși să spună Andreea și Iulian era deja afară.

Cei doi îl priveau din pragul ușii.

— Nu e nimic, s-a înnorat atâta tot. Mihai tată ai prins o boală din aia cum îi zice ... „febra de cabană”, iar tu, dragă, ai luat-o de la el. Asta e o nebunie, din aia, care se ia. O zi în natură și gata v-ați pierdut amândoi mințile. Ce naiba vă uitați așa la mine? A început să-mi crească barba sau ceva? Hai, pe bune, nu e nimic. 

Andreea i se alătură privind în jur. Nimic neobișnuit pe lângă cabană. Mihai privea cerul închegat de nori. Dintr-o dată norii se dizolvară dezvăluind un cer negru. 

— Uite Iulian, stele. 

— Ce fac ...

— Se învârt în jurul stelei polare.

— Atât de repede? continuă Iulian cu gura căscată.

— Înauntru! ordonă Andreea.

Cei trei intrară și Andreea plesni ușa punându-și corpul greutate în fața oricărui pericol ce ar fi încercat să intre.

— Suntem bine aici? Ce se întâmplă afară?

— Nu știu, îi răspunse Mihai. Trebuie să mă gândesc...

Iulian băgă două degete în buzunar și își scoase cutia de chibrituri „Bean & Sons - Garantate să se aprindă chiar și după câteva săptămâni în condiții de umezeală”. Garanția era scrisă pe pachet mai mare decât numele firmei. Iulian scoase unul dintre chibriturile de drumeție și îl lipi de fâșia abrazivă.

— Timpul de afară e clar futut, dar dacă și timpul de aici e la fel de futut? și spunând asta dădu un bobârnac chibritului peste lemnele din sobă. 

Lemnele se transformară instant în torțe ca apoi să înceapă să mocnească în jar. Mihai privi stupefiat cum focul topea lemnele în jar.

— Trebuie să-l trezim pe băiat și să plecăm. Acum!

— Puiule scoală, trebuie să mergem, se repezi Andreea.

Copilul fu luat pe sus și îmbrăcat. Mihai își luă rucsacul strângându-i cingătorile aproape de trup. Iulian își trase cuvertura peste umeri, iar Mihai i-o legă la mijloc. Copilul încercă să se opună în toată vâltoarea.

— Nu vreau afară, nu mai vreau afară, reuși să spună el speriat.

— Nu avem de ales puștiu, dacă nu plecăm acum s-ar putea să nu mai plecăm niciodată, îl repezi Iulian. 

— Suntem gata? haide ... nu mai ... dă-l în mă-sa de foc, spuse Mihai. 

Iulian aruncă o privire afară pe ferăstruia de deasupra mesei de lucru, și se opri în loc. Înghiți în sec încercând să-și găsească cuvintele. 

— Prea târziu, spuse el într-un final.

În fața cabanei, zăpada părea să iasă din pământ. Ea creștea inundând pădurea. Val după val, tot mai sus, până la genunchi, apoi până la șolduri, tot mai sus fără oprire. Cabana se scufunda într-o mare albă ce înspuma toți copacii val după val. 

După câteva clipe de încordare Mihai își lăsă rucsacul de pe umeri și se dezumflă ca un balon. Iulian se așeză stupefiat pe scaun și privi spectacolul de afară.

— Nu mai plecăm? întrebă Andreea.

— N-ar îngropa de vi, îi răspunse privind în gol Mihai. 

— Dacă ne grăbeam... începu Andreea.

— Dacă ne grăbeam acum am fi fost înghețată pe băț, i-o tăie Iulian.

Mihai resetat la o stare anterioară evita să se mai uite afară. Verifică soba cu o mână dezvelită de mănușă, și se hotărî să se dezbrace. Cotrobăi adânc în rucsac și scoase o conservă de carne și câteva plicuri de cafea instant. Luă ibricul cu zăpadă și îl privi uimit cum începu să bolborosească cu apă fiartă în câteva secunde. Turnă cafeaua în apă și contemplă soarta conservei. O desfăcu și avu grijă să o atingă de sobă doar o clipă. Le făcu semn celorlalți să se apropie. Cotrobăi și după o bucată de pâine dar Andreea îl opri. 

— Stai că avem noi ceva, și scoase din rucsacul ei patru biscuiți negri afânați groși cât un deget. 

Mihai luă ceva ce părea a fi piftie de porc și o întinse pe fiecare biscuit în proporții egale. Andreea găsi câteva căni metalice lustruite în dulapul de sub masa de bucătărie și le șterse de praf. 

— Îi pun și lui? întrebă ea înclinându-și capul spre băiat.

— Dă-i, merită după ziua asta.

Copilul căscă ochii la cafea și dădu din cap în semn că vrea și el. Iulian nu-și putea trage ochii de la spectacolul de afară, iar Andreea îi aduse un biscuite să-l mănânce la geam. 

— Ce se întâmplă afară? întrebă ea.

— Ninge, punctă Iulian. Așa arată când ninge. 

Își mâncară biscuiții domol, mestecând pe deplin fiecare mușcătură. Mâncarea asta era ultimul lucru normal de care se puteau bucura. Afară se lumină. Acum dansul dunelor de zăpadă era pe deplin vizibil. 

— Săru-mâna pentru haleală, spuse Iulian, apoi privind-o pe Andreea continuă melancolic. Ți minte că ziceam că o să ne iubim până la adânci bătrâneți? Nu o să avem prea mult de așteptat.

Andreea își privi mâinile, își numără ridurile și cutele din piele, luă în seamă locurile pe unde îi ieșeau venele la suprafață. Chiar și cu toată paranoia tot nu îi păreau îmbătrânite. Până la urmă cine se uită atât de atent la propriile mâini, poate erau schimbate, poate că nu. Nu și le simțea schimbate în vrun fel. „Unghiile, da, unghiile au rămas la fel. Nu ar fi trebuit să crească?”, gândi ea.

— Timpul pare să curgă mai repede pe lângă noi. Nu cred să îmbătrânim noi, e posibil să îmbătrânească toți ceilalți, concluzionă Mihai.

— Nu ai de unde să ști, până nu plecăm de aici ... Iulian lăsă fraza neterminată fără să aștepte vrun răspuns.

Se liniștiseră, primul impus de fugă trecuse. Cabana îi proteja, erau în siguranță. Stăteau tăcuți și gânditori rumegând problema evadării. Ascultau sunetele de afară încercând să priceapă ceva din ele. Priveau în jur căutând o explicație. Își agățau ochii de fiecare detaliu, examinau uneltele, scaunele, straniul cuier. Căutau butonul ce ar fi oprit toată nebunia. Iulian începu să pipăie uneltele de cioplit, tije ascuțite de metal ce nu își dezvăluiau scopul unui profan. 

După ce luase toată camera la puricat, acum Mihai îl studia pe băiat. Andreea se apropie de copil. 

— Îmi spui și mie cum te cheamă? 

Băiatul tăcu.

— Eu sunt Andreea, el e Mihai și la geam stă Iuli.

— Petru, șopti el.

— Ce nume serios ai Petru. De ce ești îmbrăcat așa subțire? încercă Mihai.

Cafeaua curmă un pic timiditatea copilului.

— Nu știu, se fâstâci el.

— Mai ți minte cum ai ajuns aici?

— Am venit ... am venit cu părinții în excursie.

— Și ce s-a întâmplat cu ei?

— M-am pierdut de ei. 

Copilul dorea să plângă, dar Mihai îl privea fără compătimire, nu era loc de plâns în discuția asta, și el se abținu.

— I-am tot căutat, dar nu i-am găsit.

— Cât crezi că ar putea să meargă un copil prin munții ăștia? își reîntoarse atenția spre ei Iulian. 

— Am mers mult de tot, îi reproșă copilul. Am obosit și am adormit pe niște crengi, dar nu era frig. Când m-am dat jos s-a rupt, iar copilul trase de tricou ca drept dovadă.

— Nu-i nimic, se coase. La cabană cum ai ajuns?

— Nu știu, s-a făcut dintr-o dată frig, m-am speriat și am început să alerg ... așa am găsit-o.

— Și atunci m-ai văzut pe mine? continuă Mihai.

— Aha.

Mihai zâmbi și îl mângăie pe copil. 

— Bine Petruț, am înțeles. 

Mihai privi afară și apoi privi înapoi la băiat. O idee îi înmugurii în cap, o posibilă scăpare din încurcătură. 

— Petre al nostru s-a pierdut în pădure când încă era cald. 

— La cum e îmbrăcat, cred și eu.

— Și nu a stat prea mult afară, nu avea cum. Pentru el iarna a aterizat ieri sau alaltăieri. Vremea asta nu era prognozată nici când am plecat noi pe munte.

— Așa e la munte, dar naiba știe cum s-or învârti lucrurile în colțul ăsta de rai, dădu din umeri Iulian.

— Nu cred că lucrurile se învârt atât de diferit. Se mișcă mai repede, dar în rest totul e la fel. Stelele sunt pe cer, vremea se schimbă și anotimpurile curg. Nu ar trebui să ne grăbim. Dacă așteptăm liniștiți două trei zile o să plecăm de aici pe timp de vară. 

— Timpul zboară, dar cel mai bine ar fi să nu ne grăbim, contemplă Andreea.

— Ironia sorții, dar are dreptate, încuviință Iulian. Iulian îşi termină cafeaua şi continuă voios. Așa scăpăm de aici.

***

— Poți să-ți imaginezi cum o să se uite ăștia la noi când o să ne întoarcem? Ne-a mâncat pământul câteva luni de zile, dar suntem bine. Și copilul? Păi am găsit un copil în pădure.

Petru se bosumflă într-un colț, avea privirea unui copil care făcuse o boacănă și-și așteaptă părinți să vină să-l ia acasă. Andreea îl întoarse spre ea.

— Nu e vina ta Petruț, sunt sigură că părinții tăi o să fie fericiți să te vadă indiferent când ne întoarcem.

Petru nu părea foarte convins.

— Crezi că lumea știe de locul ăsta? Continuă Iulian.

Mihai învârti un deget în aer.

— Cineva a știut, îi răspunse el. Cineva a construit cabana asta, și nu au fost extratereștri.

— Poate e un refugiu, interveni Andreea.

— Un refugiu pentru rătăciți ca noi? 

— Poate pentru oamenii locului. Cineva a stat și trăit pe aici. Uite-te la masa ai de bucătărie, uită-te la masa aia de lucru. 

— S-au ascuns aici, completă Mihai. 

— De cine să se ascundă? întrebă Iulian.

— Știu și eu, de problemele lor. Cât de vechi sunt lucrurile astea? Poate invadau rușii, sau francezii, sau nemții.

— Sau tătarii, continuă Iulian.

Cei trei zâmbiră.

— Ce nu înțeleg eu este, cum ar putea cineva trăi aici? întrebă Iulian.

— E simplu, plantezi roșii azi și le culegi mâine, explică Andreea. 

— Și când pleci să iei ulei de la magazin te trezești că ăia au mașini zburătoare, completă Iulian.

— Poate ar fi mai bine să ne ținem gura. Să lăsăm locul ăsta ascuns. 

— Ți-e frică că se întorc tătarii? îl luă peste picior Iulian.

— Nu, mă gândeam că poate ar fi mai bine să ținem locul ăsta doar pentru noi.

Iulian dădu un bobârnac unui alambic şi ascultă țiuitul straniu pe care acesta îl produse.

— Oricum nu ne-ar crede nimeni.

— Și acum? Ce facem? întrebă Andreea.

— Acum așteptăm să vedem dacă vine vara.


Fotografie de Polina Barinova @LOOP12098
English version: If summer comes
Read More »

If summer comes

A boy with blue lips was smiling at him through the blizzard. The storm roared through the woods, fighting with the trees, and this kid showed up out of nowhere and was in front of him pointing at something. The tips of his fingers were black and sticky, and with two of them, he was guiding him back. The man turned to look, and through a break in the wind, he noticed a stone hut. It sat there small, square, with a single-window and drawn shutters, facing the weather for centuries.

In the absence of a path, any refuge was impossible to find, and tonight the hike had turned into an adventure where the protagonist becomes an example from which others can learn. However, the traveler did not panic, he meticulously continued his search even in the absence of a footpath. Where others would have turned around, he was walking forward with experienced steps. The traveler was on a mission, and the bad weather did not steer him back to the safety of the path, on the contrary. He was looking for his friends, lost in the mountains, far from any path in the dark depths of the forest. He had been a few steps from the cabin and had missed it, but luck had been on his side.

The kid was sitting in the middle of the storm with a torn T-shirt over his stomach, shaking from every joint. The traveler grabbed the boy's hand and dragged him into the cabin. The boy burst into tears trying to free himself, but nothing slowed the traveler, he pulled the boy firmly and safely inside.

"Michael? Is that you? Were you behind us?" he heard this from inside.

The traveler looked up and right in front of his eyes was the reason for this whole adventure. His two friends, Julian and Andrea, who had disappeared, were now well and good, looking at him amused and slightly puzzled. They had that look of  "what a coincidence to find you here". Michael looked at them uncertainly, they seemed to him like a mirage. Was there such a thing as a snow mirage? The cabin had been a fortune, but to discover them inside was truly miraculous.

"I found the little one outside, put a coat on him."

At the sight of the child, Andrea took off her jacket and jumped to help.

"Where did you find him?" Julian asked.

"He was outside by the cabin."

"In this weather?"

"Yea, just look at the way he's dressed."

Michael was visibly tired, breathing heavily after each reply.

"I'm glad we came across this shelter, can you imagine trying to pass the night in this weather," Julian mused contentedly.

"And where exactly have you two been? We've been looking for you for the past two days."

"Two days? Come on, you're exaggerating, we got a little ahead of you guys this morning. We climbed the Furor before you did, that's all."

"And why didn't you come back?"

"We went down the other ridge, maybe no one saw us."

"But that was two days ago."

"What are you even trying to say? We got a little lost and ended up here. What's the problem? Why do you keep saying two days? Today man, we reached the peak today."

A chill passed through Michael and he turned around with a strange presentiment. The cabin had a single room divided according to use, each wall was assigned a purpose. The wall that carried the front door had on the right a small table with cutlery for two and a bowl that announced it as a kitchen table. There was room for one person to sit. To the left of the door was a wooden hanger, made from a single white tree, it was resting on the floor on what seemed to be its roots. On the right wall, as you entered, sat the stove, and next to it the bed was covered with a simple blanket of faded gray. On the wall opposite the stove was a workbench with grinding and carving tools for wood. The table bore the marks of abuse, being chamfered and hollowed out by clumsy blows. The little cabin had only two chairs, each guarding its place in front of the tables.

Andrea put her coat on the boy and pulled him next to her, where he was completely numb.

"Honey, what were you doing all the way up here?"

The boy, in shock, remained silent. Michael was looking in his backpack for a flashlight.

"I'll hang it outside, if anyone else comes looking, they will find us."

Michael went out in the storm again with his flashlight and a cord ready. The snow caught his feet like a trap. At only 4 inches (ca. 10 cm), the snow seemed to cling to his legs and pull him back, making him move cautiously. "I would like to find an Eskimo and ask him what the hell they call this swampy snow," Michael thought as he clung to a tree. He secured the flashlight on a branch at one end. The wind seemed to be pulling on it in all directions, so Michael roped it tight on the other end, hoping it wouldn't be picked up and thrown in the middle of the forest. The wind seemed to intensify with every second spent fighting the branch. The howling wind was cutting his face with blades of ice, just sitting outside began to hurt. He covered his face and walked back blindly to the cabin.

He opened the door and heard Julian cursing.

"What happened?"

"Someone's pranking me," Julian said, sucking on his forefinger and thumb. "I was trying to light a fire and this match ... look, it went off in my hand like a firecracker.

Julian took the next match and propped it on the abrasive strip, then flung it with a flick into the stove. It ignited in the air and fell over a few yellowed papers where it began to burn tempestuously. Julian closed the stove's cast iron mouth.

"What did I tell you, someone's idea for a joke."

"You are the one to talk. At least I found you. How's the boy?"

"He fell asleep," Andrea replied.

"The next time you two wander into the woods, let someone else know, ok?" Michael controlled his tone, trying not to disturb the child.

"I really don't see what the problem is."

"Reckless," Michael murmured, "People get lost on this mountain all the time. We'd better be more careful."

Andrea put the boy by the stove and began rubbing his hands and feet. She wiped his fingers, but they remained black.

"What is that? that can't be ...", but Michael stopped, remembering the sharp wind outside.

"I don't think so," Andrea replied, taking the child's hands and pressing them to her own cheek. "They're warm", she smiled. "I think they're just stained."

"Strawberries and blackberries in this weather?" Julian mused.

The child was white as a ghost and had fallen asleep with his mouth open. Between the eggplant-shaded lips, even the boy's teeth seemed to have a bluish tinge.

"I have penicillin with me if he needs it", Michael turned to search in his backpack.

Andrea pulled her hand from the boy's forehead and motioned a "no".

Julian was staring out of the cabin through the small window.

"It's clearing up outside, it must be earlier than I thought. Do you have a watch?"

Michael took out his phone, it blinked "low battery" and turned black. Andrea tried her phone.

"It's dead."

"It's the cold," Julian shrugged. "That happened to the camera, while we were up there."

After a few moments of silence, Andrea took the two chairs and placed them next to the bed, fashioning a place for all four of them to sleep.

"We should try to rest," she said. "We have to get the little one back home tomorrow morning."

Lying on the side of the bed with their legs outstretched on the chairs, dressed from head to toe, the three closed their eyes and joined the boy in a dreamless sleep.

***

It was dark and cold when Michael woke up. The fire seemed to have been extinguished for a long time, and the position in which he slept had turned him crooked. He cracked his bones trying to rearrange himself proper. All in all, he was well-rested. He took a kettle hanging from a nail and went out as quietly as possible to gather firewood. He let the others sleep.

"Psst morning", Julian gently stroked Andrea.

With her tousled hair, Andrea wiped her eyes and answered with a yawn.

"Should we wake up Blue Tooth?" he asked.

The child slept between them with a smile on his face. The boy's skin had regained its pallor, but his teeth retained a bluish tinge.

"Give him some time". Andrea put her hand lightly on his forehead. "It's fine. We just have to figure out what to put on him when we get out of here."

"I'll give him my jacket and wrap myself with the blanket. I'll be fine until we get back to civilization," Julian assured her.

Michael entered the cabin with a kettle full of snow in one hand and a load of branches in the other. He had a strange grimace on his face, half frowning, half constipated, he looked ridiculously serious. Michael scanned them from head to toe. He set the kettle and the wood next to the stove and took out a piece of rusty iron out of his pocket.

"There is something very strange going on here," he said.

"What?"

"This is my flashlight."

"How can that be your flashlight?

"I tied it to that mountain-ash just outside. It IS my flashlight."

Julian approached and looked at the rusty flashlight like a wounded animal.

"Are you sure?"

"I tied it with my own hand."

"And it rusted, just like that, overnight?"

"Yes, while we slept."

"That's just great, what type of Chinese crap is this?"

Julian took the flashlight from his hand.

"That's not even the weirdest part. While I was out gathering wood ... I saw the sunrise twice.

"You saw what? How?"

"I don't know how."

"You mean the sun changed its mind? Maybe it forgot something and went back to get it."

"It's not a joke, if we wait ... I think it will happen again."

Julian sat down on a chair studying the flashlight. At his back, the day turned to twilight, and then to night. Andrea approached Michael and asked him in a whisper.

"What does this mean?"

"It means another day has passed," Michael said looking outside unnerved.

"What do you mean another day has passed? We just got up. How long now? Fifteen minutes? and it's already the next day?" Julian mocked them.

"That flashlight has been outside for weeks, maybe even months ..."

"That's nonsense," Julian said as he hurried out the door.

"Jules noo", that's all Andrea managed to say, but Julian was already out.

The two looked at him from the doorway.

"It's nothing, it's just cloudy. Michael buddy, I think you got that disease, what's it called ... "cabin fever". And you, dear, you got it from him. It's that type of crazy you can catch. Just one day in the wilderness and you've both lost your minds. What the hell are you looking at me like that for? Did my beard start to grow or something? Come on, really, it's nothing.

Andrea joined him looking around. There was nothing unusual around the cabin. Michael was looking at the cloudy sky. Suddenly the clouds dissolved, revealing the black heavens.

"Look, Julian, stars."

"What are they doing ..."

"Revolving around the Northern Star."

"They can't be moving that fast" Julian continued aghast.

"Inside!" Andrea ordered.

The three of them entered and Andrea slammed the door, putting her body in front of the entrance.

"Are we ok in here? What's going on outside?"

"I don't know," Michael replied. "I need time to think. Let me think ..."

Julian put two fingers in his pocket and took out a matchbox "Bean & Sons - Guaranteed to light up even after weeks in humid conditions". The guarantee was written, on the package, larger than the company name. Julian took out one of the camping matches and pressed it to the abrasive strip.

"Time outside is clearly fucked up, let's see if it's equally fucked up inside, and saying this he struck the match over the wood in the stove.

The wood instantly turned into torches and then began to glow like embers. Michael looked bewildered at the speed and violence of the fire.

"We need to wake the kid and leave. Now!"

"Boy, we have to go," Andrea snapped.

Andrea picked up the boy and dressed him. Michael took his backpack, tightening the belts close to his body. Julian pulled the blanket over his shoulders, while Michael tied it around his waist. The child tried to resist but to no avail.

"I don't want to go out, I don't want to go out anymore," he managed to say.

"We don't have a choice kid, if we don't leave now, we may never leave," Julian insisted.

"Are we ready? Come on ... don't ... leave the fire," Michael said.

Julian glanced out through the small window above the working desk and stopped. He swallowed hard trying to find his words.

"Too late," he said at last.

In front of the cabin, the snow seemed to come out of the ground. It grew flooding the forest. Wave after wave, higher and higher, up to the knees, then up to the hips, higher and higher without stopping. The cabin sank into a white sea that frothed all the trees wave after wave.

After a few tense moments, Michael dropped his backpack from his shoulders and deflated. Julian fell into a chair and sat in amazement watching the show outside.

"Aren't we going to leave?" Andrea asked.

"It would bury us alive" replied Michael, staring blankly.

"If we had been faster..." Andrea began.

"If we had been faster, we would have ended up as Popsicles", Julian cut her off.

Michael reset to a previous state avoiding looking outside. He checked the stove with his unmittened hand and decided to undress. He rummaged deep in his backpack and pulled out a can of meat and a few single-serving instant coffee packets. He picked up the kettle with snow and watched in amazement as it began to bubble with boiling water in a matter of seconds. He poured the coffee into the water and contemplated the fate of the can. He unwrapped the branded paper and made sure it touched the stove for just a moment. After that he motioned for the others to approach. Michael was searching for a piece of bread when Andrea stopped him.

"Wait, we might have something", she took out four black biscuits as thick as a finger from her backpack.

Michael took something resembling cooked meat and spread it on each biscuit in equal proportions. Andrea found some polished metal cups in the cupboard under the kitchen table and dusted them off.

"Should I give him some?" She asked, tilting her head toward the boy.

"Yeah, he deserves some too."

The child gaped at the coffee and nodded. Julian couldn't take his eyes off the snow. Andrea brought him a biscuit to eat at the window.

"What's going on outside?" she asked.

"It's snowing," Julian said. "That's what it looks like when it snows."

They ate their biscuits softly, letting each bite last as long as possible. Their food was the only normal thing around them. Morning came once again outside and now the dance of the snow dunes was fully visible.

"Thanks for the grub", Julian said, then, looking at Andrea, he continued. "Remember when we said we would get old and fat together? One of those things might come sooner than you think."

Andrea looked at her hands, counted the cuts and wrinkles in her skin, and considered the places where her veins came to the surface. Even with all the paranoia, they still looked fine. But who really looks that closely at their own hands, maybe they were changed, maybe not. They didn't feel any different. "The nails, yes ... shouldn't they have grown?", she thought.

"Time seems to pass us by. I don't think we're aging, but possibly everyone else is", Michael supposed.

"You have no way of knowing until we get out of here ..." Julian reckoned without waiting for an answer.

They calmed down, the first instinct to flee had passed. The cabin was protecting them, they were safe inside. They were silent, thoughtful, and pondered the issue of escape. Sitting still, they listened to the sounds from outside trying to understand them. They looked around for an explanation, and hung their eyes on every detail, the tools, the chairs, the stove, the strange coat hanger. They were looking for a button that would stop all of this. Julian began to feel the carving tools, sharp metal rods that did not reveal their purpose to a layman.

After investigating the whole room, Michael was now studying the boy. Andrea approached the child.

"Can you tell me your name?"

The boy was silent.

"I'm Andrea, he's Michael and that's Jules by the window."

"Peter", he whispered.

"What a serious name you have Peter. Can you tell me why you're dressed like that?" Michael tried.

The coffee helped the child's shyness, he was eager to talk.

"I don't know," he snapped.

"Do you remember how you got here?"

"I came ... I came with my parents on a trip."

"What happened to them?"

"I got lost... I don't know."

Peter wanted to start crying, but Michael looked at him unemotionally, there was no place for crying in this discussion, so he refrained.

"I kept looking for them, but I didn't find them, I lost them ..."

"He couldn't have gone that far on these slopes." Julian turned his attention back towards them.

"I walked for a long time," the child reproached him. "I got tired, I fell asleep, but it wasn't cold. When I got up, it got ripped," and the child pulled on his T-shirt as proof.

"It's okay, we can sow that up. How did you get to the cabin?"

"It got cold, I was frightened, I was running ... and then I found it."

"That's when you saw me?" Michael continued.

"Aha".

Michael smiled and patted the child.

"Okay Peter, I understand".

Michael looked outside and then looked back at the boy. An idea sprouted in his head, a possible exit.

"Pete here got lost in the woods when it was still warm."

"I would think so, the way he's dressed."

"And he didn't stay out for too long, he couldn't have. For him, winter landed just yesterday. This weather wasn't even in the forecast when we went climbing this damn mountain."

"That's usual mountain weather for ya, but who knows how things work in this little corner of heaven," Julian shrugged.

"I don't think things work that differently. Things move faster, yes, but otherwise everything is the same. The stars are in the sky, the weather is changing and the seasons are flowing. We shouldn't hurry, if we wait quietly for two or three days, we will leave this place in the summer.

"Time flies and the best thing to do is not to hurry", contemplated Andrea.

"Oh the irony, but I think he's right," Julian agreed finishing his coffee and continued cheerfully, "that's our way out".

***

"Can you imagine the look on their faces when we get back? What are we going to tell them? Oh, the ground ate us up for a few months, but we're fine. And the boy? Well, we found a boy in the woods", Julian was amusing himself.

Peter was sitting in a corner, looking morose and wanting his parents to come and pick him up. Andrea turned him toward her.

"It's not your fault Peter, I'm sure your parents will be very happy to see you no matter when we come back."

Peter didn't seem very convinced.

"Do you think people know about this place?" Julian continued.

Michael spun a finger in the air.

"Someone knew," he replied, "Someone built this cabin, and it wasn't aliens."

"Maybe it's a refuge," Andrea said.

"A refuge for strays like us?"

"Maybe for the locals. Someone spent a lot of time here. I think someone lived here. Look at the kitchen, look at that workbench."

"Maybe they hid here," Michael added.

"Hid from what?" Julian asked.

"I don't know, their problems. How old are these things? Maybe the Russians were invading, or the french, or the germans.

"What about the Mongols" Julian continued, as the three of them smiled, "I can't quite figure out, how can anyone live here?" 

"It's simple, you plant your tomatoes today and pick them tomorrow," explained Andrea.

"And when you finally go pick up some vegetable oil from the store, you'll find people driving flying cars," Julian added.

"We shouldn't tell anybody, we should leave this place hidden."

"You think the Mongols will be making a come back?" Julian was pulling his leg now.

"No, not that, I was thinking maybe we keep this place for ourselves."

Julian flicked a copper still and listened to the strange high-pitched ringing it produced.

"Nobody would believe us anyway."

"And now? What are we going to do now?" Andrea asked.

"Now we wait and see if summer comes." 


Photo by Polina Barinova @LOOP12098
Versiunea în română: Daca vine vara
Read More »

Oct 31, 2017

Săpun

O urzicare pe mână, așa a început. O urzicare ce creștea ușor și bine, împodobită cu mici mărgele albe și purulente. Globulele astea albe se iveau în vârful unor mușuroaie de carne roșie ce erupeau ca niște mini-vulcani biologici. Situația nu mai putea fi ascunsă de mâneci lungi și chiar mai mult de atât micile dealuri de carne vie începuseră să-l doară. Abia atunci în ceasul al 12-lea Holt se hotărî să meargă la doctor. 

Dermatologul la care ajunse stătea în spatele unei uși înalte de metal cu vopsea albă scorojită, iar într-un colț al holului de primire înflorea o pată de igrasie în forma unui cap de om. 
Fu primit înauntru dar înainte de toate domnul doctor se scărpină în cot. Holt privi asta ca pe un semn rău, făcu un pas înapoi încercând ușa pe la spate însă clanța rămase înțepenită. Doctorul îi făcu semn să se apropie.
-- Cu ce vă pot ajuta?
-- Am o mâncărime pe mâini, își ridică palmele în sus arătându-i cele două pete roși ce curgeau spre coate.
-- Partea enervantă este că mă dor.
Scărpinându-se în barbă dermatologul se lungii pe sub masă și scoase câteva prezervative de dimensiuni mici pe care și le rulă pe degete.
-- Să vedem.
Doctorul se apropie și testă pielea lui Holt. 
-- Este suficient, aprecie doctorul.
Apoi zâmbi ridicând o sprânceană, se scărpină la subraț și aruncă prezervativele la gunoi. 
-- Ai un mormoloc pe mână, de acolo ți-se trage. Nu mai pune mâna pe broască domnule, pui mâna pe broască în fiecare zi. 
-- Pe ce broască?
-- Da domnule, pe ceva infectat. Du-te acasă fă curat, ia-ți ziua pas cu pas și găsește broasca. O să-ți treacă dar trebuie să nu te mai reinfectezi.

Holt își luă hainele și cămășile, fiecare șosetă și maieu și le spălă la 90 de grade. Își puse o pereche proaspătă de mănuși de menaj și începu să frece gresia din baie. "Mă reinfectez zi de zi" gândi Holt, "zi de zi". Își privi periuța de dinți, o rupse în două și trase apa după ea. Ușor calmat se duse să frece și în bucătărie, însă tot nu putea să scape de cuvintele alea "zi de zi". Își luă ceașca de cafea și o plesni de perete, "Așa n-o ia nimeni din gunoi".
Își luă ziua de la capăt, regrupat în colțul lui curat de bucătărie se gândi cum avea să rupă toate pixurile de la muncă, cum avea să-și schimbe tastatura, cum urma ca mouse-ul să facă un salt de la etaj. Ca apoi într-un moment de iluminare dumnezeiască să-și aducă aminte: zi de zi se ducea la baie la muncă, zi de zi se spăla pe mâini cu săpunul solid ce purta logo-ul firmei. Zi de zi, chiar de mai multe ori pe zi el punea mâna pe broască împreună cu toți jegoșii de la muncă. 
Dar dacă săpunul era cauza atunci nu putea fi singurul, trebuiau să fie și alții, alții care sufereau. Holt se hotărî să investigheze. Avea să intre în baie fără să se mai atingă de săpun sau de chiuvetă, avea să deschidă ușa cu piciorul, avea să evite clanțele ca pe dracu, și toate astea din cauza slinoşilor de la muncă. "Dar cum se face că doar eu am mormolocul?" gândi Holt "Unde sunt ceilalți purtători de mormoloc, de ce nu-și deschide nimeni gurița". 

Holt se postă în baia unisex, având grijă să nu excludă pe nimeni. Se hotărî să stea și să miroasă bășinile tuturor colegelor și colegilor, doar așa putea ajunge la o concluzie satisfăcătoare.
  "Curva aia grasă, aia trebuie să fie, se fute cu oricine i-ar da o mână de cartofi" gândi Holt. Eillen însă scoase un săpunel de cremă albă dintr-un portmoneu cauciucat se spălă și ieși. Holt îi zâmbi politicos în timp ce mima că se spală pe mâini pentru a zecea oară. După ce femeiușca ieși, Holt își scoase degetele stafidite de sub jetul de apă, și așteptă următorul individ dubios să-și facă apariția.
"Să fie ochelaristul ăsta? lăbarul ăsta împuțit de la IT, și-o freacă în pantaloni în camera de server și vine să se spele pe săpunul ăsta" gândi aproape răspicat Holt. Plănuia să-i ofere lui Colby o baie la cap în bolul de la toaletă. Colby scoase din pantaloni o scoică de plastic de unde pescui o așchie de săpun, se spălă pe mâini și plecă fără să zică nimic. Închise ușa cu piciorul și făcu toate astea fără să-și ridice privirea din pământ. "Ce chestie" gândi Holt "aș fi putut să jur că el ...".
Următorul ce intră era chiar șeful lui Holt. Alister ieși din cabină și privindu-l zâmbitor se încheie la prohab. "Să fie oare rahatul ăsta de om? Va trebui să-mi dau demisia cu o lopată peste fața ăstuia" contemplă Holt. Alister se opri în fața oglinzii, scoase din buzunar un spray antibacterian și își dădu amplu pe mâini, umplând toaleta cu un miros de alcool dulceag. Cu un picior deja afară Alister îl felicită pe Holt pentru treaba bună pe care o face și dispăru înainte ca Holt să-i poată răspunde.
Bufni în budă și colegul de birou, nesimțitul de Olaf.
-- Hei bibicu, am avut o gagică în weekend m-a dărâmat frate.
"Ar putea să fie el? Normal, l-am văzut în ziua aia cum își ștergea mucii în palmă" gândi Holt. 
-- Avea vreo 20 de kg peste mine... hai nu 20 dar 10 tot avea, băi și o poftă de nu o să-ți vină să crezi, se mândri Olaf din interiorul budei în timp ce se auzea un jet continuu de urină bulucind apa din toaletă.
Olaf ieși din staul, trecând indiferent pe lângă chiuvetă și aruncă un ultim: 
-- Viața bibicu ...
"Ha ha ăsta nici măcar nu s-a uitat la chiuvetă, cine a mai rămas?". De când stătea la pândă nicio persoană nu folosise săpunul-broască. 
Un bâzâit electric începu să-i mângâie piciorul lui Holt. Omul de serviciu intră cu o mătură în mână și o puse în poziție de drepți lângă chiuvetă. Își înfundă mâinile în apă și se clăbuci serios pe mâini până la coate. Luă un căpuș de apă și-l turnă pe frunte apoi încă unul pe ceafă. Pâraie de transpirație curgeau în jos pe hainele omului de serviciu. Văzând mizeria ce se scurgea de pe omul ăsta Holt se aprinse. 
Fără îndoială el era, el trebuia să fie pestilența umblătoare, omul ăsta cu prea multe straturi să mai simtă câțiva mormoloci. Holt înșfăcă ușurel mătura de lângă omul de serviciu, și-l plesni cu toată puterea în moalele capului. Simții cum brutul lemnului îi cedă în mână dar îl mai lovi odată pentru satisfacția de a face mânerul țăndări. Bătrânul, cu șiroaie de sânge pe față, se aruncă spre Holt iar acesta îl opri cu restul de mătură. Bătrânul o apucă iar Holt îl învârti spre geam unde aproape fură aruncați de la etaj. Holt îl lovi pe bătrân în spatele piciorului stâng, îl apucă de acel picior și îl ridică în sus balansându-l pe marginea ferestrei. Lansă un urlet victorios apoi îl aruncă în gol. Bătrânul, prea imobil, nu reuși să se mai prindă de nimic și căzu pleznit pe marginea trotuarului. 

Telefonul lui Holt continua să sune. Acesta luă o gură de aer și-l puse la ureche. 
-- Salutări, vă sun de la dermatologie, nu e nici o infecție domne. Mi-au venit înapoi analizele, trebuie să fie o reacție alergică la ceva. Ai mângâiat vreo pisică sau ți-ai luat vreo cămașă nouă? Am avut odată un pacient, se umpluse de bube de la o brățară dintr-aia împletită, îi ziceam domne e de la brățară el nu și nu ...

English version: Soap
Read More »

Soap

A patch on his hand, that's how it started. A patch that grew steadily and was well adorned with small white purulent beads. These white globules appeared on the top of red mounds of meat erupting like biological mini-volcanoes. The situation could no longer be hidden by long sleeves, and far worst, the small hills of living flesh began to hurt. Only then in the 12th hour Holt decided to go see a doctor.

The dermatologist stood behind a tall metal door painted with flaky white enamel, and in the corner of the reception lobby a mold stain blossomed in the shape of a human head.
He got inside, and the first thing the doctor did was scratch his elbow. Holt looked at this as a bad sign and took a step back trying the door behind, but the knob was stuck. The doctor motioned him to approach.
-- How can I help you?
-- I have an itch on my hands, he lifted his palms up, showing the two red spots oozing down to his elbows.
-- The annoying part is they hurt.
Scratching his beard, the dermatologist lunged beneath the table and pulled out a couple of small-sized condoms that he rolled on his fingers.
-- Let's have a look.
The doctor approached and tested Holt's skin.
-- That's enough, said the doctor.
Then he smiled, lifted one eyebrow, scratched his armpits, and dropped the condoms into the trash.
-- You have a tadpole on your hands, that's how you got in trouble. You put your hand on the frog every day, you have to stop doing that sir.
-- On a frog?
-- Yes sir, on something infected. Go clean your house, take your day step by step and find the frog. It will pass, but you have to stop reinfecting yourself.

Holt picked up his clothes, his shirts, each and every sock and undershirt and washed them all at 90 ºC. He put on a pair of fresh gloves and began scrubbing the bathroom. "I reinfect myself every day", thought Holt, "every day". He looked at his toothbrush, he broke it in half and flushed it down the toilet. Slightly more calm he went to the kitchen, but he still couldn't escape the words "every day". He picked up his coffee cup and threw it against the wall, "This way no one is gonna take it from the trash".
He started recapping his day in a clean kitchen corner, thinking how he would break all his pens at work, how he would change his keyboard, how the mouse would make a jump out the window. Then, in a moment of divine enlightenment, he remembered: every day he went to the bathroom at work, day in day out he would wash his hands with the company soap, the one with the company logo. Every day, even several times a day, he put his hands on the frog in communion with the noxious people at work.
But if the soap was the cause then he couldn't be the only one, there had to be others, others who suffered. Holt decided to investigate. He would have to walk into the bathroom without touching the soap or the sink, he would open the door with his feet, and avoid door handles like all hell.
"But why am I the only one with a tadpole growing on me?" Holt thought, "Where are the other carriers, why doesn't anyone else open their little mouths?"

Holt got his post in the unisex bathroom, taking care not to exclude anyone. He decided to sit and smell all his colleagues farts, just so he could reach a satisfactory conclusion.
  "That fat bitch, she must be it, she would fuck anyone for a handful of fries", thought Holt. But Eillen took out a white cream soap from a rubber wallet, washed her hands and went out. Holt smiled politely while he was pretending to wash his hands for the tenth time. After the woman stepped out Holt pulled out his pruned fingers from beneath the jet of water and waited for the next dubious individual to make an appearance.
"Has to be this four eyes, this bloody bastard from IT, rubbing it in his pants in the server room, coming to wash it off on this soap", Holt thought almost shouting. He was planning to give Colby a bath in the toilet bowl. Colby pulled out a plastic sea shell from where he fished out a sliver of soap. He washed his hands, and left without saying anything. He closed the door with his foot and did all these without raising his gaze from the ground. "What a thing", Holt thought, "I could have sworn he ..."
The next one was Holt's boss. Alister left the stall and smiling at Holt zipped up his fly. "Is he the piece of shit I've been looking for? I may have to sign my resignation with a shovel on his face", contemplated Holt. Alister stopped in front of the mirror, pulled out an antibacterial spray and amply sprayed his hands, filling the toilet with the smell of sweet alcohol. With one foot out, Alister congratulated Holt for the good job he was doing and disappeared before Holt could answer.
Bursting into the bathroom entered his friend, nasty Olaf.
-- Hey buddy, oh man I had some chick this weekend, she almost broke me.
"Could it be him? Of course, I saw him blowing his nose in his hands just the other day", thought Holt.
-- She had about 40 pounds on me... well not 40 but at least 20, and lustful beyond belief.
Olaf boasted from within the stall, while a continuous jet of urine was sloshing the water in the toilet. He stepped out of the stall, passing indifferently by the sink and throwing a final:
-- That's life ...
"Ha ha, he didn't even look at the sink, who's left?" Not a single person had used the froggy soap since he was waiting.
An electric buzz began to massage Holt's leg. The janitor came in with a broom in his hand. He sunk his hands in the water and started sudsing his hands up to his elbows. He took a little water in the crook of his hands and poured it on his forehead and again at the back of his neck. Streams of sweat flowed down the man's clothes. Seeing the wretchedness flowing down from this man, Holt started steaming.
Undoubtedly he was the one, he had to be the pestilence, a man with too many layers of filth to feel a few tadpoles. Holt sneaked behind the old man taking his broom, and swung with all his strength for the janitor's head. He felt the bluntness of the wood failing in his hands, so he swung one more time with the satisfaction of braking the wood in half. The old man, now with a bloody face, threw himself toward Holt, but he stopped him with the rest of the broom. The old man grabbed it, and Holt turned him to the window where both of them were almost thrown out. Holt hit the old man behind his left foot, grabbed him by that leg, and lifted him up balancing him on the edge of the window. He launched a victorious howl and then threw him out. The old man, too immobile to catch on to anything, fell with a splat on the edge of the pavement.

Holt's phone continued to ring. He took a breath and put it to his ear.
-- Greetings, I'm calling you from the dermatology office, there's no infection sir. The lab results came back, it has to be an allergic reaction to something. Have you been fondling a cat, or maybe got a new shirt? I once had a patient covered head to toe in blisters from an allergic reaction to a bracelet. I was telling him "it's from the braided nonsense on your hand" but he kept saying no and no...

Versiunea în română: Săpun
Read More »

Sep 25, 2016

Oblivion

In front of an old building with cracked arches and plaster embellishments, a middle-aged man sat with sunken eyes trying to figure out when would be the ideal time to enter. He waited in the door threshold looking in the tall and narrow hallway.
The man rubbed his chin while studying the solid wood doors guarding the building. The old wood was set with iron bolts that nailed brass belts. The hinges were thick as a finger and quite rusty. "Impossible to move" thought the man. A nail pricked the hard door and on it a sign hung "Police Station No. 5".

It was late and the man stepped inside shyly. He enter cautiously among the people who were coming out. Left and right plainclothes policemen were bumping into him as they hurried home. A bandaged hand slapped the bulletin board, and in the back of a semi-circular hole a woman flinched:
- Public relations ended two hours ago, she said.
The man focused on making an effort to speak, he was looking for the words that came from somewhere behind his confusion.
- My brother was kidnapped, I want to ... a small break hung between them ... make a statement.
A few minutes later the man was degrading into a police inspectors seat. The inspector raised an eyebrow to the woman that brought him.
- If this is a joke I'll have you know I could have been at home by now and this would have fallen on someone else's head tomorrow.
- You work too hard, see what happens if you stay up late, she replied.
- I understand you want to make a statement. What happened? directed the inspector towards the man.
- I'll tell you what happened but please don't interrupt me, I'll try to remember everything.
- Fine, I'm listening.
- Two weeks ago my brother came to me with one of the most bizarre problems. He told me that his wife left him. My brother's not one of these guys that joke around, he's a professor, he doesn't do that. I looked at him like a idiot because this time he really had to be joking, he didn't even have a girlfriend as far as I knew. But he continued with Sofia this and Sofia that, Sofia was apparently his wife. I didn't remember nor knew any Sofia. And he married? Why didn't I know that? I told him these things and he gave me a funny look, apparently I had forgotten, how could I be one of those people that forget? I thought he lost his marbles. I tried to reason with him but to little avail. He took me to his apartment to show me pictures of the wedding, where I had been present, allegedly. We arrived at his home but found nothing. He said things started to disappear from the apartment, at first he thought she took them when he wasn't home, but now he wasn't sure. He didn't find any pictures from the wedding, nor any pictures of the two of them together but he did pull out an old picture of a girl sitting alone on a bench. He said the girl started to behave strangely, that she spoke of a missing child and that she finally "decided to forget him". I didn't know what he meant by that. He said he looked for her at work, and spoke to friends, but nobody knew were she was and what's even more bizarre, after a while nobody even remembered her. All this seemed very dubious to me but not even two days after that he disappeared as well. I went to his apartment ... nothing, I went to his job nobody wanted to help me, so I came here. To be honest I know he wasn't kidnapped, but he's gone and I want you to find him. I want to know if he's okay.
- Ok sir ... I'll see if I can help, please stay here while I look up some details.
In this pause the man stretched a hand on the police inspector's desk and began to feel it for scribbles and scratches. These scars were collected over the decades and the wood had harden with them. The desk had iron legs and a hook on one of its legs. The inspector's desk appeared to be a former student desk with a backpack hook holder. The man continued to look around and his gaze fell on the clothes rack, it had a metal tag stamped with some letters erased by time.
The inspector came back to the table and studied his eccentric interlocutor for a few seconds and then spoke:
- Can I ask what happened to your hand?
The man flexed his hand and a moment of clarity passed over his foggy eyes.
- Nothing, I hit a door, and then he lowered his hand under the desk.
- I did a few searches and you do not have a brother. Do not have a criminal record, you are not married, you do not even have unpaid fines. Now, come to think of it, if your brother doesn't exist should I be somewhat concerned about the missing imaginary woman? Do you have anything else to tell me?
- You have to go to his apartment, a old lady who stays  opposite his apartament will remember my brother and his wife. I don't know why but she remembers.
- Is that all?
- I know it sounds strange but you gotta help me.
As he was leaving the man ran his fingers over the embossed metal label of the clothes rack, reading it with his fingertips "Rack number ... for the Municipal School ..."

The inspector decided to stretch his legs and walk to the missing brothers apartment building. The stairs at the entrance were eaten away by the rain and inside the railing swung to steps of a tenant walking up the stairs. The apartment was listed as vacant on the maintenance list. The missing brothers apartment didn't have a number but it had a footprint of a missing welcome mat in front of the door. The inspector gently tapped the neighbors door and a old lady with her hair in iron curlers replied without much enthusiasm.
- Hello, sorry to bother you, could you help me? did you see anyone enter this apartment here?
- Who? where? There are so many renters, I can't remember them all.
- Here the apartment in front of yours.
- That one? no no .
- So you didn't see anyone going in here?
- I saw that welcome mat disappear, I don't know who took your mat but it wasn't me, I've had this carpet here for 12 years, ever since ..
- No ma'am, I'm not interested in the carpet.
- Oh wait, your brother was looking for you a few days ago. He seemed worried, you shouldn't lose touch with your family, it's a pity.
- My brother?
- Yes yes, blood is thicker than water, you know what they say ...
The inspector turned around, reached into his pocket and grabbed a key without thinking about it. He tried it on the door without a number and it opened the apartment. The one bedroom studio was nearly empty. A nightstand with open drawers sat next to a bed without sheets, but there was still something here, a specific smell, something familiar. The inspector tried to find the notebook were he wrote down the strange man's address. But curiously he had lost it. Chills were running through him from head to toe as he was trying to remember the man's address, then almost by reflex he knew where to go.

The inspector found the man on a bench behind the building. The man opened his hand bandage and threw it in a trash can. The inspector saw a hypodermic needle and a few drops of blood in the middle of the rags.
- Are you sick?
- No, the pain helps me concentrate, helps me remember, that's why I pricked myself. Without it everything goes blank, I'll forget my name before the night falls.
- I don't understand, what is happening? why don't I remember you, or anything else?
- I don't know, but I'm pretty sure it's for the best.
- Why?
- I think you chose to forget, there are some things you are better off not knowing. It's much easier than you think, it's like a fog that comes for you slowly and then quickens, details are lost, then nothing.
- And if I want to know?
- There is something written on your desk, it might help you. This will be the last time we see each other. I'm tired, I can't stay awake anymore.

The inspector returned to the office but looking at the sign on the door he felt something was wrong "The City Office of Geodesy and Cartography". He entered and the woman behind a glass pane waved her eyes at him.
- The boss is looking for you.
- I had a personal matter ...
He entered the office and a bureaucrat buried in paperwork  began to apostrophize him.
- Welcome back, how many hours does it take you man? I need you to look over these 10 buildings. They're awaiting permits, so forget the coffee breaks and help me.
- Sorry I had a thing to take care off ... I'll get right on it.
He had a itchy feeling in the back of his neck that he had forgotten something, something important. But what? was he supposed to meet someone? was he looking for something? His fingers ran over the scratched surface of his desk and stopped over the words written by a child. The writing had been thickened and pushed into the wood by stronger hands: "Mama whirly and dada twirly made a girly. Please daddy come home soon ...
- Come on, man, stop day dreaming we don't have all day, his colleague poked him.
And his last thoughts evaporated as he started assessing the  certificates on his desk. 

Read More »

Uitarea

 În fața unei clădiri bătrâne cu arcade crăpate și înflorituri din ghips, un bărbat între două vârste stătea cu ochii înfundați în orbite încercând să-și dea seama când ar fi momentul ideal să intre. El aștepta în pragul uși privind holul, îngust și înalt.
Bărbatul își frecă bărbia în timp ce studia ușile din lemn masiv ce păzeau clădirea. Lemnul bătrân era întărit pe ici pe colo de bolțuri de fier ce țintuiau curele de alamă. Balamalele erau groase cât un deget și ruginite cu totul. ”Imposibil de mișcat” gândi bărbatul. Un cui înțepase cu greu ușa și de el atârna un semn "Secția de Poliție Nr.5".

Era târziu și bărbatul păși timid înauntru. Intră precaut printre oamenii ce ieșeau. În stânga și în dreapta polițiști în civil dădeau peste el grăbiți să ajungă acasă. O mână bandajată se lipii de avizier, iar în spatele unei mici găuri semi-circulare o doamnă tresării:
- Programul cu publicul s-a terminat acum două ore, spuse ea.
Bărbatul se concentră făcând un efort să vorbească, își căuta cuvintele de undeva din spatele confuziei.
- Fratele meu a fost răpit, aș dorii să... o pauză se lasă între cei doi ... dau o declarație.
Câteva minute mai târziu bărbatul se degrada pe scaunul unui inspector de poliție ce încă nu plecase acasă. Inspectorul ridică o sprânceană la doamna ce îl adusese pe bărbat.
- Dacă asta e o glumă proastă să ști că eu puteam să fiu la fel de bine acasă la ora asta și cădea mâine pe capul altui prost.
- Muncești prea mult, vezi ce se întâmplă dacă rămâi ultimul pe aici, îi răspunse ea.
- Am înțeles că doriți să faceți o declarație. Ce s-a întâmplat? inspectorul își îndreptă atenția către bărbat.
- O să-ți spun ce s-a întâmplat și te rog să nu mă întrerupi cât încerc să-mi aduc aminte tot.
- Bine vă ascult.
- Acum două săptămâni fratele meu a venit la mine cu una dintre cele mai bizare probleme. Mi-a spus că l-a părăsit nevasta. Fratele meu nu e un tip dintr-ăsta care să facă glume, e profesor, nu face chestii de genul ăsta. M-am uitat la el ca prostul pentru că de data asta chiar trebuia să glumească, el nici măcar nu avea o iubită din câte știam. Dar a continuat cu Sofia în sus cu Sofia în jos, Sofia se pare că era nevasta lui. Eu nu îmi aduceam aminte nici să fi cunoscut vreo Sofia. Și când se căsătorise? de ce nu știam de ea? I-am spus chestiile astea și a început să se uite ciudat la mine, că cică am uitat și eu? cum puteam să fiu unul din aia care au uitat? credeam că și-a pierdut mințile. Am încercat să-l iau cu frumosul dar nimic. M-a luat la apartamentul lui să-mi arate pozele de la nuntă unde cică fusesem prezent. Am ajuns la el acasă dar nu am găsit nimic. Mi-a spus că au început să-i dispară lucruri din apartament, la început crezuse că ea le lua când nu era el acasă, dar acum nu mai era sigur. Nu a găsit poze de la nuntă nu a găsit nici poze cu ei doi împreună însă a scos o poză veche cu o fată ce stătea singurică pe o bancă. Mi-a spus că fata începuse să se poarte ciudat, că-i vorbea de un copil dispărut și că la sfârșit ea se ”hotărâse să-l uite”. Nu știam ce vroia să spună cu asta. Mi-a spus că a căutat-o la muncă, la prieteni, dar nimeni nu știa de ea și ce e și mai bizar că după un timp nimeni nici nu își mai aducea aminte de ea. Toate astea îmi păreau foarte dubioase dar la nici două zile după asta a dispărut și el. M-am dus la el la apartament... nimic, la el la munca nimeni nu vroia să mă ajute așa că am venit aici. Să fiu sincer știu că nu a fost răpit, dar a dispărut și vreau să-l găsești. Vreau să știu că e în regulă.
- Domnule o să văd dacă vă pot ajuta, vă rog să stați liniștit aici până caut câteva detalii.

În această pauză bărbatul își întinse mâna pe biroul inspectorului și începu să pipăie biroul plin de mâzgălituri și scrijelituri. Aceste cicatrici fuseseră adunate în zeci de ani însă lemnul se întărise cu ele. Biroul avea picioare de fier și un cârlig pe unul din picioare. Biroul inspectorului părea să fie o fostă masă studențească cu agățătoare pentru ghiozdan. Bărbatul continuă să caute și privirea îi căzu pe cuierul de haine, pe el era o etichetă metalică ștanțată cu câteva litere șterse de timp.
Inspectorul revenii la masă, își studie câteva secunde excentricul interlocutor și apoi îi vorbi:
- Pot să vă întreb ce ați pățit la mână?
Bărbatul își flexă mâna și un moment de claritate îi trecu peste ochii tulburi.
- Nimic, m-am lovit de o ușă, apoi își coborî mâna sub birou.
- Am făcut câteva căutări și dumneavoastră nu aveți un frate. Nu aveți dosar penal, nu sunteți căsătorit, nici măcar nu aveți amenzi neplătite. Acum, stau să mă gândesc dacă fratele dumneavoastră nu există ar trebui să fiu cumva îngrijorat de dispariția vreunei femei imaginare? Mai aveți ceva să-mi spuneți?
- Trebuie să te duci la apartamentul lui, vizavi stă o doamnă care își va aduce aminte de fratele meu și de soția lui. Nu știu de ce dar ea își aduce aminte.
- Asta e tot?
- Știu că sună ciudat dar trebuie să mă ajutați.
La ieșire bărbatul își trecu degetele peste eticheta ștanțată de pe cuier, citind-o cu vârful degetelor ”Cuier număr ... al Școlii Municipale ...”

Inspectorul o luă la picior și căută blocul fratelui dispărut. Scările de la intrarea în bloc erau mâncate de ploaie și înauntru balustrada se legăna cu mersul unui locatar de pe scări. Pe lista de întreținere apartamentul figura ca nelocuit. Apartamentul fără număr ce ar fi trebuit să fie al fratelui dispărut nu avea nici măcar covor în fața ușii, dar încă se putea vedea urma lăsată de el. Inspectorul ciocăni ușor în ușa de vizavii și o bătrânică cu părul prins în bigudiuri de fier răspunse fără prea mult entuziasm.

- Bună ziua, scuze de deranj, m-ați putea ajuta? ați văzut pe cineva intrând în apartamentul de aici?
- Cine? unde? nu știu stau mulți cu chirie, nu pot să-mi aduc aminte de toți.
- Aici vizavii.
- A nu nu
- Deci nu ați văzut pe nimeni trecând pe aici?
- Am văzut că a dispărut covorul, dar nu v-am luat eu covorul, nu știu cine la luat dar eu îl am pe ăsta de 12 ani de când..

- Nu doamnă, nu mă interesează covorul.
- A da stați umpic, va căutat fratele acum câteva zile părea îngrijorat, nu ar trebui să pierdeți așa legătura, e mare păcat.
- Fratele meu?
- Da da, sângele apă nu se face, știți cum se zice...
Inspectorul se întoarse, băgă mâna în buzunar și alese fără să se gândească o cheie cu care să încerce ușa fără număr. Cheia îi deschise apartamentul. Garsoniera era aproape goală, o noptieră cu sertare deschise stătea lângă un pat fără cearceaf. Însă tot mai era ceva aici, un miros specific, ceva familiar. Inspectorul încercă să găsească carnetul pe care își notase adresa ciudatului de la secție. Era straniu, își pierduse carnetul. Îl treceau frisoane din cap până în picioare încercând să-și aducă aminte adresa bărbatului, apoi aproape printr-un reflex își dădu seama unde trebuie să meargă.

Inspectorul îl găsi pe bărbat pe o bancă în spatele blocului. Omul își desfăcu bandajul de la mână și îl aruncă într-un coș de gunoi. Inspectorul observă un ac de siringă și câteva picături de sânge în mijlocul bandajului.
- Ești bolnav?
- Nu, durerea mă ajută să mă concentrez, să nu uit, de asta mă înțepam. Fără el totul o să se șteargă cu buretele, nu o să mai știu nici cum mă cheamă până diseară.
- Nu înțeleg, ce se întâmplă? de ce nu îmi aduc aminte de tine, de nimic.
- Nu știu, dar sunt aproape sigur că e mai bine așa?
- De ce?
- Cred că tu ai ales să uiți, sunt unele lucruri pe care mai bine nu le știi. E mult mai ușor decât ai crede, e ca o ceață ce vine ușor ușor spre tine, se întețește, detaliile se pierd, apoi nimic.
- Și dacă vreau să știu?
- Pe biroul tău e scris ceva, e posibil să te ajute. Asta o să fie ultima dată când ne vedem. Sunt obosit, nu mai pot să stau treaz.

Inspectorul revenii la birou însă privind semnul de pe ușă simții că ceva e în neregulă ”Oficiul Orășenesc de Geodezie și Cartografiere”. Intră nesigur înauntru iar tipa de la avizier îi făcu semn cu ochiul.
- Te caută șefu.
- Am avut umpic de treabă ...
Intră în birou iar un birocrat îngropat în hârtii începu să-l apostrofeze.
- Te-ai întors într-un sfârșit, câte ore îți ia omule? am nevoie de tine să pui în ordine 10 blocuri. Ăia așteaptă autorizații, așa că lasă dracu cafelele și ajută-mă.
- Scuze am avut o problemă... imediat.
Un sentiment că tocmai uitase ceva important îl mânca pe ceafă. Dar ce era? trebuia să se întâlnească cu cineva? trebuia să caute ceva? Degetele lui treceau peste biroul scrijelit și se opri deasupra unor cuvinte scrise de mâna unui copil dar îngroșate de alte mâini pentru a rămâne în lemn: ”mama și tata au făcut pe fata. te rog tatii vino mai repede acasă...
- Hai omule, hai că nu avem toată ziua, îl împunse colegul.

Și gândul i se evaporă, pornind evaluarea certificatelor de pe birou.  

Read More »