Întâmplarea asta îl lăsă perplex pe micul nostru erou. O să-i spunem Mihai și o să-i spunem Mihai pentru că așa îl chema, nu e nevoie de pseudonime și identități false aici. Mihai se uită la ghiveci și avu un presentiment bizar, că Moartea privea ghiveciul spart la fel de confuză ca el. Și chiar avea dreptate, nu știam ce s-a întâmplat, eu de obicei nu vin așa, pe capul oamenilor, fără motiv.
Mihai continuă să meargă spre muncă, însă începu să calce strâmb, să se dea în stânga, să se dea în dreapta, valsa de-a dreptul pe stradă, încercând să evite un următor pas fatal. L-am urmat din curiozitate.
Dar ce s-a întâmplat? Cu 10 minute mai devreme și 10 etaje mai sus o femeie de serviciu a deschis larg un geam și a împins pe pervaz un ghiveci de 10 kg. Cu 10 minute înainte de asta, vecina de la apartamentul 10 i-a spus femeii de serviciu că trebuie să scoată florile de pe hol la aer. Cu alte 10 minute înainte de asta, protagonistul nostru Mihai, i-a spus iubitei sale de la apartamentul 10 că plantele respiră şi că au nevoie de aer. De la Mihai la prietenă, de la prietenă la doamna cu șmotru, de la doamna cu șmotru la pervaz, de la pervaz jos. Deci vedeți, nu e vina mea, Mihai s-a condamnat singur la moarte în dimineața asta.
Dar de ce a călcat spre stânga și nu spre dreapta? Ce i-a zgândărit ochiul? Au fost norii ăia mov. Erau frumoși, recunosc, dar să oprească Moartea? Nu, nu există ceva atât de frumos.
Acum, eu nu vânez oameni și nu era decât un capriciu când am continuat să-l urmăresc pe Mihai. Am mers în spatele lui și nu s-a întâmplat nimic extraordinar. Mihai nu a alunecat pe șine în faţa unui tramvai grăbit, nu a fost călcat de o mașină ale cărei frâne nu mergeau, nu a avut nici măcar o criză de bilă. Eu nu spun că sunt cauza acestor mici neplăceri, dar se mai întâmplă... și se întâmplă ceva mai des când sunt eu în preajmă. Mihai a ajuns la servici nevătămat, mi-a întors spatele și a început să lucreze. Am zis că o să-l aștept până iese. În mod curios, oamenii nu prea mor când muncesc la birou.
Până și orașul ăsta, orașul lui Mihai, e un loc foarte curios, oamenii mor rar aici. Îți vine să crezi că nu a murit niciun om de revelion în orașul ăsta? Nici măcar unul, zi liberă. Iar revelionul e de obicei zi aglomerată.
Stând așa în fund, contemplând pe trotuar, am fost acostat de o fată cu ochi violeți.
— Lasă-l în pace.
— Poftim? Ești cumva bolnavă?
Se mai întâmplă, muribunzii ăștia mă mai văd câteodată. Dar nu, fetița asta nu era pe moarte, dimpotrivă! Voi nu prea vorbiți despre ea, dar dacă eu sunt Moartea, ea ar fi reversul medaliei. Fetița asta cu ochi violeți, era cauza norilor. Mucoasa asta mică îl ajuta.
— Aaa... tu erai. Dar, te rog, zi şi mie, de ce îl protejezi? Ar trebui să fie mort, una bucată ghiveci în cap și, dacă mi-e permis, a fost aproape o sinucidere, un afront major pentru tine.
Fetița se încruntă în modul cel mai drăgălaș la mine și continuă.
— Nu a căzut întâmplător floarea aia la pământ. Nu a fost o mână neglijentă sau vântul, altceva a mișcat ghiveciul ăla.
Apoi a bolborosit ceva despre peticul de iarbă veștejit de lângă mine și am fost catapultat din lumea celor vii. Ok, recunosc, eu am mișcat ghiveciul, însă foarte puțin, aproape deloc. Vreau să vă întreb, câți oameni credeți că mor din cauza ghivecelor de flori? Prea puțini. Și ăsta e un job ca oricare altul, trebuie să găsești ceva umor în munca pe care o faci.
În fine, toate cele bune și ne vedem în curând.
