Mar 19, 2024

Mr. Cacti went to see a movie

10/10 for the desert movie.

 Got to go fast:



Read More »

Mar 16, 2024

A day of rest, reading and relaxation

 Listen to Mister Cacti


Who doesn't like a nice timelapse


Read More »

Feb 20, 2024

Giveaway - Fallout

 


A classic

Fallout
Read More »

Nov 11, 2023

Giveaway - The Textorcist: The Story of Ray Bibbia

You better be good at typing :D

The Textorcist: The Story of Ray Bibbia
Read More »

Nov 10, 2023

The trouble with mushrooms

It's a mushroom eat mushroom world out there.



Read More »

Oct 31, 2023

Străinul de H. P. Lovecraft

Nefericit este cel căruia amintirile copilăriei îi aduc doar frică și tristețe. Mizerabil este cel care privește înapoi la orele solitare petrecute în camere vaste și sumbre, cu pereți cafenii și rânduri înfiorătoare de cărți vechi, sau la orele de veghe temătoare din pădurile crepusculare, populate de copaci groteşti, uriași și încărcați de viță sălbatică, care agită în tăcere crengile lor încâlcite în văzduh. Asemenea soartă mi-au dăruit zeii - mie, tulburatul, dezamăgitul, celui sterp, celui frânt. Și totuși, mă simt ciudat de mulțumit și mă agăț disperat de acele amintiri simple, când mintea mea aproape putea să atingă locurile de dincolo.
Nu știu unde m-am născut, ştiu doar castelul infinit de vechi și infinit de înspăimântător, plin de pasaje întunecate, cu tavane înalte, unde ochiul putea găsi doar pânze de păianjen și umbre. Piatra în coridoarele prăbușite părea mereu în mod îngrozitor de umedă, și peste tot era un miros blestemat, ca și cum ar fi fost strânse într-un loc toate cadavrele generațiilor anterioare. Niciodată nu era lumină, așa că uneori aprindeam lumânări și le priveam cu atenție pentru alinare, iar afară nu exista soare, deoarece copacii înspăimântători creșteau înalt deasupra castelului. Un singur turn negru se înălța deasupra copacilor spre cerul exterior necunoscut, dar acesta era parțial distrus și nu putea fi urcat decât printr-o cățărare aproape imposibilă pe zidul vertical, piatră cu piatră.
Trebuie să fi trăit ani în acest loc, dar nu pot măsura timpul. Cineva trebuie să fi avut grijă de nevoile mele, dar nu îmi pot aminti nicio persoană în afară de mine, sau ceva viu în afară de tăcuții șoareci, lilieci și păianjeni.
Cred că cine m-a îngrijit trebuie să fi fost înfiorător de bătrân, deoarece prima mea concepție despre o persoană în viață a fost cea a cuiva care semăna în mod ironic cu mine, dar era distorsionat, uscat și în descompunere, ca și castelul. Pentru mine, oasele și scheletele care umpleau unele dintre criptele de piatră din fundații nu erau groteşti. Le asociam fantastic cu evenimente cotidiene și le consideram mai naturale decât imaginile colorate ale ființelor vii pe care le găseam în multe dintre cărțile pătate de mucegai. Din astfel de cărți am învățat tot ce știu. Niciun învățător nu m-a îndemnat sau îndrumat, și nu îmi amintesc să fi auzit vreun sunet uman în toți acei ani - nici măcar vocea mea, deoarece, deși citisem despre vorbire, nu mă gândisem niciodată să încerc să vorbesc cu voce tare. Aspectul meu a fost o problemă la care nici nu m-am gândit, deoarece nu existau oglinzi în castel, și mă consideram instinctiv asemănător tinerilor pe care îi vedeam desenaţi prin cărți. Mă simțeam tânăr pentru că îmi aminteam atât de puțin.
Afară, peste șanțul putrezit, sub copacii negri tăcuți, deseori mă întindeam și visam ore în șir la ceea ce citeam în cărți și îmi imaginam cu dorință pe mine însumi în mijlocul mulțimilor vesele din lumea însorită de dincolo de pădurile nesfârșite. Odată am încercat să evadez din pădure, dar pe măsură ce mă îndepărtam de castel, umbra devenea tot mai densă și aerul era tot mai încărcat de frică, astfel că am fugit înapoi speriat, să nu-mi pierd calea într-un labirint de tăcere învăluit în întuneric.
Așa că, prin crepuscule nesfârșite, am visat și am așteptat, deși nu știam ce așteptam. Apoi, în singurătatea umbroasă, dorința mea de lumină a devenit atât de frenetică încât nu am putut să mă odihnesc, și am întins mâinile rugătoare către singurul turn negru în paragină care se înălța deasupra pădurii spre cerul exterior necunoscut. Și, în cele din urmă, am hotărât să urc pe acel turn, chiar cu pericolul de a cădea, deoarece era mai bine să zăresc cerul riscând pieirea, decât să trăiesc fără a vedea vreodată ziua.
În penumbra umedă am urcat pe treptele de piatră uzate și învechite până am ajuns la nivelul unde se încheiau, și de acolo m-am agățat periculos pe mici puncte de sprijin care duceau în sus. Groaznic și teribil era acel cilindru de piatră mort, fără scări, negru, ruinat și părăsit, plin de lilieci speriați ale căror aripi nu făceau zgomot. Dar și mai groaznică și teribilă era încetineala progresului meu, pentru că, oricât de mult aș fi mers, întunericul de deasupra mea nu se subția deloc, iar o nouă răcoare ca de mucegai vechi, venerabil, mă copleșea. Am tresărit când m-am întrebat de ce nu ajungeam la lumină, și aș fi privit în jos dacă aș fi îndrăznit. Mi-am închipuit că noaptea m-a cuprins brusc și am căutat zadarnic cu o mână liberă o fereastră, pentru a putea privi afară și deasupra, să judec înălțimea pe care o atinsesem.
Într-o clipă, după o infinitate de urcușuri înspăimântătoare fără să văd prăpastia concavă și disperată, am simțit cum capul meu atinge ceva solid, și am știut că trebuie să fi ajuns la acoperiș, sau cel puțin pe un fel de podea. În întuneric, mi-am ridicat mâna liberă și am testat bariera, găsind-o de piatră și imobilă. Am urmat circumferință mortală a turnului, agățându-mă de orice putea oferi zidul alunecos, până când în cele din urmă mâna mea a găsit bariera care se lăsa, și m-am întors în sus, împingând placa sau ușa cu capul, folosind ambele mâini în urcușul meu înspăimântat. Nu se vedea nicio lumină deasupra, și pe măsură ce mâinile mele se ridicau, am știut că urcarea mea se încheiase deocamdată, deoarece placa era capacul unei deschizături care ducea la o suprafață de piatră plană cu un diametru mai mare decât turnul inferior, fără îndoială podeaua unei camere de observație înalte și spațioase. M-am târât cu grijă și am încercat să împiedic placa grea să cadă înapoi în locul ei, dar nu am reușit în tentativa mea. Întins epuizat pe podeaua de piatră, am auzit ecourile ciudate ale căderii ei, sperând să o pot ridica din nou când va fi nevoie.
Crezând că mă aflu acum la o înălțime enormă, mult deasupra ramurilor blestemate ale pădurii, m-am târât de pe podea și am pipăit căutând ferestrele, pentru a privi pentru prima dată cerul, luna și stelele despre care citisem. Dar am fost dezamăgit din toate punctele de vedere, pentru că tot ce am găsit erau rafturi imense de marmură, purtând cutii odios de mari și alungite. Cu cât reflectam mai mult, cu atât mă întrebam ce secrete vechi ar putea fi în această cameră înaltă, izolată de mii de ani de castelul de dedesubt. Apoi, fără să mă aștept, mâinile mele au dat de o ușă, o poartă de piatră, aspră, cu o cioplire ciudată. Am încercat-o și am constatat că era încuiată, dar cu o explozie supremă de putere am depășit toate obstacolele și am tras-o înăuntru. În timp ce făceam asta, am simțit un extaz nemaipomenit, deoarece, strălucind liniștită printr-un grilaj ornamental de fier, și coborând printr-un scurt pasaj de piatră cu trepte care urcau de la ușa recent descoperită, era luna plină, radiantă, pe care nu o mai văzusem niciodată în afară de visuri și viziuni vagi pe care nu îndrăzneam să le numesc amintiri.
Crezând că am atins vârful castelului, am început să merg câțiva pași dincolo de ușă, dar acoperirea bruscă a lunii de un nor m-a făcut să dau cu capul de ceva și am încetinit drumul în beznă. Era încă foarte întuneric când am ajuns la grilaj - pe care l-am încercat cu grijă și l-am găsit neîncuiat, dar pe care nu l-am deschis de frică, să nu cad de la înălțimea uluitoare la care ajunsesem. Apoi, luna a ieșit.
Cel mai demonic din toate șocurile este cel al neprevăzutului abisal și al grozăviilor fantastice. Nimic din experiențele mele de până atunci nu se putea compara cu teroarea a ceea ce am descoperit, cu minunile bizare pe care le implica peisajul din fața mea. Priveliștea în sine era la fel de simplă pe cât era de uluitoare, deoarece era pur și simplu aceasta: în locul unei perspective amețitoare a vârfurilor de copaci văzute de la o mare înălțime, se întindea în jurul meu, prin grilaj, nimic mai mult decât pământul solid, decorat cu plăci de marmură și coloane, umbrit de o biserică din piatră veche, a cărei clopotniță dărăpănată strălucea spectral în lumina lunii.
Pe jumătate inconștient, am deschis grilajul și am ieşit pe aleea de pietriș alb care se întindea în două direcţii. Mintea mea, amorțită și haotică cum era, ținea încă de dorința frenetică de a vedea lumina și nici măcar minunea fantastică ce se petrecuse nu putea să îmi oprească căutarea. Nu știam nici cine eram, nici ce eram, nici ce mi se putea întâmpla, deși, pe măsură ce am continuat să mă târăsc, am devenit conștient de o anume memorie latentă și înspăimântătoare care făcea ca progresul meu să nu fie cu totul întâmplător. Am trecut sub un arc din acea regiune de plăci și coloane și am rătăcit printr-o zonă deschisă, uneori urmând drumul vizibil, alteori părăsindu-l curios pentru a străbate pajiști unde doar ruinele sporadice mărturiseau prezența străveche a unui drum uitat. Odată am înotat peste un râu rapid, unde zidurile căzute acoperite de mușchi mărturiseau existența unui pod de mult dispărut.
Au trecut cel puțin două ore până când am ajuns la ceea ce părea să fie obiectivul meu, un castel bătrân împodobit cu iederă într-un parc dens împădurit, înnebunitor de familiar, dar plin de o ciudățenie nedumerită pentru mine. Am văzut că șanțul fusese umplut, iar unele dintre turnurile binecunoscute erau dărâmate, în timp ce noi construcții stârneau confuzie în ochii mei. Dar ceea ce am observat cu cel mai mare interes și bucurie au fost ferestrele deschise - strălucind splendid de lumină și răspândind un sunet de veselie aprinsă. Apropiindu-mă de una dintre ele, m-am uitat înăuntru și am văzut un grup de persoane îmbrăcate cu adevărat ciudat, se distrau, și vorbeau cristalin unii cu alții. Nu auzisem niciodată vorbire omenească până acum și puteam doar ghici ce se spunea. Unele fețe păreau că păstrează expresii care-mi evocau amintiri incredibil de îndepărtate, altele îmi erau complet străine.
Am intrat printr-una dintre ferestrele joase în camera luminată splendid, și în același timp am trecut de la un moment unic de speranță la convulsia neagră a disperării. Coșmarul a venit imediat, pentru că, în timp ce intram, a avut loc una dintre cele mai terifiante demonstrații pe care le-am întâlnit vreodată. Abia ce am trecut pragul când a căzut asupra întregii petreceri o teamă bruscă și neanunțată de o intensitate îngrozitoare, distorsionând fiecare față și stârnind cele mai oribile strigăte din aproape fiecare gâtlej. Fuga era generală, iar în zgomotul și panica creată câțiva au căzut în leșin și au fost trași de pe-acolo de tovarășii lor care fugeau nebunește. Mulți și-au acoperit ochii cu mâinile și s-au aruncat orbește și stângaci în cursa lor pentru a scăpa, răsturnând mobilierul și lipindu-se de pereți înainte de a ajunge la una dintre numeroasele uși.
Strigătele erau șocante și pe măsură ce stăteam în camera strălucitoare singur și amețit, ascultând ecourile lor, tremuram la gândul la ce s-ar putea ascunde lângă mine nevăzut. La o inspecție sumară, camera părea părăsită, dar când m-am apropiat de una dintre nişe am crezut că detectez o prezență - o sugestie de mișcare dincolo de o ușa aurie în formă de arcadă, care ducea la o altă cameră, asemănătoare cu prima. Pe măsură ce m-am apropiat de arcadă am început să percep mai clar prezența și apoi, cu primul și ultimul sunet pe care l-am scos vreodată - o uluire oribilă m-a revoltat aproape la fel de profund precum cauza lui nocivă - am văzut în întregime, vivid și înfiorător, monstruozitatea inimaginabilă, de nedescris și de nereprodus, care prin simpla sa apariție a transformat o petrecere veselă într-o turmă de fugari deliranți.
Nici măcar nu pot sugera cum arăta, pentru că era un amestec de tot ceea ce este necurat, straniu, nedorit, anormal și detestabil. Era umbra hidoasă a decăderii, a antichității și a descompunerii, o apariţie putredă și scurgândă a cărei dezvăluire nesănătoasă şi înfiorătoare pământul milostiv ar trebui întotdeauna să o ascundă. Dumnezeu știa că nu e din această lume - sau nu mai era din această lume - dar spre oroarea mea am văzut în contururile sale roase o versiune scormonitoare, abominabilă a formei umane și în hainele sale mucegăite și dezagregate o calitate de nedescris care m-a făcut să tremur și mai tare.
Eram aproape paralizat, dar nu suficient de mult pentru a nu face un efort slab spre fugă, o mișcare înapoi nu a reușit să rupă vrăja în care monstrul fără nume și fără glas mă ținea. Ochii mei fermecați de orbitele sticloase care se uitau scârbos la mine, refuzau să se închidă, deși erau milostiv estompați și arătau teribil de abject după primul șoc. Am încercat să-mi ridic mâna pentru a împiedica vederea, dar nervii îmi erau atât de încordaţi încât brațul meu nu a putut să răspundă pe deplin voinței mele. Cu toate acestea, încercarea a fost suficientă pentru a-mi perturba echilibrul, astfel încât a trebuit să fac câțiva pași înainte pentru a evita căderea. În timp ce făceam asta, am devenit brusc și dureros conștient de apropierea lucrului putred, ale cărui suflări goale și îngrozitoare mi s-a părut că le pot auzi pe jumătate. Aproape nebunit, am reușit totuși să întind o mână să resping apariția fetidă care apăsa atât de aproape, când, într-o secundă cataclismică a coșmarului cosmic și a accidentului infernal, degetele mele au atins labele putrezite ale monstrului de sub arcada aurie.
Nu am țipat, dar toate creaturile demonice ale întunericului care călăreau vântul nopții au țipat în locul meu, pentru că în aceeași secundă a căzut peste mine o avalanșă de amintiri. Am știut în acea clipă tot ceea ce fusesem, mi-am amintit ceea ce era dincolo de castelul înfricoșător și dincolo de copaci, și am recunoscut clădirea schimbată în care mă aflam acum, am recunoscut, cel mai teribil dintre toate, abominația neagră care mă privea râzând în față, în timp ce îmi retrăgeam degetele murdare de pe ale ei.
Dar în cosmos există atât alinare cât și amar, iar acea alinare este uitarea. În cea mai mare groază a acelei secunde am uitat ce mă înspăimântase, iar valul de memorii negre a dispărut într-un haos de imagini care se repetau. Într-un vis am fugit din clădirea aceea bântuită și blestemată, și am alergat rapid și tăcut în lumina lunii. Când m-am întors în cimitirul de marmură am coborât treptele și am găsit trapa de piatră înţepenită, dar nu mi-a părut rău, pentru că uram castelul antic și copacii.
Acum călătoresc alături de stafiile batjocoritoare și prietenoase pe vântul nopții, și mă joc ziua în catacombele lui Nephren-Ka în valea ascunsă și necunoscută a lui Hadoth de pe Nil. Știu că lumina nu este pentru mine, afară de cea a lunii peste mormintele de stâncă ale lui Neb, și nicio veselie afară de petrecerile fără nume ale lui Nitokris de sub Marea Piramidă; totuși, în sălbăticia și libertatea mea nouă, aproape că primesc cu bucurie amărăciunea înstrăinării.
Pentru că, deși uitarea m-a liniștit, știu că sunt un străin, un străin în acest secol și printre cei care încă sunt oameni. Am știut asta de când mi-am întins degetele spre abominația din rama aurită, de când mi-am întins degetele și am atins o suprafață rece și neiertătoare de sticlă lustruită.


© 2023. Această traducere este licențiată în mod deschis prin intermediul licenței CC BY 4.0 *
* Aceasta este traducerea poveștii clasice de horror gotic „The outsider” de H. P. Lovecraft. Textul original este în domeniul public. Eu vă ofer această traducere sub licență Creative Commons Attribution 4.0 - ceea ce înseamnă că o puteți folosi pentru orice tip de proiect (inclusiv comercial) în mod gratuit, trebuie doar să introduceți următoarea notă undeva în proiect (descriere, notă, credite etc): „Traducerea textului Străinul de H. P. Lovecraft a fost realizată de Klaus Nether și se găsește sub licență Creative Commons Attribution 4.0 pe site-ul: https://www.nethertales.com/2023/10/strainul.html”.
Nu trebuie să mă contactați pentru a folosi traducerea :) Succes.







Read More »

Sep 1, 2023

In the shell

A short winter's day, one of those days when it never brightens up properly, neither light nor dark, from morning till night only gray.
I go to work in the dark and come back in the dark. I don't mind. In a month the sun will beat on my window and wake me up before the alarm does. In two months, I'll wake up every day in a puddle of sweat choking with the heat. I don't mind dreary weather, I prefer it, as it leaves me alone. 
I reach home but before I drag myself inside, I take a look at my plants on the windowsill. They are dark green and have no flowers, at this point they look more like weeds, but I don't care. My apartment has the only bit of color in all this gray. Hmm, well that's not true, a few floors above someone is drying their undies and a handful of socks. Decolored rags flapping in the humid evening air. Feeling queasy, I get inside.
I go upstairs and turn the stove on to warm my bones a bit with the evening meal. I catch someone with the corner of my eye. A man is standing outside looking like a gopher with his neck stretched out. He's studying something, I can't figure out what. He stands in the shadows and stares intently at something then scurries away. This insignificant event would have floated away from my attention never to bother me again, but the next day while having dinner I saw him again. And the next day after that.
The sight of the curious man has become routine. Day after day, I get home, I peek out and he's there, standing in the dark, in front of the apartment building, looking at my window. He comes, takes a look and leaves. I don't know what he wants, I don't know what he's looking for, what he's inspecting, but day after day he's there, he takes his fancy and leaves.
When I come back from work, I hang around a bit to see what's so damn fascinating. Nothing. Maybe I'm looking in the wrong place.
He can't see anything inside, with the blinds drawn there's nothing to see. I give up and spend a few minutes admiring the plants on the windowsill. It's easier to get the big picture from the outside. One needs to be turned and another moved a bit to the left, but it's mostly fine. There might be room for one more.
For a moment I think, maybe that's what he's doing, coming and looking at the flowers. He could be a neighbor. Maybe he's looking at the plants and he's thinking about getting his own. He probably hates them. These thoughts pass quickly. Lonely people make up stories to keep from getting bored.
I get in the apartment, pull the blinds. I stand behind them with the light turned off and watch him through the slits as he stands there looking up. He's standing next to a lamppost that hasn't worked in the 9 years I've lived here. I can only see his outline, but he's standing there in front of my apartment in the dark looking at me. We just sit like a pair of nitwits looking at each other without seeing each other.
What does this man want from me? Should I just go downstairs, and see what he wants, what he's looking at? 
Do I sound like a crazy person? Isn't he allowed to look? It's not my street, is it? It's not like I own the building. I bet that's what he'd say to me, "Get the hell out of my face! A man can't just sit in the street for two minutes, he must be watching you?!".
Writing scenarios in your head is the ballad of the bored man. I suffer from "scenarioitis" at work and now I'm having fun with it at home, great. No point in thinking about it, I wouldn't have anything to say to the bastard anyway.
I spend some money on thicker curtains, I used to just pull the blinds, but that is not enough anymore. I bought a curtain with thick fabric to hide behind.
A morbid idea creeps into my head: "What if he’s trying to steal from me... or worse?". What if he comes around every day and checks up on me? He checks when I am home and when I'm not. Making little notes: he's late today, this is his day off.
I go to bed with that thought in my head. I wake up groggy like I heard something. I grope in the dark, reach for the door, pull the knob, but it's locked. I go back to bed, but I gotta get up again, to check if I left the window open. It's the second floor, but I still think someone could climb in. Isn’t that ridiculous?
*
If he follows me, I can follow him. As soon as I get home, I sit at the window and wait for him to come around.
He usually doesn't stay long, there are days when he just pauses a bit by the lamppost and moves on. To me, it looks like he's going to the main entrance. He could also go around the building, in the back towards the canal.
There's an encased river with putrid water in the back. He would have to swim it if he wanted to get across, the footbridge is a damn long way. People don't walk there because of the smell, but what do I know, maybe he does canal work.
If he comes into the building, he’s my neighbor. Problem is, I don't know any of them. I don't bother them, and they leave me alone, that’s fine with me. 9 years in this building and I only know the name of that finicky old lady that makes sure we all pay up the maintenance fee. Hmm, she would know him.
If he has a problem with me, he should just come and tell me! What? Do I turn on the washing machine at 5 am? Do I bang the chairs in the kitchen? Do I spill water over his windows when I water my plants? Anything? Just tell me! Eh, it doesn't matter, if he's from the building and just likes to sneer at my window, screw him. 
Ahh! But why doesn't he just come and tell me what the problem is?
Another day goes by, and I buy some drapes. They're thick, almost as thick as a blanket, the darkest ones I could find, a dark brown.
- 1 -
I come home, turn on the TV and forget for a few minutes. I allow myself to think that he didn't even come today, that it's all in my head, that I've imagined it. For a moment I believe it. I come to decide, that the man can't be down there anymore, he just can't. I peek out just a little to check, a little check can't hurt.
I reach behind the curtain, gently pull it aside and lift the slat of a blind with one finger. Slowly, imperceptibly, I lift it. I let my eyes adjust to the darkness and finally, I see him. He's dirty but his eyes shine with the low light. As I begin to see better, I realize something is wrong. He's looking at me, but he's lying on the ground. He tries to get up but can’t. He gives me a little nod and opens his mouth, I think he's trying to say something. Why is he lying on the ground? Did he faint, is he drunk? Something's wrong, something's happened, clearly, something's happened to him. Shit, this is all I needed.
Maybe he got dizzy, fell, and hurt himself. I should just let him lie there. He deserves it. I spin, I squirm, and I finally decide to get down, what if he needs an ambulance? 
- 2 -
I dress in a hurry and go down the two flights of stairs to check on the man. I feel like the steps are slipping out from under my feet. My heart beats like a drum in my ears, but I try to calm down.
I need to make a plan. First, I’ll ask him if he needs an ambulance. Maybe he had a heart attack? Well, come on, not everything requires an ambulance. Maybe he just tripped in the bloody dark. Did he twist his ankle? Maybe he just needs someone to pick him up. I can see it now, he's just some old guy from the building and I end up helping him get back to his apartment. I might even get him a glass of water. Okay, that's fine, and then I'll ask him what’s with all the rubbernecking.
Shit, he won't be in the mood for that. The man's lying on the ground, and I come in with the 3rd degree.
I get downstairs, I don't see anything. He's disappeared without a trace. It's too dark to see anything. Maybe he crawled off somewhere. I'm groping around, he can't have gone far. This is so stupid! I can't search the whole neighborhood like this.
I trip over a brick, pick it up from the ground, and casually glance toward my apartment. I freeze. Someone's in my house. He's looking through the blinds at me. The light is on, and I can make out the outline, I can see his eyes. It's the dying man. He's climbed up to my apartment and now he's staring down at me in crowning glory. This must be a joke. The scumbag tricked me, he only wanted to get me out, and I like a moron, like a dimwit, like an absolute cretin, left the door open.
I'm an idiot. A thief stalks me day after day, and I just walk out of the house and leave the door open? "But please, come in."
I should have figured it out. He knew I could see him, of course he did, and instead of busting my door like some yobo, he tried his little maneuver. And what do you know he just ran into the last imbecile on earth, and it all worked out.
- 3 -
I make a run for the apartment; in the dim light of the entrance, I can see the brick I grabbed from the ground better. It's a full brick, baked, red, and wet. It's old, you can tell it's been sitting in a sunny wall for years. Yeah, they don't make bricks like this anymore, I bet I could smash rocks with one of these. I decide to take it with me, so I'll have something to defend myself when I get upstairs.
I run up with bated breath, climbing 2-3 steps at a time just to catch the bastard.
I open the door and yell, "Get out!". Can you believe the scumbag doesn't even answer? I go in and get ready to hit him with the brick. Who the hell does he think he is, coming into my home!?
I search everywhere and again nothing, no trace. I take turns looking in the kitchen, the balcony, and the bathroom, he's gone. I look dubiously at the closets where he might be hiding, I pull them open. I open the drawer where I keep my money, it's okay. I walk around the apartment and I don't think anything's missing. If he's taken anything, it's nothing conspicuous.
Is this lunatic playing with me? Why did he come into my house? To show me he can get in? Unless...
I approach the window cautiously. I poke my head through a corner of the drape, snake-like, and as lightly as I can, I push aside a patch of curtain and fit my eye between two blades of the blind. Is he there?!
The asshole is downstairs, safe and sound. How on earth?! He sees me and raises a hand out of the gloom. The bastard! He waves at me to come down. Is he fucking kidding me?! He comes in and out of my house, and now this? Is he playing with me? Does he think I can't catch him?
How did he get past me? He didn't come up the front, that's how I got down. Either he went around and up the back stairs or climbed up the building. Ohh, he just climbed the wall to the second floor? I must be losing my mind.
The apartments are aligned along a hallway flanked at the ends by stairs. One leads to the front entrance and the other to the rear exit. I came down on the front stairs, he came up the back, that's what happened. That's okay, I can do that too. I will take the back stairs, if I catch him there, I'll smack him in the head, if I catch him outside, I'll smack him in the head. A win-win scenario. The son of a bitch won't get away.
- 4 -
Almost no one takes the back stairs. If you get out that way, you'll just find the metal carpet beater and the canal, that's it.
I go out the back, around the building, and what do you know, our man is indeed downstairs. The stinking asshole stands guarding the main exit. I can't believe it; he's waiting for me. I approach him gingerly, feeling a rush of blood go to my head. He can't hear me, at least I don't think he can, and I can only hear my heartbeat thumping in my ears. I'm 20 paces away, I swallow dryly. To get closer, I step onto the grass. Creeping, 10 steps, he's almost motionless, looking up, offering me the top of his head on a platter. He wants me to hit him on that bald spot! There's a breeze blowing from his side, and I can smell something awful, this incredible stench coming from him. Something sappy seems to ooze down his body. I feel a vein pulsing frantically on my temple. This is the moment I've been waiting for. I squeeze the brick so hard that my fingers turn white. I'm so close I can see a muscle quivering on his throat. He's about to turn!
I can't get any closer. This is it! I throw the brick at my stalker's head, and that's enough. A terrible sound. He doesn't get to turn around. He falls face down. I take a step back and feel a sort of relaxation, a softness, pass over me. I did it. The angst I felt for days is gone.
The tightness has disappeared, it’s been replaced by torpor, I feel hot, I breathe heavily, I'm suffocating. I begin to realize the enormity of what I've done. Tension gives way to trembling, I get cold and hot. I can't sit still, I'm shivering. What's next?
What if someone saw me? I am so fucked. I can't stay here. Someone will definitely see me if I stay! I back up slowly and go back the way I came, after all, no one uses the back stairs.
- 5 -
I hide in the stairwell and listen. The whole city block is dead at this hour, it's perfectly quiet. It's so quiet I can hear my breath like a blizzard coming from inside my chest. I must calm down. Strange echoes come up the unlit stairs. Each breath sticks and multiplies on the walls. I cut my breath in half and listen. No, there's no one there, I only hear myself. 
It's stupid to wait any longer, I either run back to the apartment and pray some old hag doesn't notice me, or I go back and somehow deal with the body.
One plus one makes two, I can't leave him on the street. How stupid can you be, the cops will come, idiot! Did I leave a track? Fingerprints on the brick? Shoe prints in the grass? If I leave him there, they'll come, they'll interview all the tenants, they'll investigate. They'll see what state I'm in and they'll figure it out. Even if nobody saw me, even if they have no proof, they'll still sit with me, in a dark little room, until I tell them something, and then ... everything. But if I get him out of there, no one will come, no one will call the police.
I need to get rid of the body, at least move him from the front of the building; buy myself some time.
I gather up my courage and turn back. I go out the back, creep around the building, careful to stick to the shadows. I step timidly on the ground; I can’t leave a trace. Shit, they will find something no matter what I do. I can't give them any reason to look for evidence here.
I find him face up. I foolishly think maybe he's okay, maybe I didn't hit him so hard. He looks like he's sleeping, his eyes are closed, and his face is dirty. His nose is broken, and blood is coming out of it. It takes me a moment to recognize him. In the dark, lying on the ground is a man who looks exactly like me. If I get past his general dirtiness, he could be my brother, he could be my twin. Even the clothes on his back are identical to mine. What the hell?
I try to take his head in my hands, I feel it soft where it should be hard. I feel his hair wet and greasy. His skull is crushed. The twin, the clone, whatever he is, must be dead. I don't have time to think about all this. I must get him out of here before someone sees us. I grab him by the arm as I would a drunk friend and drag him to the back of the apartment complex.
The eminent danger has passed, no one walks next to this stinking canal, but I can't leave him here. The canal is the only solution. I'll dump him in the canal and the water will do the rest.
I take him down to the river and dump him. What a surprise! The corpse drops and sits neatly on the concrete bank, with no intention of rolling down to the water. I jump after him on the slanted concrete and carry him in my arms. I carry him into the stinking water, just to be sure. I drop him down into the sludge. I hope he finds another place to rot.
I can only pray for rain. If it rains the river will swell up and take him away, if it rains it will wash away any footprints. This miserable weather will help, the important thing is that I got rid of the body. If they don't find him here, they'll have no reason to look all the way to my building. The river runs through the whole town, who would figure it came from here?
I'm in the clear. My God, did I just kill a man and drop him in the canal? Was he even a man? What a night.
- 6 -
I use the back stairs. I'm careful not to let anyone see me. I try not to attract attention. If anyone sees me like this, they'll get suspicious. It's better if no one sees me. And there's not a soul in sight, not even someone casually taking out the garbage. What a life.
I get back inside the apartment and a curious feeling comes over me. I look at the drawn curtain and head toward it. I slowly pull it closed. But I also want to check. I want to make sure I haven't accidentally left something behind, that there isn't something on the ground that could get me in trouble.
I approach the window and... I see him down there. He's looking right at me. I recognize him immediately, he's another me, another copy, but this one is fine. He lifts his head and looks at me defiantly. I back away. Nothing surprises me anymore tonight.
Of course, there are more of them, if there was one, why not more? Every person on Earth is “me” and they're all coming for a visit tonight.
I take the stairs calmly. Try to sort out my thoughts. Formulate a plan. What do I say? What do I do? Fuck the plan, I'll just talk to him. I’ll ask him nicely: What the hell do you want from me?
- 7 -
I poke my head out the building's front door but stop before the rusty hinges start their song. I poke my head out a little expecting to see the third or fourth “me” around there, but he's evaporated. They come and go like flies.
I look left and right, I see nothing. I wonder if the copy in the river has vanished as well? They don't seem to last.
I look up, at my apartment window and I see the fourth, or whatever number he is. He looks at me fearfully. I move as slowly as I can, as not to startle him. I smile and wave him down. He suddenly disappears from the window.
Okay, well, I'll wait for him, maybe he'll come down.
- 8 -
I wait and wait, and he doesn't show up. He must have disappeared up the stairs. Or maybe he went back to whatever place he came from. Either way, I'm not leaving. If I stay put, one of them will show up next to me and all this will have an explanation.
Or maybe not, why would there be an explanation? Maybe he'll come snapping his fingers and then “I” will disappear. I must at least try and talk to one of them. They're probably just as confused as I am.
I thought it was some asshole who kept coming and looking at my apartment. Was it just one guy? Was it a different guy every night? Did he vanish after he got out of my sight?
I lift my head and scan the window. If I could only ... I hear footsteps behind me; something hits me in the back of the head.
- 9 -
I fall flat on my face. I think I broke my nose. The pain wakes me up. I try to get up, but it's impossible, I've lost all strength in my arms and legs. I manage to turn over on my back. Nothing hurts, but I have a sickening feeling of vertigo. When I raise my head, I lose my sight. With every inch of altitude, my vision narrows until it disappears altogether.
I give up trying to lift my head. I'll just sit here quietly. Someone will eventually come to help me. I turn my head, and lo and behold, the brick he hit me with is sitting right next to me.
I look at it stupidly. A nauseating impulse passes over me, I feel like vomiting. Is that the same brick I hit him with? What the hell is happening? I was perfectly content with my life, with my routine. All I wanted was to be left alone.
If it's the same brick… Did I somehow manage to hit myself in the head with it? What if there are no clones, aliens, or twins, what if there’s just me? What if all those people I've been chasing were me?
Up at the window, I see one of the blinds moving. That's how it started. That idiot will see me lying down and he'll try to help. I must move. If he doesn't see me everything will be all right, none of this will matter. I try to move my legs, but it's no use, my legs don't work anymore. A paralytic numbness runs through my body. If all of this is on repeat, then the guy that finds me... will find me dead...
Oh my God, what if he wasn't dead? What if he wasn't dead when I tossed him in the river? Did I drown him?
I look up again; I see myself peeking behind the blinds. He's definitely seen me now. There's only one chance to stop all this. I suck in a breath and try to yell, but something snaps in the back of my head. Only a whisper escapes my lips, "Don't come down". The lights go out.
 

    Note:
This mystery takes place in a time loop. The story unfolds circularly as in a seashell. I have numbered the parts of the story to make it easier to follow. The story only has one character, and I will identify him by the part of the story he is in.
1 - the protagonist sees 9 lying on the ground in front of the building.
2 - the protagonist comes down the front stairs, the stranger has disappeared, but he sees 6 at the window.
3 - the protagonist finds the brick and climbs up the back stairs, he sees 7 downstairs. 7 beckons him to come down.
4 - the protagonist comes down and hits 8 in the head, then hides in the stairwell in the back.
5 - the protagonist is hiding in the stairwell at the back of the building (this is when 1 sees 9). He decides to grab 10 from in front of the building and throws him into the canal.
6 - the protagonist wet and dirty from the canal climbs back up using the back stairs. He sees 2 downstairs.
7 - the protagonist comes down the front stairs convinced he needs to talk to one of the copies. He sees 3 at the window and beckons him to come down.
8 - the protagonist waits for one of the clones to come out of the front entrance, but he is hit on the head from behind by 4. 
9 - the protagonist turns around facing upwards. He sees 1 at the window and tries to convince him not to come down.
10 - the protagonist has lost consciousness; he is carried by 5 and thrown into the canal.
PS: I adapted this mystery from an older story I wrote in high school called "The Scarlet Brick". That story ended without any explanation, so I came up with the most convoluted explanation possible for this one.

Photo by Jan Steiner
Versiunea în română: În cochilie
Read More »

În cochilie

O zi scurtă de iarnă, una din zilele alea în care nu se luminează ca lumea niciodată, nici lumină, nici întuneric, de dimineață până seară doar gri. Plec la muncă pe întuneric și mă întorc tot pe întuneric. Nu mă deranjează. Într-o lună o să-mi bată soarele în geam și o să mă trezească înainte să mă scoale ceasul. În două luni o să mă trezesc zi de zi într-un lac de apă sufocat de căldură. Vremea mohorâtă nu mă deranjează, o prefer, pentru că mă lasă în pace.
Ajung într-un final acasă, îmi privesc plăntuțele de pe pervaz. Sunt de un verde întunecat și nu au flori, seamănă mai degrabă cu niște buruieni, dar nu-mi pasă. Am singurul apartament care are ceva culoare în tot griul ăsta. Hmm, bine asta nu e adevărat, câteva etaje mai sus cineva își usucă chiloții și o mână de șosete. Zdrențe decolorate se bălăngăne în aerul umed de seară. Mi se face lehamite, intru în bloc.
Urc sus, aprind aragazul să-mi încălzesc un pic oasele în bucătărie cu masa de seară. Prind cu colțul ochiului un bărbat ce stă afară ca un popândău cu gâtul întins. Studiază ceva, nu îmi dau seama ce. Stă în umbră și se uită insistent la ceva apoi o tulește. Nu mi-ar fi rămas pe creier, dar a doua zi când mă pun la masă ridic un pic capul și îl văd iar. A treia zi la fel.
Vederea curiosului devine rutină. Zi de zi, după ce ajung acasă arunc un ochi afară și el e acolo, stă pe întuneric în fața blocului și se uită la fereastra mea. Vine se uită și pleacă. Nu știu ce vrea, nu știu ce caută, ce inspectează, dar zi de zi e acolo, își face damblaua și pleacă.
Când vin de la muncă stau și eu să văd ce e atât de interesant. Nu e nimic. Poate că nu mă uit unde trebuie.
Nu poate să vadă nimic înăuntru, cu jaluzelele trase nu e nimic de văzut. Renunț și îmi petrec câteva minute admirând plăntuțele de pe pervaz. E mai ușor să-ți faci o idee de ansamblu de afară. Una trebuie învârtită și alta pusă mai la stânga, dar, în mare, pare în regulă. Poate ar mai fi loc de încă una.
Pentru o clipă mă gândesc că asta face și el, că vine și se uită la flori. Ar putea să fie un vecin. Poate se uită la flori și se gândește să-și pună și el. Cel mai probabil le urăște. Închipuirile astea trec repede, e ca o joacă a creierașelor plictisite. Oamenii singuri inventează povești să nu se plictisească.
Ajung în casă, trag jaluzelele. Mă așez în spatele lor cu lumina stinsă și îl urmăresc printre crăpături cum stă acolo și privește în sus. Stă lângă un stâlp de iluminat care nu a mers de 9 ani de zile, de când m-am mutat aici. Nu-i văd decât conturul, dar stă acolo, în fața blocului, în beznă și se uită la mine. Stăm ca doi proști și ne uităm unul la altul fără să ne vedem.
Ce vrea omul ăsta de la mine? Ar trebui să cobor pur și simplu, să văd ce vrea, la ce se uită?
Zici că sunt nebun. Nu are voie omul să se uite? E strada mea? Blocu’ lu’ mama? Pun pariu că asta mi-ar zice „Du-te, domne, de aici și lasă-mă în pace, nu mai poate omul să se odihnească două minute pe stradă că te urmărește pe tine!?”.
Scenarita e balada omului plictisit. Sufăr de scenarită la muncă și acum mă distrez cu ea și acasă, minunat. Nu are rost să mă mai gândesc, oricum nu aș avea ce să-i zic nenorocitului.
Am dat bani și pe niște perdele mai groase, de obicei trăgeam jaluzelele și gata, dar acum nu mai e suficient. Am cumpărat o perdea cu țesătură deasă după care să mă ascund mai bine.
Mi se înfiripă în cap o idee bolnăvicioasă: „Dacă vrea să mă fure sau... mai rău?”. Dacă vine în fiecare zi să mă verifice? Se uită când sunt și când nu sunt. Își notează: azi a întârziat, ieri a fost liber de la muncă.
Mă culc cu gândul ăsta în cap. Mă trezesc buimac, parcă am auzit ceva. Bâjbâi pe întuneric, ajung la ușă, trag de clanță, dar e închisă. Mă întorc în pat, dar trebuie să mă ridic din nou să verific dacă am lăsat geamul deschis. Stau la etajul doi, dar cineva ar putea urca, nu? Nu e ridicol?
*
Dacă el mă urmărește pot să-l urmăresc și eu. Cum ajung acasă mă pun la geam și îl aștept să vină. De obicei nu stă mult, sunt zile când doar se poticnește un pic lângă lampadar și pleacă mai departe. De la mine pare că se duce la intrarea principală. Ar putea să o ia și printre blocuri, să se ducă în spate la canal.
E un râu încastrat cu o apă puturoasă în spate. Ar trebui să o ia înot dacă vrea să treacă mai departe, podul pietonal e la mama naibii. Oamenii nu trec pe acolo din cauza mirosului, dar ce știu eu, poate omul are treabă la canal.
Dacă intră în bloc, mi-e vecin, numai că eu nu cunosc vreunul. Eu nu-i bag în seamă, ei mă lasă în pace, mie îmi convine. 9 ani în blocul ăsta și nu știu cum o cheamă decât pe sclifosita aia care are grijă să plătească toată lumea întreținerea. Hmm, ea l-ar ști.
Dacă are vreo problemă să vină să-mi spună! Să-mi spună că pornesc mașina de spălat la 5 dimineața, să-mi spună că trăncănesc scaunele în bucătărie, să-mi spună că-i zoiesc geamurile cu apa de la flori, orice, doar să-mi spună. Ehh, nu contează, dacă e din bloc și se zgâiește la mine, să se ducă dracu. Dar să vină să-mi spună care e problema.
Mai trece o zi și îmi iau și draperi. Sunt groase, aproape cât o pătură, cele mai întunecate din câte am găsit, un maroniu întunecat.
- 1 -
Vin acasă, dau drumul la TV și uit pentru câteva minute de omul ce mă pândește. Îmi permit să cred că azi nu a venit, că e totul în capul meu, că mi-am imaginat. Pentru o clipă, chiar cred că totul a fost în capul meu. Ajung să hotărăsc, de la mine putere, că omul nu mai poate să fie jos, nu are cum. Decid să scot un ochi, câtuși de puțin, ca să verific, nu are cum să strice o mică verificare.
Mă bag după draperie, dau ușor perdeaua la o parte și ridic cu un deget încet, milimetric, paleta unei jaluzele. Îmi las ochii să se obișnuiască cu întunericul și, într-un sfârșit, îl văd. E murdar și doar ochii îi strălucesc în întuneric. Cu cât încep să văd mai bine îmi dau seama că ceva e în neregulă. Mă privește, dar e întins pe jos. Încearcă să se ridice, dar renunță. Îmi face un mic semn cu capul, și-a deschis gura, cred că zice ceva. De ce stă întins pe jos? E bolnav, e beat? Ceva are, a pățit ceva, clar a pățit ceva. Rahat, numai asta nu-mi mai trebuia.
Poate i s-a făcut rău, a căzut și s-a lovit. Ar trebui să-l las să zacă acolo. Așa ar merita. Mă învârt, mă coiesc, mă ia mama dracu și mă hotărăsc într-un final să cobor, poate trebuie să chem o ambulanță.
- 2 -
Mă îmbrac în grabă și cobor cele două etaje să văd ce are omul. Am impresia că îmi fug treptele de sub picioare. Îmi bate inima în urechi ca o tobă, dar încerc să mă calmez.
Trebuie să-mi fac un plan. Mai întâi să-l întreb dacă vrea o ambulanță. Un infarct? Hai că nu sunt chiar toate de ambulanță. Poate s-o fi împiedicat în bezna asta nenorocită. Și-a sucit piciorul? Poate omu’ are doar nevoie să-l ridice cineva de jos. Parcă văd că e un moș oarecare din bloc și ajung să-l duc în casă și să-i dau un pahar cu apă. Bine, nu-i bai, o să am ocazia să-l întreb la ce tot se benoclează.
Rahat, doar de asta nu o să aibă chef. Omu stă să moară și vin eu să-l trag de limbă.
Ajung jos, nu văd pe nimeni. A dispărut fără urmă. E prea întuneric să văd ceva. Poate s-a târât pe undeva. Orbecăiesc pe jos, nu poate să se fi dus prea departe. Cât de stupid!? Nu pot să iau la pipăit tot cartierul.
Mă împiedic de o cărămidă, o iau de jos și întâmplător arunc o privire spre apartamentul meu. Înlemnesc. Cineva e la mine în casă. Se uită printre jaluzele la mine. Lumina este aprinsă și reușesc să-i deslușesc conturul, îi văd ochii. E muribundul ce stătea întins pe jos. A urcat la mine în apartament și culmea căcări, stă cu ochii beliți la mine. Asta trebuie să fie o glumă proastă. Jegul s-a dat lovit doar ca să-mi intre în casă și eu ca un dobitoc, ca un bezmetic, ca un cretin, am lăsat ușa deschisă.
Sunt un idiot. Un hoț mă pândește zi de zi și eu cobor din casă și îi las ușa deschisă? „Dar te rog, poftim!”.
Trebuia să mă prind. Și-a dat seama că îl văd, normal că și-a dat seama, și în loc să-mi spargă ușa ca ultimul hoț a încercat o manevră. A dat de ultimul bou de pe pământ și i-a ieșit.
- 3 -
Dau să fug în bloc, în lumina chioară de la intrare văd mai bine cărămida pe care am apucat-o de jos. E o cărămidă plină, coaptă, roșie și umedă. E veche, se vede că a stat mulți ani într-un perete însorit. Da, nu se mai fac cărămizi de felul ăsta, pun pariu că aș putea sfărâma și pietre cu așa ceva. Mă hotărăsc să o iau cu mine, să am cu ce să mă apăr când ajung sus.
Alerg cu suflarea tăiată, halesc câte 2-3 trepte odată numai și numai să-l prind pe nenorocit.
Deschid ușa și urlu „Ieși afară!”. Jegul nu zice nimic. Intru și mă pregătesc să-i dau una în cap. Cine dracu se crede, să-mi intre în casă!?
Caut peste tot și iar nimic, nicio urmă. Mă uit pe rând în bucătărie, în balcon și în baie, a dispărut. Privesc dubios dulapurile unde s-ar putea ascunde, le iau pe toate la rând. Deschid sertarul unde îmi țin banii, e în regulă. Dau o tură prin casă, dar nu cred că mi-a dispărut nimic. Dacă mi-a luat ceva, nu e nimic evident.
Nebunul se joacă cu mine? Mi-a arătat că poate să-mi intre în casă și s-a mulțumit cu atât. Dacă nu cumva...
Mă apropii precaut de geam. Îmi bag capul printr-un colț al draperiei, ca un șarpe și dau cât de ușor pot un petic de perdea la o parte. Îmi potrivesc ochiul printre două palete de jaluzea. E acolo?!
Jegul este acum jos, bine mersi. Cum pizda mă-sii?! Mă vede și ridică o mână din penumbră. Cârnatul, îmi face semn să cobor. Își bate joc de mine?! Intră și iese de la mine din casă după cum vrea mușchii lui? Se joacă cu mine. Crede că nu pot să-l prind.
Cum a trecut pe lângă mine? Nu a luat-o prin față, că pe acolo am coborât eu. Ori a luat-o pe lângă bloc și a urcat pe scările din spate, ori a escaladat blocul? Până la etajul doi? Cred că îmi pierd mințile.
Apartamentele din bloc sunt aliniate pe un hol lung flancat la capete de scări. Unele duc la ieșirea din față și celelalte la ieșirea din spate. Eu prin față el prin spate, aia s-a întâmplat. Nu-i bai, pot și eu să fac asta. O iau pe scările din spate, dacă dau de el pe scări e bine, îi dau în cap, dacă îl prind jos, e iarăși bine, îi dau în cap. Nenorocitul nu mai scapă.
- 4 -
De obicei, nu e nimeni pe scările din spate. Nu ai unde să te duci dacă ieși pe acolo, e doar bătătorul de covoare și canalul.
Ies prin spate, ocolesc blocul și ce să vezi, omul nostru este într-adevăr jos. Soiosul împuțit stă și păzește ieșirea principală. Nici nu îmi vine să cred, mă așteaptă bine mersi. Mă apropii de el tiptil, simt cum îmi urcă un val de sânge în cap. Nu mă aude, nu cred că mă aude, eu îmi mai aud doar bătăile inimii în urechi. Sunt la 20 de pași distanță, înghit în sec. Ca să mă apropii mai mult, trec pe iarbă. Tiptil, 10 pași, e aproape nemișcat, se uită în sus, îmi oferă creștetul capului pe tavă, vrea să-l lovesc în chelie. Bate un vânt din partea lui și simt un miros groaznic, o putoare incredibilă ce vine din el. Ceva slinos pare să-i curgă pe tot corpul. Simt o venă pulsându-mi frenetic pe tâmplă. E momentul pe care îl așteptam. Strâng cărămida atât de tare că mi-au albit degetele. Sunt atât de aproape că văd cum îi tremură un mușchi pe gât, vrea să se întoarcă!
Nu mai pot să mă apropii. Acum e momentul! Arunc cărămida spre capul urmăritorului, nu mai apucă să se întoarcă. E suficient. Un sunet groaznic. Cade cu fața la pământ. Fac un pas în spate, mă retrag și simt cum trece peste mine un fel de relaxare, o moleșeală. Am scăpat. Angoasa pe care am simțit-o zile în șir a dispărut.
Încordarea a fost înlocuită de o toropeală, îmi e cald, respir greu, mă sufoc. Realizez enormitatea a ceea ce am făcut. Din încordare o dau în tremurat, mă ia ba cu rece, ba cu cald. Nu mai pot să stau locului, tremur. Ce urmează?
Dacă m-a văzut cineva, am dat de dracu. Nu mai pot să stau aici. Dacă mai stau cineva cu siguranță să mă vadă. Dau înapoi ușor, mă hotărăsc să o iau înapoi pe unde am venit, până la urmă nimeni nu folosește scările din spate.
- 5 -
Mă ascund în casa scării și ascult. Tot blocul e mort la ora asta, e liniște. E atât de tăcut că îmi aud respirația ca o vijelie venită din piept. Trebuie să încerc să mă calmez. Vin ecouri bizare de pe scările neumblate. Fiecare respirație se lipește și se multiplică pe pereți. Îmi tai respirația la jumate, ascult. Nu, nu e nimeni, aud doar zgomotele făcute de mine.
Este o prostie să mai aștept, fie mă reped spre apartament și mă rog să nu mă bage în seamă vreo babă chioară, fie mă întorc și rezolv cumva cu mortul.
Unu și cu unu fac doi, nu pot să-l las în stradă. Cât de tâmpit poți fi, o să vină poliția, boule! Am lăsat vreo urmă? Amprente pe cărămidă? Urme de pantofi prin iarbă? Dacă îl las acolo, o să vină, o să discute cu noi, o să investigheze. O să vadă în ce stare mă aflu și o să-și dea seama. Chiar dacă nu m-a văzut nimeni, chiar dacă nu au nicio dovadă, tot o să stea cu mine, acolo, într-o cămăruță întunecată, până le spun ceva și apoi... tot. Dacă îl iau de acolo nu o să vină nimeni, nu o să sune nimeni la poliție.
Trebuie să scap de mort, măcar să-l iau din fața blocului, să câștig niște timp.
Îmi iau inima în dinți și mă întorc. Ies prin spate, mă strecor pe lângă bloc, am grijă să stau în cele mai întunecate umbre. Pășesc timid pe pământ, sunt conștient că nu trebuie să las urme. Rahat, de găsit urme o să găsească indiferent ce fac, trebuie să nu le dau motive să le caute.
Îl găsesc cu fața în sus. Mă gândesc prostește că poate nu a pățit nimic, poate nu l-am lovit atât de tare. Pare că doarme, are ochii închiși și e murdar pe față. Are nasul rupt și îi curge sânge din nas, din cauza asta îmi ia ceva timp să-l recunosc. În beznă, întins pe jos stă un om care îmi seamănă la perfecție. Dacă trec peste murdăria lui generală ar putea să-mi fie frate, ar putea să-mi fie geamăn. Până și hainele de pe el sunt identice cu ale mele. Cum dracu!?
Încerc să-i iau capul în mână, îl simt moale acolo unde ar trebui să fie tare. Îi simt părul ud și slinos. Craniul este zdrobit. Geamănul, clona, orice ar fi, trebuie să fie mort. Nu am timp să mă gândesc la tot ce înseamnă asta. Trebuie să-l iau de aici, până nu ne vede cineva. Îl iau ca pe un prieten beat și îl târăsc până în spatele blocului.
Pericolul eminent a trecut, nu trece nici naiba pe lângă canalul ăsta împuțit, dar nu pot să-l las aici. Canalul este singura soluție. Îl arunc în canal și de acolo are apa grijă de el.
Îl duc până la râul încastrat și-l arunc. Ce să vezi, surpriză! Mortul pică și stă bine mersi pe malul de beton, fără nicio intenție să se rostogolească până în apă. Sar după el pe betonul înclinat și îl port în brațe. Intru cu el în apa puturoasă ca să fiu sigur. Îl las jos în mâl, dar sper să-și găsească alt loc unde să putrezească.
Pot doar să mă rog la ploaie. Dacă plouă râul o să se umfle și o să-l ia de aici, dacă plouă să spele urmele de pe trotuar. Vremea asta mizerabilă o să mă ajute, important e că am scăpat de cadavru. Dacă nu-l găsesc aici nu o să aibă motive să se uite tocmai la blocul meu. Râul trece prin tot orașul, cine să-și dea seama de unde a venit?
Cred că am scăpat. O Doamne, chiar am ucis un om și l-am aruncat în canal? Oare chiar era om? Să se termine odată noaptea asta.
- 6 -
Urc pe scările din spate. Am grijă să nu mă vadă nimeni, să nu atrag atenția, dacă mă vede cineva în halul ăsta o să intre la bănuieli. Mai bine să nu mă vadă nimeni.
Și nu e nimeni, nici măcar cineva să-și ducă gunoiul la gheenă. Ce noroc, ce viață.
Mă cuprinde un presentiment ciudat. Privesc perdeaua trasă și mă îndrept spre ea. Am grijă să o trag la loc încet. Dar vreau să și verific. Vreau să fiu sigur că nu am lăsat din greșeală ceva în spate, să nu fie ceva pe jos care să mă bage în belele.
Mă apropii de geam și... e acolo jos. Iar de data asta se uită fix la mine. Îl recunosc imediat, e încă un eu, încă o copie. Își ridică capul și se uită sfidător la mine. Mă retrag. Nu mă mai surprinde nimic în seara asta.
Normal că sunt mai mulți, dacă a fost unul, de ce să nu fie mai mulți. Toți oamenii de pe Pământ sunt „eu” și au venit să mă vadă în seara asta.
O iau pe scări calm, încerc să-mi ordonez ideile în cap. Să-mi formulez un plan. Ce să-i zic? Mama naibii de plan, o să vorbesc cu el și atât. O să-l întreb frumușel ce naiba vrea de la mine.
- 7 -
Scot capul pe ușa blocului, dar mă opresc înainte ca balamalele alea ruginite să-și înceapă cântecul. Scot capul câtuși de puțin afară, așteptându-mă să-l văd acolo pe al treilea sau al patrulea, dar s-a evaporat. Apar și dispar ăștia ca muștele.
Mă uit în stânga și în dreapta, nu văd nimic. Mă întreb dacă și copia din râu s-a evaporat? Nu par să stea locului.
Ridic privirea, la geamul apartamentului meu îl văd pe al patrulea sau al oricâtelea o fi. Mă privește fricos. Mă mișc cât pot de încet, să nu-l sperii. Îi zâmbesc și îi fac semn să coboare. Dispare dintr-odată de la geam.
Ok, bun, îl aștept, poate coboară.
- 8 -
Stau aștept și aștept și nu mai apare. O fi dispărut pe scări. S-o fi reîntors de unde a venit. Indiferent, nu mai plec de aici. Dacă nu mă mișc o să apară unul din ei lângă mine și toate astea o să aibă o explicație.
Sau poate că nu, de ce ar avea vreo explicație? Poate o să vină, o să pocnească din degete și atunci o să dispar eu. Trebuie măcar să încerc să vorbesc cu unul. Probabil și ei sunt la fel de confuzi ca mine.
Eu credeam că e un singur dobitoc care vine și se uită la mine la apartament. A fost doar unul sau a fost în fiecare noapte câte unul? Câți au venit s-au uitat și au dispărut până să dea colțul?
Ridic capul și mă uit iar la geam. Dacă reușesc... aud pași în spate, ceva mă lovește în ceafă.
- 9 -
Cad în nas. Cred că l-am rupt. Durerea asta mă trezește. Încerc să mă ridic, dar este imposibil mi-am pierdut toată puterea din mâini și din picioare. Reușesc să mă întorc pe spate. Nu mă doare nimic, dar am o senzație bolnăvicioasă de vertij. Când îmi ridic capul îmi pierd vederea. Cu fiecare centimetru de altitudine vederea mi se îngustează până dispare cu totul.
Renunț să-mi mai ridic capul. O să stau aici liniștit. O să vină până la urmă cineva să mă ajute. Îmi întorc capul și ce să vezi, lângă mine stă bine mersi cărămida cu care m-a lovit în cap.
O privesc tâmp. Un fior bolnăvicios trece peste mine, îmi vine să vomit. E aceeași cărămidă cu care l-am lovit eu pe ăla? Cum dracu mi se întâmplă mie asta. Eu voiam doar ca lucrurile să stea la locul lor, muncă, acasă, somn, muncă, acasă, somn, eram perfect mulțumit cu rutina.
Dacă e aceeași cărămidă... cum necum, am reușit să-mi dau singur în cap cu ea. Dacă nu sunt clone, extratereștri sau gemeni? Dacă tot timpul am fost doar eu? Dacă toți ăștia pe care i-am urmărit am fost eu?
Sus la fereastră văd cum se mișcă o jaluzea. Așa început! Idiotul o să mă vadă întins aici și o să coboare să mă ajute. Trebuie să mă dau la o parte. Dacă nu mă vede totul o să fie bine. Încerc să-mi mișc picioarele, dar degeaba, picioarele nu răspund la comenzi. O amorțeală paralitică îmi curge prin corp. Dacă lucrurile se repetă, o să crăp până vine idiotul ăla să mă... Era mort când l-am dus la canal? O Doamne, dacă nu era mort? Dacă l-am înecat?
Mă uit iar sus, văd cum se foiește în spatele jaluzelelor. Acum m-a văzut sigur. Nu am decât o singură șansă să mai opresc toate astea. Trag aer în piept și încerc să urlu, însă ceva îmi trosnește în ceafă. Pe gură îmi mai ies doar două șoapte „Nu coborî”.
- 10 -
Lumina se stinge.

Notă:
Acest mister are loc într-o buclă temporală. Povestea se desfășoară circular ca într-o cochilie de melc. Am numerotat părțile poveștii pentru a fi mai ușor de urmărit. Povestea are un singur personaj și-l voi identifica după partea de poveste în care se află.




1 - personajul îl vede pe 9 întins pe jos în fața blocului.
2 - personajul coboară pe scările din față, străinul a dispărut, dar îl vede pe 6 la fereastră.
3 - personajul găsește cărămida și urcă sus pe scările din spate, ajuns sus îl vede pe 7 jos. 7 îi face semn să coboare.
4 - personajul coboară și îl lovește pe 8 în cap și se ascunde în casa scării din spatele blocului.
5 - personajul stă ascuns în casa scării din spatele blocului (acesta este momentul când 1 îl vede pe 9). Se hotărăște să-l ia pe 10 din fața blocului și îl aruncă în canal.
6 - personajul ud și murdar de la canal urcă sus pe scările din spate. Îl vede jos pe 2.
7 - personajul coboară convins că trebuie să vorbească cu una din copii. Îl vede pe 3 la geam și îi face semn să coboare.
8 - personajul așteaptă una din clone să iasă pe intrarea principală, dar este lovit în cap pe la spate de 4.
9 - personajul se întoarce cu fața în sus. Îl vede pe 1 la geam și încearcă să-i spună să nu coboare.
10 - personajul și-a pierdut cunoștința, el este purtat de 5 și aruncat în canal.



Fotografie de Jan Steiner
English version: In the shell
Read More »