Colectorul

Oamenii obișnuiau să se uite la TV, să citească ziarul de dimineață pentru horoscop, să li se citească în cafea și în palmă, dar acum te avem doar pe tine, Colectorul nostru de superstiţii. Aproape că îmi e dor de horoscop: „O să aveţi o discuție între patru ochi cu șeful. Trebuie să aveți curaj la această întâlnire.” Ce vremuri, pe atunci aşteptam să se alinieze planetele.
Acum, în fiecare dimineață, las o picătură de sânge în Colector, iar el îmi spune ce se va întâmpla cu mine în ziua ce urmează. Colectorul nu ghicește, el dictează. Un tiran ce îmi spune ce să fac, ce să nu fac, ce să beau, ce să mănânc.
Stau în faţa oglinzii şi-mi zâmbesc. Ai crede că tu, frumoasă și unică răsfrângere a spiritului uman, ești liberă să faci ce vrei. Din păcate asta nu este adevărat. Micuța și gingașa mea reflexie de pe retină, nu ești decât o ecuație deterministă.
Bagajul genetic mi-a strâmbat dinții la 13 ani, m-a făcut bâlbâit la 19 și ipohondru acum. Dezechilibrele chimice din creier îmi schimbă felul cum gândesc zi de zi. Până și leucocitele, protectoarele templului de carne, îmi modifică starea de spirit în speranța că mă vor ține în casă. Drăguțele, vor să fim cu toți în siguranță. O tu, minunat și unic miracol al acestei lumi, ești pe o barcă, într-o furtună, aruncat de colo colo, în voia circumstanțelor. Eu doar sper să găsim o vâslă pe acest ocean.
Pun degetul pe Colector şi aştept, în timp ce o legiune de creaturi microscopice îmi curbează drumul.
Colector: „Depresie, neatenție, agresiune. Sugestie: exerciții fizice în casă, zi liberă, evitați transportul în comun. Alimente recomandate: ... așteptați...”
Îmi spune același lucru de trei zile, nu am atins încă un „cod roșu”, dar în ultimul timp mi se recomandă „cornul cu ciocolată și lapte de cocos”. Știu că toată mâncarea este reglementată, iar substanțele pentru tratament sunt integrate în hrană. Pastile puse în mâncare, ca la câini, însă nimeni nu îți spune exact ce mănânci. După starea pe care o am, presupun că e un antidepresiv. Dar la fel de bine poate să fie ceva împotriva vreunei boli cronice, pe care Colectorul, în eterna Lui înțelepciune, a hotărât că e mai bine să nu o cunosc. 
Sau poate a decis că nu mă interesează suficient sexul opus, dar pe aia o pun de obicei în apă. Când cineva, acolo sus, hotărăște că populația e îmbătrânită, orașul primește o doză în apă și lumea o ia razna. E ușor să-ți dai seama când vor sânge proaspăt după numărul enervant de oameni care se împreunează prin parc. Nu mai poți să-ți plimbi câinele că dintr-un tufiș iese vreo tipă și începe să-l tragă de coadă. Eu nu beau apă din sistemul public. Rețeaua de apă este doar un alt sistem de dopaj.
Mă uit la mica picătură de sânge din buricul degetului. Am sângele mai gros ca de obicei. Să vedem ce alimente ne dă Colectorul azi. Am auzit zvonuri, că atunci când colectorul hotărăște că nu mai ești util ți se recomandă ceva special, ceva ce nu poate fi mâncat accidental, ceva otravă. Mă gândesc că e o combinație de produse, o combinație ce produce o toxină în stomac și crăpi. Oare câți dintre noi au evitat moartea pentru că vânzătoarea nu mai avea Cola și ne-a dat Pepsi?
Sunt și clasicele: nu ar trebui să mănânci niciodată carne fără recomandare. Friptură de vită doar la boală, pentru că antibioticele din carne ți-ar face rău în mod normal. Carne de pui doar la copii. Niciun om nu ar trebui să mănânce găină după 21 de ani; hormonii de creștere sunt de vină.
Hai odată, unde îmi e cornul?
Colector:  „Alimente recomandate - Miere 322.”
Trebuie să glumești, ce mă-sa o fi și asta? Ce cocktail de chimicale îmi pregătesc ăștia. Nu o să găsesc asta la aprozar, trebuie să caut un magazin specializat. O să-mi ia o zi să găsesc mizeria asta.
Poate că ăsta e felul Colectorului de a-mi forța mâna, de a mă pune să-mi iau o zi liberă. Ei bine nu! Mă duc la lucru și vedem după aia!

La muncă, fix la intrare, mă așteaptă suflanta. În vremurile bune te-ar fi dat afară dacă îți puțea gura a băutură, acum te lasă să muncești cu un indice de productivitate 0 și salariu nul pe o zi. Nimeni nu se stresează.
Roagă-te la zeul alveolelor tale pulmonare pentru o cantitate bună de oxigen în expirație, leafa pe o zi depinde de asta. Intru, mă așez la birou și, ce să vezi, un mesaj pulsează liniștit pe monitor. Șefu vrea să mă vadă. 
Pe biroul lui este un borcănaș cu miere. Suntem amândoi atât de bolnavi că am ajuns la miere? 
— Asta e pentru tine. 
— Miere 3-2-2?
— Da, a venit la birou înaintea ta.
Trimisă de Colector, sunt sigur.
— E grav? 
— Nu știu, nu mi se spun chestiile astea. Uite care e treaba, știu că nu vrei borcanul ăsta, dar, ca lucrurile să se îndrepte, trebuie să accepți această soluție.
— Și dacă Colectorul a decis că azi este ziua când se trage linie? Dacă mi-a decis sfârșitul?
— Atunci, cel mai bine ar fi să expiri azi, pentru că mâine o să fie mai rău și pentru tine și pentru ceilalți. 
Coiul ăsta cu ochi, jegul, scârba asta vrea să mor!  Să mor, dar să nu deranjez prea mult. Să mă duc la baie și să mor cât mai politicos și cât mai aproape de ghenă. Ahh Doamne, Dumnezeul meu, Colectorul meu de sânge, de ce nu mi-ai trimis și o rangă să-l pleznesc peste față. 
— Și dacă o să-ți fac ție rău... chiar de azi? Ce? La asta nu te-ai gândit?
Mă arunc peste el cărându-i pumni în cap. Simt sub mâini cum țesuturile crapă și pocnesc, dar el doar râde printre lovituri. Mă opresc. Ascult ce încearcă să-mi spună cu gura aia pocită. 
— Chiar mă întrebam de ce sunt așa de amorțit. Mi-au dat un anestezic pentru întâlnirea asta. Nu ai alternative, ia mierea acum și poate mai ai o șansă!
Iau borcănașul și fug pe scări. Zbor prin ușa cu suflantă și o iau la sănătoasa. Mă adăpostesc într-un parc. Mă târăsc pe coate și mă ascund într-un pâlc de copăcei pitici. 
Ok... de unde au știut că o să se întâmple asta? Trebuie să mă calmez. Inspir adânc. De unde știau că o să-l lovesc?
Îmi tremură mâinile, am tăieturi adânci în pumni. Ar trebui să mă duc la spital. 
Dacă știau că o să-l bat, atunci m-au lăsat să-l bat! Sângerez. Știau că o să fug? M-au lăsat să fug?
Ar fi trebuit să beau mierea. O să o beau acum și totul o să fie bine. 
Cât de prost să fi? Cum poate să mai fie bine? Cum? Mă ascund într-un tufiș cu un borcan de miere în mână. Perfect normal.
O Doamne! Ei se așteaptă să o beau. Asta e singura explicație. De asta m-au lăsat să fug, pentru că știu că, până la urmă, o s-o beau! Salvatorul meu, Colectorul meu, nu mă omorî tocmai acum...

English version: What does your blood say about you

Read More »

What does your blood say about you

People used to watch TV or read the morning newspaper for the horoscope, that time has passed, now for the horoscope you simply put your finger on the blood collector while you're taking a piss. And so this is the new morning routine. Horoscope? - "You might have a face to face conversation with your boss and if you have the nerve to ask for something, you'll get it, if not, he won't beg you to take it."- good , Health? - "This is not a good period for your health" - ehh bad luck. If you have enough money you will leave a drop of blood every morning in the Collector and He will dictate not only what you have to eat but also what you have to do on that day. You'd think that a beautiful and unique mirror of the human spirit such as your self would be free to do whatever he wants, unfortunately this is not true. Oh my little tender reflection on the retina, you are but an deterministic equation: genetics will crook your teeth after your 13th birthday, subtle chemical imbalances will change the way you think, bacteria will change your DNA and your leukocytes, protectors of the meat temple, will change your mood in the hopes that you will stay inside where you are all safe. O thou great and unique miracle of the world you are on a boat in a storm tossed at the mercy of circumstance. I just hope I have a paddle on this ocean.

I feel a legion of creatures curving the road I walk on. Collector: "Depression, negligence, avoid public transport, aggression, suggestion of exercise at home, day off". It's been saying the same thing for the last 3 months, I haven't yet reached the famous "code red", danger to yourself / danger to those around you. Lately I've been "recommended" the chocolate croissant and coconut milk. I know all the food is regulated and all pills are integrated, but nobody tells you exactly what you're taking with your food. By the state I'm in I guess it's a antidepressant and something for anxiety. But it may as well be something against some chronic disease that the Collector, in His eternal wisdom, decided to keep hidden from me.

Or maybe he decided I'm not fucking enough these days, but they usually put that in the water. When someone up top decides that the population is aging the city goes crazy. It's easy to see when they want some fresh blood by the number of people fucking in the parks. While your dog is trying to take a shit, a girl pulls on his tail because it excites her. I don't drink the public water, I don't wash my hands with it, I don't wash my clothes with it. Water is the emergency doping system.

My blood is thicker than usual, let's see what the Collector has to say today. I hear rumors that when the Collector decides you're too unstable or completely useless it will "recommend" you something hidden, something that can't be eaten by accident, something like poison. Perhaps it's a combination of products. How many of us escaped death because the shop didn't have cola and we took pepsi instead.

There are of course the classics: You shouldn't eat meat unless you have a streptococcus or something. You have to wait until you are sick enough to eat a nice roast beef, otherwise the antibiotics will hurt you. You're supposed to eat chicken only while growing up, no man should ever eat chicken meat after the age of 21, I haven't heard of any adult with the "recommendation" - chicken.

Ohh shit where's my "chocolate croissant and coconut milk"? You must be joking "honey 322" what in the hell kind of chemical cocktail are they making me take. I'll never find this shit at the local grocery, I have to look for a honey shop. It will take a day to find that crap, maybe this is how the Collector forces my hand to get that day off. Well blow me, I'm going to work I'll see about that honey later.

At work the air intake gauge awaits me. In the old days you would be fired if you stank of booze now they'd probably let you work with a 0 index of productivity and a null salary for the day. Pray to your God, to the Lord of pulmonary alveoli for a good amount of oxygen in your exhalation, because your day's wage depends on it. My ass, look at this fucking payroll, it's a joke. I barely get in the office and the boss is calling for me.

On his desk there is a jar of honey. Are we both so sick that we need honey?

- This is for you.

- Honey 322?

- Yes, it came in the office before you did.

- Is it something serious?

- I don't know they don't tell me these things. Now... I can't convince you to do the right thing, but I know things are going badly, I know you don't want this jar but I also know it's the only way things will get back to normal.

- And what if it's death? What if for some reason the Collector decided to kill me today?

- Then it would be for the best to die today. Tomorrow might be worse and you might hurt others.

This two eyed testicle, this piece of filth, this disgusting excuse for a human wants me to die. And he wants me to die in such a way that I won't bother him too much. He wants me to go to the bathroom and die as politely and as close to the dumpster chute as I can. Ohh O Lord, my God, my blood Collector, why didn't you sent a crowbar so I can slap his face off.

- And what if I hurt you today ... right now. What? didn't think of that?

And I fell over punching him in the head. I felt tissues under my hands crackle and pop, but through my kicking I only heard him  laughing. I stopped and he muttered a few words to me.

- Haa, I was wondering why I feel so numb, they gave me an anesthetic for this meeting. You have no choice, take the honey now and you may have a chance.

I took the jar and ran. Ok ... maybe they know. I have to calm down. Maybe they can read it in my blood. Deep breaths. They knew I would do this? My hands are shaking. They knew I would beat up my boss. I have deep cuts on my fists. They let me beat him. I'm bleeding. They knew I would run afterwards. I have to go to the hospital. They let me run. I should have drank the honey. How stupid can you be. Things can't go back to normal. And now here I am with my "honey 322" in hand. They expect me to drink it. Ohh God. They know I'll drink it. My Savior, my Collector don't kill me just yet ... 

versiunea în română

Read More »

Inima electrică

„Ce să faci când ești singur? Când ești singur, bătrân și obosit? Când fiecare gură de aer e un fâsâit? Când îți apropii mâna de ochii și vezi că nu-i mai poți controla tremurul?” gândurile bătrânului își găseau doar ecoul în apartamentul gol.
Mâini îmbătrânite încercau să îndrepte o statuetă spre ochii bătrânului. Era statuia unui butoi răsturnat în care trăia un bărbat. Deși nu o putea vedea, bătrânul își amintea inscripția de pe soclu: „Câte din lucrurile de pe lumea asta nu îmi sunt utile”.
Bătrânul stătea singur într-un apartament învechit, cu covoare tocite de timp, scaune ce scârțâiau la orice apăsare și tablouri în ulei atârnate ușor strâmb pe pereți. Pe deoparte, o pereche de cai alergau pe un câmp verde nesfârșit, iar pe cealaltă, un băiat african îi privea zâmbitor de pe stânca lui golașă. Pe un perete lung stătea cu scânduri ușor încovoiate o bibliotecă. Pe rafturile ei se odihneau doar lucruri ce „nu fac nimic”, lucruri rare, colecționate de oameni cu bani, dar fără timp. 
Preferatul bătrânului era un glob de sticlă ce ascundea un băiat și o fată. El trebuia întors, iar copiii începeau să se joace în zăpadă. Globulețul nu ascundea nicio altă tehnologie, nu era vrun atomizator de arome sau vrun filtru de purificat aerul, era doar un obiect frumos, fără valoare.
La loc de cinste stătea și clepsidra cu nisip trandafiriu, ea nu era vrun receptor simandicos pentru comenzi vocale sau locul ascuns pentru butonul de panică, era doar lemn și sticlă. Bătrânul lua câteodată clepsidra în mână să-i simtă textura, să o mângâie ușor. O ștergea de praf cu degetele goale. 
Bătrânul le văzuse pe toate și le îndrăgise, acum însă jucăriile moderne îl enervau: prea multe fire, prea multe baterii, prea multe lucruri de reîncărcat. Bătrânul își amintea de primul lui calculator ce se putea încărca liniștit la soare, de ce nu mai făceau lucruri simple? Și unde erau promisiunile unei lumi mai bune, unde erau mașinile zburătoare, pastilele ce opresc îmbătrânirea, doctorii ce pot vindeca orice boală. „La un moment dat toate lucrurile astea păreau să fie la vârful degetelor noastre și totuși nu le-am atins niciodată”, contemplă bătrânul.
Și casa lui fusese invadată de tehnologie, fotoliul în care stătea își putea schimba forma în funcție de ocazie.
Ajuns în îmbrățișarea caldă a fotoliului comandă unui proiector de generație veche. 
— TV aprins... program știri... 
„Sinuciderile au devenit prima cauză de mortalitate în rândul minorilor.”
În aer apăru un grafic ce avea ca start anul în care se născuse bătrânul, de atunci numărul sinucigașilor crescuse vertiginos. Pe o coloană separată, apăru numărul oamenilor ce încetau să-și mai procure medicamente pentru bolile cronice, apoi cei ce refuzau transplantul de organe, toți subgrupe ale aceluiași tabel cu sinucigași.
Bătrânul făcea parte din categoria celor ce refuzaseră transplantul cu organe mutagene. Gândul că un animal cu care își împărțea ADN-ul se va naște, va trăi și va fi sacrificat pentru el, îl speria pe bătrân.
Un psiholog se ivi în mijlocul camerei și începu să explice cauzele sinuciderilor la minori. 
— TV închis!
Proptindu-și mâinile tremurânde pe genunchi împinse cu toate forțele, încercând să mai învingă încă o dată neputința. El simțea că în curând nu se va mai putea scula de unul singur. Își spuse o rugăciune surdă și se avântă cu tot ce avea în față, gândind că mai bine cade în nas decât să rămână imobilizat în fotoliu. Bătrânul știa că fotoliul ăsta moale și confortabil îl slăbea, de fiecare dată se descâlcea tot mai greu din moliciunea lui. 
Avântul însă avu succes și bătrânul înaintă cu pași nesiguri în față. Unde voia să ajungă? Într-un scurt moment de panică își ordonă gândurile. Începuse să uite... ce anume căuta el în picioare? 
Își simți inima ajutată de micul aparat din piept. Ajunsese la vârsta la care aproape fiecare bătaie era reglată de electrozii ce îi intrau în piept. „Mușchii morți” îi salvaseră viața, ei îi strângeau inima ajutând-o să bată. Bătrânul avea o mică gaură în piept prin care ieșeau firele ce se hrăneau cu energie de la sistemul extern prins sub stern. Cu timpul însă aliajul cu legături bio-polimerice nu se mai lipea de țesutul îmbătrânit din jur. Iar de fiecare dată când făcea duș bătrânul credea că își vede inima prin gaură.

Purtat în față de picioare, se regăsi în holul ce ducea afară. Bătrânul zâmbi, întotdeauna avea încredere în picioarele lui. Și de data asta îl purtaseră bine. Cu mulți ani înainte îi plăcuse să meargă cu bicicleta, dar nu ca ceilalți copii prin parc și înapoi acasă, ci departe, de fiecare dată mai departe. Simțea în picioare nevoia de a pleca la mare distanță. Pe atunci, ca și acum, nu mergea cu o țintă. Se lăsa purtat înainte, tot înainte, până când oboseala era prea mare sau drumul înapoi prea lung. În pragul ușii bătrânul își aruncă brățara de monitorizare, își luă papucii pentru afară și înviorat de aerul răcoros porni la drum. 
Ajuns afară, bătrânul continuă să meargă până ce ieși din cartier. Picioarele lui ciudat revigorate doreau să-l poarte departe. Văzu copiii ce se îmbulzeau, mergând grăbiți pe stradă, lucru pe care și el l-ar fi făcut odată. Nu își amintea să fi mers cineva mai repede ca el la servici sau să fi fost mai înfipt la trecerile de pietoni. „Alte vremuri” își spuse bătrânul, acum nu destinația era scopul, ci mersul în sine.
O tuse grea îl făcu să încetinească mersul, dar nu se opri. Continuă o tuse sâcâitoare până ce se transformă într-o „tuse sănătoasă”, o tuse ce îi curăță gâtul. Bătrânul scuipă într-o batistă mototolită și o privi, aceasta deja începuse să dizolve conținutul.
„Să ridic picioarele” își spuse bătrânul auzind iar târâitul. Pielea tălpilor era rigidă și uscată, nu se mai întindea, doar crăpa, iar durerea îl făcu pe bătrân să mai liniștească pasul.
„Nu încă” gândi el.
Își continuă drumul, lăsând trotuarul în urmă și mergând pe un acostament pe lângă șosea. Bătrânul încă nu înțelegea ce căuta aici și de ce picioarele îl purtaseră atât de departe de casă, poate prea departe.
Obosit, își aminti de fotoliul moale și agățător de acasă, asta îi curmă orice gând de întoarcere. Bătrânul simțea că asta era ultima lui șansă de a scăpa de acasă. Un ultim drum. Acum știa... știa unde vrea să ajungă... era o pădurice pe aici pe undeva. Nu mai fusese demult, multe se schimbaseră, dar pădurea trebuia să existe.
Încercând să-și ridice picioarele mai sus, bătrânul simți cum îi pleznesc genunchii așa că renunță, târâșul deveni constant. „Încă nu” șopti. Dorea să mai vadă o dată pădurea, locul unde își pierduse verile ca puștan.
Sub picioarele bătrânului, apăru iarba moale proaspătă de primăvară. Bătrânul nu-și amintea exact, iar ochii nu-l ajutau, însă picioarele păreau să știe drumul, undeva în față era codrul. Locul unde stătuse atârnat de copaci ore în șir, nesimțind foamea sau trecerea timpului.
Ajuns în gura pădurii, bătrânul își deschise cămașa, broboane de sudoare îi curgeau pe pieptul înălbit. Privi pentru ultima dată regulatorul cardiac și îl smulse cu toată forța ce o mai avea în mâini. Sistemul avea o baterie de rezervă înfiptă adânc în piept, bătrânul mai avea câteva minute până când „mușchii morți” deveneau inerți. 
Ajunsese, aici era locul unde dorea să moară, departe, cât mai departe. Se sprijini cu spatele de scoarța unui stejar ce părea să-i împărtășească vârsta. Privi cerul printre ramuri și așteptă ca inima să-i bată din nou... singură.

English version: Electric Heart

Read More »

Electric heart

"What can you do when you're alone? When you're alone, old and tired? When every breath is a hiss? When you near your hand to your eyes and you see you can't control it's trembling?" The old man's thoughts only found their echo in the empty apartment.

Aging hands were trying to move a small statue near the old man's eyes. It was a statue of a toppled barrel in which a man lived. The old man remembered the inscription on the pedestal "How many things of this world are not useful to me."

The old man sat alone in a quaint apartment with worn carpets, chairs which creaked at every touch and oil paintings hung slightly crooked on the walls. On one side there was a pair of horses running on an endless green field and on the other an african boy was sitting on a barren rock smiling at them. On a long wall sitting with bent boards was a bookcase. Its shelves were covered things that "did nothing", rare things collected by people who had money but little time to spend them.

The old man's favorite was a glass globe that hid a boy and a girl. You had to turn it over and the children would start playing in the snow. The globe didn't hide any other technology, it wasn't a fragrance atomizer or an air filter it was just a pretty thing with no other value. One of his prized possessions was an hourglass with rose petal sand, it didn't hide a fancy receiver for voice commands, or a panic button, it was just wood and glass. The old man would sometimes take the hourglass in his hand to feel its texture, he would gently wipe the dust off with his bare fingers.

The old man had seen them all and loved them at the time, but now all the gimmicks had begun to annoy him. Too many wires, too many batteries, too many things to recharge. The old man remembered his first computer could recharge lazily at the sun, why hadn't things progressed that way. Where were all the promises of a better world: where were the flying cars, the pills that stop aging, the doctors that could cure any disease. All these things that seemed at our fingertips, but we never managed to grab them, contemplated the old man.

His house had been invaded by technology as well, his sitting chair could change its shape for any occasion but it usually just held him like a child. Arriving in the warm embrace of the chair he turned on his decrepit projector.

- TV on … news program ...
"Suicides have become the leading cause of death for minors". A graph appeared in the air, it had the old man's birth year as the start date, since then the number of suicides had increased sharply. On a separate column the number of people who decided to stop procuring drugs for chronic diseases, and then those who refused organ transplants, all subgroups of the same suicide chart.

The old man was among those who had refused a mutagen organ transplant. The thought of an animal sharing his DNA, being born, living, and then getting sacrificed for him, scared the old man.

A psychologist emerged in the middle of the room and began to explain the causes of suicide in children.

- TV off.

Leaning on his knees he pushed with trembling hands to defeat his helplessness and get up. He felt that soon he won't be able to get up on his own. He said a silent prayer and rushed forward with everything he had, thinking that it would be better to fall on your nose than to remain immobilized in the chair. The old man knew the soft and comfortable chair weakened him, each time making it harder and harder to unravel himself from its softness.

The last push was a success and the forward momentum threw him on his feet. Where did he want to go? in a brief moment of panic he started arranging his thoughts. He forgot what he wanted to do ... what was he standing up for?

He felt his heart being aided by a small device in his chest. He had reached the age when almost every heartbeat was regulated by electrodes coming into his chest. The "dead muscles" had saved his life, they tightened around his heart helping it beat. The old man had a small hole in his chest that wires went through to the external source placed under his sternum. In time, however the alloy with bio-polymeric links no longer adhered to the surrounding aging tissue. And each time he showered the old man thought he just might see his heart through the hole.

His feet carried him to the hallway that led outside. The old man smiled, he could always trust his feet, they carried him well. Many years earlier he liked to bike all over the place but not like other the kids, in the park and back home, but far out, every time further and further, feeling the need to go far away.
Back then, as now, he didn't have a destination. He kept going straight ahead until he was too tired or the road back too long. In the doorway the old man threw his tracking bracelet, took his slippers and hit the road refreshed by the cool air.

He found himself outside his neighborhood and decided to continue. His legs were strangely reinvigorated and wanted to carry him further. He saw kids hurrying down the street, something he would have done once. He couldn't remember anyone walk faster or dive headstrong into a pedestrian crossing like he did. "Those were better times," the old man thought, now the destination wasn't the goal but the course itself.

A heavy cough made him slow down, but he didn't stop walking. The nagging cough continued until it turned into "a good cough", a cough that cleared this throat. The old man spat into a crumpled handkerchief and looked, the content had already begun to dissolve.

"Have to lift my legs" the old man said hearing his feet scrape the ground. The skin on his feet was rigid and dry, it no longer stretched it just cracked. The pain made him calm his pace.

"No, not yet." he thought.

He pressed on, leaving the pavement behind and going on the side of the road. The old man still didn't understand what he was doing here and why his legs carried him this far, perhaps too far to get back without help. Tired and remembered his soft clinging chair at home and that cut short any thought of returning home. The old man felt this was his last chance to escape. One final stroll. Now he knew ... he knew where he wanted to go ... there was a grove here somewhere. He hadn't been there for long time, many things had changed but the grove had to be there.

Trying to lift his legs up he felt his knees seize up. "Not yet" he whispered and let his feet drag. He wanted to see his forest one last time, the place he used to wander in the summer as a kid.

Under the old man's feet soft fresh spring grass appeared. The old man couldn't remember how to reach the woods, and his eyes couldn't help him, but his feet seemed to know the way, somewhere in front of him there had to be a grove. The place where he used to hang on a tree branch for hours and never get hungry or bored.

When he reached the edge of the forest, the old man opened his shirt. Sweat was running down his white chest. He looked one last time at his heart regulator and ripped it out with the last bit of strength he had. The system had a backup battery deep inside his chest, the old man still had a couple of minutes left until the "dead muscles" became inert.

He was finally here ... the place where he wanted to die. Far, far away. He leaned back against the bark of an oak tree that seemed to share his age. He looked at the sky through the branches, and he waited for his heart to beat once again on its own.

Versiunea în română: Inima Electrică

Read More »