Grăsuţul - partea I - Purgatorium

Un grăsuț într-o geacă neagră se așeză cuminte pe bordura unui drum subțire de la marginea liniștită a orașului. 
Drumul lega tulpina metropolitană de rămurelele cartierului prin curbe strangulate de blocuri. Iar la ora asta, la 5 dimineața, nu mai era nimeni pe stradă, nici măcar o pasăre nu își arăta ciocul pe cer, dar asta nu era neapărat din cauza orei ci din cauza zilei. Revelionul trecuse de 4 ore și 39 de minute, iar păsările speriate de artificii se ascundeau în cuiburi cu gândul la țări străine. 
Grăsuțul își luă fesul de pe cap, lăsându-și părul să respire aerul rece de iarnă. Se inspectă de sus până jos, era îmbrăcat cu totul în negru și decisese să se întindă pe drum.
„E inevitabil, trebuie să treacă o mașină pe aici”, gândi el. 
Crepusculul dimineții se combina cu luminescența gălbuie a smogului de deasupra orașului. Lumina obositoare împroșca strada, ștergându-i contururile, topindu-l pe grăsuț în asfalt.
Plinuțul privea cerul, când în cap îi veni idea că fața l-ar putea da de gol, așa că se întoarse cu ochii la pământ și își lipi nasul de bitumul rece. 
„Mă întreb dacă în iad e rece sau cald”, contemplă el. 
Grăsuțul auzi o mașină zgomotoasă apropiindu-se, își închise ochii strângând din dinți în așteptarea loviturii. După o frână bruscă și câteva înjurături spurcate mașina își continuă drumul agale. În urma ei o limuzină neagră se apropie liniștită de băiat, parcând fix lângă acesta. Din ea ieși jovial un bărbat îmbrăcat într-un costum ieftin de poliester, el se cocoșă lângă băiat. 
— Poți să te ridici? întrebă șoferul.
Grăsuțul jenat de ridicolul situației se dezlipi molatic de pe asfaltul ce se înmuia sub el.  
— Ce făceai acolo? continuă șoferul.
— Nimic, se răsti enervat băiatul.
— Încerca-i să te omori? Lasă-mă să ghicesc, la vârsta ta... o fată?
Băiatul îi ignoră întrebările și intră în blocul de vizavi, destinația originală, acasă. Chemă liftul, însă el ignoră apăsările de buton, așa că grăsuțul o luă pe scări. Ajuns acasă apăsă clanța, însă ușa părea înțepenită de frig. Se așeză cu fundul pe caloriferul de pe hol, luând în calcul dacă merită să-şi scoale părinții. Privind prin geamul de pe hol îl văzu jos pe șoferul limuzinei jucându-se pe telefon. Cu ochii în telefon șoferul îi făcu un semn cu mâna. Grăsuțul coborî la el.
— Ce cauți aici? îngână băiatul.
— Aștept un client. Auzi, voi aveți wi-fi aici, nu îmi dai și mie parola?
Băiatul dădu din umeri.
— Avem, dar are niște semne, nu o știu pe de rost.
— Ghinion, stau aici plictisit de moarte, am ajuns să număr crăpăturile din asfalt. Uite, vezi umbra aia ciudată, de unde crezi că vine?
— Nu știu... de la un copac?
— Nu serios, uită-te atent la ea, insistă șoferul.
Băiatul o privi câteva secunde, ea prindea volum cu cât se uita mai atent la ea.
— Aia e geaca mea, expiră băiatul.
— Da? Și dacă te uiți mai atent?
— Cineva o poartă... ce dracu?
— Nu, nu dracu, îi zâmbi șoferul. Deși, având în vedere că te-ai sinucis, e posibil să-l vezi și pe el cât de curând. Mașina a trecut peste căpșorul tău ca peste o vânătă coaptă.
Șoferul se înclină spre băiat, iar acesta o luă la fugă. 
— Chiar vrei să te las aici? urlă șoferul după el.
Băiatul se refugie într-un mic parc înconjurat de blocuri. Se aşeză pe o bancă scorojită. Se simți dintr-odată foarte obosit, ca și cum ar fi fost lovit de nesomnul nopții trecute. Blocurile din jur păreau că se încovoaie peste el. Soarele luminase de-a binelea cerul, iar băiatul rotofei se întinse cu capul pe bancă. Copacii erau reali, banca era și ea reală, nu avea de ce să se teamă. Zgomote înfundate se auzeau în depărtare, însă totul era foarte liniștit aici.
„Nu are cum” gândi el și își închise ochii, oboseala adormindu-l pe bancă.
Se trezi când soarele ajunse la amiază, orașul era încă gol, dar pe asfalt pete negre mișunau de colo colo. Una din umbrele astea se apropie de grăsuț și se prelinse fix pe banca lui. Se uită în sus, căutând o pasăre, ceva care să facă umbra, dar nu văzu nimic.
Grăsuțul plecă în căutarea unui om, în carne și oase. Îl găsi în fața unui cinematograf de cartier. Era un bătrân gârbovit și băiatul îl urmă în cinema. 
— Mă scuzați, îl interpelă băiatul.
Bătrânul ridică o sprânceană, îl privi lung, apoi își puse un deget la gură și îi șopti băiatului.
— Mai încet, că începe filmul. Care-i baiul? 
— Credeam că înnebunesc, nu am mai văzut un om toată ziua.
— E după revelion, dorm, bătrânul îi zâmbi și se întoarse la film.
Băiatul încercă să înțeleagă filmul, însă sunetul venea spre ei asemenea unui ecou dintr-o altă cameră. 
— De ce se aude așa de prost?
— E film străin, citește subtitrările, o să te obișnuiești după un timp. 
Băiatul privi în jur și ascultă ecourile filmului, printre ele erau și comentariile unui public absent. Privindu-l pe bătrân, băiatul îşi puse într-un final întrebarea.
— Suntem morţi?
— Prospătură? Ha ha, scuze, da, văd că eşti un răposat călduț. Ne-am prăpădit băiatule, dar stai liniștit, doar primul hop e mai greu. O să prinzi tu șpilu, nu e mare brânză.
— De ce nu suntem mai mulți prin oraș? 
Bătrânul dădu indiferent din umeri.
— Unii mai pleacă, alții sunt luați, nu îți bate capul.
— Sinucigașii ajung în iad? întrebă serios băiatul.
— Te-ai sinucis, puștiu? Da, asta e una din reguli.
— Deci trebuie să mă duc...
— Nu trebuie. Dă-le în mă-sa de reguli. Tu crezi că eu puteam să stau aici să mă uit la film dacă îmi păsa de reguli?
Apoi, lăsându-se pe spate continuă spre grăsuț.
— E cumva ca în filmul ăsta, ai fost atent? E vorba despre un tată ce își convinge copiii că pisicile sunt ucigași feroce și că avioanele de pe cer sunt doar jucării de lemn.
— Și ei nu își dau seama că îi păcălește?
— Nu, aveau încredere în tatăl lor şi erau prea speriaţi de pisici să iasă din casă, explică bătrânul.
Băiatul privi ecranul unde unul dintre copii trăgea cu praștia după avioanele de pe cer.
— A venit un șofer după mine, continuă băiatul.
— Cine? Moartea? Moartea obișnuia să fie mai de treabă, acu trece pe aici doar ca să stea pe net. Să-ți spun ceva, moșul se apropie de puști, există și un rai însă Moartea nu o să te ducă acolo, acolo te duce altcineva.
— Cine?
— E o fetiță cu ochi violeți ce se plimbă printre umbre, e pe străzi, trebuie doar să o cauți. Poate te ajută ea. Oricum, eu îți zic așa, stai liniștit aici că nu trebuie să te duci nicăieri.
Băiatul îl lăsă pe bătrân în cinematograf și se întoarse acasă. Postat în fața blocului era șoferul de noaptea trecută.
— Te-ai dus s-o vezi?
— Pe cine? 
— Știu și eu... pe dragostea vieții tale, aia care te-a supărat atât de tare că te-ai făcut una cu asfaltul.
— Nu e nicio dragoste.
— De ce m-ai minți pe mine? ridică o sprânceană șoferul.
— Și până la urmă cine ești tu?
— Eu? Lubrifiantul interstițial al universului, Mierlitorul, nu stai... am mai multe nume. Exitus la dispoziția dumneavoastră. Cred că ar fi bine să o vezi, doar așa o să ști dacă poți să pleci de aici și să ajungi unde trebuie.
— În iad vrei să zici, pentru că m-am sinucis ar trebui să ajung în iad?
— Da, în iad, dar nu e ce crezi tu, toată lumea ajunge în „iad”. Practic nu există rai sau, mă rog, prea puțin, după cum vezi mașina de lucru nu e elicopter. 
— Și nu ar fi mai bine să rămân aici și să mă uit la filme?
— Tu crezi că morții care hoinăresc pe aici o duc bine? Cei care rămân au sechele de care nu vor scăpa niciodată. Datoriile lor nu vor fi niciodată plătite, tragediile lor nu vor fi niciodată uitate, rănile lor nu vor fi niciodată vindecate, etcetera etcetera. Locul ăsta nu este pentru morți. 
Băiatul începu să apese cu vârful degetelor în metalul din cadrul ușii de bloc, încercând să vadă dacă cedează sub presiune, dacă poate intra prin obiecte, nimic. 
— Trebuie să o vezi, doar așa o să ști dacă rămâi sau nu, oftă șoferul. 

Grăsuțul se strecură în casa fetei, însă ajuns în fața ușii ei nu putu intra. Își închise ochii și începu să împingă cu toată forța în ușa de lemn ce îl despărțea de ea. Ușa îl opri, dar alunecă spre încheietura ușii, unde se trezi strecurându-se ușor ușor, ca un balon de apă, prin locul gol dintre balamale. Se trezi în dormitorul fetei. O umbră stătea întinsă în pat, iar băiatul se concentră să o vadă mai bine. Căutând cu privirea sursa umbrei, reuși să o vadă difuz, precum o ceață colorată. 
— Te iubesc sau mai degrabă te-am iubit, contemplă el câteva clipe. Acu, că sunt mort bănuiesc că nu mai contează, poate nu a contat niciodată. 
Conturul fetei se întări, iar substanța ei aeroasă se coagulă în fața băiatului.
— Ce ai spus? se întoarse ea spre el.
Băiatul surprins îi răspunse bâlbâit.
— Că îmi place de tine și... că am murit.
— Nu cred că se moare din cauza asta, îi răspunse ea amuzată.
— Ai fi surprinsă, continuă grăsuțul, nevenindu-i să creadă că vorbește cu ea.
— Ar trebui să iei ceva pe tine, uite, ți se văd coastele. Chiar ești mort?
— Cred că da.
— Și de ce ai venit aici?
— E un fel de test. Așteaptă cineva să vadă dacă voi deveni un poltergeist ce terorizează lumea vie sau dacă mă poate duce liniștit în iad.
— Păi, dacă te-ai sinucis din cauza mea atunci ar trebui să mă bântui pe mine.
— Nu știu, nu cred. Nu m-am sinucis din cauza nimănui. M-am întins ca prostul pe stradă și a dat o mașină peste mine. Am murit, așa, de prost.
— Aha, mă gândeam că poate vrei să mai stai cu mine în loc să te duci în iad, dar fă cum vrei. Auzi, cum e să fi mort? 
— Ce să-ți zic, nu poți să treci ca în filme prin uși, tre să te cam chinui. În schimb, intri moca la cinema, altceva nu știu.
Fata se apropie de el.
— Ai avut vreodată un vis în care știai că visezi? Și spunând asta își trecu vârful degetelor prin el.
— Nu fi nașpa, îmi bag eu degetele prin tine?
— Scuze. Hai, nu fi trist, sunt mulți oameni interesanți în iad: Marc Antoniu, Marilyn Monroe, Kurt Cobain.
— Și chiar mai bine de atât, dacă nu m-a mințit Moartea, șușoti grăsuțul.
— Poftim? 
— Nimic, cred că ar fi mai bine să plec.
— Nuu, mai stai, trebuie să-mi spui și mie cum e Moartea, e o tipă bună?
— Poate data viitoare, și întorcându-i spatele ea se transformă în fum.  
    
Grăsuțul porni în căutarea fetiței cu ochi violeți pe străzi, în intersecții aglomerate și apoi în locuri pusti, în ganguri și locuri întunecate, în subsolurile blocurilor și în găurile de canal, însă nu văzu nimic. Fata nu era pe nicăieri, aşa că se întoarse în parc, pe banca unde îşi dormise primul somn de stafie. Deasupra, auzi, dintr-un cuib, strigătul unui pui de huhurez. Aruncă o privire într-acolo și văzu puiul de pasăre plângând. Culmea, pe o cracă, încercând să ajungă la pasăre, era fetița pe care o căuta, se cățăra spre păsărică. Fetița atinse puiul și el dispăru dintr-odată. 
Grăsuțul îi făcu cu mâna, iar fetița coborî. Băiatul îi observă ochiii mari, curioși și mai cu seamă violeți. Fata se așeză lângă el pe bancă, în urma paşilor ei răsărind flori de fân.
— Cred că pe tine te căutam, remarcă băiatul.
— Pe mine? întrebă ea îndreptându-și rochia. 
— Da, cred că poți să mă ajuți. Să mă duci undeva, să mă ascunzi, să nu mă ducă în iad.
— Cine? Ce s-a întâmplat?
— Am murit, a dat o mașină peste mine. Stăteam în mijlocul străzii pe asfalt și...
Fetița se bosumflă. 
— Și ce căuta-i în mijlocul drumului? întrebă ea cu reproș.
Băiatul luă o gură de aer și încercă să-i explice.
— Mi-a plăcut de o fată și ea nu m-a plăcut pe mine, cam asta e. M-am întins în drum... nu știu, voiam să-mi treacă.
— Și cu ea ai vorbit?
— Cam târziu, eram deja mort. Oricum nu m-a luat în serios. 
Fetița îi zâmbi trist.
— Nu știu unde te-aș putea duce, dar poate că nu meriți să mergi acolo jos.
Și spunând asta întinse un deget spre nasul băiatului, doar ca să se lovească de palma șoferului ce apăru deodată între ei. O explozie de scântei multicolore rezultă în urma atingerii celor două mâini și o mărgea tulbure căzu jos fierbând în pământul de iarnă.
— Ăsta e al meu, spuse Moartea privind-o pe fetița cu ochi violeți. 
Fetița îi zâmbi năstrușnic bărbatului în poliester negru.
— Bună, ce mai faci? Încă duci oamenii acolo jos?
— Acolo unde merită, fetițo!
În timp ce ei se certau, grăsuțul luă de jos mărgeaua ce trepida cu energie.    
— Eu cred că ar mai merita o șansă, continuă fetița.
— De ce, pentru că a murit din dragoste!? se răsti Moartea.
— Nu, pentru că nu a făcut-o intenționat. Nu poți să arunci un copil în locul ăla, doar pentru că a făcut o greșeală.
— Ei na, uită-te la mine cum o fac.
— Cum crezi, dar eu cred că greșești.
— Deci, copilu, ce zici, ești pregătit? Moartea își îndreptă atenția spre băiat.
— Cred că da, putem să mergem, îi răspunse decepționat băiatul.
Grăsuțul urcă în limuzina neagră, iar șoferul intră trântind portiera după el.
— Să văd, am venit pe Unirii, ar trebui să fac stânga și o să ajungem imediat. Apropo, că te întrebai mai devreme, e cald, chiar foarte cald în iad.
Dădu doi bobârnaci la GPS, dar acesta tot nu-i arătă drumul.
    
va continua...

Continuă în... Grasuțul - partea II - Infernum

English version: Chubby - part I - Purgatorium

Read More »

Chubby - part I - Purgatorium

A chubby kid in a black jacket sat calmly on the edge of a thin road on the quiet edge of the city.

The road connected the metropolitan stem to the little branches of the neighborhood with curves strangled by apartment buildings. And at this time, at 5 o'clock in the morning there was no one on the road, not even a bird in the sky showed its beak, but that was not necessarily because of the time but because of the day. The New Year had passed 4 hours and 39 minutes ago, and frightened birds hid in nests thinking of foreign lands. 

The chubby kid took his hat off, letting his hair breathe the cold winter air. He inspected himself top to bottom, he was dressed head-to-toe in black, and decided to lie down on the road. "It's inevitable, a car has to go by", he thought. The twilight of the morning combined with the yellowish fluorescence of the smog above the city. This tiring light splashed the street wiping its outlines, melting the plump boy into the asphalt. 

The jelly-belly was gazing at the sky when a thought crossed his mind, his face could give him away, so he turned his eyes to the ground and pressed his nose to the cold bitumen. "I wonder if hell is a cold or a hot place," he contemplated. 

The chubby kid heard a noisy car approaching, he closed his eyes, clenching his teeth in anticipation of the blow. After a sudden brake and a few curse words, the car continued its journey furiously. Behind her, a black limousine approached quietly and parked beside the boy. A man dressed in a cheap polyester suit jovially came out and hunched his back towards the boy.

- Can you get up? asked the driver.

The boy embarrassed by the ludicrous situation broke loose from the sticky asphalt melting below him.

- What were you doing there? continued the driver.

- Nothing, snorted the boy.

- Were you trying to kill yourself? Why? Let me guess, at your age ... a girl?

The boy ignored his questions and entered the apartment building facing the road, his original destination, his home. He called the elevator, but it did not want to come, so the chubby kid took the stairs. Reaching the front of his home he pressed the door handle, but the door seemed glued shut by the cold. He sat his butt down on the lobby heater considering whether or not to ring the door bell 10-20 times so his parents would wake up and let him in. Looking through the glass in the hallway, he saw the limousine driver playing on his phone. With his eyes still on the phone, the driver gave him a wave. The chubby kid went back down. 

- What are you doing here? lamented the boy.

- I'm waiting for a client. Do you have WiFi here, can you give me the password?

The boy shrugged.

- I don't know it by heart.

- That's too bad, I'm sitting here bored to death, literally counting the cracks in the pavement. Look at that shadow over there, where do you think it comes from?

- Is it a game? I don't know ... from a tree?

- No seriously, really look at it, insisted the driver.

The boy looked at it for several seconds, and the closer he looked the more the shadow began gaining volume.

- That's my jacket, exhaled the boy.

- Yes? And if you look closely?

- Somebody's wearing it ... what the devil?

- No, no not the devil, Death, smiled the driver. Though given that you committed suicide, it's likely you'll see him soon enough. The car didn't miss you kid, it went over your head like a ripe eggplant.

The driver leaned toward the boy and he ran away.

- Do you really want me to leave you here? the driver wailed after him.

The boy escaped into a small neighborhood park, guarded by apartment buildings on all sides. He sat on a scuffed bench. Suddenly he felt very tired as if he had been hit by the past night's sleeplessness. The surrounding buildings seemed to bend toward him. The sun lit up the sky and the plump boy stretched his head on the bench. The trees were real, the bench was real and there was nothing to fear. Clogged noises were coming from the distance, but everything was very peaceful here. "It can't be", he thought, closing his eyes, fatigue making him fall asleep on the bench.

He woke up when the sun had reached noon, the city was still empty, but on the asphalt black spots were moving around. One of these shadows approached the chubby kid and oozed it's way on his bench. "It must be a dream", he thought.

The chubby kid went looking for a man of flesh and blood. He found him in front of a neighborhood cinema. He was an old man, and the boy followed him in the cinema.

- Excuse me, interjected the boy.

The old man raised one eyebrow, stared at him for a long time, then put a finger to his mouth and whispered to the boy.

- Keep it down the movie is about to start, what's the trouble?

- I thought I was going crazy, I haven't seen a person all day long.

- Well it's after the New Year's maybe they are sleeping, the old man smiled, and returned to the film.

The boy tried to understand the movie, but the sound came to them like an echo from another room.

- Why is the sound so bad?

- It's a foreign movie, read the subtitles, you'll get used to it after a while. 

The boy looked around and listened to the echoes of the film and among them were the comments of an absent audience. Looking at the old man, the boy finally accepted, he and the old man were dead.

- I think ... you're the first dead man I've ever seen.

- Aaa ... you're a warm corpse? no worries you'll get the gist of it.

- Why aren't there more of us?

The old man waved his hands.

- Some go away, others are taken, Don't bother your head about it.

- Do people who commit suicide go to hell? the boy asked seriously all of a suden.

- Did you kill yourself kid? Yes, that's one of the rules.

- So I have to go to hell.

- Have to? I didn't say that, is just a senseless rule.

Then, leaning back, he continued towards the chubby kid.

- It's like this movie, were you paying attention? It's about a father who persuades his children that cats are ferocious killers and the airplanes in the sky are just wooden toys.

- And they don't realize he's fooling them?

- No, because they trusted their father and they were too scared of cats to leave the house, the old man explained.

The boy glanced at the screen where one of the children was shooting his sling at an airplane in the sky.

- A driver came after me, the boy continued.

- Who? Death? Death used to be a lot nicer but nowadays he's too busy looking around for free internet. Let me tell you something, the old man approached the boy, there is a heaven but Death can not get you there, only Life can get you there.

- Life? It's a little late for that, I am a shiskebab on the side of the road.

- Not life, but Life, emphasized the old man, she's a little girl who walks around between the shadows, she's out there somewhere in the streets, she can help you. 

The boy left the old man in the cinema and returned home. Posted in front of the apartment building was last night's driver.

- Did you go see her?

- Who?

- Your love, because of whom ... you know ... splat.

- There's no one like that.

- Why would you lie to me? the driver raised an eyebrow.

- And who might you be, exactly?

- Me? The interstitial lubricant of the universe, Death at your disposal ... ahem ... listen to me you have to see her, that is the only way you'll know if you can get out of here and get where you need to go.

- In hell you mean, because I committed suicide, I should go to hell.

- Yes in hell but it's not what you think, everyone goes to "hell". Basically, there is no heaven or too little of it, as you see the work vehicle is not a helicopter.

- And wouldn't I be better off staying here and watching movies for eternity?

- Do you think the dead wandering the earth are doing well? Those who remain will never escape the consequences of their lives. Their debts will never be paid, their tragedies will never be forgotten, their love will never be fulfilled. This place is not for the dead. The old man haunting the cinema didn't stand a chance.

The boy began to press his fingertips in the building's metal door trying to see if it resisted under pressure, if he could get through objects, nothing.

- You have to see her, that's the only way you will know if you'll stay or not, sighed the driver. 

The chubby kid sneaked into the girl's house, but came to a closed door and could not enter. He closed his eyes and started pushing with all his force into the wooden door that separated him from her. The door stopped him, but he began sliding to the door's edge and before he knew it he was squeezing like a water balloon between the door's hinges, in her bedroom. A shadow was stretched out on the bed, and the boy focused on seeing her better. Looking for the source of the shadow, he could see her as a colorful fog.

- I love you, or rather I loved you, mulled over the boy for a few moments. Now that I'm dead, I guess it does not matter, maybe it never mattered.

The outline of the girl grew stronger and her airy substance coagulated in front of the boy.

- What did you say? she turned to him.

The surprised boy replied stunned.

- I love you and I'm dead.

- I don't think that can kill you, she said somewhat amused.

- You would be surprised, replied the boy, still surprised he was able to speak to her.

- You should really put something on ... you're so transparent I can see your ribs. Are you really dead?

- I think so.

- And why did you come here?

- Death thinks I committed suicide because of you. It's waiting to see if I'll become a poltergeist eternally terrorizing the living world, or if It can lead me quietly to hell.

- Well, if you killed yourself because of me then maybe you should haunt me.

- I do not know, I don't think so. I was just fooling around and a car drove over me. I don't think I died because of you.

- Oh, I was thinking you might want to stay with me instead of going to hell, but do whatever you want ... So what's it like being dead?

- What can I say, you can't go through doors like they do in cartoons, but you can sneak in cinemas, other than that it seems a bit boring.

The girl approached him.

- Have you ever had a dream were you knew you were dreaming? And saying that, the girl crossed her fingertips through him.

- Come on, don't be lame you don't see me putting my fingers through you.

- Sorry. Don't be so sad I'm sure there are many interesting people in hell: Caesar, Jeanne d'Arc ... Gandhi.

- And quite a lot more, if Death didn't lie to me.

- What?

- Nothing ... look I think it would be better if I left.

- Noo, please wait, you have to tell me how's Death, is she hot?

- Maybe next time, and turning his back she turned into smoke. 

The chubby kid started searching for Life on the streets at intersections cluttered with shadows and then in empty places, in alleyways and dark passages, in the basements of buildings and in the sewers, but saw nothing. Life was nowhere to be seen. Then he came back to the park, and sat on the bench were he had first napped as a ghost. Above, he heard the cry of a baby gray owl from a nest. He glanced over and saw the baby bird weeping. Amazingly on a branch trying to reach the bird was a little girl climbing towards her. She touched the chick and it suddenly vanished. 

The chubby kid waived, and the little girl came down. The boy noticed her big curious eyes, especially for their purple color. The little girl sat next to him on the bench, fresh blades of grass emerging behind her footsteps.

- I think I was looking for you, remarked the boy.

- Me? The girl asked, straightening her dress.

- Yeah, I think you can help me. Take me to heaven or at least help me not go to hell.

- Why hell? What happened?

- I died, a car ran over me as I was standing in the middle of the street ...

The little girl pouted.

- So what were you looking for in the middle of the road?

The boy took a breath and tried to explain.

- I loved a girl and she didn't love me, that's about it. I sat in the middle of the road because I didn't want to long for her anymore. To stop thinking about her before I go to sleep at night, and to stop thinking about her when I wake up in the morning. I don't know, I wanted to let go.

- Well ... did you talk to her?

- Yeah, but a little late, I was already dead. She didn't really take me seriously, I think she was dreaming.

The little girl looked at the boy sadly.

- I don't think I can take you to heaven ... but you don't deserve to go to hell either.

And saying that, she stretched a finger towards the boy's nose, just to hit the driver's palm, that suddenly appeared between them. An explosion of multicolored sparks resulted from their touching and a bead fell down boiling in the winter soil.

- Oh no, he's mine, said Death watching the purple-eyed girl.

Life gave the man wearing the black polyester suit a mischievous smile.

- Hello, how are you, still taking people to hell?

- Where they belong little girl.

While Death and Life were quarreling over his soul, the chubby kid picked up the bead that was trembling with ancestral energy.

- I think he deserves a second chance, continued Life.

- Why, because love killed him? snapped Death.

- No ... because he didn't do anything. You can't just throw a inocent child in hell.

- Well watch me.

- Okay, do what you want, but I still think you're wrong.

- So kid what do you say, are you ready? Death turned his attention to the boy.

- I think so, we can go, the boy replied defeated.

And with that, the chubby kid climbed into the black limousine with the driver going in after him slamming the car door.

- By the way, you were asking yourself earlier, it's hot, it's really quite hot in hell. Let's see, I came on Union street, I should do a left and we'll get there in no time.

He flicked the GPS twice and it still didn't show the way. 

Continued in... Chubby - part II - Infernum

Versiunea în română: Grăsuțul - partea I - Purgatorium

Read More »

Ana în pădure

O panglică roșie legată nepăsător de o creangă bătea lin în vânt. La câțiva pași, fata, ale cărei bucle erau de obicei strânse de panglică, se juca pe pajiștea verde de lângă pădurea bătrână. O mulțime de ochi o priveau pe fată, însă niciun ochi de om printre ei. Creaturile, de obicei indiferente la năzbâtiile oamenilor, se uitau curios la fata asta și la panglica ei roșie.
Într-una din zile, dansul și jocurile o purtară pe fată în pădure. Un aer rece o întâmpină la intrarea în codru, însă ea intră cutezătoare, luând cu ea doar bățul de care își legă panglica. Ochii pădurii erau nemulțumiți și se dădeau la o parte din fața puiului de om, înconjurând-o de la distanță.
Prinzând curaj, fata intră tot mai adânc în pădure, la început explorând potecile, ca apoi să ignore cărările întortocheate și să zburde nepăsătoare printre copaci. După o vreme, obosi și se așeză pe o rădăcină, continuând să fluture năframa roșie precum un steag în pădurea verde.
O pereche de ochi se apropie de ea. Fata sări în picioare ca arsă când zări o figură încornorată ieșind din tufișuri. Un căprior se opri la doi pași de ea, fata îi zâmbii și îi flutură panglica în semn de bună.
 — E frumoasă, îi spuse căpriorul.
 — Da, este. Îi zic „flama roșie”, vrei să te joci cu ea? și fata îi întinse căpriorului bățul cu năframa. Cred că m-am rătăcit, continuă ea.
Căpriorul luă bățul cu pânza roșie și îi propuse să-l urmeze până la marginea pădurii. Odată ajunși acolo fata se uită lung la el.
 — Nu pot să ți-o las pe asta, dar îți aduc alta mâine.
 — Nu e nevoie, îi răspunse stânjenit căpriorul.
 — Vin mâine și ți-o dau! răspunse hotărât fata. Doar că nu știu dacă te mai găsesc așa departe în pădure.
 — Ascultă la mine, nu mai intra în pădure, se sperie zgâmboii pădurii de tine, privind în jur continuă. Nu le plac oamenii, sunt răi, vin cu puști și ne vânează.
Fata zâmbii și mișcă bățul cu panglica roșie în nasul căpriorului.
 — Asta nu e o pușcă. Vino tu atunci în pajiște. Acum e târziu, trebuie să plec, dar să vi mâine, da?
Căpriorul îi făcu un semn cu capul și intră înapoi în codru. De pe o ramură, o ghionoaie sură îl certă:
 — Nu ar fi trebui să-i vorbești.  
 — Cred că se pierduse, îi răspunse căpriorul. Ai fi vrut să vină părinții ei să o caute prin pădure?

A doua zi, fata se întoarse cu două panglici, una roșie și una galbenă, dansând în vânt pe colina izlazului. Căpriorul o urmări pe fată în timp ce se învârtea în briza pădurii, dar o lăsă să se joace. Când fata obosi se întinse alene pe iarbă, iar atunci căpriorul ieși din umbră și se așeză lângă ea.
 — Credeam că nu o să mai vi, asta e o eșarfă și e pentru tine, se pune la gât.
 — Mulțumesc, îmi place, nu m-am gândit că sunt de mai multe culori.
 — Daa, normal, dacă vrei poți să vi la mine. Acasă am multe, multe culori și poți să-ți alegi una care îți place cel mai mult.
Căpriorul se întristă.
 — Nu e o idee bună, cred că oamenii s-ar uita ciudat la mine.
 — Nuu, uite îți pun eșarfa la gât și nu o să te recunoască nimeni... hai.
Căpriorul o urmări timorat până la marginea orașului. Trecu primul om pe lângă ei, nicio reacție, apoi al doilea la fel și tot așa trecură toți oamenii pe lângă ei, nebăgându-i în seamă.
 — Vezi, ce ți-am zis? Uite, acolo stau eu.
Când ajunseră în curtea casei, mama fetei ieși și le vorbi.
— Ana, ai întârziat la masă, cine e băiatul?
Fata îl privi pe căprior.
 — El e... Tomi... un coleg de clasă.
 — Săru-mâna doamnă, răspunse la rândul lui căpriorul.
 — Ați mâncat? Hai, că te așteaptă tata la masă, vino și tu Tomi, mai pun o farfurie.
 — Să mâncăm și-ți arăt panglicile după aia.
Cei doi intrară în casă. Căpriorul dădu mâna cu tatăl Anei și intră sfios în sufragerie, unde era pusă masa. Se așeză la masă și privi în jur. Era o casă veche făcută din stejari luați din pădurea bătrână, iar pe pereți era o expoziție de trofee. Ei erau decorați cu păsări împăiate, capete de vulpi, mistreți și mufloni, puști vechi și poze cu pești prinși în undiță. Câteva dintre animalele țintuite pe pereți erau decorate cu panglici colorate. Căpriorul se uită îngrozit la Ana.
 — De ce m-ai adus aici?  
Fata se uită la pereți, apoi îl privi pe căprior.
 — Îmi pare rău, spuse ea, dar știai că nu trebuie să vi pe lângă oameni.
Căpriorul aruncă eșarfa de la gât. Tatăl Anei o luă calm de jos și îi vorbi căpriorului:
 — Poți să mănânci, așa, ca o ultimă masă, nu e nicio grabă.
Cu lacrimi negre în ochi, căpriorul îi rosti ultimele cuvinte fetei.
 — Aș fi preferat să mă împuști în pădure.

Căpriorul primi un loc pe perete, iar de gâtul lui fu atârnată „flama roșie”. Cât despre fată, ea continuă să zburde prin păduri cu părul prins într-o panglică roșie.

Desen de Millzie
Citită pe youtube de R.

English version: Forrest Anne

Read More »

Forrest Anne

A red ribbon tied carelessly to a tree branch was blowing smoothly in the wind. A few steps from there the girl whose curls were usually tied by the ribbon, was playing on the green meadow next to the old forest. A lot of eyes were watching the girl, but no human eye among them. The creatures usually indifferent to the mischief of men looked curiously at this girl and her red ribbon. 

One day the dancing and games carried the girl in the woods. A cold air greeted her entry into the forest but she entered with audacity taking with her just the ribbon tied to a stick. The forest's eyes were unhappy with the man cub, and they surrounded her at a distance. 

Finding her courage she went deeper and deeper into the forest. At first she began exploring the pathways but soon after just ignored the twisty paths and wandered among the trees. After a while she fell tired and sat down on a root while continuing to wave her red kerchief like a flag in the green forest.

A pair of eyes approached her. The girl jumped up as burned when she saw a horned figure coming out of the bushes. A roebuck stopped two steps away from her, the girl smiled and waved her ribbon as a sign of hello. 

- It's beautiful, said the roebuck.

- Yes it is. I call it "the red flame" ... wanna play with it? and she handed him the stick with the red ribbon. I think I'm lost, she continued.

The roebuck took the stick with the red cloth and suggested she follow him to the edge of the forest. Once they got there the girl gazed at him. 

-I can't leave you that, but I'll get you another tomorrow. 

- You shouldn't, answered embarrassed the roebuck.

- I'll come tomorrow! determined the girl. I just don't know if I can find you in the forest again.

- Listen to me, do not enter the forest, the forest yearlings are scared of you, looking around the roebuck continued, they don't like people, you are bad, you come with guns and hunt us. 

The girl smiled and moved her stick with the red ribbon in the deer's nose. 

- This is not a gun. Fine.. then you come to the meadow. Now it's late I have to go, but I'll see you tomorrow, okay?

The roebuck nodded his head and went back into the woods. On a branch a gray-headed woodpecker warned him:

- You shouldn't talk to her. 

- I think she was lost, replied the roebuck, you want her parents looking for her in the woods? 

The next day the girl came back with two ribbons, one red and one yellow, dancing in the wind on the hilly pasture. The roebuck saw her revolving in the forest breeze, but let her play. When the girl got tired she stretched lazily on the grass and then the roebuck came out of the growth and sat beside her.

- I thought you weren't coming, this is for you, it's a scarf and you can put it around your neck. 

- Thank you, I like it, never thought they come in more colors. 

- Yeah they do, if you want I can show you. Back home I have them in many more colors and you can pick the one you like most.

The roebuck was saddened.

- It's not a good idea, people would look funny at me. 

- Noo, look you can put the scarf on your neck and nobody will recognize you... come on.

The apprehensive roebuck followed the girl up to the outskirts of town. The first man walked past them, no reaction, the second was the same, and so on everyone passed the two ignoring them completely.

- See? what did I tell you, look I live over there. 

When they reached the courtyard, her mother came out and spoke to them.

-Anne, you're late for dinner, who's the boy?

The girl looked at the roebuck.

- This is ... Tom... a classmate. 

- Did you eat? Anne go help father set the table, come along Tom I'll set a extra plate.

- Let's eat and I'll show you the ribbons later. 

The two entered the house. The roebuck shook the father's hand and walked shyly into the living room, where the table was set. He sat down at the table and looked around. It was an old house made of oak from the old forest, and the walls were an exhibition of trophies. It was decorated with stuffed birds, heads of foxes, wild boar and mouflons, old rifles and pictures of fish caught in fishing lines. Some of the animals nailed to the walls were decorated with colorful ribbons. The roebuck looked at the girl in horror.

- Why did you bring me here?

The girl looked at the walls and then at the roebuck.

- I'm sorry, she said, but you knew you shouldn't come.

The roebuck threw the scarf from his neck. Anne's father took it off the ground calmly and spoke:

- You can eat if you want, like as a last meal, there's no hurry.

With black tears in his eyes the roebuck uttered his last words to the girl.

- I would have preferred you shoot me in the woods.

The roebuck got a spot on the wall and on his neck was hung "the red flame". As for the girl, she continues to wander through the woods with her hair in a red ribbon.

Art by Millzie
Read on youtube by Lumia
Versiunea în română: Ana in pădure

Read More »

Spre crugul cerului

— Obișnuiam să zbor când eram mic.
— În vise?
— În realitate. Mă puneam pe vârfuri, mai întâi ridicam un picior și apoi împingeam ușor cu celălalt în pământ până mă desprindeam în aer. Odată ajuns în aer, înotam ca o broască.
— Și erai singur când făceai chestiile astea?
— Nu, bineînțeles că nu, prietenul meu cel mai bun era cu mine. Nu știa el să înoate în aer, dar putea să sară.
— Păi și eu pot să sar.
— Băiatul ăsta putea să sară, fără probleme, peste copaci de 10-20 de metri și apoi cădea înapoi pe pământ ca un fulg. Am încercat să-l ajut să stea în aer ca mine, să înoate și el ca o broască. 
— Dar nu a învățat?
— Nu și îmi spunea că nu o să poată învăța vreodată, așa că am hotărât să ne jucăm acolo, aproape de sol, undeva deasupra copacilor. Făceam tumbe, speriam păsările, eram de groază. Într-o zi, țin minte ca alaltăieri, m-am hotărât să zbor sus, să văd dacă pot sa ajung la cer, părea foarte amuzant acolo sus de tot. Am încercat să mergem împreună, el sărind din copac în copac, căutându-i pe cei mai înalţi, și eu înotând încet spre nori. Când m-am îndepărtat prea tare, s-a urcat în vârful celui mai înalt plop și a sărit cu toată puterea spre mine. A ajuns până la mine, acolo sus de tot și mi-a spus: „Dacă o să te duci mai sus nu o să pot să vin cu tine”. Știam că îl las în urmă. M-am uitat o ultimă dată la el și i-am făcut cu mâna, în timp ce el fulguia ușor înapoi pe pământ.
— Ai plecat fără el?
— Da, era cel mai bun prieten al meu și l-am lăsat în spate. Mi-am zis că nu e important, că o să mă întorc într-o zi și o să-i povestesc cum a fost în nori și că poate până atunci o să învețe și el să zboare. Dar simțeam că trebuie să plec, chiar și singur.
— Și ai zburat așa ca o broască spre nori? Ce drăguț.
— Oac oac, ușor ușor, în sus spre nori, am trecut pe lângă vrăbii, pe lângă porumbei și chiar pe lângă pescărușii ce planaum, acolo sus, fără efort. Pescărușii ajung câteodată la nori, dar sunt doar vizitatori, pentru că se întorc pe pământ, eu nu aveam nevoie să mă întorc. Am urcat până când am dat de păsările măiestre. Păsările ce nu coboară niciodată din ceruri, ce trăiesc acolo. Ști că sunt păsări ce dorm în aer?
— În nori?
— Da, acolo în nori își fac cuibul. Au aripile foarte lungi, aproape transparente și capetele împodobite cu nestemate. Mă simțeam pierdut printre ele, până când una din ele s-a apropiat și mi-a vorbit.
— Stai un pic, ai vorbit cu o pasăre?
— Da, dar nu te gândi că era o găină, ca la noi, era o pasăre nobilă. Avea penele din jurul capului ca o coroană ce lucea cu toate culorile curcubeului. Mi-a spus că se bucură că mai vede și câte un om pe acolo. Mi-a povestit că nu prea se înțelege cu pescărușii, cică sunt cicălitori și că singurele păsări cu care poți să ai o conversație sunt corbii, dar ei nu urcă cu una cu două până acolo. Într-una din nopți, privind cerul înstelat, pasărea măiastră mi-a spus că vrea să plece mai departe, să zboare până la lună și la stele.  
— Și tu? Voiai să zbori până la lună?
— Da, de ce nu? Am pornit împreună, eu mai încet, dar pasărea măiastră mă aștepta. Am zburat 3 zile și 3 nopți. Un drum dintr-ăsta în sus e mult mai frumos decât o drumeție pe pământ. De sus, casele se văd cât un vârf de ac, orașele sunt niște furnicare, ogoarele sunt dreptunghiuri multicolore fără noimă, toate sunt mici și ireale. În a treia zi, pasărea măiastră a încercat și ea să zboare ca un broscoi, arăta foarte haios. Toate au fost bune și frumoase până când am ajuns la aerul rarefiat de sus de tot, eram în stratosferă. Împingeam tot mai tare și nu mai reușeam să mă înalț. S-a uitat înapoi la mine și a văzut că nu mai pot s-o urmez. Mi-a dat una din penele ei nestemate și mi-a zis „Nu o să ne mai vedem, dar ia asta, vreau să mă ți minte”.
— Te-a lăsat în urmă?
— Ironic, nu? M-am uitat la ea cum se îndepărtează, am privit-o cum a devenit o sclipire pe cer și apoi a dispărut. Am coborât la nori, dar nu mai era la fel. Un corb alergat de o furtună se refugiase acolo, el m-a văzut și m-a luat înapoi acasă. Am coborât cu el. Râdea croncănit la mine, cred că nu-i venea să creadă că găsise un om pierdut în nori. 
— Şi cu prietenul ce s-a întâmplat?
— Când l-am întâlnit din nou, nu a vrut să mai sară cu mine, iar după un timp a şi uitat că a fost o vreme când ne-am jucat în aer ca două păsări.
— Îmi pare rău că nu ai ajuns la stele. Ai mai zburat de atunci?
— Nu, astea sunt lucruri de copii, îți dai seama.  

 

Desen realizat de Anca - noctisart.com

English version: Course of the sky

Read More »

Course of the sky

- I used to fly when I was little.
- In your dreams ?
- In real life, I would rise up on my toes, lift one leg and then gently push the other into the ground until I come off in the air. Once in the air I swam like a frog.
- And were you alone while doing all this?
- No, of course not, my best friend was with me. He didn't know how to swim in the air, but he could jump.
- Well I can jump.
- How high can you jump? This lad could jump, without a hassle, over trees and then fall back to earth like a snowflake. I tried to help him hang in the air, like me, and teach him to swim like a frog.
- But he didn't learn.
- No, and he told me he never would, so we decided we would play near the ground somewhere, just above the trees. We would do somersaults, scare the birds, we were a menace. One day, I remember it like it was yesterday, I decided to fly up and see if I can get to the clouds, it seemed a very fun up there. We tried to go together, him leaping from ever higher trees while I slowly swam toward the clouds. When I became to distant he climbed atop the highest poplar and jumped with all his might towards me. He came up to me, up high, and told me "I can't get higher, you'll have to go on without me." I knew I was leaving him behind. I looked back one last time and saw him waving, while flaking toward the ground.
- So you left without him?
- He was my best friend and I let him down. I said it's not important and that I'll get back someday and we'll go together to the clouds, but I felt I had to leave, even alone.
- So little old you flew to the clouds? How cute.
- Ribit ribit  slowly towards the clouds, I passed sparrows, I passed pigeons and even passed the seagulls, hovering up there effortlessly. Seagulls reach the clouds, but are only visitors, because they have to go back and land, I didn't need to go back. I climbed until I found the majesty birds. Birds that never come down from heaven, who live and sleep there ... up in the air.
- In the clouds, you mean?
- Yes they nest there in the clouds. They have very long wings that are almost transparent and their heads are adorned with gems. I felt lost among them, until one approached and talked to me.
- Wait, you talked to a bird?
- It wasn't one of our chickens, it was a noble bird. Feathers around her head were like a crown that shone with all colors of the rainbow. She said she enjoyed seeing, a man there. She told me she didn't get along with the seagulls, supposedly they nag, and the only birds you can have a conversation with are ravens, but they rarely climb up there. One night, the majesty bird was looking at the starry sky and told me she wanted to leave, to fly to the moon and the stars.
- And you? Did you want to fly to the moon?
- Well why not ? We began the journey together, I was slower but the majesty bird waited for me. We flew for 3 days and 3 nights. A trip like this is more beautiful than hiking on earth. From above houses are pins, cities are ant swarms and fields are meaningless multicolored rectangles, everything is small and unreal. On the third day the majesty bird tried to swim like a frog, she looked hilarious. All was well and good until we got to the thin air, we were in the stratosphere. - I tried pushing harder but I just couldn't climb. She looked back at me and saw I couldn't follow. She gave me one of her feather gems and told me "I don't think we'll see each other again but  take this, I want you to remember me."
- She you left behind.
- Ironic isn't it? I looked at her as she flew away, watched until she became a twinkle in the sky and then she disappeared. I went down to the clouds but it wasn't the same. A raven chased by a storm got shelter there, he saw me and took me back home. I fell back to earth.
- What happened to the friend ?
- When I met him again, he didn't want to jump anymore, and after a while he forgot he ever did.
- I'm sorry you didn't make it to the stars.
- I'm just sorry I didn't take you with me.

Art by karenkodoku

Versiunea în română: Crugul Cerului

Read More »