Străinul de H. P. Lovecraft

- traducere K. Nether -

 

Nefericit este cel căruia amintirile copilăriei îi aduc doar frică și tristețe. Mizerabil este cel care privește înapoi la orele solitare petrecute în camere vaste și sumbre, cu pereți cafenii și rânduri înfiorătoare de cărți vechi, sau la orele de veghe temătoare din pădurile crepusculare, populate de copaci groteşti, uriași și încărcați de viță sălbatică, care agită în tăcere crengile lor încâlcite în văzduh. Asemenea soartă mi-au dăruit zeii - mie, tulburatul, dezamăgitul, celui sterp, celui frânt. Și totuși, mă simt ciudat de mulțumit și mă agăț disperat de acele amintiri simple, când mintea mea aproape putea să atingă locurile de dincolo.

Nu știu unde m-am născut, ştiu doar castelul infinit de vechi și infinit de înspăimântător, plin de pasaje întunecate, cu tavane înalte, unde ochiul putea găsi doar pânze de păianjen și umbre. Piatra în coridoarele prăbușite părea mereu în mod îngrozitor de umedă, și peste tot era un miros blestemat, ca și cum ar fi fost strânse într-un loc toate cadavrele generațiilor anterioare. Niciodată nu era lumină, așa că uneori aprindeam lumânări și le priveam cu atenție pentru alinare, iar afară nu exista soare, deoarece copacii înspăimântători creșteau înalt deasupra castelului. Un singur turn negru se înălța deasupra copacilor spre cerul exterior necunoscut, dar acesta era parțial distrus și nu putea fi urcat decât printr-o cățărare aproape imposibilă pe zidul vertical, piatră cu piatră.

Trebuie să fi trăit ani în acest loc, dar nu pot măsura timpul. Cineva trebuie să fi avut grijă de nevoile mele, dar nu îmi pot aminti nicio persoană în afară de mine, sau ceva viu în afară de tăcuții șoareci, lilieci și păianjeni.

Cred că cine m-a îngrijit trebuie să fi fost înfiorător de bătrân, deoarece prima mea concepție despre o persoană în viață a fost cea a cuiva care semăna în mod ironic cu mine, dar era distorsionat, uscat și în descompunere, ca și castelul. Pentru mine, oasele și scheletele care umpleau unele dintre criptele de piatră din fundații nu erau groteşti. Le asociam fantastic cu evenimente cotidiene și le consideram mai naturale decât imaginile colorate ale ființelor vii pe care le găseam în multe dintre cărțile pătate de mucegai. Din astfel de cărți am învățat tot ce știu. Niciun învățător nu m-a îndemnat sau îndrumat, și nu îmi amintesc să fi auzit vreun sunet uman în toți acei ani - nici măcar vocea mea, deoarece, deși citisem despre vorbire, nu mă gândisem niciodată să încerc să vorbesc cu voce tare. Aspectul meu a fost o problemă la care nici nu m-am gândit, deoarece nu existau oglinzi în castel, și mă consideram instinctiv asemănător tinerilor pe care îi vedeam desenaţi prin cărți. Mă simțeam tânăr pentru că îmi aminteam atât de puțin.

Afară, peste șanțul putrezit, sub copacii negri tăcuți, deseori mă întindeam și visam ore în șir la ceea ce citeam în cărți și îmi imaginam cu dorință pe mine însumi în mijlocul mulțimilor vesele din lumea însorită de dincolo de pădurile nesfârșite. Odată am încercat să evadez din pădure, dar pe măsură ce mă îndepărtam de castel, umbra devenea tot mai densă și aerul era tot mai încărcat de frică, astfel că am fugit înapoi speriat, să nu-mi pierd calea într-un labirint de tăcere învăluit în întuneric.

Așa că, prin crepuscule nesfârșite, am visat și am așteptat, deși nu știam ce așteptam. Apoi, în singurătatea umbroasă, dorința mea de lumină a devenit atât de frenetică încât nu am putut să mă odihnesc, și am întins mâinile rugătoare către singurul turn negru în paragină care se înălța deasupra pădurii spre cerul exterior necunoscut. Și, în cele din urmă, am hotărât să urc pe acel turn, chiar cu pericolul de a cădea, deoarece era mai bine să zăresc cerul riscând pieirea, decât să trăiesc fără a vedea vreodată ziua.

În penumbra umedă am urcat pe treptele de piatră uzate și învechite până am ajuns la nivelul unde se încheiau, și de acolo m-am agățat periculos pe mici puncte de sprijin care duceau în sus. Groaznic și teribil era acel cilindru de piatră mort, fără scări, negru, ruinat și părăsit, plin de lilieci speriați ale căror aripi nu făceau zgomot. Dar și mai groaznică și teribilă era încetineala progresului meu, pentru că, oricât de mult aș fi mers, întunericul de deasupra mea nu se subția deloc, iar o nouă răcoare ca de mucegai vechi, venerabil, mă copleșea. Am tresărit când m-am întrebat de ce nu ajungeam la lumină, și aș fi privit în jos dacă aș fi îndrăznit. Mi-am închipuit că noaptea m-a cuprins brusc și am căutat zadarnic cu o mână liberă o fereastră, pentru a putea privi afară și deasupra, să judec înălțimea pe care o atinsesem.

Într-o clipă, după o infinitate de urcușuri înspăimântătoare fără să văd prăpastia concavă și disperată, am simțit cum capul meu atinge ceva solid, și am știut că trebuie să fi ajuns la acoperiș, sau cel puțin pe un fel de podea. În întuneric, mi-am ridicat mâna liberă și am testat bariera, găsind-o de piatră și imobilă. Am urmat circumferință mortală a turnului, agățându-mă de orice putea oferi zidul alunecos, până când în cele din urmă mâna mea a găsit bariera care se lăsa, și m-am întors în sus, împingând placa sau ușa cu capul, folosind ambele mâini în urcușul meu înspăimântat. Nu se vedea nicio lumină deasupra, și pe măsură ce mâinile mele se ridicau, am știut că urcarea mea se încheiase deocamdată, deoarece placa era capacul unei deschizături care ducea la o suprafață de piatră plană cu un diametru mai mare decât turnul inferior, fără îndoială podeaua unei camere de observație înalte și spațioase. M-am târât cu grijă și am încercat să împiedic placa grea să cadă înapoi în locul ei, dar nu am reușit în tentativa mea. Întins epuizat pe podeaua de piatră, am auzit ecourile ciudate ale căderii ei, sperând să o pot ridica din nou când va fi nevoie.

Crezând că mă aflu acum la o înălțime enormă, mult deasupra ramurilor blestemate ale pădurii, m-am târât de pe podea și am pipăit căutând ferestrele, pentru a privi pentru prima dată cerul, luna și stelele despre care citisem. Dar am fost dezamăgit din toate punctele de vedere, pentru că tot ce am găsit erau rafturi imense de marmură, purtând cutii odios de mari și alungite. Cu cât reflectam mai mult, cu atât mă întrebam ce secrete vechi ar putea fi în această cameră înaltă, izolată de mii de ani de castelul de dedesubt. Apoi, fără să mă aștept, mâinile mele au dat de o ușă, o poartă de piatră, aspră, cu o cioplire ciudată. Am încercat-o și am constatat că era încuiată, dar cu o explozie supremă de putere am depășit toate obstacolele și am tras-o înăuntru. În timp ce făceam asta, am simțit un extaz nemaipomenit, deoarece, strălucind liniștită printr-un grilaj ornamental de fier, și coborând printr-un scurt pasaj de piatră cu trepte care urcau de la ușa recent descoperită, era luna plină, radiantă, pe care nu o mai văzusem niciodată în afară de visuri și viziuni vagi pe care nu îndrăzneam să le numesc amintiri.

Crezând că am atins vârful castelului, am început să merg câțiva pași dincolo de ușă, dar acoperirea bruscă a lunii de un nor m-a făcut să dau cu capul de ceva și am încetinit drumul în beznă. Era încă foarte întuneric când am ajuns la grilaj - pe care l-am încercat cu grijă și l-am găsit neîncuiat, dar pe care nu l-am deschis de frică, să nu cad de la înălțimea uluitoare la care ajunsesem. Apoi, luna a ieșit.

Cel mai demonic din toate șocurile este cel al neprevăzutului abisal și al grozăviilor fantastice. Nimic din experiențele mele de până atunci nu se putea compara cu teroarea a ceea ce am descoperit, cu minunile bizare pe care le implica peisajul din fața mea. Priveliștea în sine era la fel de simplă pe cât era de uluitoare, deoarece era pur și simplu aceasta: în locul unei perspective amețitoare a vârfurilor de copaci văzute de la o mare înălțime, se întindea în jurul meu, prin grilaj, nimic mai mult decât pământul solid, decorat cu plăci de marmură și coloane, umbrit de o biserică din piatră veche, a cărei clopotniță dărăpănată strălucea spectral în lumina lunii.

Pe jumătate inconștient, am deschis grilajul și am ieşit pe aleea de pietriș alb care se întindea în două direcţii. Mintea mea, amorțită și haotică cum era, ținea încă de dorința frenetică de a vedea lumina și nici măcar minunea fantastică ce se petrecuse nu putea să îmi oprească căutarea. Nu știam nici cine eram, nici ce eram, nici ce mi se putea întâmpla, deși, pe măsură ce am continuat să mă târăsc, am devenit conștient de o anume memorie latentă și înspăimântătoare care făcea ca progresul meu să nu fie cu totul întâmplător. Am trecut sub un arc din acea regiune de plăci și coloane și am rătăcit printr-o zonă deschisă, uneori urmând drumul vizibil, alteori părăsindu-l curios pentru a străbate pajiști unde doar ruinele sporadice mărturiseau prezența străveche a unui drum uitat. Odată am înotat peste un râu rapid, unde zidurile căzute acoperite de mușchi mărturiseau existența unui pod de mult dispărut.

Au trecut cel puțin două ore până când am ajuns la ceea ce părea să fie obiectivul meu, un castel bătrân împodobit cu iederă într-un parc dens împădurit, înnebunitor de familiar, dar plin de o ciudățenie nedumerită pentru mine. Am văzut că șanțul fusese umplut, iar unele dintre turnurile binecunoscute erau dărâmate, în timp ce noi construcții stârneau confuzie în ochii mei. Dar ceea ce am observat cu cel mai mare interes și bucurie au fost ferestrele deschise - strălucind splendid de lumină și răspândind un sunet de veselie aprinsă. Apropiindu-mă de una dintre ele, m-am uitat înăuntru și am văzut un grup de persoane îmbrăcate cu adevărat ciudat, se distrau, și vorbeau cristalin unii cu alții. Nu auzisem niciodată vorbire omenească până acum și puteam doar ghici ce se spunea. Unele fețe păreau că păstrează expresii care-mi evocau amintiri incredibil de îndepărtate, altele îmi erau complet străine.

Am intrat printr-una dintre ferestrele joase în camera luminată splendid, și în același timp am trecut de la un moment unic de speranță la convulsia neagră a disperării. Coșmarul a venit imediat, pentru că, în timp ce intram, a avut loc una dintre cele mai terifiante demonstrații pe care le-am întâlnit vreodată. Abia ce am trecut pragul când a căzut asupra întregii petreceri o teamă bruscă și neanunțată de o intensitate îngrozitoare, distorsionând fiecare față și stârnind cele mai oribile strigăte din aproape fiecare gâtlej. Fuga era generală, iar în zgomotul și panica creată câțiva au căzut în leșin și au fost trași de pe-acolo de tovarășii lor care fugeau nebunește. Mulți și-au acoperit ochii cu mâinile și s-au aruncat orbește și stângaci în cursa lor pentru a scăpa, răsturnând mobilierul și lipindu-se de pereți înainte de a ajunge la una dintre numeroasele uși.

Strigătele erau șocante și pe măsură ce stăteam în camera strălucitoare singur și amețit, ascultând ecourile lor, tremuram la gândul la ce s-ar putea ascunde lângă mine nevăzut. La o inspecție sumară, camera părea părăsită, dar când m-am apropiat de una dintre nişe am crezut că detectez o prezență - o sugestie de mișcare dincolo de o ușa aurie în formă de arcadă, care ducea la o altă cameră, asemănătoare cu prima. Pe măsură ce m-am apropiat de arcadă am început să percep mai clar prezența și apoi, cu primul și ultimul sunet pe care l-am scos vreodată - o uluire oribilă m-a revoltat aproape la fel de profund precum cauza lui nocivă - am văzut în întregime, vivid și înfiorător, monstruozitatea inimaginabilă, de nedescris și de nereprodus, care prin simpla sa apariție a transformat o petrecere veselă într-o turmă de fugari deliranți.

Nici măcar nu pot sugera cum arăta, pentru că era un amestec de tot ceea ce este necurat, straniu, nedorit, anormal și detestabil. Era umbra hidoasă a decăderii, a antichității și a descompunerii, o apariţie putredă și scurgândă a cărei dezvăluire nesănătoasă şi înfiorătoare pământul milostiv ar trebui întotdeauna să o ascundă. Dumnezeu știa că nu e din această lume - sau nu mai era din această lume - dar spre oroarea mea am văzut în contururile sale roase o versiune scormonitoare, abominabilă a formei umane și în hainele sale mucegăite și dezagregate o calitate de nedescris care m-a făcut să tremur și mai tare.

Eram aproape paralizat, dar nu suficient de mult pentru a nu face un efort slab spre fugă, o mișcare înapoi nu a reușit să rupă vrăja în care monstrul fără nume și fără glas mă ținea. Ochii mei fermecați de orbitele sticloase care se uitau scârbos la mine, refuzau să se închidă, deși erau milostiv estompați și arătau teribil de abject după primul șoc. Am încercat să-mi ridic mâna pentru a împiedica vederea, dar nervii îmi erau atât de încordaţi încât brațul meu nu a putut să răspundă pe deplin voinței mele. Cu toate acestea, încercarea a fost suficientă pentru a-mi perturba echilibrul, astfel încât a trebuit să fac câțiva pași înainte pentru a evita căderea. În timp ce făceam asta, am devenit brusc și dureros conștient de apropierea lucrului putred, ale cărui suflări goale și îngrozitoare mi s-a părut că le pot auzi pe jumătate. Aproape nebunit, am reușit totuși să întind o mână să resping apariția fetidă care apăsa atât de aproape, când, într-o secundă cataclismică a coșmarului cosmic și a accidentului infernal, degetele mele au atins labele putrezite ale monstrului de sub arcada aurie.

Nu am țipat, dar toate creaturile demonice ale întunericului care călăreau vântul nopții au țipat în locul meu, pentru că în aceeași secundă a căzut peste mine o avalanșă de amintiri. Am știut în acea clipă tot ceea ce fusesem, mi-am amintit ceea ce era dincolo de castelul înfricoșător și dincolo de copaci, și am recunoscut clădirea schimbată în care mă aflam acum, am recunoscut, cel mai teribil dintre toate, abominația neagră care mă privea râzând în față, în timp ce îmi retrăgeam degetele murdare de pe ale ei.

Dar în cosmos există atât alinare cât și amar, iar acea alinare este uitarea. În cea mai mare groază a acelei secunde am uitat ce mă înspăimântase, iar valul de memorii negre a dispărut într-un haos de imagini care se repetau. Într-un vis am fugit din clădirea aceea bântuită și blestemată, și am alergat rapid și tăcut în lumina lunii. Când m-am întors în cimitirul de marmură am coborât treptele și am găsit trapa de piatră înţepenită, dar nu mi-a părut rău, pentru că uram castelul antic și copacii.

Acum călătoresc alături de stafiile batjocoritoare și prietenoase pe vântul nopții, și mă joc ziua în catacombele lui Nephren-Ka în valea ascunsă și necunoscută a lui Hadoth de pe Nil. Știu că lumina nu este pentru mine, afară de cea a lunii peste mormintele de stâncă ale lui Neb, și nicio veselie afară de petrecerile fără nume ale lui Nitokris de sub Marea Piramidă; totuși, în sălbăticia și libertatea mea nouă, aproape că primesc cu bucurie amărăciunea înstrăinării.

Pentru că, deși uitarea m-a liniștit, știu că sunt un străin, un străin în acest secol și printre cei care încă sunt oameni. Am știut asta de când mi-am întins degetele spre abominația din rama aurită, de când mi-am întins degetele și am atins o suprafață rece și neiertătoare de sticlă lustruită.

© 2023. Această traducere este licențiată în mod deschis prin intermediul licenței CC BY 4.0 *

* Aceasta este traducerea poveștii clasice de horror gotic „The outsider” de H. P. Lovecraft. Textul original este în domeniul public. Eu vă ofer această traducere sub licență Creative Commons Attribution 4.0 - ceea ce înseamnă că o puteți folosi pentru orice tip de proiect (inclusiv comercial) în mod gratuit, trebuie doar să introduceți următoarea notă undeva în proiect (descriere, notă, credite etc): „Traducerea textului Străinul de H. P. Lovecraft a fost realizată de Klaus Nether și se găsește sub licență Creative Commons Attribution 4.0 pe site-ul: https://www.nethertales.com/2023/10/strainul.html”.

Nu trebuie să mă contactați pentru a folosi traducerea :) Succes.

Read More »

Dacă vine vara

Un puști cu buze albastre îi zâmbea prin viscol. Furtuna vuia incredibil prin pădure luptându-se cu copacii și puștiul ăsta apărut de nicăieri era în fața lui și îi arăta ceva. Vârfurile degetelor lui erau negre și lipicioase, iar cu două dintre ele arăta înapoi spre ceva. Bărbatul se întoarse să vadă, iar printr-o spărtură de vânt observă o colibă din piatră. Stătea acolo mică, pătrățoasă, cu o singură ferestruică și obloanele trase, înfruntând vremea de secole.
În lipsa unei poteci orice refugiu era imposibil de găsit, iar noaptea asta se transformase pentru drumeț într-o peripeție unde protagonistul devine un exemplu din care învață ceilalți. Drumețul însă nu intrase în panică, el își continuase meticulos căutările și în lipsa potecii. Mergea în față cu pași experimentați, când alții ar fi dat înapoi. Drumețul avea o misiune, iar vremea rea nu îl cârmuia înapoi spre siguranța potecii, dimpotrivă. El își căuta prietenii, pierduți pe munte, departe de poteci, în adâncul umbros al pădurii. Fusese la câțiva pași de cabană și o ratase, dar norocul fusese de partea lui.  
Puștiul stătea în mijlocul vijeliei cu un tricou rupt peste burtă tremurând din toate încheieturile. Drumețul îl apucă pe băiat de mână și îl târî în cabană. Băiatul izbucnii într-un plâns cu istericale încercând să se elibereze, însă nimic nu-l încetini pe drumeț, el îl trase pe băiat ușor și sigur înăuntru.
— Mihai? Erai în spatele nostru? Se auzi dinăuntru.
Drumețul își ridică privirea și chiar în fața lui stătea motivul aventurii sale. Cei doi prieteni ai săi, Iulian și Andreea, dați dispăruți, ședeau acum bine mersi privindu-l amuzați și ușor confuzi. Aveau privirea aia de „ce coincidență că te găsim aici”. Mihai îi privea nesigur, i se părea că vede un miraj. Existau miraje în zăpadă? Cabana fusese un noroc chior, dar să-i găsească pe ei înăuntru era de-a dreptul miraculos.
— L-am găsit pe ăsta mic afară, puneți o haină pe el.
La vederea copilului Andreea își dădu geaca jos și sări să-l ajute.
— De unde l-ai agățat? întrebă Iulian.
— Era afară, lângă cabană.
— Pe vremea asta?
— Da, uită-te și tu ce dezbrăcat e.
Mihai era vizibil obosit, răsuflând cu greu după fiecare replică.
— Eu unul mă bucur că am dat de refugiul ăsta, îți dai seama ce noapte am fi avut dacă nu-l găseam, se învioșă Iulian.
— Și unde ați fost? Vă caută lumea de două zile.
— Două zile? Hai că exagerezi, am luat-o un pic în față azi-dimineață. Am ajuns pe Viforița înaintea voastră, atâta tot.
— Și de întors, de ce nu v-ați mai întors?
— Am coborât pe cealaltă creastă, nu ne-o fi văzut nimeni.
— Bine bine, dar asta a fost acu două zile.
— Ce tot zici? Ne-am rătăcit un pic și am ajuns aici. Care e problema? Auzi tu două zile? Azi, omule, azi am fost pe vârf.
Mihai tresări de frig și se întoarse împrejur cu un presentiment ciudat. Cabana avea o singură cameră împărțită după întrebuințări, fiecărui perete îi era atribuit un scop. Peretele ce purta ușa de la intrare avea în dreapta o măsuță cu două tacâmuri și o strachină ce o anunța ca masă de bucătărie. La ea avea loc o singură persoană. În stânga uși era un cuier din lemn alb ce părea țintuit în podea de propriile lui rădăcini. Pe peretele din dreapta, cum intrai, stătea soba, iar lângă ea patul acoperit cu o cuvertură simplă de un gri spălăcit. Pe peretele opus sobei era o masă de lucru cu unelte de șlefuit și migălit în lemn. Masa purta urmele unor abuzuri fiind teșită și scobită de lovituri neîndemânatice. Micuța cabană avea doar două scaune fiecare păzindu-și locul în fața meselor.
Andreea puse o haină pe băiat și îl trase lângă ea, unde el amorți de tot.
— Ia zi, puiule, ce cauți aici?
Băiatul, în stare de șoc, rămase mut. Mihai se căută în rucsac după o lanternă.
— O pun afară, dacă mai vine cineva o să dea de noi.
Mihai ieși iar în vijelie cu lanterna scoasă și o coardă pregătită. Zăpada îi prindea picioarele ca într-o capcană. Înaltă de doar o palmă zăpada părea că i se lipește de picioare și îl trage înapoi făcându-l să se miște precaut. „Mi-ar plăcea să dau de un eschimos să-l întreb ce nume mai are și zăpada asta mocirloasă” gândi Mihai în timp ce se agăță de un copac. Prinse lanterna de o creangă la un cap. Vântul părea că o smucește în toate direcțiile așa că Mihai o petrecu și la celălalt cap în speranța că nu o să fie luată pe sus și aruncată în mijlocul pădurii. Vântul părea că se întețește cu fiecare secundă petrecută în lupta cu craca. Crivățul îl tăia pe față cu lame de gheață, statul afară începuse să doară. Își acoperi fața și porni înapoi, orbecăind spre cabană.
Deschise ușa și auzi o înjurătură din partea lui Iulian.
— Ce s-a întâmplat?
— Cineva se ține de glume, spuse Iulian sugându-și arătătorul și degetul mare. Încercam să fac focul și chibritul ăsta... uită-te și tu, mi-a ars în mână ca o artificie.
Iulian luă următorul băț și îl propti pe fâșia abrazivă, apoi îi dădu un bobârnac în sobă. Acesta se aprinse în aer și căzu peste câteva hârtii îngălbenite din sobă unde începu să ardă intempestiv. Iulian închise gura de fontă a sobei.
— Ce ți-am zis eu, glume proaste.
— Da, mai știu eu. E bine totuși că v-am găsit. Cum e băiatul?
— A adormit, îi răspunse Andreea.
— Data viitoare când plecați prin pădure lăsați vorbă să știe și alții, își controlă Mihai tonul încercând să nu-l deranjeze pe copil.
— Eu chiar nu văd care e problema.
— Inconștienți, murmură Mihai. S-au pierdut mulți pe muntele ăsta. Ar fi bine să fim mai precauți.
Andreea îl puse pe băiat lângă sobă și începu să-i frece mâinile și picioarele. Îi șterse degetele, dar ele rămaseră negre.
— Ce e? să nu fie..., lăsă Mihai întrebarea în aer amintindu-și de vântul tăios de afară.
— Nu cred, îi răspunse Andreea luând mâinile copilului și lipindu-și-le de propriul obraz. Sunt calde, zâmbi ea. Cred că sunt doar pătate.
— Fragi și mure pe vremea asta? se amuză Iulian.
Copilul era alb la față ca o fantomă și adormise cu gura deschisă. Între buzele vinete până și dinții băiatului păreau să aibă o tentă albăstruie.
— Am penicilină cu mine dacă are nevoie, Mihai se întoarse să caute în rucsac.
Andreea își trase mâna de pe fruntea băiatului și îi făcu semn că nu.
Iulian se zgâia afară pe ferăstruia cabanei.
— Uită-te și tu ce s-a luminat, trebuie să fie mai devreme decât credeam. Aveți un ceas?
Mihai își scoase telefonul, acesta clipi „baterie descărcată” și își dădu duhul. Andreea își încercă și ea telefonul.
— E mort.
— De la frig, dădu din umeri Iulian. Așa ne-a făcut și aparatul foto când am ajuns sus.
După câteva clipe de tăcere Andreea luă cele două scaune și le puse în continuarea patului încropind un loc de dormit pentru toți patru.
— Ar trebui să ne culcăm, spuse ea. Mâine la prima oră trebuie să-l ducem înapoi pe ăsta micu.
Tolăniți de-a latul patului cu picioarele întinse pe scaune, îmbrăcați din cap până în picioare, cei trei își închiseră ochii și se alăturară băiatului într-un somn fără vise.
*
Era întuneric și rece când se trezi Mihai. Focul părea să se fi stins de mult și poziția în care adormise îl strâmbase în neom. Își trosni oasele încercând să le rearanjeze. Una peste alta era bine odihnit. Luă un ibric atârnat într-un cui și ieși cât se poate de tăcut să adune vreascuri pentru foc. Îi lăsă pe ceilalți să doarmă.
— Psst neața, o mângâie ușor Iulian pe Andreea.
Cu părul vâlvoi Andreea se șterse la ochi și îi răspunse cu un căscat.
— Îl trezim și pe Dinte albastru? întrebă el.
Copilul dormea între ei cu un zâmbet pe gură. Pielea băiatului își recăpătase paloarea, dar dinții își păstrau o tentă albăstruie.
— Mai lasă-l. Andreea îi puse ușor mâna pe frunte. E bine. Trebuie doar să vedem cu ce îl îmbrăcăm când îl luăm de aici.
— Îi dau eu geaca și mă învelesc cu pătura asta. Nu oi murii până dăm iar de oameni.
Mihai intră înapoi în cabană cu un ibric plin de zăpadă într-o mână și un braț de crengi în cealaltă. Avea o grimasă ciudată pe față. Pe jumătate încruntat și pe cealaltă jumătate constipat, arăta caraghios de grav. Îi privi pe fiecare în parte căutându-i din cap până în picioare. Puse ibricul cu zăpadă lângă sobă și lăsă vreascurile jos scoțând din buzunar o bucată de fier ruginit.
— Se petrece ceva foarte ciudat aici, spuse el.
— Ce s-a întâmplat?
— Asta e lanterna mea.
— Cum să fie lanterna ta?
— Am legat-o de scorușul ăla de afară. E lanterna mea.
Iulian se apropie și privi lanterna ruginită bocnă ca pe un animal rănit.  
— Ești sigur?
— Am legat-o cu mâna mea.  
— Și a ruginit în halul ăsta peste noapte?
— Da, cât am dormit.
— Hai că asta e tare, ce chinezărie o mai fi și asta.
Iulian îi luă lanterna din mână.
— Asta nu e nici măcar partea cea mai ciudată. Cât am fost afară să adun lemnele astea ... am văzut soarele răsărind de două ori.
— Ce ai zis că ai văzut? Cum?
— Nu știu cum.
— Adică s-a răzgândit? Poate nu și-a luat tot ce-i trebuia cu el și s-a întors.
— Nu e de glumă, dacă așteptăm ... cred că o să se întâmple iar.
Iulian se așeză pe un scaun studiind lanterna, iar în spatele lui se înseră și apoi se întunecă de-a binelea, lăsându-i muți.
Andreea se apropie de Mihai și îl întrebă șoptit.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că a mai trecut o zi, spuse Mihai privind consternat afară.
— Cum adică a mai trecut o zi? Abia ne-am sculat, acum cât? Un sfert de oră? Și gata a mai trecut o zi? se rățoi Iulian la ei.
— Lanterna aia a stat afară săptămâni întregi, poate chiar luni de zile...
— Ce tâmpenie, spuse Iulian în timp ce se repezi pe ușă afară.
— Iuli, nu!
Atât reuși să spună Andreea și Iulian era deja afară. Cei doi îl priveau din pragul ușii.
— Nu e nimic, s-a înnorat atâta tot. Mihai tată ai prins o boală din aia cum îi zice ... „febra de cabană”, iar tu, dragă, ai luat-o de la el. Asta e o nebunie, din aia, care se ia. O zi în natură și gata v-ați pierdut amândoi mințile. Ce naiba vă uitați așa la mine? A început să-mi crească barba sau ceva? Hai, pe bune, nu e nimic.
Andreea i se alătură privind în jur. Nimic neobișnuit pe lângă cabană. Mihai privea cerul închegat de nori. Dintr-odată norii se dizolvară dezvăluind un cer negru.
— Uite Iulian, stele.
— Ce fac ...
— Se învârt în jurul stelei polare.
— Atât de repede? continuă Iulian cu gura căscată.
— Înăuntru! ordonă Andreea.
Cei trei intrară și Andreea plesni ușa, punându-și corpul greutate în fața oricărui pericol ce ar fi încercat să intre.
— Suntem bine aici? Ce se întâmplă afară?
— Nu știu, îi răspunse Mihai. Trebuie să mă gândesc...
Iulian băgă două degete în buzunar și își scoase cutia de chibrituri „Bean & Sons - Garantate să se aprindă chiar și după câteva săptămâni în condiții de umezeală”. Garanția era scrisă pe pachet mai mare decât numele firmei. Iulian scoase unul dintre chibriturile de drumeție și îl lipi de fâșia abrazivă.
— Timpul de afară e clar futut, dar dacă și timpul de aici e la fel de futut? și spunând asta dădu un bobârnac chibritului peste lemnele din sobă.
Lemnele se transformară instant în torțe ca apoi să înceapă să mocnească în jar. Mihai privi stupefiat cum focul topea lemnele în jar.
— Trebuie să-l trezim pe băiat și să plecăm. Acum!
— Puiule scoală, trebuie să mergem, se repezi Andreea.
Copilul fu luat pe sus și îmbrăcat. Mihai își luă rucsacul strângându-i cingătorile aproape de trup. Iulian își trase cuvertura peste umeri, iar Mihai i-o legă la mijloc. Copilul încercă să se opună în toată vâltoarea.
— Nu vreau afară, nu mai vreau afară, reuși să spună el speriat.
— Nu avem de ales puștiu, dacă nu plecăm acum s-ar putea să nu mai plecăm niciodată, îl repezi Iulian.
— Suntem gata? haide... nu mai... dă-l în mă-sa de foc, spuse Mihai.
Iulian aruncă o privire afară pe ferăstruia de deasupra mesei de lucru și se opri în loc. Înghiți în sec încercând să-și găsească cuvintele.
— Prea târziu, spuse el într-un final.
În fața cabanei, zăpada părea să iasă din pământ. Ea creștea inundând pădurea. Val după val, tot mai sus, până la genunchi, apoi până la șolduri, tot mai sus fără oprire. Cabana se scufunda într-o mare albă ce înspuma toți copacii val după val.
După câteva clipe de încordare Mihai își lăsă rucsacul de pe umeri și se dezumflă ca un balon. Iulian se așeză stupefiat pe scaun și privi spectacolul de afară.
— Nu mai plecăm? întrebă Andreea.
— Ne-ar îngropa de vi, îi răspunse privind în gol Mihai.
— Dacă ne grăbeam..., începu Andreea.
— Dacă ne grăbeam acum am fi fost înghețată pe băț, i-o tăie Iulian.
Mihai resetat la o stare anterioară evita să se mai uite afară. Verifică soba cu o mână dezvelită de mănușă și se hotărî să se dezbrace. Cotrobăi adânc în rucsac și scoase o conservă de carne și câteva plicuri de cafea instant. Luă ibricul cu zăpadă și îl privi uimit cum începu să bolborosească cu apă fiartă în câteva secunde. Turnă cafeaua în apă și contemplă soarta conservei. O desfăcu și avu grijă să o atingă de sobă doar o clipă. Le făcu semn celorlalți să se apropie. Cotrobăi și după o bucată de pâine, dar Andreea îl opri.
— Stai că avem noi ceva, și scoase din rucsacul ei patru biscuiți negri, afânați, groși cât un deget.
Mihai luă ceva ce părea a fi piftie de porc și o întinse pe fiecare biscuit în proporții egale. Andreea găsi câteva căni metalice lustruite în dulapul de sub masa de bucătărie și le șterse de praf.
— Îi pun și lui? întrebă ea înclinându-și capul spre băiat.
— Dă-i, merită după ziua asta.
Copilul căscă ochii la cafea și dădu din cap în semn că vrea și el. Iulian nu-și putea trage ochii de la spectacolul de afară, iar Andreea îi aduse un biscuite să-l mănânce la geam.
— Ce se întâmplă afară? întrebă ea.
— Ninge, punctă Iulian. Așa arată când ninge.
Își mâncară biscuiții domol, mestecând pe deplin fiecare mușcătură. Mâncarea asta era ultimul lucru normal de care se puteau bucura. Afară se lumină. Acum dansul dunelor de zăpadă era pe deplin vizibil.
— Săru-mâna pentru haleală, spuse Iulian, apoi privind-o pe Andreea continuă melancolic. Ți minte că ziceam că o să ne iubim până la adânci bătrâneți? Nu o să avem prea mult de așteptat.
Andreea își privi mâinile, își numără ridurile și cutele din piele, luă în seamă locurile pe unde îi ieșeau venele la suprafață. Chiar și cu toată paranoia, tot nu îi păreau îmbătrânite. Până la urmă cine se uită atât de atent la propriile mâini, poate erau schimbate, poate că nu. Nu și le simțea schimbate în vrun fel. „Unghiile, da, unghiile au rămas la fel. Nu ar fi trebuit să crească?”, gândi ea.
— Timpul pare să curgă mai repede pe lângă noi. Nu cred că îmbătrânim noi, e posibil să îmbătrânească toți ceilalți, concluzionă Mihai.
— Nu ai de unde să ști, până nu plecăm de aici ... Iulian lăsă fraza neterminată fără să aștepte vrun răspuns.
Se liniștiseră, primul impus de fugă trecuse. Cabana îi proteja, erau în siguranță. Stăteau tăcuți și gânditori rumegând problema evadării. Ascultau sunetele de afară încercând să priceapă ceva din ele. Priveau în jur căutând o explicație. Își agățau ochii de fiecare detaliu, examinau uneltele, scaunele, cuierul straniu. Căutau butonul ce ar fi oprit toată nebunia. Iulian începu să pipăie uneltele de cioplit, tije ascuțite de metal ce nu își dezvăluiau scopul unui profan.
După ce luase toată camera la puricat, acum Mihai îl studia pe băiat. Andreea se apropie de copil.
— Îmi spui și mie cum te cheamă?
Băiatul tăcu.
— Eu sunt Andreea, el e Mihai și la geam stă Iuli.
— Petru, șopti el.
— Ce nume serios ai Petru. De ce ești îmbrăcat așa subțire? încercă Mihai.
Cafeaua curmă un pic timiditatea copilului.
— Nu știu, se fâstâci el.
— Mai ți minte cum ai ajuns aici?
— Am venit... am venit cu părinții în excursie.
— Și ce s-a întâmplat cu ei?
— M-am pierdut de ei.
Copilul dorea să plângă, dar Mihai îl privea fără compătimire, nu era loc de plâns în discuția asta și el se abținu.
— I-am tot căutat, dar nu i-am găsit.
— Cât crezi că ar putea să meargă un copil prin munții ăștia? își reîntoarse atenția spre ei Iulian.
— Am mers mult de tot, îi reproșă copilul. Am obosit și am adormit pe niște crengi, dar nu era frig. Când m-am dat jos s-a rupt, iar copilul trase de tricou ca drept dovadă.
— Nu-i nimic, se coase. La cabană cum ai ajuns?
— Nu știu, s-a făcut dintr-odată frig, m-am speriat și am început să alerg... așa am găsit-o.
— Și atunci m-ai văzut pe mine? continuă Mihai.
— Aha.
Mihai zâmbi și îl mângâie pe copil.
— Bine, Petruț, am înțeles.
Mihai privi afară și apoi privi înapoi la băiat. O idee îi înmugurii în cap, o posibilă scăpare din încurcătură.
— Petre al nostru s-a pierdut în pădure când încă era cald.
— La cum e îmbrăcat, cred și eu.
— Și nu a stat prea mult afară, nu avea cum. Pentru el iarna a aterizat ieri sau alaltăieri. Vremea asta nu era prognozată nici când am plecat noi pe munte.
— Așa e la munte, dar naiba știe cum s-or învârti lucrurile în colțul ăsta de rai, dădu din umeri Iulian.
— Nu cred că lucrurile se învârt atât de diferit. Se mișcă mai repede, dar în rest totul e la fel. Stelele sunt pe cer, vremea se schimbă și anotimpurile curg. Nu ar trebui să ne grăbim. Dacă așteptăm liniștiți două trei zile o să plecăm de aici pe timp de vară.
— Timpul zboară, dar cel mai bine ar fi să nu ne grăbim, contemplă Andreea.
— Ironia sorții, dar are dreptate, încuviință Iulian. Iulian îşi termină cafeaua şi continuă voios. Așa scăpăm de aici.
*
— Poți să-ți imaginezi cum o să se uite ăștia la noi când o să ne întoarcem? Ne-a mâncat pământul câteva luni de zile, dar suntem bine. Și copilul? Păi am găsit un copil în pădure.
Petru se bosumflă într-un colț, avea privirea unui copil care făcuse o boacănă și-și aștepta părinți să vină să-l ia acasă. Andreea îl întoarse spre ea.
— Nu e vina ta, Petruț, sunt sigură că părinții tăi o să fie fericiți să te vadă indiferent când ne întoarcem.
Petru nu părea foarte convins.
— Crezi că lumea știe de locul ăsta? Continuă Iulian.
Mihai învârti un deget în aer.
— Cineva a știut, îi răspunse el. Cineva a construit cabana asta și nu au fost extratereștri.
— Poate e un refugiu, interveni Andreea.
— Un refugiu pentru rătăciți ca noi?
— Poate pentru oamenii locului. Cineva a stat și a trăit pe aici. Uite-te la masa ai de bucătărie, uită-te la masa aia de lucru.
— S-au ascuns aici, completă Mihai.
— De cine să se ascundă? întrebă Iulian.
— Știu și eu, de problemele lor. Cât de vechi sunt lucrurile astea? Poate invadau rușii sau francezii sau nemții.
— Sau tătarii, continuă Iulian.
Cei trei zâmbiră.
— Ce nu înțeleg eu este, cum ar putea cineva trăi aici? întrebă Iulian.
— E simplu, plantezi roșii azi și le culegi mâine, explică Andreea.
— Și când pleci să iei ulei de la magazin te trezești că ăia au mașini zburătoare, completă Iulian.
— Poate ar fi mai bine să ne ținem gura. Să lăsăm locul ăsta ascuns.
— Ți-e frică că se întorc tătarii? îl luă peste picior Iulian.
— Nu, mă gândeam că poate ar fi mai bine să ținem locul ăsta doar pentru noi.
Iulian dădu un bobârnac unui alambic şi ascultă țiuitul straniu pe care acesta îl produse.
— Oricum nu ne-ar crede nimeni.
— Și acum? Ce facem? întrebă Andreea.
— Acum așteptăm să vedem dacă vine vara.

Fotografie de Polina Barinova @LOOP12098
English version: If summer comes

Read More »

If summer comes

A boy with blue lips was smiling at him through the blizzard. The storm roared through the woods, fighting with the trees, and this kid showed up out of nowhere and was in front of him pointing at something. The tips of his fingers were black and sticky, and with two of them, he was guiding him back. The man turned to look, and through a break in the wind, he noticed a stone hut. It sat there small, square, with a single window and drawn shutters, facing the weather for centuries.

In the absence of a path, any refuge was impossible to find, and tonight the hike had turned into an adventure where the protagonist becomes an example from which others can learn. However, the traveler did not panic, he meticulously continued his search even in the absence of a footpath. Where others would have turned around, he was walking forward with experienced steps. The traveler was on a mission, and the bad weather did not steer him back to the safety of the path, on the contrary. He was looking for his friends, lost in the mountains, far from any track, in the dark depths of the forest. He had been a few steps from the cabin and had missed it, but luck had been on his side.

The kid was sitting in the middle of the storm with a torn T-shirt over his stomach, shaking from every joint. The traveler grabbed the boy's hand and dragged him into the cabin. The boy burst into tears trying to free himself, but nothing slowed the traveler, he pulled the boy firmly and safely inside.

"Michael? Is that you? Were you behind us?" he heard this from inside.

The traveler looked up and right in front of his eyes was the reason for this whole adventure. His two friends, Julian and Andrea, who had disappeared, were now well and good, looking at him amused and slightly puzzled. They had that look of  "what a coincidence to find you here". Michael looked at them uncertainly, they seemed to him like a mirage. Was there such a thing as a snow mirage? The cabin had been a fortune, but to discover them inside was truly miraculous.

"I found the little one outside, put a coat on him."

At the sight of the child, Andrea took off her jacket and jumped to help.

"Where did you find him?" Julian asked.

"He was outside by the cabin."

"In this weather?"

"Yea, just look at the way he's dressed."

Michael was visibly tired, breathing heavily after each reply.

"I'm glad we came across this shelter, can you imagine trying to pass the night in this weather," Julian mused contentedly.

"And where exactly have you two been? We've been looking for you for the past two days."

"Two days? Come on, you're exaggerating, we got a little ahead of you guys this morning. We climbed the Furor before you did, that's all."

"And why didn't you come back?"

"We went down the other ridge, maybe no one saw us."

"But that was two days ago."

"What are you even trying to say? We got a little lost and ended up here. What's the problem? Why do you keep saying two days? Today man, we reached the peak today."

A chill passed through Michael and he turned around with a strange presentiment. The cabin had a single room divided according to use, each wall was assigned a purpose. The wall that carried the front door had on the right a small table with cutlery for two and a bowl that announced it as a kitchen table. There was room for one person to sit. To the left of the door was a wooden hanger, made from a single white tree, that seemed rooted to the floor. On the right wall, as you entered, sat the stove, and next to it the bed was covered with a simple blanket of faded gray. On the wall opposite the stove was a workbench with grinding and carving tools for wood. The table bore the marks of abuse, being chamfered and hollowed out by clumsy blows. The little cabin had only two chairs, each guarding its place in front of the tables.

Andrea put her coat on the boy and pulled him next to her, where he was completely numb.

"Honey, what were you doing all the way up here?"

The boy, in shock, remained silent. Michael was looking in his backpack for a flashlight.

"I'll hang it outside, if anyone else comes looking, they will find us."

Michael went out in the storm again with his flashlight and a cord ready. The snow caught his feet like a trap. At only 4 inches, the snow seemed to cling to his legs and pull him back, making him move cautiously. "I would like to find an Eskimo and ask him what the hell they call this swampy snow," Michael thought as he clung to a tree. He secured the flashlight on a branch at one end. The wind seemed to be pulling on it in all directions, so Michael roped it tight on the other end, hoping it wouldn't be picked up and thrown in the middle of the forest. The wind seemed to intensify with every second spent fighting the branch. The howling wind was cutting his face with blades of ice, just sitting outside began to hurt. He covered his face and walked back blindly to the cabin.

He opened the door and heard Julian cursing.

"What happened?"

"Someone's pranking me," Julian said, sucking on his forefinger and thumb. "I was trying to light a fire and this match ... look, it went off in my hand like a firecracker.

Julian took the next match and propped it on the abrasive strip, then flung it with a flick into the stove. It ignited in the air and fell over a few yellowed papers where it began to burn tempestuously. Julian closed the stove's cast iron mouth.

"What did I tell you, someone's idea for a joke."

"You are the one to talk. At least I found you. How's the boy?"

"He fell asleep," Andrea replied.

"The next time you two wander into the woods, let someone else know, ok?" Michael controlled his tone, trying not to disturb the child.

"I really don't see what the problem is."

"Reckless," Michael murmured, "People get lost on this mountain all the time. We'd better be more careful."

Andrea put the boy by the stove and began rubbing his hands and feet. She wiped his fingers, but they remained black.

"What is that? that can't be ...", but Michael stopped, remembering the sharp wind outside.

"I don't think so," Andrea replied, taking the child's hands and pressing them to her own cheek. "They're warm", she smiled. "I think they're just stained."

"Strawberries and blackberries in this weather?" Julian mused.

The child was white as a ghost and had fallen asleep with his mouth open. Between the eggplant-shaded lips, even the boy's teeth seemed to have a bluish tinge.

"I have penicillin with me if he needs it", Michael turned to search in his backpack.

Andrea pulled her hand from the boy's forehead and motioned a "no".

Julian was staring out of the cabin through the small window.

"It's clearing up outside, it must be earlier than I thought. Do you have a watch?"

Michael took out his phone, it blinked "low battery" and turned black. Andrea tried her phone.

"It's dead."

"It's the cold," Julian shrugged. "That happened to the camera, while we were up there."

After a few moments of silence, Andrea took the two chairs and placed them next to the bed, fashioning a place for all four of them to sleep.

"We should try to rest," she said. "We have to get the little one back home tomorrow morning."

Lying on the side of the bed with their legs outstretched on the chairs, dressed from head to toe, the three closed their eyes and joined the boy in a dreamless sleep.

***

It was dark and cold when Michael woke up. The fire seemed to have been extinguished for a long time, and the position in which he slept had turned him crooked. He cracked his bones trying to rearrange himself proper. All in all, he was well-rested. He took a kettle hanging from a nail and went out as quietly as possible to gather firewood. He let the others sleep.

"Psst morning", Julian gently stroked Andrea.

With her tousled hair, Andrea wiped her eyes and answered with a yawn.

"Should we wake up Blue Tooth?" he asked.

The child slept between them with a smile on his face. The boy's skin had regained its pallor, but his teeth retained a bluish tinge.

"Give him some time". Andrea put her hand lightly on his forehead. "It's fine. We just have to figure out what to put on him when we get out of here."

"I'll give him my jacket and wrap myself with the blanket. I'll be fine until we get back to civilization," Julian assured her.

Michael entered the cabin with a kettle full of snow in one hand and a load of branches in the other. He had a strange grimace on his face, half frowning, half constipated, he looked ridiculously serious. Michael scanned them from head to toe. He set the kettle and the wood next to the stove and took a piece of rusty iron out of his pocket.

"There is something very strange going on here," he said.

"What?"

"This is my flashlight."

"How can that be your flashlight?

"I tied it to that mountain-ash just outside. It IS my flashlight."

Julian approached and gingerly inspected the rusty flashlight.

"Are you sure?"

"I tied it with my own hand."

"And it rusted, just like that, overnight?"

"Yes, while we slept."

"That's just great, what type of Chinese crap is this?"

Julian took the flashlight from his hand.

"That's not even the weirdest part. While I was out gathering wood ... I saw the sunrise twice.

"You saw what? How?"

"I don't know how."

"You mean the sun changed its mind? Maybe it forgot something and went back to get it."

"It's not a joke, if we wait ... I think it will happen again."

Julian sat down on a chair studying the flashlight. At his back, the day turned to twilight, and then tonight. Andrea approached Michael and asked him in a whisper.

"What does this mean?"

"It means another day has passed," Michael said looking outside unnerved.

"What do you mean another day has passed? We just got up. How long now? Fifteen minutes? and it's already the next day?" Julian mocked them.

"That flashlight has been outside for weeks, maybe even months ..."

"That's nonsense," Julian said as he hurried out the door.

"Jules noo", that's all Andrea managed to say, but Julian was already out.

The two looked at him from the doorway.

"It's nothing, it's just cloudy. Michael buddy, I think you got that disease, what's it called ... "cabin fever". And you, dear, you got it from him. It's that type of crazy you can catch. Just one day in the wilderness and you've both lost your minds. What the hell are you looking at me like that for? Did my beard start to grow or something? Come on, really, it's nothing.

Andrea joined him looking around. There was nothing unusual around the cabin. Michael was looking at the cloudy sky. Suddenly the clouds dissolved, revealing the black heavens.

"Look, Julian, stars."

"What are they doing ..."

"Revolving around the Northern Star."

"They can't be moving that fast" Julian continued aghast.

"Inside!" Andrea ordered.

The three of them entered and Andrea slammed the door, putting her body in front of the entrance.

"Are we ok in here? What's going on outside?"

"I don't know," Michael replied. "I need time to think. Let me think ..."

Julian put two fingers in his pocket and took out a matchbox "Bean & Sons - Guaranteed to light up even after weeks in humid conditions". The guarantee was written, on the package, larger than the company name. Julian took out one of the camping matches and pressed it to the abrasive strip.

"Time outside is clearly fucked up, let's see if it's equally fucked up inside, and saying this he struck the match over the wood in the stove.

The wood instantly turned into torches and then began to glow like embers. Michael looked bewildered at the speed and violence of the fire.

"We need to wake the kid and leave. Now!"

"Boy, we have to go," Andrea snapped.

Andrea picked up the boy and dressed him. Michael took his backpack, tightening the belts close to his body. Julian pulled the blanket over his shoulders, while Michael tied it around his waist. The child tried to resist but to no avail.

"I don't want to go out, I don't want to go out anymore," he managed to say.

"We don't have a choice kid, if we don't leave now, we may never leave," Julian insisted.

"Are we ready? Come on ... don't ... leave the damn fire," Michael said.

Julian glanced out through the small window above the working desk and stopped. He swallowed hard trying to find his words.

"Too late," he said at last.

In front of the cabin, the snow seemed to come out of the ground. It grew flooding the forest. Wave after wave, higher and higher, up to the knees, then up to the hips, higher and higher without stopping. The cabin sank into a white sea that frothed all the trees wave after wave.

After a few tense moments, Michael dropped his backpack from his shoulders and deflated. Julian fell into a chair and sat in amazement watching the show outside.

"Aren't we going to leave?" Andrea asked.

"It would bury us alive" replied Michael, staring blankly.

"If we had been faster..." Andrea began.

"If we had been faster, we would have ended up as Popsicles", Julian cut her off.

Michael reset to a previous state avoided looking outside. He checked the stove with his unmittened hand and decided to undress. He rummaged deep in his backpack and pulled out a can of meat and a few single-serving instant coffee packets. He picked up the kettle with snow and watched in amazement as it began to bubble with boiling water in a matter of seconds. He poured the coffee into the water and contemplated the fate of the can. He unwrapped the branded paper and made sure it touched the stove for just a moment. After that, he motioned for the others to approach. Michael was searching for a piece of bread when Andrea stopped him.

"Wait, we might have something", she took out four black biscuits as thick as a finger from her backpack.

Michael took something resembling cooked meat and spread it on each biscuit in equal proportions. Andrea found some polished metal cups in the cupboard under the kitchen table and dusted them off.

"Should I give him some?" She asked, tilting her head toward the boy.

"Yeah, he deserves some too."

The child gaped at the coffee and nodded. Julian couldn't take his eyes off the snow. Andrea brought him a biscuit to eat at the window.

"What's going on outside?" she asked.

"It's snowing," Julian said. "That's what it looks like when it snows."

They ate their biscuits softly, letting each bite last as long as possible. Their food was the only normal thing around them. Morning came once again outside and now the dance of the snow dunes was fully visible.

"Thanks for the grub", Julian said, then, looking at Andrea, he continued. "Remember when we said we would get old and fat together? One of those things might come sooner than you think."

Andrea looked at her hands, counted the cuts and wrinkles in her skin, and considered the places where her veins came to the surface. Even with all the paranoia, they still looked fine. But who really looks that closely at their own hands, maybe they were changed, maybe not. They didn't feel any different. "The nails, yes ... shouldn't they have grown?", she thought.

"Time seems to pass us by. I don't think we're aging, but possibly everyone else is", Michael supposed.

"You have no way of knowing until we get out of here ..." Julian reckoned without waiting for an answer.

They calmed down, the first instinct to flee had passed. The cabin was protecting them, they were safe inside. They were silent, thoughtful, and pondered the issue of escape. Sitting still, they listened to the sounds from outside trying to understand them. They looked around for an explanation and hung their eyes on every detail, the tools, the chairs, the stove, the strange coat hanger. They were looking for a button that would stop all of this. Julian began to feel the carving tools, sharp metal rods that did not reveal their purpose to a layman.

After investigating the whole room, Michael was now studying the boy. Andrea approached the child.

"Can you tell me your name?"

The boy was silent.

"I'm Andrea, he's Michael and that's Jules by the window."

"Peter", he whispered.

"What a serious name you have Peter. Can you tell me why you're dressed like that?" Michael tried.

The coffee helped the child's shyness, he was eager to talk.

"I don't know," he snapped.

"Do you remember how you got here?"

"I came ... I came with my parents on a trip."

"What happened to them?"

"I got lost... I don't know."

Peter wanted to start crying, but Michael looked at him unemotionally, there was no place for crying in this discussion, so he refrained.

"I kept looking for them, but I didn't find them, I lost them ..."

"He couldn't have gone that far on these slopes." Julian turned his attention back towards them.

"I walked for a long time," the child reproached him. "I got tired, I fell asleep, but it wasn't cold. When I got up, it got ripped," and the child pulled on his T-shirt as proof.

"It's okay, we can patch that up. How did you get to the cabin?"

"It got cold, I was frightened, I was running ... and then I found it."

"That's when you saw me?" Michael continued.

"Aha".

Michael smiled and patted the child.

"Okay Peter, I understand".

Michael looked outside and then looked back at the boy. An idea sprouted in his head, a possible exit.

"Pete here got lost in the woods when it was still warm."

"I would think so, the way he's dressed."

"And he didn't stay out for too long, he couldn't have. For him, winter landed just yesterday. This weather wasn't even in the forecast when we went climbing this damn mountain."

"That's usual mountain weather for ya, but who knows how things work in this little corner of heaven," Julian shrugged.

"I don't think things work that differently. Things move faster, yes, but otherwise everything is the same. The stars are in the sky, the weather is changing and the seasons are flowing. We shouldn't hurry, if we wait quietly for two or three days, we will leave this place in the summer.

"Time flies and the best thing to do is not to hurry", contemplated Andrea.

"Oh the irony, but I think he's right," Julian agreed finishing his coffee and continued cheerfully, "that's our way out".

***

"Can you imagine the look on their faces when we get back? What are we going to tell them? Oh, the ground ate us up for a few months, but we're fine. And the boy? Well, we found a boy in the woods", Julian was amusing himself.

Peter was sitting in a corner, looking morose and wanting his parents to come and pick him up. Andrea turned him toward her.

"It's not your fault Peter, I'm sure your parents will be very happy to see you no matter when we come back."

Peter didn't seem very convinced.

"Do you think people know about this place?" Julian continued.

Michael spun a finger in the air.

"Someone knew," he replied, "Someone built this cabin, and it wasn't aliens."

"Maybe it's a refuge," Andrea said.

"A refuge for strays like us?"

"Maybe for the locals. Someone spent a lot of time here. I think someone lived here. Look at the kitchen, look at that workbench."

"Maybe they hid here," Michael added.

"Hid from what?" Julian asked.

"I don't know, their problems. How old are these things? Maybe the russians were invading, or the french, or the germans.

"What about the Mongols" Julian continued, as the three of them smiled, "I can't quite figure out, how can anyone live here?" 

"It's simple, you plant your tomatoes today and pick them tomorrow," explained Andrea.

"And when you finally go pick up some vegetable oil from the store, you'll find people driving flying cars," Julian added.

"We shouldn't tell anybody, we should leave this place hidden."

"You think the mongols will be making a comeback?" Julian was pulling his leg now.

"No, not that, I was thinking maybe we keep this place for ourselves."

Julian flicked a copper still and listened to the strange high-pitched ringing it produced.

"Nobody would believe us anyway."

"And now? What are we going to do now?" Andrea asked.

"Now we wait and see if summer comes." 

Photo by Polina Barinova @LOOP12098
Versiunea în română: Daca vine vara

Read More »

Trenul prieteniei

„Ai crede că viața poate fi mai frumoasă, dar te-ai înșela” 

Stau în picioare în trenul ce mă duce acasă. Nu mă înțelege greșit, am loc, am bilet cu loc și, deci, am loc. Dar este un loc de rahat, este un loc plin de rahat. Vreau să spu n că este un mare rahat pe scaunul meu și se întinde frumușel pe spătar. Pare să fie de gâscă, de pasăre oricum. E alb și cu ceva galben verzui, o pleașcă mare. E memorabil.
Sunt oameni care îşi dau seama după gust dacă ai pus ou de gâscă sau de găină în mâncare, sunt curios dacă aşa o fi şi cu rahatul ăsta. Aș putea să-l păcălesc pe colegu' de scaun să-l guste, are o meclă de om care a mâncat mult rahat la viața lui, ce mai contează o degustare de pe spătarul meu.
Eh, să nu mă pierd cu firea, indiferent ce creatură s-a uşurat pe scaunul meu, va trebui să stau în picioare. Așa că stau pe culoarul de lângă scaune și apăs cu spatele geamul de afară.
Las cu greu să treacă gagicuțele durdulii pe lângă mine. Nu intenţionat, locul este strâmt, prea strâmt să nu-ți freci fundul sau alte părţi moi de pasagerii aliniaţi în picioare lângă geam. E un adevărat tren al prieteniei.  Măcar ai de ales, poţi să treci cu faţa sau cu spatele. Sunt în București-Chișinău, proclamat „Trenul Prieteniei”, probabil fix din acest motiv.
E un tren lung format din vagoane verde închis cu dungă albă și completat la sfârșit de câteva vagonete grena. Cele verzi sunt cele moldovene, dar sunt rusești după litere, iar cele grena sunt românești după rugină.
Controlorii sunt urâți și grași pe ambele părţi ale Prutului. Bântuie ca niște stafii în căutare de bilete și șpagă. Îmi place de ei, par genul de oameni care ți-ar fura portofelul și la următoarea stație și-ar lua o bere din gologanii tăi. Sunt simpatici, îi văd torpilaţi chiar de la plecare. Trebuie să fie minunat să ai un loc de muncă în mișcare, ca un pasager profesionist, fără responsabilități, să mergi din vagon în vagon ca pe un vas pe mare. 
Trenul este intangibil atât timp cât se mișcă, zăpada, oamenii, animalele, mașinile, toate sunt pulverizate dacă nu se dau din față.
Dacă stau bine să mă gândesc, nici mecanicul nu are cine știe ce responsabilități, dacă te vede pe șine e deja prea târziu. Ce adrenalină trebuie să fie când spulberi câte o mașină de pe calea ferată. Salariu mic, desigur, însă zilele alea când pleznești câte un microbuz trebuie să merite. Parcă îl şi văd cum îşi deschide ferestruica și îi înjură pe oamenii care sar în stânga și în dreapta: „Firea-ți ai dracu de navetiști, data viitoare să luați trenul!”. Zi și tu, unde mai ai ocazia să-ți spulberi competiția la propriu, cu urale de bucurie și aprobări venind din spate: „Da domn'e, așa merită, cine i-a pus să stea pe șine?”.

Trenul merge agale spre frații noștri moldoveni sau verii noștri moldoveni sau unchii noștri, rakeții moldoveni. Nu am nimic cu vecinii noștri, bețivanii moldoveni și nici moldovencele nu sunt de aruncat. Deci spre ei, spre moldovenii noștri.
Și moldovencele astea îmi privesc scaunul cu jind, fiind singurul scaun gol din tot trenul ăsta minunat. Una din ele se hotărăşte că nu ar fi chiar atât de rău să stai cu un rahat la spate sau poate e convinsă că poate sta pe vârful bucilor câteva sute de kilometri atentă la un exercițiu de postură. Vine la mine și mă întreabă timid, apăsat, confidențial, nu cumva să audă și ceilalți, dacă e liber. Zâmbesc, dau din cap de sus în jos și îi răspund că „nu”. Nu știu unde auzisem asta, că rușii dau din cap așa pentru „nu”, dar m-am înșelat, pentru că fata asta confuză s-a așezat pe scaun într-o poziţie „țeapăn de spate”. Vreau să-mi păstrez locul, să-i repet că e ocupat, dar asta ar însemna că și eu sunt un găozar și nimeni nu vrea să recunoască asta.

Mă împac cu gândul și mă apuc să mă uit mai bine la colegii de scaun pe care îi acompaniez acum în picioare. Mâini dure, mâini muncite, arse de soare stau lângă mine.
Un bătrânel, stă îngrămădit cu alți doi, stau trei pe două locuri. E cu șapca alene într-o parte, ai zice că e marinar, dacă nu am fi atât de departe de mare. Bătrânul e suplu și pare mai dur decât mojicii tineri de lângă el. El are ochii de un albastru spălăcit și e lipit de scaun. Îmi pare că l-a ținut spatele doar până la scaun, că odată așezat, acolo a înțepenit, în pielea moale, falsă și presupun eu fără rahat de gâscă pe spate. Asta e doar o supoziție, pentru că nu le-am văzut scaunele, erau așezați când am apărut eu.
Zic așa, cineva a pus o gâscă deasupra, pe grătarul cu bagaje și așa a apărut bucuria pe scaunul meu. Poate chiar de dimineaţă, când a venit de la Chişinău, pentru că acum nu e nicio urmă de gâscă.  Mai mult ca sigur gâscă, dar nu insist.
Un fir de lumină pătrunde printre perdele și-i cade pe ochi tânărului muncitor de la geam, trezindu-l. Moșu își scoate șapca, lăsând la iveală o chelie deasă, și i-o pune pe față tânărului pironit de schija de lumină.
—  E bine?
—  Mersi bre. 
Bătrânul usucă o sticlă de un litru de bere și o aruncă în papornița dintre picioare ca un lucru bine făcut. Apoi, că tot e cu mâna în paporniță scoate de acolo, tainic, o sticluță de tărie colorată, își spală gura cu ea și o dă mai departe.
Primul de lângă el, un băiat cu blugii rupți în genunchi ia o gură de încep să-i sticlească ochii. Își freacă fața cu mâinile și zâmbește ştirb bătrânului. Moşu', hâtru, îi face semn să o dea mai departe.
În dreapta lor, lângă geam, într-un hanorac pe jumătate desfăcut, fără tricou, stă tânărul ce încerca să moțăie. Nebărbieritul o pune la gură ca un nesătul și se trezește pe loc, sărind în sus pe tălpi.
Rachiul îi gâdilă pe limbă și încep să vorbească. Sunt muncitori în construcții, izolează blocuri comuniste în timpul săptămânii, iar în weekend se întorc acasă. Capitala îi cheamă pe bani frumoși și aşa ajung bărbații ăștia să-şi rupă spinarea pe schele.
În fața lor, lângă scaunul care mi-ar fi revenit mie, stă al patrulea schelar. E transpirat cu părul lipit pe frunte. Nu am mai văzut un om cu atâția mușchi să aibă o privire mai rușinoasă. E mai în formă decât toţi ceilalți, are umerii largi și un nas rupt spre dreapta. Nasul îl urâţește și îi dă o răsuflare sâsâită. Își linge buza de sus când vorbește, dar preferă să tacă. Pasatul rachiului îl sare pe băiat. O fi minor.
Moşu mai ia un gât și bagă sticla, pe jumătate goală, înapoi în paporniță.
Se vede că bătrânul fusese chipeș în tinerețe, dar din ce povestea asta nu l-a ajutat cu nimic. Își luase o nevastă frumoasă care se făcea că muncește doar când venea el acasă și restul timpului era curvă în sat.
Tinerii stau cu gura până la urechi în timp ce moșu' le înflorește povești de curvăsărie. Îi învaţă şi pe ei să se ferească de femeia frumoasă.

Trenul e plin ochi, iar schelarii de lângă mine sunt o mare distracţie, dar mai sunt şi alte distracţii. Mai sunt pipingele Merlin Monroe cu părul în vânt și cu ochelari de soare pe nas. Mai sunt brunețele cochețele scurse în scaun, ce își aduc aminte, din când în când, că nu e frumos ca o domnișoară să stea crăcănici lângă o mână de șantieriști. Mai sunt tipi cu cercei în ureche și un dubios cu un cui în sprânceană.
O tipă cu ochelari de soare îmi trage o privire lungă de tot, cred că am admirat-o prea intens sau poate vrea să mă mustre că stau în drumul moldovencelor astea care se fâțâie pe hol. Își dă ochelarii jos și se uită la mine, are cearcăne adânci după ochelari. Îi zic, așa șoptit, ca o rugăciune „Nu iubi, te rog, pune ochelarii la loc, arăți mai cool cu ei”. 
Şi, în mod incredibil... mă ascultă... sau mi-o fi citit pe buze, naiba știe. Acu se joacă plictisită cu picioarele pe sub scaun. Ar trebui să mă duc să o bag în seamă, doar că stă lângă o gaiţă. O, Doamne, și ce mai troncăne. Ţaca-ţaca, ţaca-ţaca, nu pot să am și eu un gând ca lumea în cap. Îi face capul calendar unui amărât căruia îi văd doar ceafa. Are o carte în mână, dar, într-o oră jumate, nu a dus-o la ochi. Nu s-a oprit din palavragit de când s-a urcat. Nu mai pot să gândesc. Termină dracu'! 
Mă refugiez între vagoane pentru un pic de liniște, aici mi se sparg șinele în cap, dar măcar am scăpat de vocea muierii. Stau în locul ăla dintre vagoane, cu două plăci de metal sandvici între mine și solul grăbit de dedesubt. Burdufurile ce leagă vagoanele flutură în vânt. Între burduf și plăcile de metal pe care stau se vede un torent de pământ, pietriș și traverse ce curg pe sub mine. Mă ia amețeala, încerc să nu mă uit.
E aventură mare, aici, între vagoane, moartea e mai aproape de tine, dar și țigara intră mai bine. A rămas ultimul loc unde mai poți trage un fum în tot trenul, ultimul loc liniștit, asta până când l-or moderniza cu treceri etanșe. Să-i ia naiba, cu inovațiile și modernizările lor!

Fotografie de Paul @causeimluap
English version: The friendship train

Read More »

The friendship train

"You would think life could be better but you would be wrong"

I'm standing on the train taking me home. Don't get me wrong, I have a seat, I have a ticket with an assigned seat and so I could take a seat on the train taking me home. But it's a shitty seat, it's full of shit. I mean to say, there's a lot of shit on my seat, spreading on the backrest. It looks like goose droppings, or bird droppings anyway, I should taste it to figure it out. Not that I eat shit with such regularity that I would guess it’s origin from the first tasting, but instinctively something tells me it would give itself away. You know how you can tell by taste if an egg is from a a goose or a hen, well so it must be with this shit. It's white, with some greenish yellow. I'll remember this shit for some time to come. Maybe I could trick my chairmate into eating it, he has the face of a man who has eaten a lot of shit in his life, what’s another tasting from the back of my chair. Ehh, I'm losing my temper, no matter what creature shat on my chair, this will keep me up standing all the way to Buzau. So I sit in the hallway next to the rows of chairs and push my back against the window. I can hardly let all these chubby ladies get by me. The corridor is tight, too tight not to rub your ass or tits on me, it’s a real friendly train.

I am in Bucharest-Chisinau proclaimed “The Friendship Train" by the voice of the North Station. It's a long train made up of dark green wagons with white stripes and completed at the end by a few burgundy carriages. The green ones are Moldavian but look Russian by their letters, and the burgundy ones are Romanian by their rust. They are ugly fat conductors from both countries in the corridors, haunting like ghosts in search of tickets and bribes. I like them, they look like the kind of people who would steal your wallet and have a beer with your cash at the next station. That's why I like them, I like that they would drink, I like that they would steal your money for such a simple pleasure, so honest. It must be wonderful to have a job on the move, to be a professional passenger, without responsibilities, to go from car to car as in a ship at sea.

The train is intangible as long as it moves, the snow, the people, the animals, the motorcars, they are all pulverized if they don’t get out of the way. Come to think of it, the engineer doesn't have any responsibilities either, if he sees you on the rails, it's already too late to matter. What an adrenaline rush, smashing cars on the railway. Shitty salary, of course, but those days when you slap a minibus around must be worth it. I can see him opening his little window and swearing at the people jumping left and right in little pieces: "Damn commuters, next time take the train". Where else do you get the opportunity to literally smash your competition. Cheers of joy and approval coming from behind “Yes sir, they deserved it, why where they on the railway in the first place”.

The train goes slowly towards our Moldavian brothers or our Moldavian cousins or our Moldavian racketeering uncles. I have nothing against our neighbors, the Moldavian drunks, and the Moldavian ladies aren’t bad either. So towards them, towards our Moldavians. And these Moldavian chicks look at my seat with longing, it’s the only empty seat in this whole stinking train. These red-haired girls decide that it's not so bad to sit with shit at their backs and they convince themselves, that they will not lean backwards, that they will sit firmly on their buttocks for several hundred kilometers paying attention to an exercise in posture. One of them comes to me and asks me shyly, pressed, confidentially, so that none of the others can hear, if the seat is free. I smile, nod my head up and down, and answer "no". I can’t remember where I heard Russians nod like this when saying “no”, but I was wrong because this confused girl sat on my chair anyway and assumed the stiff back position. I wanted to tell her that the seat was indeed taken, but that would mean I'm somewhat of an ass-hat, and no one wants to admit that to himself.

Reconciled with the lost seat I start having a better look at those seated next to me. Tough hands sit on the chairs next to me, worked hands, sunburned, muscles gained through work sit next to me. Veins from sun-baked hands sit next to me.

An old man is huddled together with two others, three of them on two seats. He sits with his cap on one side, you'd say he's a sailor if we weren't so far from the sea. The old man is slender and looks tougher than the young moujiks next to him. They’re construction workers, they insulate communist apartment buildings during the week and return home on weekends. The capital demands heavy hands for good money and these men break their backs on scaffolding for it.

The old man has faded blue eyes and a sort of finality in him. It seems to me that his back held him up right just enough to get himself seated, that once seated he got stuck in the soft fake skin of the chair. A chair presumably without goose shit on it. That's just a guess, because I didn't get to see their chairs, they were all seated when I showed up. I think someone put a goose over the chairs on the luggage rack and from there “bombs away” on my backrest. But that happened on another trip, because now there's no trace of a goose. More than likely a  goose, but I'm not getting into that again.

A thread of light penetrates through the curtains and falls on the eyes of the young worker next to the window. Gramps takes off his cap, revealing a thick bald spot, and puts it over the lad nailed by the light beam.

“Is that better?”, he asked.

“Thanks pops”.

The old man dries up a one-liter bottle of beer and tosses it in a saddlebag between his legs like a well-done thing. Then, still with his hand in the saddlebag, he secretly takes out a bottle of colored spirits, washing his mouth with it he then passes it along to the fellow next to him. A boy with ripped knee jeans takes a mouthful and a glaze moves over his eyes. He rubs his face and smiles at the old man. The old man winks at him and nods to pass it along. To their right by the window in a half-open hoodie with no T-shirt on is the lad who was trying to take a catnap. The unshaven man takes a eager mouthful and wakes up immediately jumping on his feet.

The liquor tickles their tongues and makes them talk.

In front of them, next to the chair that would have been mine, is the fourth scaffolder, he is sweating with his hair glued to his forehead. I've never seen a man with so many muscles have a more embarrassed look on his face. More robust than the others, he had broad shoulders and his nose was broken to the right. His nose made him ugly and gave him a hissing breath. He licked his upper lip when he spoke, but preferred to be silent. The old man did not hand him the talkative liquor, he took another swill and put it half empty back in the bag.

It was obvious the old man had been handsome in his youth, but from his stories this hadn’t helped him at all. He had taken up a beautiful wife who pretended to work when he was home but was the village whore for the rest of the time. The young men were grinning from ear to ear as the old man flourished his life stories so they would learn from his mistakes and avoid beautiful women.

This filthy train is full to the brim with people, but these scaffolders are next to me and I like to listen to them. Of course, there are also Merlin Monroe hotties with windy hair and sunglasses. Not to mention brunettes half-melted in their chairs, who remember from time to time not to sit bow-legged on a train crowded with construction workers. There are guys with earrings in their ears and a dubious looking dude with an nail in his eyebrow.

A lass with sunglasses takes a long look at me, I must have admired her too intensely or maybe she wants to scold me for rubbing against all these women fluttering around back and forth on the train. She takes off her glasses and looks at me, she has deep dark circles around her eyes. I whisper to her like a prayer, “Don't love, put the glasses back on, you look much cooler with them on”.

I can't believe it ... she listened to me ... Or maybe she read my lips who knows. Now she’s bored playing with her feet under the chair. I should go over there and figure her out ... I should... 

Oh my God, this hellion in front of me... she’s the mother of all chatterboxes, I can't have a strait thought in my head for all the noise she’s making. She is standing in front of me turning some poor bastard’s head into mush. I can only see this poor man’s head nodding. She has a book in her hand, but in an hour and a half she hasn’t put it to her eyes once. She hasn’t stop talking all this time. I can't think anymore, damn it.

I take refuge between the wagons for a bit of peace, here the rails break beneath my feet but at least I can’t hear that woman's voice. I sit in that place between the wagons, with two metal plates sandwiched between me and the angry ground below. Between the bellows and the metal plates I can see a torrent of earth, gravel and railway sleepers flowing under me. I get dizzy, I try not to look. It's an adventure up here between the wagons, death is close and the cigarettes taste better. This is the last place where you can smoke on the train, the last quiet place, until they’re modernized into airtight passages. Fuck them with their modernization… Fuck innovation. Fuck it.

Photo by Paul @causeimluap
Versiunea în română: Trenul prieteniei

Read More »

The snowman

The cold wind stopped and let the first snow of the year settle on the ground. This first snowfall was thin and shallow, snow that would melt in your hand before you could make a snowball, but it was the first one so we have to count it.

The evening came and a second downfall doubled the first. The children began to gather it up from atop the cold cars, concrete fences and sidewalks. This was now enough to make the first snowballs of that winter. As usual the noisy kids threw the snowballs at the quiet kids and soon enough a merry good time contaminated all the youngsters in the neighborhood.

Later, after the last parents arrived home, a dutiful girl named Bianca dressed her self up in a red jacket and went outside to play. Most of the children were going back inside this late in the evening, but she didn't care, enough snow had fallen for what she really wanted ... a snowman.

Bianca had chosen the place carefully, a garden between two apartment buildings that stood back-to-back. A knee-high fence and a rust-welded gate separated the garden from the rest of the world. This place received the barest of lights from a tired sodium lamp post in the corner of the street. The place was secluded from prying eyes on the ground, but occasionally curious eyes still flowed down from the two tenements.

Bianca inspected the ground. There was plenty of space and lots of room for self-expression. Protected from the sun and the wind, the snowman would have a good life here. The girl carefully gathered the first snowball trying to make it perfectly round. From this snowball a small globe was born and then a sphere of snow that moved around and gathered up mass like a magnet.

Sticky flakes were still falling from the sky when Bianca sat down wearily next to the half-finished snowman and spoke:

"If it's going to keep snowing, tomorrow I'll get your head done. After that you'll need your eyes, your arms and a heart."

The next day, Bianca once again walked out quite late and quickly jumped the fence into the garden to complete the snowman. She stood in the shimmering glow of the street lamp shaping the snow.

She finished the snowman and almost flew back home, where she sneaked in like a mouse, making sure her parents didn't hear her. She pulled out two dried up walnut branches from behind the coat-rack in the entrance hallway, then took two shiny black stones from a pair-less shoe thrown in the back of the shoe cupboard. She put her hand on the knob of the kitchen door and gently opened it making sure it didn't do its usual crick. She entered searching for the last piece of the snowman.

With her hands full of gifts she returned to the snowman. She placed his walnut hands, fixed his eyes and with her frozen hands, caressed what looked like blue glass. Bianca opened the snowman's chest and transplanted the icy heart inside. She pressed the snow back in his chest and whispered.

"You're alive now."

On the third day coming from school, the girl glanced between the tenements. The snowman stood with a hand raised to heaven as if saying "hey". Bianca smiled, and continued running home, where she eagerly waited for her parents to come home. Once they got home Bianca headed back out to her secret garden, where the snowman greeted her once again with a trembling hand in the wind.

"How are you, I've missed you so much," said the girl, hugging him.

The snowman didn't answer.

"Why aren't you talking to me? don't be angry ... I brought you back as soon as I could, and just look at this place, the wind and the sun will never hit you".

The snowman did not look very impressed.

"Should I tell you what's been happening since we've last seen each other? I came 2nd in my class, that was last summer, then I left with mom and dad to the sea side. I made sand castles there. It's beautiful there, waves of green water, seagulls and boats float everywhere on the sea.

A faint wind carried a few words to the girl's ears.

"Well ... you did promise me some sand."

"You came back, I knew you would." Bianca hugged him, and the snowman, in turn, hugged the girl squeezing her red jacket. 

"Where have you been?"

"I was taking a nap. You've grown so big," he said.

"See this is the jacket from last year, it barely fits anymore."

"Where are the others, I haven't seen any kids here."

"I didn't make you at the playground, the kids are mean there."

"What do you mean?" the snowman asked surprised.

"They have snowball fights."

"Well, what's wrong with that?"

"They pinned me down and rubbed snow on my face, I don't want to play with them anymore."

"Bianca you shouldn't hide from your friends."

"They're not my friends anymore, I'll stay here with you and we'll play together."

"I liked it when other kids were around with their snowmen. Do you remember d'Artagnan? he had that sword carved from a fir tree and we used to fight every night."

"I don't want to play with them."

"Come on Bianca it's just snow," he tried to improve her mood, then took a handful of snow and poured it on his head.

"It's not the same, you wouldn't have liked it either."

The snowman drew a circle in the snow.

"When you were little, Bianca, you could play for hours in a circle as big as this, but now you've grown up, you shouldn't just sit around here when you can go and play all over."

Bianca began to add petals to the circle turning it into a big flower.

"You should try to get along with them," tested the snowman again.

"Boys are stupid. I'm not playing with them anymore."

"What about the girls?"

"They moved... just Anna is left and she can't come out this late."

The snowman looked around and took a piece of tinsel hanging from a tree in the garden.

"Bianca you need to make new friends, you can't just sit around and talk to a snowman until you're an old lady. You have to promise this is the last time you bring me back."

"What do you mean, you don't want to come back anymore?

"Bianca, big girls don't play with snowmen. I don't want to see you hiding from other kids.

"But I like it this way."

"No Bianca, promise me this is the last time. When spring comes you'll take the heart and you'll bury it."

"Why?" asked the girl indignant.

"You have to make real friends."

The snowman took the tinsel and placed it over her head.

"That look's good on you, if only d'Artagnan could see you now he would laugh and laugh."

Bianca took the tinsel pouting, she put it on the snowman.

"Well, ok, I promise," she said.

The snowman hugged her again.

"Now let's see what you've learned at school since I last saw you. Tell me, quickly, three cold capitals."

"Ottawa, Moscow and Helsinki. Now you tell me three small seas," she countered.

"The Black Sea, the Dead Sea and the Marmara Sea, you have three seconds to tell me three active volcanoes," continued the snowman.

"Etna, Vesuvius and ... pass. Three colors starting with the letter - r ?"

"Red, rose and rainbow. I can't believe you haven't learned three volcanoes. Tell me three high mountains."

"The Himalayas, Kilimanjaro and the Pyrenees, but rainbow isn't a color. Three precious stones?"

"Diamond, ruby and ... you know it's getting late, you better run back home."

"You don't know?" giggled the girl.

"I'll let you know tomorrow," mustered the snowman.

"Okay, but I warn you, I'll ask again." 

And with that Bianca said goodbye to the snowman and went back home, tired but happy.

The next day Bianca came back holding something behind her back.

"I have a surprise for you," she said.

"What do you have there?"

"Close your eyes."

"I can't close them, I don't have any eyelids, how about I put my hands over my eyes."

"All right, but don't cheat."

"Ok ok no cheating."

The snowman heard something being poured beside him, and Bianca let him look. The snowman saw a bucket of sand overturned in the middle of the alley.

"Sand from the beach?" he asked.

"Yeah, go ahead."

"Didn't you tell me it was hot as lava, and it would melt me if I rolled over it?"

"That's in the summer, but it's winter now ... Go on!"

And the snowman jumped on the sand.

"Oh, look at that, it's sticky," he said excitedly.

"Mom always make's me wash it off."

The snowman began to make a small sand castle.

"Let's make some towers,"  said the snowman.

"You do it, I'll look for twigs for a gate," she said.

"Let's have a dry leaf at the entrance, we're going to raise it so strangers can't come in."

"Dig a trench while I'm looking for all that," she said.

Bianca and the snowman continued to play, adorning the sand castle, and at the end the snowman drew a few animals beside so it stood defended from bad children.

Some old timers living in the tenements with windows towards the inner courtyard sometimes watched Bianca play in the snow. They never noticed the snowman, the snowman didn't seem all that interesting so they paid no attention to him.

Days and weeks passed and after storms, Bianca came and dug out the snow man and the sand castle. For Christmas Bianca brought the snowman a plastic beard and for the New Year's Eve, the highest point of the sand castle, received a single sparkler.

The girl was laying on her back making snow angels when she saw the particularly black and clear sky dotted with lots of bright pearls. Some smaller, some bigger they all seemed to be making a necklace in the sky.

"See how the stars came out tonight?", asked the girl.

"Yes," said the snowman, "the lady of the sky is wearing them tonight."

"You think somebody's up there?"

"Yeah, she's taking care of everything up there, she wears her stars on serene nights, and spins around showing them off."

"How do you know that?"

"Well, she's been there since the earth began to have winters, and I think she is gonna be there long after we're all gone. I don't really get to see her so festively dressed, she is usually wearing thick clouds in the winter but now I see she dropped them behind and went out for a dance. Spring might be coming."

"That's not good, it's going to get warm," replied the girl worriedly.

"She's just tired of the cold and the snow. How long could you stay dressed up all in white? not to mention we have to think of the others, the trees and the bears are all sleeping, they have to wake up too.

The snowman was surrounded by snowdrops, and shortly thereafter the last snowfall of the winter fell. As the spring came, the snowman got dirty, and grass began to grow in the courtyard of the castle.

One day the snowman felt the end coming and decided to say goodbye to the little girl. He took one of the buttons on his chest and placed it in her hands.

"My time has come Bianca."

"No, you can't leave, I won't let you. I'll put your heart in the freezer and we'll see each other next year."

"Bianca, you promised me, you're a big girl now, you can't take care of me anymore, you have to grow up."

"I don't want to, why should I grow up?"

"Bianca I want you to listen, it'll be fine, you'll see, you'll grow up, you'll make friends and forget me..."

"How can I forget you, I don't want to."

"It's all right Bianca, that's how it has to be. It's gonna be fine, you'll see.

The snowman smiled warmly, and the girl burst into tears and fled home. The snowman cried out after her:

"Bye and be happy ... Bianca, if it's not too hot I'll see you again tomorrow." said the snowman considering the weather. 

The next day, Bianca found the snowman with a fallen eye and a missing hand.

"Where's your hand, who took it? Please talk to me, I'm sorry I left yesterday."

Bianca put the eye back, but the snowman was too far gone to respond. Bianca opened the soft snow around his heart. The blue diamond that had given life to the snowman was transparent in the daylight. 

She pulled it out, wiped it clean, and watched it for a long time, letting it melt in her hands. She held it until the feeling in her fingers started to fade.

"I don't want to leave you," she whispered.

Then she dug a hole in the middle of the sand castle with her numb fingers and buried the last shard of the snowman's heart.

"I'll play with you again, you'll see, I'll make snowmen with other kids, and we'll play together." 

Versiunea în română: Omul de zăpadă

Read More »