Pesta roșie

Legenda

O petrecere pentru sfârșit de an împingea patru prieteni într-un colț privind restul clasei. Era sfârșitul de an școlar și cei patru amici își zâmbeau cu subînțeles. Era ultima zi înainte de vacanța de vară și știau că trebuie să facă ceva memorabil, una din boacănele de care să râdă toată vara. 

Cei patru puseră ochii pe fata retrasă ce stătea așezată pe colțul unui scaun la marginea sălii de dans. Iar cum băieții sunt câteodată cruzi fără motiv se hotărâră să o necăjească tocmai pe ea, dar încă nu știau ce vroiau să-i facă. 

- Îi facem o glumă?

- Bine, dar ce?

- Care din noi o convinge de cea mai mare tâmpeniei câștigă.

- Ce ai mă? nu vezi că nici nu vorbește.

- Exact.

Cei patru își dădeau coate și până la urmă unul din ei își luă inima în dinți și pornii. 

Fata stătea liniștită așteptând un moment bun de plecat acasă, când un puști cu părul pieptănat și cu două antene în creștetul capului se așeză lângă ea. Băiatul își mușcă limba cât să prindă curaj, și începu să-i vorbească. 

- Ce faci? De ce stai singură?

- Nu stau singură, doar vroiam să stau umpic jos.

- Vreau să-ți spun ceva, dar să-mi promiți că nu râzi.

- Bine, îi răspunse fata curioasă. 

- Vezi băieții de acolo? Mi-au spus că le place de tine. O să vină unul câte unul să vorbească cu tine.

- Și te-au trimis pe tine să-mi spui?

- Nu, le-am spus că n-au tupeu să vorbească cu tine și ... am venit încoa. 

- Păi și ce ar trebui să fac eu? 

- O să se bage ei în seamă, tu doar ascultă-i dar ține minte ce ți-am spus.

Băiatul se ridică iar fata îl aprobă oarecum confuză.

Al doilea băiat, ușor cocoșat cu o cicatrice în sprânceana dreaptă se apropie de fată. Se uită înapoi la ceilalți și se așeză lângă ea neștiind ce să-i spună.

- Bună... vrei să-ți aduc un suc? o întrebă el într-un final.

- Nu mersi, am un pahar aici. 

După câteva clipe el ridică ochii și ea îi zâmbii.

- Vezi sticla aia cu limonadă de soc? încercă el iar.

- Da, parcă tu ai adus-o.

- Ști că ne-a pus să aducem fiecare câte ceva, suc sau ronțănele. Părinții mei au făcut socata aia. Tata o face de obicei. De data asta a făcut două, una pentru el și una pentru mine. Doar că am luat-o pe a lui la școală.

- E mai bună a lui?

- Are alcool în ea. Să te uiți la toți care beau, o să se înroșească la față și cine știe poate îi vedem cum  fac vreo tâmpenie. Abia aștept să-i văd cum se îmbată.

- Și, mie de ce mi-ai zis? 

Băiatul ridică un colț de gură.

- Trebuia să spun la cineva, și la aia trei nu le zic. Vreau să râd și de ei.

Băiatul se ridică iar fata îl urmă turnându-și jumătate de pahar de soc.

Al treilea băiat, un puști ușor miop se apropie de ea.  

- O să-ți spun ceva și nu știu dacă o să mă crezi dar ...

- Hai zi, se hlizi ea la băiat.

- Cred că unii dintre noi suntem morți.

- Ce? și văzând-ul înroșit la față continuă. Ai băut cumva din socata aia?

- Ce socată? nu. Mă gândeam că putem să fim vii sau morți, dar că unii din noi suntem deja morți și nu știm.

- Și cine ar fi mort?

- Ar putea să fie oricine dar gândește-te cine arată ca și cum ar fi moartă, cu riduri multe și uscată ca o mumie.  

- Profa de mate, clar.

- Da, profa de mate e moartă și nu cred ca e vrun bătrân dintr-ăsta slab și rău care încă să fie viu, pur și simplu nu le-a spus nimeni că au murit. Mai greu e să-mi dau seama cine e mort dintre ceilalți. 

- Și cum afli dacă ești mort? 

- Simplu te uiți într-o oglindă, și ar trebui să vezi ceva în reflexie.

- Aia e pentru vampiri... cred. 

Băiatul dădu din umeri. 

- Nu fi atât de sigură, și plecă lăsând-o iar singură. 

Ea își scoase o oglindă și se examină.

Al patrulea băiat era un copil frumos ce promitea să fie unul din băieții de care fetele se îndrăgostesc repede. 

- Vrei să iei o gură de aer? Hai cu mine afară.

Fata se aștepta să o invite la un dans și astfel răspunse mai mult la întrebarea asta din gândul ei.

- Da...bine.

Ieșiră afară, în spatele școlii unde erau câțiva stejari și o alee pietruită în iarbă.

- Bunicul meu îmi spune că toți oamenii sunt ca niște copaci. Tu de care crezi că ești? întrebă băiatul.

- Un arțar cu frunze roșii de toamnă, îi răspunse ea. 

Băiatul își desfăcu pantofii și călcă iarba cu picioarele goale. 

- Eu aș vrea să fiu un plop să stau la înălțime, adaugă băiatul.

- Să prinzi rădăcini și să vezi doar soarele și pământul, contemplă fata.

- Nu tu lecții, nu tu părinți, nu tu școală, doar stat afară și legănat în briză.

- Ar fi frumos.

- Vrei să încercăm? poate prindem rădăcini și stăm așa pentru totdeauna.

- Da hai să încercăm.

Fata se descălță și rămaseră amândoi cu picioarele goale în iarbă. 

- Trebuie să întindem mâinile în sus ele o să fie crengile, o convinse băiatul. 

Și fata își întinse mâinile în sus. 

- Închide ochii și rămâi nemișcată trebuie să simțim doar aerul și pământul cu degetele, continuă el.

Fata încremeni iar băiatul se apropie și o sărută. 

Epidemia

Legenda spune că 4 băieți au convins o fată că este copac. Așa ca o glumă, într-o noapte au vrut să vadă dacă pot să o facă să stea ca un copac. Și cică ar fi reușit, ea și-a înfipt degetele în pământ și aia a fost, a prins rădăcini. Fata asta, a fost prima și așa a început pesta roșie. 

Băieții au lăsat-o acolo în seara aia cu mâinile la cer și picioarele în pământ și au găsit-o fix în aceeași poziție a doua zi. Ai idee ce putere trebuie să ai să-ți ții mâinile deasupra capului 10-12 ore? Evident că băieții s-au speriat și au jurat să nu zică la nimeni. 

După o vreme au găsit-o părinții ei în spatele școlii jucându-se dea copacul. Prima data au fost bucuroși nevoie mare, fetița lor era teafără, însă nu era tocmai așa, au încercat să o miște și nimic. Era prinsă în pământ, vene subțiri creșteau sub tălpile ei precum niște rădăcini, avea mâinile țepene, dar inima fetei continua să bată. Un doctor a venit și a hotărât să nu o miște de acolo să nu-i facă mai mult rău. 

Cei patru băieți au fost primii infectați. Și-au ascuns simptomele cât au putut, unul din ei ajunsese să-și rupă în fiecare dimineață din ureche ceva asemănător cu un vrej de fasole. Înăuntrul lor creștea ceva îngrozitor și cerea pământ și soare. În timp ce fata era studiată acolo în pământ băieții au ajuns în spitale luptând cu durerea lăstarilor ce scormoneau în ei căutând țărână și lumină. Au murit rând pe rând în chinuri groaznice pentru că nimeni nu a îndrăznit să-i "planteze". 

Fata în schimb a fost lăsată sa devină primul copac roșu, copac cu sânge, copac cu inimă. Oamenii erau la vremea aia mai degrabă curioși decât speriați, poate era un blestem, poate un virus, ceva ce te transforma într-un copac părea o glumă. 

Nu a trecut mult și dintr-un copac a apărut o pădure. Părinții ei au rămas lângă ea, apoi cunoscuții lor, mii de oameni au devenit copaci, apoi sute de mii, apoi milioane. În fine, acu se știe că ar fi vorba de niște spori. Planta ajunge la un anumit ciclu și eliberează sporii ăia împuțiți, și uite așa ne infectăm unii pe alții. 

Totuși nu cred că e atât de simplu, mai trebuie să fie ceva, eu zic că e vorba de o "alegere". Sunt la fel de multi spori în aer ca firele de praf și totuși nu suntem cu toții copaci, de ce? Eu nu cred că devii infectat dacă nu vrei cu adevărat să fi infectat, exact ca fata aia, ea a vrut. E o alegere ca oricare alta, doar că acum dacă vrei "să te sinucizi", "să treci mai departe", "să scapi", "să renunți" îți pui picioarele în grădină și rămâi acolo. 

Pe unii îi atrage mult ideea că o să fie nemuritori. Nemuritori zic ei, eu zic lemne de foc, nemuritor până la primu incendiu, nemuritor până te pune vecinu în sobă.  

Oameni au și noțiunea asta romantică despre copaci. Însă ai privit cu adevărat un copac? este un parazit bine înfipt în sol, o buruiană mai mare. Rădăcini ce viermuiesc în pământ după resurse și crengi ce sufocă cu întuneric tot ce încearcă să crească sub ele. Nu există noblețe în copaci doar o luptă crâncenă după lumină. 

Eu zic să-i ardem. 

Ierbar

- Ce e aia pe degetul tău ?

- E oarecum motivul pentru care te-am chemat. E din mine, ceva cu rădăcini adânci.

- Să mă fut, ești bolnav, ai luat pesta copacilor.

- Da.

- Cum ai luat-o?

-  Am făcut dragoste pe iarba neagră și am băut din seva copacului roșu, cum altfel?

- Te-ai tâmpit? faci glume? oamenii fug de copacii roșii ca de ciuma neagră. 

- Vroiam să crească și în mine. Azi mi-a ieșit frunzulița asta pe lângă unghia de la arătător. Uită-te la ea, nu poate fi stârpită de nici un erbicid, nici un animal nu o poate mânca. Îmi împart trupul cu ea, îmi poartă ADN-ul și mă va face nemuritor. Voi devenii un copac roșu. 

- E din cauza la gagica aia, ea te-a convins.

- Da, ea s-a infectat prima, și acum are flori albe la sâni, i-au înmugurit din sfârcuri. Rădăcini groase îi curg acum prin mâinii, lemn în loc de mușchi. Când o sărut îi simt sporii cum îi ies pe gură.

- Ar trebui cumva să stau departe de tine?

- Nu, stai liniștit sporii aia sunt peste tot, eu nu m-am infectat așa. Vroiam să-ți spun că e o respirație parfumată, dulceagă. Ahh ... DOARE.

- Ce e? 

- Rădăcinile astea sapă în mine, caută pământ. Te-am chemat pentru că momentan nu prea văd, am ochii tulburi. Ăsta e singurul lucru care mă sperie, probabil o să înnebunesc acolo în scoarță orb, surd și mut.  

- Sunt pastile, tratament, poți să oprești nebunia asta.

- Te-am chemat doar să mă duci la ea. Am dus-o într-un loc frumos, ne pierdeam timpul pe acolo de fiecare dată când aveam două trei zile libere, nu e departe. 

- Ești nebun ai plantat-o, ști că nu mai e nici o șansă acum. E ca și moartă.

- Nu e moartă, chiar contrariul, e eternă. Ieri am stat lângă ea până la ultima bătaie de inimă și credeam ca mai am umpic de timp altfel nu mă întorceam, dar după cum vezi am cam înțepenit aici, te rog ajută-mă, trebuie să mă duc la ea.

- Nu pot, chiar dacă nu o să mă infectezi tu, o să mă infecteze ea.

- Te rog, trebuie să mă ajuți nu mai e altcineva. 

- Până și respirația ta poate să mă omoare nu înțelegi? trebuie să plec ... îmi pare rău.

- Suntem cu toți blestemați prietene, suntem deja morți, de molima asta nu o să scape nimeni. Te rog nu pot să o las singură. I-am promis. Te rog.

english version

Read More »

The red pestilence

The legend

A year-end party was pushing four friends into a corner looking at the rest of the class. It was the end of the school year and the four friends were smiling at each other knowingly. It was the last day before the summer break and they knew they had to do something memorable, some shenanigans that would last them all summer.

They set their eyes on the secluded girl sitting on a chair at the edge of the dance hall. And as boys are sometimes cruel for no reason they picked her, but they still didn't know how they wanted to tease her.
- We should prank her.
- Ok, but how?
- Who can convince her of the most ridiculous thing wins.
- What's wrong with you? she doesn't talk to anybody.
- Exactly.
The four elbowed each other and eventually one took towards the girl.

The girl was sitting quietly waiting for a good time to go home, when a kid with combed hair and two antennas sprouting on top of his head sat beside her. The boy bit his tongue to find some courage, and began to speak.
- How are you? Why are you sitting all alone?
- I'm not alone, I just wanted to sit down for a bit.
- I want to tell you something but you have to promise not to laugh.
- Well ok, she replied curiously.
- You see the boys over there? They told me they like you. They'll come to talk to you one by one.
- And they sent you to tell me?
- No, I told them they don't have the nerve to talk to you... and I just came over.
- Well, what should I do?
- Nothing... they'll come to you, just hear them out and remember what I said.
The boy stood up and the girl approved  somewhat confused.

The second boy, slightly hunched with a scar in his right eyebrow approached the girl. He looked back at the others and sat next to her not knowing what to say.
- Hey ... you want a soda? he finally asked.
- No thanks, I have one here.
After a few moments he looked up and she was smiling at him.
- See that elderflower lemonade? he tried again.
- Yes, didn't you bring it?
- Yea you know how we had to bring something, soda or snacks. My parents make elderflower cordial. Dad usually makes it. This time he made two, one for me and one for him. But I brought his to school.
- Is his better?
- It has alcohol in it. You should look at anybody who drinks it, they'll get red in the face and who knows maybe will see them do something stupid. I can't wait to see them get drunk.
-  But, why did you tell me?
The boy lifted a corner of his mouth.
- I had to tell someone, and I couldn't tell those three, I want to laugh at them.
The boy left and the girl poured herself half a glass of  elderflower cordial.

The third boy, a slightly nearsighted kid, approached her.
- I'll tell you something but I don't know if you're gonna believe me.
- Sure, she giggled at the boy.
- I think some of us are dead.
- What? and seeing his reddened face continued. Did you drink lemonade?
- What lemonade? no. I was thinking, we can be alive or dead but what if some of us are already dead and we don't know it.
- And who would be dead?
- It could be anyone, but think about it who looks like they might be dead? she has lots of wrinkles and she's dry as a mummy.
- Definitely the math teacher.
- Yes, the math teacher is dead and I don't think any of these skinny evil old people are still alive, it's just that nobody told them they died. It's harder to figure out who's dead from the others though.
- How can you even tell if you're dead?
- Simple, look in a mirror, I think you can see it in your reflection.
- That's for vampires... I think.
The boy shrugged.
- Don't be so sure, and walked away leaving her once again alone.
She took out a mirror and examined herself.

The fourth boy was a beautiful youngster who promised to be one of those boys that girls fall in love with quickly.
- You look like you need some air. Want to go outside?
The girl was expecting him to ask her for a dance and thus answered more that question then his.
- Yes... ok.
And so they went outside behind the school, where there were a few oak trees and a cobbled alley in the grass.
- My grandfather tells me that all men are like trees. What tree would you be? the boy asked.
- A maple with red autumn leafs, she answered.
The boy opened his shoes and stepped on the grass barefoot.
- I wish I could be a poplar sitting high, offered in return the boy.
- To catch roots and see only the sun and the earth, contemplated the girl.
- No more lessons, no more parents, no more school just sit outside and sway in the lazy wind.
- It would be nice.
- Want to try? We can take roots and stay here forever.
- Ok let's try.
The girl took off her shoes and they both stood barefoot in the grass.
- We must put our hands up in the air they'll be our branches, the boy convinced her.
And the girl stretched her hands up.
- Close your eyes and stay still, we must feel the air with our fingers and the ground with our toes, he continued.
The girl froze and the boy came close and kissed her.


The epidemic

Legend has it that four boys convinced a girl that she was a tree. As a joke, one night they wanted to see if they could make her stand like a tree. And allegedly they succeeded, she stuck her toes into the earth, and that was that, she caught roots. This girl was the first, the red pestilence had begun.
The boys left her there that night, with her hands towards the sky and her feet in the ground. They found her in the exact same position the next day. Do you know how much strength you need to keep your hands above your head for 10-12 hours? Obviously the boys got scared and vowed never to say anything to anyone.
After a while her parents found her behind the school pretending to be a tree. At first they were glad their daughter was all right, but it wasn't quite so, and when they tried to move her they realized something was wrong. She was stuck in the ground with thin veins growing like roots under her feet, her hands were stiff, but her heart continued to beat. A doctor came and decided not to move her so she wouldn't get harmed.
The four boys were the first to get infected. They hid their symptoms as long as they could, one of them had to tear something like a beanstalk each morning from his ear. Something terrible was growing inside them and it wanted earth and sunlight. While the girl was studied there in the ground the boys arrived in hospitals with the pain of sprouts poking through them searching for dirt and light. They all died one by one in horrible pain as no one dared to "plant" them.
The girl was instead left alone to become the first red tree, the first blood tree, a tree with a heart. People at that time were more curious than frightened, maybe it was a curse, perhaps a virus, something that turned you into a tree seemed like a joke.
It didn't take long and the tree became a forest. Her parents stood by her and then their acquaintances after that, thousands of people became trees, then hundreds of thousands, then millions. We know now it was because of those spores. The plant reaches a certain cycle and releases those filthy spores, and that's how we infect each other.
However I don't think it's that simple, there has to be something else, I say it's a "choice". There are as many spores in the air as dust particles and yet we aren't all trees, why? I don't think you become infected unless you really want to, just like that girl, she wanted to be a tree. It's a choice like any other, only now if you want to "kill yourself", "move on", "escape", "give up" you just plant your feet in the garden and stay there.
Some are drawn to the idea of immortality. They say they're immortal, I say they're firewood. Immortal til the first forest fire, immortal til your neighbor puts you in the stove.
People have this romantic notion about trees. But have you really looked at a tree? it's a parasitic form of life gripping the ground, just a big weed. Roots which worm themselves towards resources and branches that suffocate with darkness all things trying to grow beneath them. There is no nobility in trees it's just a bitter struggle for light.
I say we burn them.


Herbarium

- What's that on your finger?
- It's somewhat the reason I called. It's something in me, something deeply rooted.
- Fuck me, you're sick, you have the tree pestilence.
- Yes.
- How did you get it?
- I made love on the black grass and drank the sap of the red tree, how else?
- Are you crazy? You're making jokes now? people flee from the red trees like it's the black plague.
- I want it to grow in me. Today this little leaf sprouted from behind my finger nail. Look at it, it can't be eradicated by any herbicide, no animal can eat it. I share my body with it, it bears my DNA and it will make me immortal. I will become a red tree.
- It's that chick isn't it, she convinced you.
- Yes, she got infected first, and now she has white flowers on her breasts, they budded at her nipples. Thick roots flow through her hands, wood instead of muscle. And when I kiss her I can taste the spores from her mouth.
- Should I stay away from you?
- No, rest assured, spores are everywhere, I didn't get infected like that. I wanted to say her breath has a fragrance, it's sweet. Ahh ... it HURTS.
- What?
- Some roots are digging in me, looking for the ground. I called you because I can't really see, my eyes are fuzzy. That's the only thing that really scares me, that I'll probably go mad traped inside the bark: blind, deaf and dumb.
- There are pills, a treatment, you can stop this madness.
- I just called you to get me next to her. I took her somewhere nice, we used to spend our weekends there, it's not that far.
- You're crazy you planted her, you know there's no chance now. She's dead.
- She's not dead, just the opposite, she's eternal. Yesterday I sat next to her and heard her last heartbeat. I thought I had some time left, otherwise I wouldn't have come back, but as you can see I'm kinda stuck here, please help me out, I have to get there.
- I can't... even if you don't infect me, she will.
- Please, I need your help there's no one else.
- Don't you understand? even your breath can kill me. I have to go ... I'm sorry.
- We're all cursed my friend, we're already dead, nobody will escape this plague. Please, I can't leave her alone. I promised. I'm begging you.

vesiunea în română

Read More »

Out of whimsy

Purple clouds were in the sky when our protagonist exited the building. He had his body turned to the right, looking to the right, raised his right leg to walk towards the right, but something, like a unfinished idea, a half-forgotten thought, scuffed his eyes and pushed him to the left. And on the right, in the place where our man should have walked, a flowerpot exploded on impact with the ground.
This incident left our little hero perplexed. We are going to call him Michael, because that was his name, obviously. Michael looked at the pot and had a bizarre feeling: that Death was looking at the broken pot as confused as he was. And by God, he was right... I didn't understand what happened, I usually don't show up here for no reason.
Michael continued to go to work but began to stumble, to stagger down the street, trying to avoid a fatal next step, I followed him out of curiosity.
What happened? 10 minutes ago, 10 floors above, a cleaning lady opened a window and pushed a 10 kg pot on the window sill. 10 minutes before that, a neighbor from apartment 10 told the cleaning lady to give the flowers in the hallway some fresh air. And 10 minutes before that, our protagonist  Michael, told his girlfriend in apartment 10 that plants need to breathe just like any other animal. So you see, it's not my fault, Michael sentenced himself to death this morning.
But why did he step to the left and not the right? ... I know, I know what drew his eye, it was those purple clouds. I must admit they were beautiful, but to stop death? no, nothing is that beautiful.
Now ... I don't hunt people, it was only out of whimsy that I continued to watch Michael. I fallowed him and nothing extraordinary happened. Michael didn't slip on the rails in front of a rushing tram, he wasn't hit by a car that lost its brakes, he didn't have a heart attack or anything. I'm not saying I cause these, but they do happen ... they happen more often when I'm around. Michael arrived at his job safely, turned his back to me and started working.
So I said, I'll wait til he comes out, people rarely die while working.
Even this city, Michael's city, is a very curious place, people rarely die here, can you believe that no one died on New Years in this city? not even one, day off. Sitting on my butt, contemplating on the sidewalk, I was accosted by a girl with violet eyes.
-Leave him alone.
-Excuse me... Who are you? are you sick?
It happens, dying people sometimes see me. But no, this little girl wasn't dying, this little girl with the violet eyes, was the cause of the clouds. You don't really talk about her, but if I am Death, she would certainly be Life. This snot nosed brat was helping him.
-Why are you protecting him? He should be dead, one piece of garden variety pot in the head and if I'm allowed, it was almost a suicide, a major affront to you.
The girl frowned in the most cute fashion at me and continued.
-I know that flower didn't fall to the ground by chance. There wasn't a careless hand or the wind blowing, something else moved the pot.
Then she mumbled something about the patch of withered grass beside me and I was catapulted from the world of the living. I must admit I moved the pot, but slightly, almost not at all. I want to ask you something: how many people do your think die from flower pots? too few, this job is just like any other, you have to find some humor in what you do. Anyway, all the best and see you soon.

Art by RockAngel8
Versiunea în română: Doar un capriciu

Read More »

Doar un capriciu

Nori mov erau pe cer când protagonistul nostru ieși pe scări. El avea corpul întors spre dreapta, privea spre dreapta, își ridică piciorul drept, ca să pășească spre dreapta. Dar ceva, o idee neterminată, un gând pe jumătate uitat, un zgândăr în ochi, îl împinse în stânga. Iar în dreapta, în locul unde trebuia omul nostru să pășească, un ghiveci de flori explodă la impactul cu solul.
Întâmplarea asta îl lăsă perplex pe micul nostru erou. O să-i spunem Mihai, cred că aşa îl chema, aşa o să-i zic. Deci, Mihai se uită la ghiveci și avu un presentiment bizar: că Moartea privea ghiveciul spart la fel de confuză ca el. Și chiar avea dreptate, nu știam ce s-a întâmplat, eu de obicei nu vin așa pe capul oamenilor, fără motiv.
Mihai continuă să meargă spre muncă, însă începu să calce strâmb, să se dea în stânga, să se dea în dreapta, valsa de-a dreptul pe stradă, încercând să evite un următor pas fatal. L-am urmat din curiozitate.
Ce se întâmplase? Cu 10 minute mai devreme, cu 10 etaje mai sus, o femeie de serviciu deschidea un geam larg și împingea, de pe pervaz, un ghiveci de 10 kg. Cu 10 minute înainte de asta, vecina de la apartamentul 110 îşi scotea florile la aer pe acel pervaz. Cu alte 10 minute înainte, protagonistul nostru Mihai, îi spunea iubitei sale de la apartamentul 110 că și plantele au nevoie de aer. 

Vedeți, nu e vina mea, Mihai s-a condamnat singur la moarte în dimineața asta.
Dar de ce a luat-o spre stânga și nu spre dreapta?... Ce i-a zgândărit ochiul? Au fost norii ăia mov. Erau frumoși, trebuie să recunosc, dar să mă oprească pe mine? Nu, nu există aşa ceva.
Acum... eu nu vânez oameni, când am continuat să-l urmăresc pe domnul Mihai, a fost doar un capriciu. Am mers în spatele lui și nu s-a întâmplat nimic. Nu a alunecat pe șine, în fața unui tramvai grăbit, nu a fost călcat de o mașină, ale cărei frâne nu mergeau, nu a avut nici măcar o criză de bilă. Eu nu spun că sunt cauza acestor mici neplăceri, dar se mai întâmplă... și se întâmplă ceva mai des când sunt eu în preajmă. Mihai a ajuns la servici nevătămat, mi-a întors spatele și a început să lucreze.
Am zis că o să-l aștept până iese de la muncă. În mod curios, oamenii nu prea mor când muncesc la birou. Până și orașul ăsta, orașul lui Mihai, e un loc dubios, oamenii mor foarte rar aici, îți vine să crezi că nu a murit niciun om de revelion în orașul ăsta?

Nici măcar unul, zi liberă. Stând așa în fund, contemplând pe trotuar, am fost acostat de o fată cu ochi violeți.
- Lasă-l în pace.
- Poftim? Tu cine mai ești? Ești cumva bolnavă?
Se mai întâmplă, muribunzii mă mai văd câteodată. Dar nu, fetița asta nu era pe moarte, fetița asta cu ochii violeți era cauza norilor. Mucoasa asta mică îl ajuta. Şi atunci am recunoscut-o. Nu prea vorbiți voi despre ea, dar dacă eu sunt "Moartea", ea ar fi "Viața".
- Aaa... tu erai. Dar te rog, zi şi mie, de ce îl protejezi? El ar trebui să fie mort, una bucată ghiveci în cap și dacă mi-e permis, aproape o sinucidere. Un afront major pentru tine.
Fetița se încruntă în modul cel mai drăgălaș la mine și continuă.
- Ghiveciul nu a căzut întâmplător. Nu a fost o mână neglijentă sau vântul, altceva a mișcat ghiveciul!
Apoi a bolborosit ceva despre peticul de iarbă ce veştejea sub mine și am fost catapultat din lumea celor vii.

Trebuie să recunosc, eu am mișcat ghiveciul, însă foarte puțin, aproape deloc. Ştiţi câți oameni mor din cauza ghivecelor de flori? Prea puțini. Şi ăsta e un job ca oricare altul, trebuie să găsești ceva umor în munca pe care o faci.

În fine, toate cele bune și ne vedem în curând. 

 

Desen de RockAngel8
English version: Out of whimsy

Read More »

Crugul Cerului

- Obișnuiam să zbor când eram mic.
- În vise?
- În realitate. Mă puneam pe vârfuri, mai întâi ridicam un picior și apoi împingeam ușor cu celalalt în pământ până mă desprindeam în aer. Odată ajuns în aer înotam ca o broască.
- Și erai singur când făceai chestiile astea?
- Nu, bineînțeles că nu, prietenul meu cel mai bun era cu mine. Nu știa el să înoate în aer, dar putea să sară.
- Pai și eu pot să sar.
- Cât poți să sari? Băiatul asta, putea să sară fără probleme peste copacii și apoi cădea înapoi pe pământ ca un fulg. Am încercat să-l ajut să stea în aer ca mine, să înoate și el ca o broască.
- Dar nu a învățat.
- Nu, și îmi spunea că nu o să poată învăța vreodată, așa că am hotărât să ne jucam acolo aproape de sol undeva deasupra copacilor. Făceam tumbe, speriam pasările, eram de groază. Într-o zi, țin minte ca alaltăieri, m-am hotărât să zbor sus, să vad dacă pot sa ajung la cer, părea foarte amuzant acolo sus de tot. Am încercat să mergem împreună, el sărind din copaci tot mai înalți și eu înotând încet spre nori. Când m-am îndepărtat prea tare s-a urcat în vârful celui mai înalt plop și sărit cu toată puterea spre mine. A ajuns până la mine, acolo sus de tot, și mi-a spus „Nu pot să ajung mai sus, o să trebuiască să mergi mai departe fără mine”. Știam ca îl las în urmă. M-am uitat ultimă dată la el și am văzut cum îmi făcea cu mâna, în timp ce fulguia ușor spre pământ.
- Deci ai plecat fără el.
- Era cel mai bun prieten al meu și l-am lăsat să cadă. Am zis ca nu e important, că o să mă întorc într-o zi și o să mergem împreună până la nori, dar simțeam că trebuie să plec, chiar și singur.
- Ai zburat așa singurel spre nori? Ce draguț.
- Oac oac ușor ușor în sus spre nori, am trecut pe lângă vrăbii, pe lângă porumbei și chiar pe lângă pescărușii ce planau acolo sus fără efort. Pescărușii ajung câteodată la nori dar sunt doar vizitatori, pentru că se întorc pe pământ,  eu nu aveam nevoie să mă întorc. Am urcat până când am dat de pasările măiestre. Pasările ce nu coboară niciodată din ceruri, ce trăiesc acolo ... până și dorm în aer.
- În nori?
- Da acolo în nori își fac cuibul. Au aripi foarte lungi, aproape transparente și capetele împodobite cu nestemate. Mă simțeam pierdut printre ele, până când una s-a apropiat și mi-a vorbit.
- Stai, ai vorbit cu o pasare?
- Nu era o găină de la noi, era o pasare nobilă. Avea penele din jurul capului ca o coroană ce lucea cu toate culorile curcubeului. Mi-a spus că se bucura că mai vede și câte un om pe acolo. Mi-a povestit că nu prea se înțelege cu pescăruși, cică sunt prea cicălitori, și că singurele pasări cu care poți să ai o conversație sunt corbii, dar ei nu urcă cu una cu două până acolo. Într-una din nopții, privind cerul înstelat, pasărea măiastră mi-a spus că vrea să plece departe, să zboare până la lună și la stele.
- Și tu? vroiai să zbori până la lună?
- Da, de ce nu ? Am pornit împreună, eu mai încet dar pasărea măiastră mă aștepta. Am zburat 3 zile și 3 nopți. Un drum dintr-asta în sus e mult mai frumos decât o drumeție pe pământ. De sus casele se văd cât un vârf de ac, orașele sunt niște furnicare, ogoarele sunt dreptunghiuri multicolore fără noimă, toate sunt mici și ireale. În a treia zi pasărea măiastră a încercat și ea să zboare ca un broscoi, arăta foarte hilar. Toate au fost bune și frumoase până când am ajuns la aerul rarefiat, eram în stratosferă, împingeam tot mai tare și nu mai reușeam să mă înalț. S-a uitat înapoi la mine și a văzut nu pot s-o urmez. Mi-a dat una din penele ei nestemate și mi-a zis „Nu cred că o să ne mai vedem, dar ia asta, vreau să mă ți minte”.
- Te-a lăsat în urmă?
- Ironic nu? M-am uitat la ea cum se îndepărtează, am privit-o cum a devenit o sclipire pe cer și apoi a dispărut. Am coborât la nori dar nu mai era la fel. Un corb alergat de o furtună se refugiase acolo, el m-a văzut și m-a luat înapoi acasă. Am coborât înapoi pe pământ.
- Cu prietenul ce s-a întâmplat?
- Când l-am întâlnit iar, nu mai vroia să sară, și după un timp a uitat că a sărit vreodată.
- Îmi pare rău că nu ai ajuns la stele.
- Mie îmi pare rău că nu te-am luat cu mine.

Arta de karenkodoku

English version: Course of the sky

Read More »

Course of the sky

- I used to fly when I was little.
- In your dreams ?
- In real life, I would rise up on my toes, lift one leg and then gently push the other into the ground until I come off in the air. Once in the air I swam like a frog.
- And were you alone while doing all this?
- No, of course not, my best friend was with me. He didn't know how to swim in the air, but he could jump.
- Well I can jump.
- How high can you jump? This lad could jump, without a hassle, over trees and then fall back to earth like a snowflake. I tried to help him hang in the air, like me, and teach him to swim like a frog.
- But he didn't learn.
- No, and he told me he never would, so we decided we would play near the ground somewhere, just above the trees. We would do somersaults, scare the birds, we were a menace. One day, I remember it like it was yesterday, I decided to fly up and see if I can get to the clouds, it seemed a very fun up there. We tried to go together, him leaping from ever higher trees while I slowly swam toward the clouds. When I became to distant he climbed atop the highest poplar and jumped with all his might towards me. He came up to me, up high, and told me "I can't get higher, you'll have to go on without me." I knew I was leaving him behind. I looked back one last time and saw him waving, while flaking toward the ground.
- So you left without him?
- He was my best friend and I let him down. I said it's not important and that I'll get back someday and we'll go together to the clouds, but I felt I had to leave, even alone.
- So little old you flew to the clouds? How cute.
- Ribit ribit  slowly towards the clouds, I passed sparrows, I passed pigeons and even passed the seagulls, hovering up there effortlessly. Seagulls reach the clouds, but are only visitors, because they have to go back and land, I didn't need to go back. I climbed until I found the majesty birds. Birds that never come down from heaven, who live and sleep there ... up in the air.
- In the clouds, you mean?
- Yes they nest there in the clouds. They have very long wings that are almost transparent and their heads are adorned with gems. I felt lost among them, until one approached and talked to me.
- Wait, you talked to a bird?
- It wasn't one of our chickens, it was a noble bird. Feathers around her head were like a crown that shone with all colors of the rainbow. She said she enjoyed seeing, a man there. She told me she didn't get along with the seagulls, supposedly they nag, and the only birds you can have a conversation with are ravens, but they rarely climb up there. One night, the majesty bird was looking at the starry sky and told me she wanted to leave, to fly to the moon and the stars.
- And you? Did you want to fly to the moon?
- Well why not ? We began the journey together, I was slower but the majesty bird waited for me. We flew for 3 days and 3 nights. A trip like this is more beautiful than hiking on earth. From above houses are pins, cities are ant swarms and fields are meaningless multicolored rectangles, everything is small and unreal. On the third day the majesty bird tried to swim like a frog, she looked hilarious. All was well and good until we got to the thin air, we were in the stratosphere. - I tried pushing harder but I just couldn't climb. She looked back at me and saw I couldn't follow. She gave me one of her feather gems and told me "I don't think we'll see each other again but  take this, I want you to remember me."
- She you left behind.
- Ironic isn't it? I looked at her as she flew away, watched until she became a twinkle in the sky and then she disappeared. I went down to the clouds but it wasn't the same. A raven chased by a storm got shelter there, he saw me and took me back home. I fell back to earth.
- What happened to the friend ?
- When I met him again, he didn't want to jump anymore, and after a while he forgot he ever did.
- I'm sorry you didn't make it to the stars.
- I'm just sorry I didn't take you with me.

Art by karenkodoku

Versiunea în română: Crugul Cerului

Read More »