Grăsuţul - partea I - Purgatorium

Un grăsuț într-o geacă neagră se așeză cuminte pe bordura unui drum subțire de la marginea liniștită a orașului. 

Drumul lega tulpina metropolitană de rămurelele cartierului prin curbe strangulate de blocuri. Iar la ora asta, la ora 5 dimineața nu mai era nimeni pe stradă, nici măcar o pasăre nu își arăta ciocul pe cer, dar asta nu era neapărat din cauza orei ci din cauza zilei. Revelionul trecuse de 4 ore și 39 de minute iar păsările speriate de artificii se ascundeau în cuiburi cu gândul la țări străine. 

Grăsuțul își luă fesul de pe cap lăsându-și părul să respire aerul rece de iarnă. Se inspectă de sus până jos, era îmbrăcat cu totul în negru, și decise să se întindă pe drum. "E inevitabil, trebuie să treacă o mașină pe aici", gândi el. Crepusculul dimineții se combina cu luminescența gălbuie a smogului de deasupra orașului. Lumina asta obositoare împroșca strada ștergându-i contururile, topindu-l pe grăsuț în asfalt.

Plinuțul privea cerul când în cap îi veni idea că fața l-ar putea da de gol, așa că se întoarse cu ochii la pământ și își lipi nasul de bitumul rece. "Mă întreb dacă iadul e un loc rece sau cald", contemplă el. 

Grăsuțul auzi o mașină zgomotoasă apropiindu-se, își închise ochii strângând din dinți în așteptarea loviturii. După o frână bruscă și câteva înjurături spurcate mașina își continuă drumul agale. În urma ei o limuzină neagră se apropie liniștită de băiat parcând fix lângă acesta. Din ea ieși jovial un bărbat îmbrăcat într-un costum ieftin de poliester ce se cocoșă lângă băiat. 

- Poți să te ridici? întrebă șoferul.

Grăsuțul jenat de ridicolul situației se dezlipii molatic de pe asfaltul ce se înmuia sub el.  

- Ce făceai acolo? continuă șoferul.

- Nimic, se răsti enervat băiatul.

- Încerca-i să te omori? De ce? Lasă-mă să ghicesc la vârsta ta ... o fată?

Băiatul îi ignoră întrebările și intră în blocul de vizavi, destinația originală, acasă la el. Chemă liftul însă el nu se dorea chemat așa că grăsuțul o luă pe scări. Ajuns acasă apăsă clanța însă ușa părea înțepenită de frig. Se așeză cu fundul pe caloriferul de pe hol luând în calcul dacă merită să sune la ușă de 10-20 de ori cât să-și scoale părinții. Privind prin geamul de pe hol îl văzu jos pe șoferul limuzinei jucându-se pe telefon. Cu ochii în telefon șoferul îi făcu un semn cu mâna. Grăsuțul coborî la el.

- Ce cauți aici? îngână băiatul.

- Aștept un client. Auzi tu ai WiFi aici, nu îmi dai și mie parola?

Băiatul dădu din umeri.

- Nu o știu pe de rost.

- Ghinion, stau aici plictisit de moarte, am ajuns să număr crăpăturile din asfalt, uite vezi umbra aia ciudată, de unde crezi că vine?     

- E un joc? nu știu ... de la un copac? 

- Nu serios, uită-te atent la ea, insistă șoferul.

Băiatul o privi câteva secunde, ea prindea volum cu cât se uita mai atent la ea.

- Aia e geaca mea, expiră băiatul.

- Da? și dacă te uiți mai atent?

- Cineva o poartă ... ce dracu?

- Nu, nu dracu, Moartea, îi zâmbi șoferul. Deși având în vedere că te-ai sinucis e posibil să-l vezi și pe el cât de curând. Mașina nu te-a ratat copilu, a trecut peste căpșorul tău ca peste o vânătă coaptă. 

Șoferul se înclină spre băiat iar acesta o luă la fugă. 

- Chiar vrei să te las aici? urlă șoferul după el.

Băiatul se refugie într-un mic parc de cartier, păzit de blocuri pe toate părțile. Se aşeză pe o bancă scorojită. Se simții dintr-o dată foarte obosit ca și cum ar fi fost lovit de nesomnul nopții trecute. Blocurile din jur păreau că se încovoaie spre el. Soarele luminase de-a binelea cerul iar băiatul rotofei se întinse cu capul pe bancă. Copacii erau reali, banca era și ea reală nu avea de ce să se teamă. Zgomote înfundate se auzeau în depărtare însă totul era foarte liniștit aici. „Nu are cum” gândi el și își închise ochii, oboseala adormindu-l pe bancă.

Se trezi când soarele ajunse la amiază, orașul era încă gol dar pe asfalt pete negre mișunau de colo colo. Una din umbrele astea se apropie de grăsuț și se prelinse fix pe banca lui. „Trebuie să fie un vis” gândi el.

Grăsuțul plecă în căutarea unui om, în carne și oase. Îl găsi în fața unui cinematograf de cartier. Era un bătrân gârbovit și băiatul îl urmă în cinema. 

- Mă scuzați, îl interpelă băiatul.

Bătrânul ridică o sprânceană, îl privi lung apoi își puse un deget la gură și îi șopti băiatului.

- Mai încet că începe filmul, care-i baiul? 

- Credeam că înnebunesc, nu am mai văzut un om toată ziua.

- E după revelion poate că dorm, bătrânul îi zâmbii și se întoarse la film.

Băiatul încercă să înțeleagă filmul însă sunetul venea spre ei asemenea unui ecou dintr-o altă cameră. 

- De ce se aude așa prost?

- E un film străin, citește subtitrările, o să te obișnuiești după un timp. 

Băiatul privi în jur și ascultă ecourile filmului iar printre ele erau și comentariile unui public absent. Privindu-l pe bătrân băiatul acceptă într-un sfârşit, el și bătrânul erau morți.

- Cred că ... ești primul mort pe care îl văd. 

- Aaa ... tu ești un răposat călduț? nu-i bai o să prinzi tu şpilu.

- De ce nu suntem mai mulți prin oraș? 

Bătrânul dădu indiferent din mâini.

- Unii mai pleacă, alții sunt luați, nu îți bate capul.

- Sinucigașii ajung în iad? întrebă serios băiatul.

- Te-ai sinucis puștiu? Da asta e una din reguli. 

- Deci trebuie să mă duc în iad...

- Trebuie? eu nu am spus asta, e doar o regulă prostească. 

Apoi lăsându-se pe spate continuă spre grăsuț.

- E cumva ca în filmul ăsta, ai fost atent? e vorba despre un tată ce își convinge copiii că pisicile sunt ucigași feroce și că avioanele de pe cer sunt doar jucării de lemn.

- Și ei nu își dau seama că îi păcălește?

- Nu, pentru că aveau încredere în tatăl lor şi pentru că erau prea speriaţi de pisici ca să iasă din casă, explică bătrânul.

Băiatul privi ecranul unde unul dintre copii trăgea cu praștia după avioanele de pe cer.

- A venit un șofer după mine, continuă băiatul.

- Cine? Moartea? Moartea obișnuia să fie mai de treaba acu vine pe aici și caută internet moca. Lasă-mă să-ți spun ceva, moșul se apropie de puști, există un rai însă Moartea nu te poate duce acolo, doar Viața te poate duce acolo.

- Viața? e cam târziu pentru asta, acum sunt un șnițel pe marginea drumului.

- Nu viața ci Viața, accentuă bătrânelul, e o fetiță ce se plimbă de colo colo printre umbre, e acolo pe străzi pe undeva, ea te poate ajuta.

Băiatul îl lăsă pe bătrân în cinematograf și se întoarse acasă. Postat în fața blocului era șoferul de noaptea trecută.

- Te-ai dus s-o vezi?

- Pe cine? 

- Pe dragostea ta, din cauza căreia... ști tu ... fleoșc.

- Nu e nici o dragoste.

- De ce m-ai minți pe mine? ridică o sprânceană șoferul.

- Și până la urmă cine ești tu?

- Eu? Lubrifiantul interstițial al universului, Moartea la dispoziția ... ahem ... ascultă la mine trebuie să o vezi, doar așa o să ști dacă poți să pleci de aici și să ajungi unde trebuie.

- În iad vrei să zici, pentru că m-am sinucis ar trebui să ajung în iad.

- Da în iad dar nu e ce crezi tu, toată lumea ajunge în "iad". Practic nu există rai sau mă rog prea puțin, după cum vezi mașina de lucru nu e un elicopter. 

- Și nu ar fi mai bine să rămân aici și să mă uit la filme pentru eternitate?

- Tu crezi că morții care hoinăresc pe aici o duc bine? Cei care rămân au sechele de care nu vor scăpa niciodată. Datoriile lor nu vor fi niciodată plătite, tragediile lor nu vor fi niciodată uitate, iubirile lor nu vor fi niciodată împlinite. Locul ăsta nu este pentru morți. Bătrânelul ăla ce bântuie cinematograful nu a avut nicio șansă. 

Băiatul începu să apese cu vârful degetelor în metalul din cadrul ușii de bloc încercând să vadă dacă cedează sub presiune, dacă poate intra prin obiecte, nimic. 

- Trebuie să o vezi, doar așa o să ști dacă rămâi sau nu, oftă șoferul. 

Grăsuțul se strecură în casa fetei însă ajuns în fața ușii ei nu putea intra. Își închise ochii și începu să împingă cu toată forța în ușa de lemn ce îl despărțea de ea. Ușa îl opri, dar alunecând spre încheietura ușii se trezi strecurându-se ușor ușor, ca un balon de apă, prin locul gol dintre balamale, în dormitorul fetei. O umbră era întinsă în pat iar băiatul se concentră să o vadă mai bine. Căutând cu privirea sursa umbrei reuși să o vadă precum o ceață colorată. 

- Te iubesc, sau mai degrabă te-am iubit, contemplă câteva clipe. Acu că sunt proaspăt decedat bănuiesc că nu mai contează, poate nu a contat niciodată. 

Conturul fetei se întări iar substanța ei aeroasă se coagulă în fața băiatului.

- Ce ai spus? se întoarse ea spre el.

Băiatul surprins îi răspunse bâlbâit.

- Că te iubesc și că am murit.

- Nu cred că se moare din cauza asta, îi răspunse ea amuzată. 

- Ai fi surprinsă, continuă grăsuțul nevenindu-i să creadă că vorbește cu ea. 

- Ar trebui să iei ceva pe tine ... ești așa transparent uite îți văd coastele. Chiar ești mort?

- Cred că da.

- Și de ce ai venit la mine?

- Moartea crede că m-am sinucis din cauza ta. Așteaptă să vadă dacă voi deveni un poltergeist, din ăsta etern, terorizând lumea vie sau dacă mă poate duce liniștit în iad.

- Păi dacă te-ai sinucis din cauza mea atunci poate ar trebui să mă bântui pe mine. 

- Nu știu, nu cred. Pur și simplu mă prosteam și a dat o mașină peste mine. Nu cred că am murit din cauza ta.

- Aha mă gândeam că poate vrei să mai stai cu mine în loc să te duci în iad, dar fă cum vrei ... Auzi cum e să fi mort? 

- Ce să-ți zic, nu poți să treci de-a binelea prin uși ca în desene animate, dar poți să intri moca la cinema și în rest pare cam plictisitor.

Fata se apropie de el.

- Ai avut vreodată un vis în care știai că visezi? Și spunând asta își trecu vârful degetelor prin el.

- Hai nu fi nașpa, nu mă vezi pe mine că îmi bag degetele în tine.

- Scuze. Nu fi atât de trist sunt sigură că sunt mulți oameni interesanți în iad: Caesar, Ioana d'Arc ... Gandhi.

- Și chiar mai bine de atât dacă nu m-a mințit Moartea.

- Poftim? 

- Nimic... uite cred că ar fi mai bine să plec.

- Nuu, te rog mai stai, trebuie să-mi spui și mie cum e Moartea, e o tipă bună?

- Poate data viitoare, și întorcându-i spatele ea se transformă în fum.  

Grăsuțul porni în căutarea Vieții pe străzi în intersecții aglomerate de umbre și apoi în locuri pustii, în ganguri și locuri întunecate, în subsolurile blocurilor și în găurile de canal, însă nu văzu nimic. Viața nu era pe nicăieri aşa că se întoarse în parc, pe banca unde îşi dormise primul somn de stafie. Deasupra auzi dintr-un cuib strigătul unui pui de huhurez. Aruncă o privire într-acolo și văzu puiul de pasăre plângând. Culmea, pe o cracă încercând să ajungă la pasăre era o fetiță ce se cățăra spre ea. Fetița atinse puiul și dintr-o dată el dispăru. 

Grăsuțul îi făcu cu mâna, iar fetița coborî. Băiatul îi observă ochiii mari, curioși și mai cu seamă violeți. Fetița se așeză lângă el pe bancă, în urma paşilor ei răsărind fire proaspete de iarbă.

- Cred că pe tine te căutam, remarcă băiatul.

- Pe mine? întrebă fetița îndreptându-și rochița. 

- Da, cred că poți să mă ajuți. Să mă duci în rai sau măcar undeva să nu ajung în iad.

- În iad? De ce în iad, ce s-a întâmplat?

- Am murit, a dat o mașină peste mine. Stăteam în mijlocul străzii pe asfalt și ...

Fetița se bosumflă. 

- Și ce căuta-i în mijlocul drumului?

Băiatul luă o gură de aer și încercă să-i explice.

- Am iubit o fată și ea nu m-a iubit pe mine, cam asta e. Am ajuns în mijlocul drumului pentru că nu mai vroiam să tânjesc după ea. Să nu mai mă culc seara cu gândul la ea și să nu mai mă trezesc dimineața tot cu gândul la ea. Nu știu, vroiam să-mi treacă.

- Păi şi cu ea ai vorbit?

- Da, dar cam târziu eram deja mort. Oricum nu m-a luat în serios, cred că visa. 

Fetița îi zâmbi trist.

- Nu cred că pot să te duc în rai... dar nici nu meriți să ajungi în iad.

Și spunând asta întinse un deget spre nasul băiatului, doar ca să se lovească de palma șoferului ce apăru deodată între ei. O explozie de scântei multicolore rezultă în urma atingerii lor și o mărgea căzu jos fierbând în pământul de iarnă.

- Oh nu, ăsta e a meu, spuse Moartea privindu-o pe fetița cu ochii violeți. 

Viața îi zâmbi năstrușnic bărbatului îmbrăcat în poliester negru.

- Bună, ce mai faci, încă duci oamenii în iad?

- Acolo unde merită fetițo.

În timp ce Moartea și Viața se certau pe sufletul său, grăsuțul luă de jos mărgeaua ce trepida cu o energie ancestrală.

- Aha, eu cred că el ar mai merita o șansă, continuă Viața.

- De ce, pentru că a murit din dragoste? se răsti Moartea.

- Nu... pentru că nu a făcut nimic rău. Nu poți să arunci un copil inocent în iad.

- Păi uită-te la mine cum o fac.

- Bine, fă cum crezi, dar eu cred că greșești.

- Deci copilu ce zici, ești pregătit? Moartea își îndreptă atenția spre băiat.

- Cred că da, putem să mergem, îi răspunse decepționat băiatul.

Și cu asta grăsuțul urcă în limuzina neagră iar șoferul intră trântind portiera după el.

- Apropo că te întrebai mai devreme, este cald, chiar foarte cald în iad. Să văd, am venit pe Unirii ar trebui să fac stânga și o să ajungem imediat. 

Dădu doi bobârnaci la GPS dar acesta tot nu îi arătă drumul.

Continuă în... Grasuțul - partea II - Infernum

English version: Chubby - part I - Purgatorium

Read More »

Chubby - part I - Purgatorium

A chubby kid in a black jacket sat calmly on the edge of a thin road on the quiet edge of the city.

The road connected the metropolitan stem to the little branches of the neighborhood with curves strangled by apartment buildings. And at this time, at 5 o'clock in the morning there was no one on the road, not even a bird in the sky showed its beak, but that was not necessarily because of the time but because of the day. The New Year had passed 4 hours and 39 minutes ago, and frightened birds hid in nests thinking of foreign lands. 

The chubby kid took his hat off, letting his hair breathe the cold winter air. He inspected himself top to bottom, he was dressed head-to-toe in black, and decided to lie down on the road. "It's inevitable, a car has to go by", he thought. The twilight of the morning combined with the yellowish fluorescence of the smog above the city. This tiring light splashed the street wiping its outlines, melting the plump boy into the asphalt. 

The jelly-belly was gazing at the sky when a thought crossed his mind, his face could give him away, so he turned his eyes to the ground and pressed his nose to the cold bitumen. "I wonder if hell is a cold or a hot place," he contemplated. 

The chubby kid heard a noisy car approaching, he closed his eyes, clenching his teeth in anticipation of the blow. After a sudden brake and a few curse words, the car continued its journey furiously. Behind her, a black limousine approached quietly and parked beside the boy. A man dressed in a cheap polyester suit jovially came out and hunched his back towards the boy.

- Can you get up? asked the driver.

The boy embarrassed by the ludicrous situation broke loose from the sticky asphalt melting below him.

- What were you doing there? continued the driver.

- Nothing, snorted the boy.

- Were you trying to kill yourself? Why? Let me guess, at your age ... a girl?

The boy ignored his questions and entered the apartment building facing the road, his original destination, his home. He called the elevator, but it did not want to come, so the chubby kid took the stairs. Reaching the front of his home he pressed the door handle, but the door seemed glued shut by the cold. He sat his butt down on the lobby heater considering whether or not to ring the door bell 10-20 times so his parents would wake up and let him in. Looking through the glass in the hallway, he saw the limousine driver playing on his phone. With his eyes still on the phone, the driver gave him a wave. The chubby kid went back down. 

- What are you doing here? lamented the boy.

- I'm waiting for a client. Do you have WiFi here, can you give me the password?

The boy shrugged.

- I don't know it by heart.

- That's too bad, I'm sitting here bored to death, literally counting the cracks in the pavement. Look at that shadow over there, where do you think it comes from?

- Is it a game? I don't know ... from a tree?

- No seriously, really look at it, insisted the driver.

The boy looked at it for several seconds, and the closer he looked the more the shadow began gaining volume.

- That's my jacket, exhaled the boy.

- Yes? And if you look closely?

- Somebody's wearing it ... what the devil?

- No, no not the devil, Death, smiled the driver. Though given that you committed suicide, it's likely you'll see him soon enough. The car didn't miss you kid, it went over your head like a ripe eggplant.

The driver leaned toward the boy and he ran away.

- Do you really want me to leave you here? the driver wailed after him.

The boy escaped into a small neighborhood park, guarded by apartment buildings on all sides. He sat on a scuffed bench. Suddenly he felt very tired as if he had been hit by the past night's sleeplessness. The surrounding buildings seemed to bend toward him. The sun lit up the sky and the plump boy stretched his head on the bench. The trees were real, the bench was real and there was nothing to fear. Clogged noises were coming from the distance, but everything was very peaceful here. "It can't be", he thought, closing his eyes, fatigue making him fall asleep on the bench.

He woke up when the sun had reached noon, the city was still empty, but on the asphalt black spots were moving around. One of these shadows approached the chubby kid and oozed it's way on his bench. "It must be a dream", he thought.

The chubby kid went looking for a man of flesh and blood. He found him in front of a neighborhood cinema. He was an old man, and the boy followed him in the cinema.

- Excuse me, interjected the boy.

The old man raised one eyebrow, stared at him for a long time, then put a finger to his mouth and whispered to the boy.

- Keep it down the movie is about to start, what's the trouble?

- I thought I was going crazy, I haven't seen a person all day long.

- Well it's after the New Year's maybe they are sleeping, the old man smiled, and returned to the film.

The boy tried to understand the movie, but the sound came to them like an echo from another room.

- Why is the sound so bad?

- It's a foreign movie, read the subtitles, you'll get used to it after a while. 

The boy looked around and listened to the echoes of the film and among them were the comments of an absent audience. Looking at the old man, the boy finally accepted, he and the old man were dead.

- I think ... you're the first dead man I've ever seen.

- Aaa ... you're a warm corpse? no worries you'll get the gist of it.

- Why aren't there more of us?

The old man waved his hands.

- Some go away, others are taken, Don't bother your head about it.

- Do people who commit suicide go to hell? the boy asked seriously all of a suden.

- Did you kill yourself kid? Yes, that's one of the rules.

- So I have to go to hell.

- Have to? I didn't say that, is just a senseless rule.

Then, leaning back, he continued towards the chubby kid.

- It's like this movie, were you paying attention? It's about a father who persuades his children that cats are ferocious killers and the airplanes in the sky are just wooden toys.

- And they don't realize he's fooling them?

- No, because they trusted their father and they were too scared of cats to leave the house, the old man explained.

The boy glanced at the screen where one of the children was shooting his sling at an airplane in the sky.

- A driver came after me, the boy continued.

- Who? Death? Death used to be a lot nicer but nowadays he's too busy looking around for free internet. Let me tell you something, the old man approached the boy, there is a heaven but Death can not get you there, only Life can get you there.

- Life? It's a little late for that, I am a shiskebab on the side of the road.

- Not life, but Life, emphasized the old man, she's a little girl who walks around between the shadows, she's out there somewhere in the streets, she can help you. 

The boy left the old man in the cinema and returned home. Posted in front of the apartment building was last night's driver.

- Did you go see her?

- Who?

- Your love, because of whom ... you know ... splat.

- There's no one like that.

- Why would you lie to me? the driver raised an eyebrow.

- And who might you be, exactly?

- Me? The interstitial lubricant of the universe, Death at your disposal ... ahem ... listen to me you have to see her, that is the only way you'll know if you can get out of here and get where you need to go.

- In hell you mean, because I committed suicide, I should go to hell.

- Yes in hell but it's not what you think, everyone goes to "hell". Basically, there is no heaven or too little of it, as you see the work vehicle is not a helicopter.

- And wouldn't I be better off staying here and watching movies for eternity?

- Do you think the dead wandering the earth are doing well? Those who remain will never escape the consequences of their lives. Their debts will never be paid, their tragedies will never be forgotten, their love will never be fulfilled. This place is not for the dead. The old man haunting the cinema didn't stand a chance.

The boy began to press his fingertips in the building's metal door trying to see if it resisted under pressure, if he could get through objects, nothing.

- You have to see her, that's the only way you will know if you'll stay or not, sighed the driver. 

The chubby kid sneaked into the girl's house, but came to a closed door and could not enter. He closed his eyes and started pushing with all his force into the wooden door that separated him from her. The door stopped him, but he began sliding to the door's edge and before he knew it he was squeezing like a water balloon between the door's hinges, in her bedroom. A shadow was stretched out on the bed, and the boy focused on seeing her better. Looking for the source of the shadow, he could see her as a colorful fog.

- I love you, or rather I loved you, mulled over the boy for a few moments. Now that I'm dead, I guess it does not matter, maybe it never mattered.

The outline of the girl grew stronger and her airy substance coagulated in front of the boy.

- What did you say? she turned to him.

The surprised boy replied stunned.

- I love you and I'm dead.

- I don't think that can kill you, she said somewhat amused.

- You would be surprised, replied the boy, still surprised he was able to speak to her.

- You should really put something on ... you're so transparent I can see your ribs. Are you really dead?

- I think so.

- And why did you come here?

- Death thinks I committed suicide because of you. It's waiting to see if I'll become a poltergeist eternally terrorizing the living world, or if It can lead me quietly to hell.

- Well, if you killed yourself because of me then maybe you should haunt me.

- I do not know, I don't think so. I was just fooling around and a car drove over me. I don't think I died because of you.

- Oh, I was thinking you might want to stay with me instead of going to hell, but do whatever you want ... So what's it like being dead?

- What can I say, you can't go through doors like they do in cartoons, but you can sneak in cinemas, other than that it seems a bit boring.

The girl approached him.

- Have you ever had a dream were you knew you were dreaming? And saying that, the girl crossed her fingertips through him.

- Come on, don't be lame you don't see me putting my fingers through you.

- Sorry. Don't be so sad I'm sure there are many interesting people in hell: Caesar, Jeanne d'Arc ... Gandhi.

- And quite a lot more, if Death didn't lie to me.

- What?

- Nothing ... look I think it would be better if I left.

- Noo, please wait, you have to tell me how's Death, is she hot?

- Maybe next time, and turning his back she turned into smoke. 

The chubby kid started searching for Life on the streets at intersections cluttered with shadows and then in empty places, in alleyways and dark passages, in the basements of buildings and in the sewers, but saw nothing. Life was nowhere to be seen. Then he came back to the park, and sat on the bench were he had first napped as a ghost. Above, he heard the cry of a baby gray owl from a nest. He glanced over and saw the baby bird weeping. Amazingly on a branch trying to reach the bird was a little girl climbing towards her. She touched the chick and it suddenly vanished. 

The chubby kid waived, and the little girl came down. The boy noticed her big curious eyes, especially for their purple color. The little girl sat next to him on the bench, fresh blades of grass emerging behind her footsteps.

- I think I was looking for you, remarked the boy.

- Me? The girl asked, straightening her dress.

- Yeah, I think you can help me. Take me to heaven or at least help me not go to hell.

- Why hell? What happened?

- I died, a car ran over me as I was standing in the middle of the street ...

The little girl pouted.

- So what were you looking for in the middle of the road?

The boy took a breath and tried to explain.

- I loved a girl and she didn't love me, that's about it. I sat in the middle of the road because I didn't want to long for her anymore. To stop thinking about her before I go to sleep at night, and to stop thinking about her when I wake up in the morning. I don't know, I wanted to let go.

- Well ... did you talk to her?

- Yeah, but a little late, I was already dead. She didn't really take me seriously, I think she was dreaming.

The little girl looked at the boy sadly.

- I don't think I can take you to heaven ... but you don't deserve to go to hell either.

And saying that, she stretched a finger towards the boy's nose, just to hit the driver's palm, that suddenly appeared between them. An explosion of multicolored sparks resulted from their touching and a bead fell down boiling in the winter soil.

- Oh no, he's mine, said Death watching the purple-eyed girl.

Life gave the man wearing the black polyester suit a mischievous smile.

- Hello, how are you, still taking people to hell?

- Where they belong little girl.

While Death and Life were quarreling over his soul, the chubby kid picked up the bead that was trembling with ancestral energy.

- I think he deserves a second chance, continued Life.

- Why, because love killed him? snapped Death.

- No ... because he didn't do anything. You can't just throw a inocent child in hell.

- Well watch me.

- Okay, do what you want, but I still think you're wrong.

- So kid what do you say, are you ready? Death turned his attention to the boy.

- I think so, we can go, the boy replied defeated.

And with that, the chubby kid climbed into the black limousine with the driver going in after him slamming the car door.

- By the way, you were asking yourself earlier, it's hot, it's really quite hot in hell. Let's see, I came on Union street, I should do a left and we'll get there in no time.

He flicked the GPS twice and it still didn't show the way. 

Continued in... Chubby - part II - Infernum

Versiunea în română: Grăsuțul - partea I - Purgatorium

Read More »

Pesta roșie

Legenda

O petrecere pentru sfârșit de an împingea patru prieteni într-un colț privind restul clasei. Era sfârșitul de an școlar și cei patru amici își zâmbeau cu subînțeles. Era ultima zi înainte de vacanța de vară și știau că trebuie să facă ceva memorabil, una din boacănele de care să râdă toată vara. 

Cei patru puseră ochii pe fata retrasă ce stătea așezată pe colțul unui scaun la marginea sălii de dans. Iar cum băieții sunt câteodată cruzi fără motiv se hotărâră să o necăjească tocmai pe ea, dar încă nu știau ce vroiau să-i facă. 

- Îi facem o glumă?

- Bine, dar ce?

- Care din noi o convinge de cea mai mare tâmpeniei câștigă.

- Ce ai mă? nu vezi că nici nu vorbește.

- Exact.

Cei patru își dădeau coate și până la urmă unul din ei își luă inima în dinți și pornii. 

Fata stătea liniștită așteptând un moment bun de plecat acasă, când un puști cu părul pieptănat și cu două antene în creștetul capului se așeză lângă ea. Băiatul își mușcă limba cât să prindă curaj, și începu să-i vorbească. 

- Ce faci? De ce stai singură?

- Nu stau singură, doar vroiam să stau umpic jos.

- Vreau să-ți spun ceva, dar să-mi promiți că nu râzi.

- Bine, îi răspunse fata curioasă. 

- Vezi băieții de acolo? Mi-au spus că le place de tine. O să vină unul câte unul să vorbească cu tine.

- Și te-au trimis pe tine să-mi spui?

- Nu, le-am spus că n-au tupeu să vorbească cu tine și ... am venit încoa. 

- Păi și ce ar trebui să fac eu? 

- O să se bage ei în seamă, tu doar ascultă-i dar ține minte ce ți-am spus.

Băiatul se ridică iar fata îl aprobă oarecum confuză.

Al doilea băiat, ușor cocoșat cu o cicatrice în sprânceana dreaptă se apropie de fată. Se uită înapoi la ceilalți și se așeză lângă ea neștiind ce să-i spună.

- Bună... vrei să-ți aduc un suc? o întrebă el într-un final.

- Nu mersi, am un pahar aici. 

După câteva clipe el ridică ochii și ea îi zâmbii.

- Vezi sticla aia cu limonadă de soc? încercă el iar.

- Da, parcă tu ai adus-o.

- Ști că ne-a pus să aducem fiecare câte ceva, suc sau ronțănele. Părinții mei au făcut socata aia. Tata o face de obicei. De data asta a făcut două, una pentru el și una pentru mine. Doar că am luat-o pe a lui la școală.

- E mai bună a lui?

- Are alcool în ea. Să te uiți la toți care beau, o să se înroșească la față și cine știe poate îi vedem cum  fac vreo tâmpenie. Abia aștept să-i văd cum se îmbată.

- Și, mie de ce mi-ai zis? 

Băiatul ridică un colț de gură.

- Trebuia să spun la cineva, și la aia trei nu le zic. Vreau să râd și de ei.

Băiatul se ridică iar fata îl urmă turnându-și jumătate de pahar de soc.

Al treilea băiat, un puști ușor miop se apropie de ea.  

- O să-ți spun ceva și nu știu dacă o să mă crezi dar ...

- Hai zi, se hlizi ea la băiat.

- Cred că unii dintre noi suntem morți.

- Ce? și văzând-ul înroșit la față continuă. Ai băut cumva din socata aia?

- Ce socată? nu. Mă gândeam că putem să fim vii sau morți, dar că unii din noi suntem deja morți și nu știm.

- Și cine ar fi mort?

- Ar putea să fie oricine dar gândește-te cine arată ca și cum ar fi moartă, cu riduri multe și uscată ca o mumie.  

- Profa de mate, clar.

- Da, profa de mate e moartă și nu cred ca e vrun bătrân dintr-ăsta slab și rău care încă să fie viu, pur și simplu nu le-a spus nimeni că au murit. Mai greu e să-mi dau seama cine e mort dintre ceilalți. 

- Și cum afli dacă ești mort? 

- Simplu te uiți într-o oglindă, și ar trebui să vezi ceva în reflexie.

- Aia e pentru vampiri... cred. 

Băiatul dădu din umeri. 

- Nu fi atât de sigură, și plecă lăsând-o iar singură. 

Ea își scoase o oglindă și se examină.

Al patrulea băiat era un copil frumos ce promitea să fie unul din băieții de care fetele se îndrăgostesc repede. 

- Vrei să iei o gură de aer? Hai cu mine afară.

Fata se aștepta să o invite la un dans și astfel răspunse mai mult la întrebarea asta din gândul ei.

- Da...bine.

Ieșiră afară, în spatele școlii unde erau câțiva stejari și o alee pietruită în iarbă.

- Bunicul meu îmi spune că toți oamenii sunt ca niște copaci. Tu de care crezi că ești? întrebă băiatul.

- Un arțar cu frunze roșii de toamnă, îi răspunse ea. 

Băiatul își desfăcu pantofii și călcă iarba cu picioarele goale. 

- Eu aș vrea să fiu un plop să stau la înălțime, adaugă băiatul.

- Să prinzi rădăcini și să vezi doar soarele și pământul, contemplă fata.

- Nu tu lecții, nu tu părinți, nu tu școală, doar stat afară și legănat în briză.

- Ar fi frumos.

- Vrei să încercăm? poate prindem rădăcini și stăm așa pentru totdeauna.

- Da hai să încercăm.

Fata se descălță și rămaseră amândoi cu picioarele goale în iarbă. 

- Trebuie să întindem mâinile în sus ele o să fie crengile, o convinse băiatul. 

Și fata își întinse mâinile în sus. 

- Închide ochii și rămâi nemișcată trebuie să simțim doar aerul și pământul cu degetele, continuă el.

Fata încremeni iar băiatul se apropie și o sărută. 

Epidemia

Legenda spune că 4 băieți au convins o fată că este copac. Așa ca o glumă, într-o noapte au vrut să vadă dacă pot să o facă să stea ca un copac. Și cică ar fi reușit, ea și-a înfipt degetele în pământ și aia a fost, a prins rădăcini. Fata asta, a fost prima și așa a început pesta roșie. 

Băieții au lăsat-o acolo în seara aia cu mâinile la cer și picioarele în pământ și au găsit-o fix în aceeași poziție a doua zi. Ai idee ce putere trebuie să ai să-ți ții mâinile deasupra capului 10-12 ore? Evident că băieții s-au speriat și au jurat să nu zică la nimeni. 

După o vreme au găsit-o părinții ei în spatele școlii jucându-se dea copacul. Prima data au fost bucuroși nevoie mare, fetița lor era teafără, însă nu era tocmai așa, au încercat să o miște și nimic. Era prinsă în pământ, vene subțiri creșteau sub tălpile ei precum niște rădăcini, avea mâinile țepene, dar inima fetei continua să bată. Un doctor a venit și a hotărât să nu o miște de acolo să nu-i facă mai mult rău. 

Cei patru băieți au fost primii infectați. Și-au ascuns simptomele cât au putut, unul din ei ajunsese să-și rupă în fiecare dimineață din ureche ceva asemănător cu un vrej de fasole. Înăuntrul lor creștea ceva îngrozitor și cerea pământ și soare. În timp ce fata era studiată acolo în pământ băieții au ajuns în spitale luptând cu durerea lăstarilor ce scormoneau în ei căutând țărână și lumină. Au murit rând pe rând în chinuri groaznice pentru că nimeni nu a îndrăznit să-i "planteze". 

Fata în schimb a fost lăsată sa devină primul copac roșu, copac cu sânge, copac cu inimă. Oamenii erau la vremea aia mai degrabă curioși decât speriați, poate era un blestem, poate un virus, ceva ce te transforma într-un copac părea o glumă. 

Nu a trecut mult și dintr-un copac a apărut o pădure. Părinții ei au rămas lângă ea, apoi cunoscuții lor, mii de oameni au devenit copaci, apoi sute de mii, apoi milioane. În fine, acu se știe că ar fi vorba de niște spori. Planta ajunge la un anumit ciclu și eliberează sporii ăia împuțiți, și uite așa ne infectăm unii pe alții. 

Totuși nu cred că e atât de simplu, mai trebuie să fie ceva, eu zic că e vorba de o "alegere". Sunt la fel de multi spori în aer ca firele de praf și totuși nu suntem cu toții copaci, de ce? Eu nu cred că devii infectat dacă nu vrei cu adevărat să fi infectat, exact ca fata aia, ea a vrut. E o alegere ca oricare alta, doar că acum dacă vrei "să te sinucizi", "să treci mai departe", "să scapi", "să renunți" îți pui picioarele în grădină și rămâi acolo. 

Pe unii îi atrage mult ideea că o să fie nemuritori. Nemuritori zic ei, eu zic lemne de foc, nemuritor până la primu incendiu, nemuritor până te pune vecinu în sobă.  

Oameni au și noțiunea asta romantică despre copaci. Însă ai privit cu adevărat un copac? este un parazit bine înfipt în sol, o buruiană mai mare. Rădăcini ce viermuiesc în pământ după resurse și crengi ce sufocă cu întuneric tot ce încearcă să crească sub ele. Nu există noblețe în copaci doar o luptă crâncenă după lumină. 

Eu zic să-i ardem. 

Ierbar

- Ce e aia pe degetul tău ?

- E oarecum motivul pentru care te-am chemat. E din mine, ceva cu rădăcini adânci.

- Să mă fut, ești bolnav, ai luat pesta copacilor.

- Da.

- Cum ai luat-o?

-  Am făcut dragoste pe iarba neagră și am băut din seva copacului roșu, cum altfel?

- Te-ai tâmpit? faci glume? oamenii fug de copacii roșii ca de ciuma neagră. 

- Vroiam să crească și în mine. Azi mi-a ieșit frunzulița asta pe lângă unghia de la arătător. Uită-te la ea, nu poate fi stârpită de nici un erbicid, nici un animal nu o poate mânca. Îmi împart trupul cu ea, îmi poartă ADN-ul și mă va face nemuritor. Voi devenii un copac roșu. 

- E din cauza la gagica aia, ea te-a convins.

- Da, ea s-a infectat prima, și acum are flori albe la sâni, i-au înmugurit din sfârcuri. Rădăcini groase îi curg acum prin mâinii, lemn în loc de mușchi. Când o sărut îi simt sporii cum îi ies pe gură.

- Ar trebui cumva să stau departe de tine?

- Nu, stai liniștit sporii aia sunt peste tot, eu nu m-am infectat așa. Vroiam să-ți spun că e o respirație parfumată, dulceagă. Ahh ... DOARE.

- Ce e? 

- Rădăcinile astea sapă în mine, caută pământ. Te-am chemat pentru că momentan nu prea văd, am ochii tulburi. Ăsta e singurul lucru care mă sperie, probabil o să înnebunesc acolo în scoarță orb, surd și mut.  

- Sunt pastile, tratament, poți să oprești nebunia asta.

- Te-am chemat doar să mă duci la ea. Am dus-o într-un loc frumos, ne pierdeam timpul pe acolo de fiecare dată când aveam două trei zile libere, nu e departe. 

- Ești nebun ai plantat-o, ști că nu mai e nici o șansă acum. E ca și moartă.

- Nu e moartă, chiar contrariul, e eternă. Ieri am stat lângă ea până la ultima bătaie de inimă și credeam ca mai am umpic de timp altfel nu mă întorceam, dar după cum vezi am cam înțepenit aici, te rog ajută-mă, trebuie să mă duc la ea.

- Nu pot, chiar dacă nu o să mă infectezi tu, o să mă infecteze ea.

- Te rog, trebuie să mă ajuți nu mai e altcineva. 

- Până și respirația ta poate să mă omoare nu înțelegi? trebuie să plec ... îmi pare rău.

- Suntem cu toți blestemați prietene, suntem deja morți, de molima asta nu o să scape nimeni. Te rog nu pot să o las singură. I-am promis. Te rog.

english version

Read More »

The red pestilence

The legend

A year-end party was pushing four friends into a corner looking at the rest of the class. It was the end of the school year and the four friends were smiling at each other knowingly. It was the last day before the summer break and they knew they had to do something memorable, some shenanigans that would last them all summer.

They set their eyes on the secluded girl sitting on a chair at the edge of the dance hall. And as boys are sometimes cruel for no reason they picked her, but they still didn't know how they wanted to tease her.
- We should prank her.
- Ok, but how?
- Who can convince her of the most ridiculous thing wins.
- What's wrong with you? she doesn't talk to anybody.
- Exactly.
The four elbowed each other and eventually one took towards the girl.

The girl was sitting quietly waiting for a good time to go home, when a kid with combed hair and two antennas sprouting on top of his head sat beside her. The boy bit his tongue to find some courage, and began to speak.
- How are you? Why are you sitting all alone?
- I'm not alone, I just wanted to sit down for a bit.
- I want to tell you something but you have to promise not to laugh.
- Well ok, she replied curiously.
- You see the boys over there? They told me they like you. They'll come to talk to you one by one.
- And they sent you to tell me?
- No, I told them they don't have the nerve to talk to you... and I just came over.
- Well, what should I do?
- Nothing... they'll come to you, just hear them out and remember what I said.
The boy stood up and the girl approved  somewhat confused.

The second boy, slightly hunched with a scar in his right eyebrow approached the girl. He looked back at the others and sat next to her not knowing what to say.
- Hey ... you want a soda? he finally asked.
- No thanks, I have one here.
After a few moments he looked up and she was smiling at him.
- See that elderflower lemonade? he tried again.
- Yes, didn't you bring it?
- Yea you know how we had to bring something, soda or snacks. My parents make elderflower cordial. Dad usually makes it. This time he made two, one for me and one for him. But I brought his to school.
- Is his better?
- It has alcohol in it. You should look at anybody who drinks it, they'll get red in the face and who knows maybe will see them do something stupid. I can't wait to see them get drunk.
-  But, why did you tell me?
The boy lifted a corner of his mouth.
- I had to tell someone, and I couldn't tell those three, I want to laugh at them.
The boy left and the girl poured herself half a glass of  elderflower cordial.

The third boy, a slightly nearsighted kid, approached her.
- I'll tell you something but I don't know if you're gonna believe me.
- Sure, she giggled at the boy.
- I think some of us are dead.
- What? and seeing his reddened face continued. Did you drink lemonade?
- What lemonade? no. I was thinking, we can be alive or dead but what if some of us are already dead and we don't know it.
- And who would be dead?
- It could be anyone, but think about it who looks like they might be dead? she has lots of wrinkles and she's dry as a mummy.
- Definitely the math teacher.
- Yes, the math teacher is dead and I don't think any of these skinny evil old people are still alive, it's just that nobody told them they died. It's harder to figure out who's dead from the others though.
- How can you even tell if you're dead?
- Simple, look in a mirror, I think you can see it in your reflection.
- That's for vampires... I think.
The boy shrugged.
- Don't be so sure, and walked away leaving her once again alone.
She took out a mirror and examined herself.

The fourth boy was a beautiful youngster who promised to be one of those boys that girls fall in love with quickly.
- You look like you need some air. Want to go outside?
The girl was expecting him to ask her for a dance and thus answered more that question then his.
- Yes... ok.
And so they went outside behind the school, where there were a few oak trees and a cobbled alley in the grass.
- My grandfather tells me that all men are like trees. What tree would you be? the boy asked.
- A maple with red autumn leafs, she answered.
The boy opened his shoes and stepped on the grass barefoot.
- I wish I could be a poplar sitting high, offered in return the boy.
- To catch roots and see only the sun and the earth, contemplated the girl.
- No more lessons, no more parents, no more school just sit outside and sway in the lazy wind.
- It would be nice.
- Want to try? We can take roots and stay here forever.
- Ok let's try.
The girl took off her shoes and they both stood barefoot in the grass.
- We must put our hands up in the air they'll be our branches, the boy convinced her.
And the girl stretched her hands up.
- Close your eyes and stay still, we must feel the air with our fingers and the ground with our toes, he continued.
The girl froze and the boy came close and kissed her.


The epidemic

Legend has it that four boys convinced a girl that she was a tree. As a joke, one night they wanted to see if they could make her stand like a tree. And allegedly they succeeded, she stuck her toes into the earth, and that was that, she caught roots. This girl was the first, the red pestilence had begun.
The boys left her there that night, with her hands towards the sky and her feet in the ground. They found her in the exact same position the next day. Do you know how much strength you need to keep your hands above your head for 10-12 hours? Obviously the boys got scared and vowed never to say anything to anyone.
After a while her parents found her behind the school pretending to be a tree. At first they were glad their daughter was all right, but it wasn't quite so, and when they tried to move her they realized something was wrong. She was stuck in the ground with thin veins growing like roots under her feet, her hands were stiff, but her heart continued to beat. A doctor came and decided not to move her so she wouldn't get harmed.
The four boys were the first to get infected. They hid their symptoms as long as they could, one of them had to tear something like a beanstalk each morning from his ear. Something terrible was growing inside them and it wanted earth and sunlight. While the girl was studied there in the ground the boys arrived in hospitals with the pain of sprouts poking through them searching for dirt and light. They all died one by one in horrible pain as no one dared to "plant" them.
The girl was instead left alone to become the first red tree, the first blood tree, a tree with a heart. People at that time were more curious than frightened, maybe it was a curse, perhaps a virus, something that turned you into a tree seemed like a joke.
It didn't take long and the tree became a forest. Her parents stood by her and then their acquaintances after that, thousands of people became trees, then hundreds of thousands, then millions. We know now it was because of those spores. The plant reaches a certain cycle and releases those filthy spores, and that's how we infect each other.
However I don't think it's that simple, there has to be something else, I say it's a "choice". There are as many spores in the air as dust particles and yet we aren't all trees, why? I don't think you become infected unless you really want to, just like that girl, she wanted to be a tree. It's a choice like any other, only now if you want to "kill yourself", "move on", "escape", "give up" you just plant your feet in the garden and stay there.
Some are drawn to the idea of immortality. They say they're immortal, I say they're firewood. Immortal til the first forest fire, immortal til your neighbor puts you in the stove.
People have this romantic notion about trees. But have you really looked at a tree? it's a parasitic form of life gripping the ground, just a big weed. Roots which worm themselves towards resources and branches that suffocate with darkness all things trying to grow beneath them. There is no nobility in trees it's just a bitter struggle for light.
I say we burn them.


Herbarium

- What's that on your finger?
- It's somewhat the reason I called. It's something in me, something deeply rooted.
- Fuck me, you're sick, you have the tree pestilence.
- Yes.
- How did you get it?
- I made love on the black grass and drank the sap of the red tree, how else?
- Are you crazy? You're making jokes now? people flee from the red trees like it's the black plague.
- I want it to grow in me. Today this little leaf sprouted from behind my finger nail. Look at it, it can't be eradicated by any herbicide, no animal can eat it. I share my body with it, it bears my DNA and it will make me immortal. I will become a red tree.
- It's that chick isn't it, she convinced you.
- Yes, she got infected first, and now she has white flowers on her breasts, they budded at her nipples. Thick roots flow through her hands, wood instead of muscle. And when I kiss her I can taste the spores from her mouth.
- Should I stay away from you?
- No, rest assured, spores are everywhere, I didn't get infected like that. I wanted to say her breath has a fragrance, it's sweet. Ahh ... it HURTS.
- What?
- Some roots are digging in me, looking for the ground. I called you because I can't really see, my eyes are fuzzy. That's the only thing that really scares me, that I'll probably go mad traped inside the bark: blind, deaf and dumb.
- There are pills, a treatment, you can stop this madness.
- I just called you to get me next to her. I took her somewhere nice, we used to spend our weekends there, it's not that far.
- You're crazy you planted her, you know there's no chance now. She's dead.
- She's not dead, just the opposite, she's eternal. Yesterday I sat next to her and heard her last heartbeat. I thought I had some time left, otherwise I wouldn't have come back, but as you can see I'm kinda stuck here, please help me out, I have to get there.
- I can't... even if you don't infect me, she will.
- Please, I need your help there's no one else.
- Don't you understand? even your breath can kill me. I have to go ... I'm sorry.
- We're all cursed my friend, we're already dead, nobody will escape this plague. Please, I can't leave her alone. I promised. I'm begging you.

vesiunea în română

Read More »

Out of whimsy

Purple clouds were in the sky when our protagonist exited the building. He had his body turned to the right, looking to the right, raised his right leg to walk towards the right, but something, like a unfinished idea, a half-forgotten thought, scuffed his eyes and pushed him to the left. And on the right, in the place where our man should have walked, a flowerpot exploded on impact with the ground.
This incident left our little hero perplexed. We are going to call him Michael, because that was his name, obviously. Michael looked at the pot and had a bizarre feeling: that Death was looking at the broken pot as confused as he was. And by God, he was right... I didn't understand what happened, I usually don't show up here for no reason.
Michael continued to go to work but began to stumble, to stagger down the street, trying to avoid a fatal next step, I followed him out of curiosity.
What happened? 10 minutes ago, 10 floors above, a cleaning lady opened a window and pushed a 10 kg pot on the window sill. 10 minutes before that, a neighbor from apartment 10 told the cleaning lady to give the flowers in the hallway some fresh air. And 10 minutes before that, our protagonist  Michael, told his girlfriend in apartment 10 that plants need to breathe just like any other animal. So you see, it's not my fault, Michael sentenced himself to death this morning.
But why did he step to the left and not the right? ... I know, I know what drew his eye, it was those purple clouds. I must admit they were beautiful, but to stop death? no, nothing is that beautiful.
Now ... I don't hunt people, it was only out of whimsy that I continued to watch Michael. I fallowed him and nothing extraordinary happened. Michael didn't slip on the rails in front of a rushing tram, he wasn't hit by a car that lost its brakes, he didn't have a heart attack or anything. I'm not saying I cause these, but they do happen ... they happen more often when I'm around. Michael arrived at his job safely, turned his back to me and started working.
So I said, I'll wait til he comes out, people rarely die while working.
Even this city, Michael's city, is a very curious place, people rarely die here, can you believe that no one died on New Years in this city? not even one, day off. Sitting on my butt, contemplating on the sidewalk, I was accosted by a girl with violet eyes.
-Leave him alone.
-Excuse me... Who are you? are you sick?
It happens, dying people sometimes see me. But no, this little girl wasn't dying, this little girl with the violet eyes, was the cause of the clouds. You don't really talk about her, but if I am Death, she would certainly be Life. This snot nosed brat was helping him.
-Why are you protecting him? He should be dead, one piece of garden variety pot in the head and if I'm allowed, it was almost a suicide, a major affront to you.
The girl frowned in the most cute fashion at me and continued.
-I know that flower didn't fall to the ground by chance. There wasn't a careless hand or the wind blowing, something else moved the pot.
Then she mumbled something about the patch of withered grass beside me and I was catapulted from the world of the living. I must admit I moved the pot, but slightly, almost not at all. I want to ask you something: how many people do your think die from flower pots? too few, this job is just like any other, you have to find some humor in what you do. Anyway, all the best and see you soon.

Art by RockAngel8
Versiunea în română: Doar un capriciu

Read More »

Doar un capriciu

Nori mov erau pe cer când protagonistul nostru ieși pe scări. El avea corpul întors spre dreapta, privea spre dreapta, își ridică piciorul drept, ca să pășească spre dreapta. Dar ceva, o idee neterminată, un gând pe jumătate uitat, un zgândăr în ochi, îl împinse în stânga. Iar în dreapta, în locul unde trebuia omul nostru să pășească, un ghiveci de flori explodă la impactul cu solul.
Întâmplarea asta îl lăsă perplex pe micul nostru erou. O să-i spunem Mihai, cred că aşa îl chema, aşa o să-i zic. Deci, Mihai se uită la ghiveci și avu un presentiment bizar: că Moartea privea ghiveciul spart la fel de confuză ca el. Și chiar avea dreptate, nu știam ce s-a întâmplat, eu de obicei nu vin așa pe capul oamenilor, fără motiv.
Mihai continuă să meargă spre muncă, însă începu să calce strâmb, să se dea în stânga, să se dea în dreapta, valsa de-a dreptul pe stradă, încercând să evite un următor pas fatal. L-am urmat din curiozitate.
Ce se întâmplase? Cu 10 minute mai devreme, cu 10 etaje mai sus, o femeie de serviciu deschidea un geam larg și împingea, de pe pervaz, un ghiveci de 10 kg. Cu 10 minute înainte de asta, vecina de la apartamentul 110 îşi scotea florile la aer pe acel pervaz. Cu alte 10 minute înainte, protagonistul nostru Mihai, îi spunea iubitei sale de la apartamentul 110 că și plantele au nevoie de aer. 

Vedeți, nu e vina mea, Mihai s-a condamnat singur la moarte în dimineața asta.
Dar de ce a luat-o spre stânga și nu spre dreapta?... Ce i-a zgândărit ochiul? Au fost norii ăia mov. Erau frumoși, trebuie să recunosc, dar să mă oprească pe mine? Nu, nu există aşa ceva.
Acum... eu nu vânez oameni, când am continuat să-l urmăresc pe domnul Mihai, a fost doar un capriciu. Am mers în spatele lui și nu s-a întâmplat nimic. Nu a alunecat pe șine, în fața unui tramvai grăbit, nu a fost călcat de o mașină, ale cărei frâne nu mergeau, nu a avut nici măcar o criză de bilă. Eu nu spun că sunt cauza acestor mici neplăceri, dar se mai întâmplă... și se întâmplă ceva mai des când sunt eu în preajmă. Mihai a ajuns la servici nevătămat, mi-a întors spatele și a început să lucreze.
Am zis că o să-l aștept până iese de la muncă. În mod curios, oamenii nu prea mor când muncesc la birou. Până și orașul ăsta, orașul lui Mihai, e un loc dubios, oamenii mor foarte rar aici, îți vine să crezi că nu a murit niciun om de revelion în orașul ăsta?

Nici măcar unul, zi liberă. Stând așa în fund, contemplând pe trotuar, am fost acostat de o fată cu ochi violeți.
- Lasă-l în pace.
- Poftim? Tu cine mai ești? Ești cumva bolnavă?
Se mai întâmplă, muribunzii mă mai văd câteodată. Dar nu, fetița asta nu era pe moarte, fetița asta cu ochii violeți era cauza norilor. Mucoasa asta mică îl ajuta. Şi atunci am recunoscut-o. Nu prea vorbiți voi despre ea, dar dacă eu sunt "Moartea", ea ar fi "Viața".
- Aaa... tu erai. Dar te rog, zi şi mie, de ce îl protejezi? El ar trebui să fie mort, una bucată ghiveci în cap și dacă mi-e permis, aproape o sinucidere. Un afront major pentru tine.
Fetița se încruntă în modul cel mai drăgălaș la mine și continuă.
- Ghiveciul nu a căzut întâmplător. Nu a fost o mână neglijentă sau vântul, altceva a mișcat ghiveciul!
Apoi a bolborosit ceva despre peticul de iarbă ce veştejea sub mine și am fost catapultat din lumea celor vii.

Trebuie să recunosc, eu am mișcat ghiveciul, însă foarte puțin, aproape deloc. Ştiţi câți oameni mor din cauza ghivecelor de flori? Prea puțini. Şi ăsta e un job ca oricare altul, trebuie să găsești ceva umor în munca pe care o faci.

În fine, toate cele bune și ne vedem în curând. 

 

Desen de RockAngel8
English version: Out of whimsy

Read More »