Scoală

Mâinile mele au unghi lungi, prea lungi pentru un bărbat, prea lungi pentru mine. Curate și albe le simt cum vor să crească. Le văd cum cresc, e ceva ciudat la ele.

Sunt într-un vis și nu mai pot ieși din el. Pe canapeaua mea e o fată, mă vede că o privesc un pic prea atent și mă întreabă ridicându-și una din sprâncenele subțiri "Ce e?". Ea nu e reală, nu poate fi reală pentru că nu o cunosc, doar bucăți din ea îmi par familiare. Un minunat monstru a lui Frankenstein de care nu pot să scap. Mă sărută iar acum mă privește cu niște ochi verzi. Îi recunosc, sunt ochiii unei fete de care era înnebunit un fost coleg de cameră. Buze cu gust de vișine, de la fata cu care mâncam vișine în cimitir când eram puști. 

-- Nu ești reală, lasă-mă în pace. 

Se uită furioasă la mine și îmi dă o palmă.

Mă scol.

Îmi pun mâna pe locul unde imaginația mi-a dat o palmă și îmi simt obrazul cald și înțepător. Ce dracu, mi-am dat o palmă în somn?

Lângă mine o fată frumoasă cu gropițe în obraji se hlizește.

-- Nu îmi vine să cred că ai adormit pe muzica asta.

Stai fata asta ... ohh o cunosc, o cunosc. Îmi aduc aminte, sunt la o nuntă. Capul îmi pulsează în ritm de samba, creierul îmi fleoșcăie din stânga în dreapta ca o cană de apă.  

-- Mă duc să dansez, continuă ea.

Vizavi de mine, soția fratelui meu îmi face semn să mă duc după fată. Mă ridic și ies afară, am nevoie de aer.  

-- Dacă ți-e rău poți să pleci. 

Fratele meu a ieșit după mine.

-- Așa a fost și când te-ai căsătorit tu?

-- Nu sunt căsătorit.

Mă scol.

Ohh Doamne ce bine ar fi fost dacă durerea asta de cap era doar în vis. Ai băut aseară și acum suferă prostule, suferă.

Ceasul digital de lângă tv este defect tre să mă bazez pe bătrânul ceas cu limbi din bucătărie. 7 și ceva, mă îmbrac și o iau spre muncă. Ies pe hol iar vecina de vizavi mă vede. Îi zic "Săru mâna", ea doar dă dezaprobator din cap. Ce? E prea târziu să plec la muncă la ora asta? baba asta nebună, lua-o-ar drac de babă.

În stația de tramvai un taximetrist îmi face semn cu mâna să mă dau la o parte ca să-și parcheze el mașina în stație. Ce e și cu nebuni ăștia mă tot dau la o parte. Îmi simt unul dintre degete cum îmi iese din adidas. 

Ajung la muncă iar șefa îmi pune hârtiile de ieri pe masă. "Ăsta e greșit" îmi zice bătând cu degetul din loc în loc pe foaia din fața mea. Ehh curca asta nu își dă seama că nu am dormit mai deloc aseară, dacă o să continui așa ... trebuie să. Şi atunci îmi văd unghiile de un albastru marin cu valuri desenate pe ele.

-- Alo, ce faci? Visezi?

-- Ceasul meu din bucătărie nu are bateri. 

-- Poftim?

-- Nu a mai avut bateri de 2 ani. 

Mă scol.

Hai frate uite asta este exact ce nu îmi place la visele mele. Cum să visezi că te duci la muncă și apoi să te trezești și să te duci iar la muncă. Lângă mine iubita mea are un cearceaf în cap dar stă cu fundu descoperit. 

-- Culcă-te la loc, dormi și tu odată mai mult sâmbăta, bolborosește spre mine.

Aa așa e, e sâmbătă, mă întind înapoi pe spate. Dar nu mai pot să dorm, o pleznesc peste fund și ea sare în sus ca electrocutată.

-- Hai să facem ceva, îi spun.

Ea își dă cearceaful jos din cap, mă sărută ușor.

-- Da ok, dar mai întâi spală-te pe dinți. 

Ieșim pe balcon, iubi își aprinde o țigară, mă caut și eu de un pachet. Ea dă din cap, știe că nu am, niciodată nu am, îmi întinde o țigară de la ea. Trag primul fum, e ceva mai mișto ca prima țigară de dimineață? Un sentiment ciudat de rușine mă cuprinde, ceva e în neregulă. Mă uit la ea.

-- Nu mă lăsasem de fumat?

Mă scol.

De data asta singur, bine înțeles că singur, ehh prost ... Cât de bătut în cap să fi? Să nu-ți dai seama că visezi când tu nici măcar nu ai gagică și totuși o vezi cu fundu în sus lângă tine. Țigara aia m-a trezit, altă tâmpenie. 

Rufe umede stau întinse în mijlocul casei, aerul ăsta infect îmi dă visele astea. Mă duc la baie încerc să-mi umplu căpușul mâini cu apă doar că apa îmi curge printre degete. Privesc oglinda iar reflexia din fața mea dă ușor dezaprobator din cap.

English version: Wake up

Read More »

Grăsuţul - partea II - Infernum

Mașina o luă pe tunelul de la Unirii în jos, făcu dintr-o dată stânga și intră pe un drum pietruit. Automobilul se zguduia teribil și șoferul zâmbi grăsuțului. 

-- Drumul spre iad e pavat cu intenții bune, de asta ai nevoie de suspensii ca lumea. Geamul de deasupra indicatorului de ulei sări în poala șoferului. 

-- Hai să luăm o rută turistică, drumul ăsta îmi zgâlțâie creierii. 

-- Mă urăști?

-- Dacă te urăsc? nu, nu te urăsc.

-- Atunci de ce nu ai lăsat-o pe fetiță să mă atingă, să-mi dea înapoi viața.

-- Hei tu aveai toate motivele să încerci și era de datoria mea să te opresc. Mi-am făcut datoria dar nu te urăsc, îmi ești chiar simpatic, și zicând asta apucă obrazul fălcosului între degete.

-- Ai putea să nu faci asta?

-- HA, ar fi bine să te obișnuiești puștiu, infernul o să fie mult mai dur de atât, un adevărat iad pentru tine. 

-- Serios, asta trebuie să fie o glumă răsuflată până și pentru tine.

-- Da și va fi ultima glumă bună pe care o vei auzi pentru eternitate. 

-- Chiar vrei să mă duci în iad?

-- Da, uite acolo e Lacul Lacrimilor, toate lacrimile iadului ajung acolo, fără el locul ăsta ar fi foarte uscat dar după cum vezi ne menținem. Și acolo este Creasta Sinucigașilor, unde sufletele astea neliniștite încearcă să-și termine existența aruncându-se în râul de foc. Sunt sinucigași de-ai tăi și vor să scape de viața eternă.

-- Și mor ?

Șoferul îi dădu una peste scăfârlie.

-- Cum să moară, sunt deja morți, suferă și își continuă existența. Ehh nu trebuie să disperi, nu o duc toți rău aici. O să ai o eternitate mult mai grea dacă te pedepsești și singur pe lângă pedeapsa oficială. 

Mașina opri în fața unui debarcader și urcă într-o barjă.

Luntrașul întrebă:

-- Și ceva pentru mine?

Șoferul dădu din umeri. 

-- Puștiu ai din întâmplare o monedă de argint la tine.

-- Nu cred.

-- Scuze bătrâne, tinerii ăștia nu știu tradiția.

-- Ar trebui să te las pe partea cealaltă... ar trebui. Dacă aș respecta tradiția ar fi mai mulți morți pe partea cealaltă decât în iad. Nimeni nu se gândește la mine, uită-te și tu cum crește oceanul ăsta de sânge, în fiecare zi parcă drumul e mai lung. 

-- Nu-l băga în seamă munca merge mult mai prost de când îi face concurență podul, îi șopti șoferul băiatului.

-- Este un pod peste apa asta puturoasă și tu m-ai luat cu barca?

-- Tradiția tinere. Nu îmi place autostrada spre iad, e ca o bandă rulantă, procesul își pierde misterul.

Șoferul băgă mâna în supurarea roșiatică coagulată în jurul bricului. Coagularea se lichefie în fața vasului ușurându-i înaintarea.

-- Mersi șefu, îi mulțumi luntrașul.

Șoferul îi zâmbi cu înțeles grăsuțului.

-- Sângele proaspăt vărsat își cere răzbunarea, cu timpul o să ajungă negru și tulbure ca restul. 

Ajunși la destinație luntrașul bombăni ceva și porni înapoi. 

-- Treci înapoi în mașină, nu te duc pe la poarta principală, e coadă mare acolo, știu eu un loc pe unde intrăm mai ușor.

De-a lungul unui gard apăru o poartă ce abia mai stătea în țâțâni și era păzită de un pitic. Grăsuțul citi surprins "Poartă Aprovizionare".

-- Salve am și eu unu mic pot să-l bag pe aci?

Piticul îl salută cu o serie de mârâituri vesele. Piticul vorbea o limbă demult apusă dar prin dispoziția sa băiatul înțelese că îl va lăsa se intre.

În timp ce Moartea îl trăgea pe grăsuț în direcția porții, un trăsnet din cerul tulbure lovi încheietura porții de metal topind-o. Piticul blestemă cu câteva mârâituri spre cer și îl privi mai atent pe băiat. Îl apucă pe grăsuț de nas și îi roti nasul odată spre stânga și de două ori spre dreapta, apoi dădu din cap și mârâi câteva strofe cântate șoferului.

-- Se pare că nu GPS-ul era problema. 

-- Și care e problema?

-- Iadul nu vrea să te primească.

-- Poftim?

-- Da, ei nu fi așa surprins, se mai întâmplă. De ce crezi că e coada aia mare la intrarea principală. Managementul se tot chinuie să facă locuri noi pentru toată lumea dar condamnații ăștia nu sapă cu suficient spor și au rămas în urmă. Nu poți să intri și să bântui haihui pe aici, tre să ai locul tău... poate în cercul al șaptelea cu prietenii tăi sinucigași, sau poate în cercul al doilea.

-- De ce? Cine stă în al doilea?

-- Cei ce greșesc din dragoste.

-- Termină, nu am murit din cauza ei.

-- Ști că dacă împingi un om la sinucidere tot aici ajungi, așa că sunt șanse să o revezi.

-- Serios, când?

-- Peste 62 de ani ... în medie.

-- Nu ști când o să moară?

-- Bine înțeles că știu. Dar voi ști atunci, nu acum. Nu am spus niciodată că sunt omniscient, doar omniprezent. Nu este locul meu să știu lucrurile astea. Hai să găsim un motel pentru tine.

Drumul pavat cu intenții bune arăta mult mai bine la intrarea în iad, iar pe marginea acestuia stătea Motelul Bagajelor Pierdute. Șoferul intră și își făcu loc până la recepție dând coate femeilor și bărbaților cu bagajele doldora în holul de intrare.

-- Mă scuzați vreau un loc pentru puștiu.

Recepționerul tastând de zor îi răspunse fără să ridice ochii.

-- Ne cerem scuze nu mai avem locuri libere, un cult a venit pe neașteptate și ne-a luat toate locurile.

-- Noi am venit primi, se rățoi la șofer o pereche adolescentină. O să aștepți după noi auzi!

Șoferul se întoarse la tânărul cuplu.

-- V-ați grăbit să ajungeți aici fără mine. Nu era timpul vostru dar fie. 

Șoferul ridică o sprânceană la recepționer și acesta începu să bată cu furie în calculatorul antic ce îi răspândea o culoare verzuie pe față.

-- Pot să-l pun într-o cameră cu altcineva, cu una din familiile de cultiști poate?

-- Prea bine, puștiu te las aici.

-- Dar eu nu știu...

-- O să vin să te iau după ce mă lămuresc care e treaba cu tine, e ceva putred în Danemarca.

Intrând în camera de motel băiatul dădu nas în nas cu o fată foarte blondă și foarte palidă. 

-- Tu cine ești? îl întrebă ea.

-- Aa... Eric, m-au pus în camera asta până găsesc alt loc.

-- Eu sunt Cami, poți să stai cât vrei cu noi.

Tatăl fetei îl contră pe băiat.

-- Nu, asta nu se poate, noi avem camera asta, este absurd și ridicând receptorul telefonului un șiroi de sânge începu să-i curgă din urechi până ce reuși să ducă receptorul iar în furcă.

-- Ce e dragă? se minună mama fetei.

-- Taci, băiatul trebuie să stea.

-- Poate ar trebui să vorbești iar cu liderul nostru.

-- Dragă liderul nostru ne-a dus în iad, înțelegi, în iad.

-- Da dar încă e liderul nostru, poate... 

-- Eu unul nu o să-l mai ascult în iad, ok. Tu poți să crezi în continuare în bazaconiile asta dar eu nu mai pot.

-- Cum de ai ajuns aici? întrebă grăsuțul pe fată.

-- Am luat toți o pastilă. 

-- Și tu ai ajuns aici pentru că ei ți-au dat o pastilă? întrebă neîncrezător grăsuțul.

-- Da, m-au întrebat dacă vreau să vin cu ei. Tu cum ai ajuns aici?

-- M-am așezat pe un drum și a dat o mașină peste mine. 

-- Și părinții tăi? 

-- Sunt acolo sus pe undeva.

-- În rai?

-- Nu pe Pământ, încă nu au murit.

-- Îmi pare rău, măcar eu sunt cu părinții mei, și fetița îi zâmbi posomorâtă băiatului.

Grăsuțul privi părinții ce continuau să se certe. Fata se așeză într-un colț de cameră privindu-și păpușele.

-- De când sunt așa?

-- Nu e vina lor, așteptăm de o grămadă de timp și s-au plictisit, o să intrăm și o să fie bine.

-- Auzi ai vrea să vi cu mine? O să mă duc să vorbesc cu cine conduce toată treaba asta. Tu nu meriți să fii aici și dealtfel nici eu.

Cei doi porniră spre poarta de aprovizionare grăsuțul ținând-o de mână pe fată. Ajunși la poarta sudată de trăsnet un bărbat de un blond murdar se holba la poartă de pe partea cealaltă, din interiorul iadului. Grăsuțul se interesă:

-- Putem să intrăm? 

-- Doar dacă vreți să-l săriți, le răspunse omul continuându-și treaba la gard. 

-- Putem face asta? întrebă iar băiatul surprins de posibilitate.

-- Da, de ce nu? deși nu văd de ce ar vrea cineva să sară gardul în iad. 

-- Cine ești tu? întrebă cu timiditate fata palidă.

-- Eu? bărbatul ridică privirea spre copii ușor iritat și continuă. Eu sunt administratorul, se sparge o țeavă, cade curentul, pică fulgere din cer peste poarta de aprovizionare, eu tre să mă ocup de toate astea. Apoi bombăni pentru el însuși: "Tre să găsesc un sudor pe acetilenă, stai ... parcă gardu e din magneziu, o trebui sudură în argon..." 

Grăsuțul apucă ochiurile gardului și poticnindu-se în urcare ajunse pe coama sa. Fata palidă stătea jos neîncrezătoare.

-- Eric ești sigur că e bine ce facem?

-- Hai Cami, apucă-mă de mână, îi zâmbi el fetei. Intrăm în iad și gata am terminat.

Administratorul continuă discuția despre ce sudura ar fi necesară pentru a repara poarta cu piticul paznic pe limba acestuia. 

-- Ok am intrat, acum ce facem? se opinti fata palidă.

Administratorul aruncă o privire spre cei doi.

-- Știți unde trebuie să ajungeți?

-- Nu prea, dădu din umeri băiatul.

-- Ok, două secunde rezolv aici cu poarta și vă duc la registratură în centru, vă rezolvă cei de acolo. 

Cei trei se urcară într-o camionetă fără o roată, ce se hârșâia din când în când de drum doar ca să revină miraculos la o poziție echilibrată. Pe drum administratorul le vorbi.

-- Și ce va aduce pe la noi? Ce ați făcut de meritați damnarea? 

-- Eu nu cred că merităm să fim aici. Eu mă întindeam pe un drum și a dat o mașină peste mine și pe ea au pus-o părinții să ia niște pastile.

-- Ahh doi sinucigași sau poate un sinucigaș și unul mort din dragoste.

-- De ce naiba îmi tot zice lumea asta, nu m-am omorât din dragoste, nu m-am omorât deloc, a fost un accident.

-- Chiar am avut dreptate? le mai nimeresc și eu. Se vede în ochii puștiu, dragostea neîmpărtășită e ca un cablu electric neizolat, face scântei, asta mi-a spus-o un electrician. Acu stai liniștit, te înțeleg, mulți dintre noi nu merităm să fim aici, în frunte cu mine. Dar iadul e un loc primitor pentru toți. O să se găsească ceva și pentru tine. 

Fata palidă îl privi atent apoi intră și ea în conversație.

-- Eu cred că are ochiii aia de câine abandonat.

-- Serios și tu? dădu din cap grăsuțul.

-- Da așa e, dar electricianul meu a spus-o mai poetic, surâse administratorul.

Grăsuțul încercă să dirijeze conversația în altă direcție.

-- Omule, nu înțelegi, nu avem ce căuta aici, așa că ne ducem la centrul ăla și acolo o să ne dea un bilet pentru un alt loc.

-- Rai? Vreți în rai? rămase surprins administratorul.

-- Nu, nu știu, oricum nu aici.

Administratorul mustăci un pic.

-- Nu cred că se poate... dar e treaba voastră. 

Ajunși la registratură, administratorul îl salută pe portar și îi prezentă pe copii. 

-- Cică a fost o neînțelegere cu ei doi. Dânșii nu merită să fie în iad.

Portarul bufni în râs și o flacără îi scăpă pe o nară făcându-l să-și dea o palmă din reflex. 

-- E o coadă până dincolo de poarta iadului, aviză portarul.

Administratorul zâmbi.

-- Glumește, luați un număr de ordine. 

Și spunând asta administratorul le întinse un bilet cu numărul 8 scris pe el, apoi continuă.

-- Aveam treabă cu ei mai devreme dar puteți intra în locul meu. 

Portarul privi biletul și îi escortă înauntru. 

-- Aveți noroc o programare aici ia zeci de ani.

Copiii intrară în clădirea dărăpănată cu uși ce abia se mai închideau. Fură primiți în biroul unui om complet roșu ce încerca să repare o mașină de scris.

-- Oricare ar fi problema dumneavoastră ar fi bine să nu vă fie necesare literele z și y.

-- A fost o neînțelegere ...

-- Numărul de ordine vă rog... opt. Și tastă pe mașina de scris o-p-t. 

-- Nu merităm să fim aici și am vrea să plecăm, încercă iar băiatul.

-- Nimeni, niciodată nu a ieșit vreodată din iad. Mă rog cu câteva excepții legendare, dar toate astea au fost cu mult înaintea administrației curente.

-- Ascultă, nu am făcut nimic rău nu avem ce căuta aici.

-- Ni-me-ni... sau poate ști să cânți la liră ... nu nu nu nimeni. Tot ce pot face pentru noii veniți este o "r-e-a-p-a-r-t-i- -a-r-e" ... la naiba cuvântul ăsta are un z. Îmi pare rău, nu vă pot ajuta, vă rog să vă reprogramați la o dată ulterioară.

Bărbatul roșu înfipse biletul de ordine într-un cui iar copiii fură supți în afara clădirii.

În fața registraturii administratorul stătea la taclale cu portarul.

-- Deci? întrebă el pe copii.

-- Ne-a dat afară... răspunse supărat grăsuțul.

-- Am încercat să vă spun, nu este nicio cale de scăpare. Nimeni nu iese din iad. Bine... am putea pur și simplu să năpustim porțile suntem mulți pe partea asta.

-- Și nu-o să ne oprească nimeni? 

-- Heruvimii, serafimii, vrun arhanghel sau doi.

-- Am avea vreo șansă?

-- A fost prevestit că se va întâmpla, apoi cu un zâmbet șugubăț continuă, în plus ai adus ceva, ce ne-ar putea ajuta.  

Ajunși la porțile iadului administratorul îi vorbi băiatului.

-- Dă-mi Cuiul Facerii, o să-l bat în poartă cu ciocanul lui Hefaistos și ea o să se deschidă ...mai mult sau mai puțin.

Băiatul se căută în buzunare și scoase mărgeaua ce căzuse jos când Viața și Moartea se atinseseră.

Fata palidă îl trase pe grăsuț de mână.

-- Eric crezi că e bine ce facem?

-- E nedrept Cami, nu merităm să fim aici.

Administratorul plesni mărgeaua de poarta iadului și odată crăpată aceasta îi smulse ciocanul din mână și cu un vid inimaginabil îl dezintegră. Din distrugerea mărgelei rezultă o mică gaură neagră ce dizlocă poarta din țâțâni. 

În următoarea clipă Moartea apăru lângă grăsuț.

-- Serios puștiu, tu ești Anticristul? Tu?

Băiatul se uită lung la șofer.

-- Nu cred că merităm să fim aici. Nici eu și în nici un caz ea.

-- Nu, ea nu merită. 

-- Și atunci de ce ai adus-o în iad.

-- Nu era în iad, era la intrarea în iad, e o diferență.

-- Și de ce era acolo?

-- Trebuia să le dea drumul părinților, ști tu, să poată fi aruncați în eternitate.

Șoferul îngenunche în fața fetei palide, mângâind-o. 

-- Ce faci copilu ești bine?

-- Da mulțumesc domnu Moartea, cred că am făcut o boacănă.

-- Știu, dar o să fie bine.

Moartea se ridică și arătând spre distrugerea porților îi vorbi băiatului.

-- Crezi că treaba asta nu o să aibă consecințe? O să aibă consecințe de magnitudini biblice, aș putea zice chiar apocaliptice. 

-- Nu pari foarte dezamăgit, replică grăsuțul.

-- Adevărul e că trebuia să vină mai devreme. Se zvonea pe la 1300, ciume, boli, lucram în trei schimburi, aș fi preferat să se termine atunci. 

Comete în flăcări albastre străbăteau cerul cavernos al iadului în direcția porții. În spatele administratorului șiruri de morți și demoni se adunau curioși și nerăbdători.

Din flăcările cometelor ieșiră bărbați îmbrăcați în armuri ruginite plutind deasupra pământului cu ajutorul a șase aripi de foc albastru. Liderul lor o luă în față vorbind clar cu administratorul.

-- Te-ai hotărât, te-ai săturat de existența asta mizerabilă și ai îndrăznit revolta, ai hotărât sfârșitul sfârșiturilor.

Administratorul le făcu semn tuturor să stea liniștiți, își dădu jos halatul de lucru și se apropie de îngerul plutitor.

Grăsuțul îl împunse pe șofer.

-- Deci el e diavolul? șopti băiatul.

-- Da... nu ți-am spus că o să-l vezi pe aici? 

Îngerul scoase o sabie de lumină albă pregătit să-l străpungă pe administrator.

-- Sunt obosit, m-am săturat și nu numai pentru mine dar și pentru ei. Fie mă lăsați să plec fie mă exterminați pentru totdeauna. Știu ce urmează și nu o să mă lupt cu tine.

Îngerul înfipse sabia în pieptul administratorului doborând-ul. 

-- Și acum ce o să se întâmple? întrebă grăsuțul înghețând în loc.

-- Nu știu, fără diavol nu există iad, contemplă Moartea. 

Și privind în jur observă că toți îngerii și demonii încremeniseră în loc, lipiți parcă de aerul în care se regăseau.

-- Fără iad, viața rămâne o ecuație ce nu poate fi rezolvată, menirea universului stă în balanță, iar timpul nu mai are de ce să curgă. 

Privindu-l pe băiatul înghețat în timp, Moartea continuă retoric. 

-- Poate că ăsta e momentul când Moartea trebuie la rândul ei să moară. 

În acel moment, fetița jovială ce era Viața îl împunse în coaste iar Moartea scoase un guițat.

-- Nu te lua atât de în serios, okey? îi spuse fetița cu ochii mov.

-- Ce naiba? exclamă el.

-- Ha ha, ți-am zis că nu e o idee bună să-l aduci pe puști în iad.

-- Ce cauți aici?

-- Am venit să-l reînvii pe el, arătând spre administratorul străpuns de sabia de lumină.

Viața veni lângă administrator își închise ochii și se apropie cu degetul de nasul lui. 

-- Stai, stai ... ești sigură că vrei să faci asta? insistă Moartea.

-- E în regulă, Șefa vrea să facă niște schimbări.

Și atingând nasul administratorului, acesta reveni la viață iar apoi o mie de voci feminine cristaline se auziră în iad: Facă-se voia Mea.  

Grăsuțul se trezi cu nasul complet înghețat lipit de asfalt. Șoferul îl ajută să se ridice de pe asfalt. Moartea și grăsuțul se așezară cu fundul pe trotuar.

-- Ce s-a întâmplat? întrebă grăsuțul.

-- Ce să se întâmple... universul era cât pe aci să se termine, Dumnezeu a făcut niște schimbări: sinucigașii nu mai ajung automat în iad, diavolul e liber să se plimbe pe pământ, chestii de genul ăsta. 

-- Cu mine ce o să se întâmple?

-- Tu o să mai trăiești vreo 60 de ani... în medie. Să ai grijă de tine, nu vreau să te revăd prea curând. 

-- Și Cami?

-- Micuța? ea și-a reluat viața de vreo 10 ani. Uite, mi-a dat numărul ăsta, sunt sigur că așteaptă un telefon de la tine.

Șoferul se urcă în mașină și porni la drum în ritmul unei muzici țigănești. 

Poate nu ai citit: Grăsuțul - partea I - Purgatorium

English version: Chubby - part II - Purgatorium 

Read More »

Grăsuţul - partea I - Purgatorium

Un grăsuț într-o geacă neagră se așeză cuminte pe bordura unui drum subțire de la marginea liniștită a orașului. 

Drumul lega tulpina metropolitană de rămurelele cartierului prin curbe strangulate de blocuri. Iar la ora asta, la ora 5 dimineața nu mai era nimeni pe stradă, nici măcar o pasăre nu își arăta ciocul pe cer, dar asta nu era neapărat din cauza orei ci din cauza zilei. Revelionul trecuse de 4 ore și 39 de minute iar păsările speriate de artificii se ascundeau în cuiburi cu gândul la țări străine. 

Grăsuțul își luă fesul de pe cap lăsându-și părul să respire aerul rece de iarnă. Se inspectă de sus până jos, era îmbrăcat cu totul în negru, și decise să se întindă pe drum. "E inevitabil, trebuie să treacă o mașină pe aici", gândi el. Crepusculul dimineții se combina cu luminescența gălbuie a smogului de deasupra orașului. Lumina asta obositoare împroșca strada ștergându-i contururile, topindu-l pe grăsuț în asfalt.

Plinuțul privea cerul când în cap îi veni idea că fața l-ar putea da de gol, așa că se întoarse cu ochii la pământ și își lipi nasul de bitumul rece. "Mă întreb dacă iadul e un loc rece sau cald", contemplă el. 

Grăsuțul auzi o mașină zgomotoasă apropiindu-se, își închise ochii strângând din dinți în așteptarea loviturii. După o frână bruscă și câteva înjurături spurcate mașina își continuă drumul agale. În urma ei o limuzină neagră se apropie liniștită de băiat parcând fix lângă acesta. Din ea ieși jovial un bărbat îmbrăcat într-un costum ieftin de poliester ce se cocoșă lângă băiat. 

- Poți să te ridici? întrebă șoferul.

Grăsuțul jenat de ridicolul situației se dezlipii molatic de pe asfaltul ce se înmuia sub el.  

- Ce făceai acolo? continuă șoferul.

- Nimic, se răsti enervat băiatul.

- Încerca-i să te omori? De ce? Lasă-mă să ghicesc la vârsta ta ... o fată?

Băiatul îi ignoră întrebările și intră în blocul de vizavi, destinația originală, acasă la el. Chemă liftul însă el nu se dorea chemat așa că grăsuțul o luă pe scări. Ajuns acasă apăsă clanța însă ușa părea înțepenită de frig. Se așeză cu fundul pe caloriferul de pe hol luând în calcul dacă merită să sune la ușă de 10-20 de ori cât să-și scoale părinții. Privind prin geamul de pe hol îl văzu jos pe șoferul limuzinei jucându-se pe telefon. Cu ochii în telefon șoferul îi făcu un semn cu mâna. Grăsuțul coborî la el.

- Ce cauți aici? îngână băiatul.

- Aștept un client. Auzi tu ai WiFi aici, nu îmi dai și mie parola?

Băiatul dădu din umeri.

- Nu o știu pe de rost.

- Ghinion, stau aici plictisit de moarte, am ajuns să număr crăpăturile din asfalt, uite vezi umbra aia ciudată, de unde crezi că vine?     

- E un joc? nu știu ... de la un copac? 

- Nu serios, uită-te atent la ea, insistă șoferul.

Băiatul o privi câteva secunde, ea prindea volum cu cât se uita mai atent la ea.

- Aia e geaca mea, expiră băiatul.

- Da? și dacă te uiți mai atent?

- Cineva o poartă ... ce dracu?

- Nu, nu dracu, Moartea, îi zâmbi șoferul. Deși având în vedere că te-ai sinucis e posibil să-l vezi și pe el cât de curând. Mașina nu te-a ratat copilu, a trecut peste căpșorul tău ca peste o vânătă coaptă. 

Șoferul se înclină spre băiat iar acesta o luă la fugă. 

- Chiar vrei să te las aici? urlă șoferul după el.

Băiatul se refugie într-un mic parc de cartier, păzit de blocuri pe toate părțile. Se aşeză pe o bancă scorojită. Se simții dintr-o dată foarte obosit ca și cum ar fi fost lovit de nesomnul nopții trecute. Blocurile din jur păreau că se încovoaie spre el. Soarele luminase de-a binelea cerul iar băiatul rotofei se întinse cu capul pe bancă. Copacii erau reali, banca era și ea reală nu avea de ce să se teamă. Zgomote înfundate se auzeau în depărtare însă totul era foarte liniștit aici. „Nu are cum” gândi el și își închise ochii, oboseala adormindu-l pe bancă.

Se trezi când soarele ajunse la amiază, orașul era încă gol dar pe asfalt pete negre mișunau de colo colo. Una din umbrele astea se apropie de grăsuț și se prelinse fix pe banca lui. „Trebuie să fie un vis” gândi el.

Grăsuțul plecă în căutarea unui om, în carne și oase. Îl găsi în fața unui cinematograf de cartier. Era un bătrân gârbovit și băiatul îl urmă în cinema. 

- Mă scuzați, îl interpelă băiatul.

Bătrânul ridică o sprânceană, îl privi lung apoi își puse un deget la gură și îi șopti băiatului.

- Mai încet că începe filmul, care-i baiul? 

- Credeam că înnebunesc, nu am mai văzut un om toată ziua.

- E după revelion poate că dorm, bătrânul îi zâmbii și se întoarse la film.

Băiatul încercă să înțeleagă filmul însă sunetul venea spre ei asemenea unui ecou dintr-o altă cameră. 

- De ce se aude așa prost?

- E un film străin, citește subtitrările, o să te obișnuiești după un timp. 

Băiatul privi în jur și ascultă ecourile filmului iar printre ele erau și comentariile unui public absent. Privindu-l pe bătrân băiatul acceptă într-un sfârşit, el și bătrânul erau morți.

- Cred că ... ești primul mort pe care îl văd. 

- Aaa ... tu ești un răposat călduț? nu-i bai o să prinzi tu şpilu.

- De ce nu suntem mai mulți prin oraș? 

Bătrânul dădu indiferent din mâini.

- Unii mai pleacă, alții sunt luați, nu îți bate capul.

- Sinucigașii ajung în iad? întrebă serios băiatul.

- Te-ai sinucis puștiu? Da asta e una din reguli. 

- Deci trebuie să mă duc în iad...

- Trebuie? eu nu am spus asta, e doar o regulă prostească. 

Apoi lăsându-se pe spate continuă spre grăsuț.

- E cumva ca în filmul ăsta, ai fost atent? e vorba despre un tată ce își convinge copiii că pisicile sunt ucigași feroce și că avioanele de pe cer sunt doar jucării de lemn.

- Și ei nu își dau seama că îi păcălește?

- Nu, pentru că aveau încredere în tatăl lor şi pentru că erau prea speriaţi de pisici ca să iasă din casă, explică bătrânul.

Băiatul privi ecranul unde unul dintre copii trăgea cu praștia după avioanele de pe cer.

- A venit un șofer după mine, continuă băiatul.

- Cine? Moartea? Moartea obișnuia să fie mai de treaba acu vine pe aici și caută internet moca. Lasă-mă să-ți spun ceva, moșul se apropie de puști, există un rai însă Moartea nu te poate duce acolo, doar Viața te poate duce acolo.

- Viața? e cam târziu pentru asta, acum sunt un șnițel pe marginea drumului.

- Nu viața ci Viața, accentuă bătrânelul, e o fetiță ce se plimbă de colo colo printre umbre, e acolo pe străzi pe undeva, ea te poate ajuta.

Băiatul îl lăsă pe bătrân în cinematograf și se întoarse acasă. Postat în fața blocului era șoferul de noaptea trecută.

- Te-ai dus s-o vezi?

- Pe cine? 

- Pe dragostea ta, din cauza căreia... ști tu ... fleoșc.

- Nu e nici o dragoste.

- De ce m-ai minți pe mine? ridică o sprânceană șoferul.

- Și până la urmă cine ești tu?

- Eu? Lubrifiantul interstițial al universului, Moartea la dispoziția ... ahem ... ascultă la mine trebuie să o vezi, doar așa o să ști dacă poți să pleci de aici și să ajungi unde trebuie.

- În iad vrei să zici, pentru că m-am sinucis ar trebui să ajung în iad.

- Da în iad dar nu e ce crezi tu, toată lumea ajunge în "iad". Practic nu există rai sau mă rog prea puțin, după cum vezi mașina de lucru nu e un elicopter. 

- Și nu ar fi mai bine să rămân aici și să mă uit la filme pentru eternitate?

- Tu crezi că morții care hoinăresc pe aici o duc bine? Cei care rămân au sechele de care nu vor scăpa niciodată. Datoriile lor nu vor fi niciodată plătite, tragediile lor nu vor fi niciodată uitate, iubirile lor nu vor fi niciodată împlinite. Locul ăsta nu este pentru morți. Bătrânelul ăla ce bântuie cinematograful nu a avut nicio șansă. 

Băiatul începu să apese cu vârful degetelor în metalul din cadrul ușii de bloc încercând să vadă dacă cedează sub presiune, dacă poate intra prin obiecte, nimic. 

- Trebuie să o vezi, doar așa o să ști dacă rămâi sau nu, oftă șoferul. 

Grăsuțul se strecură în casa fetei însă ajuns în fața ușii ei nu putea intra. Își închise ochii și începu să împingă cu toată forța în ușa de lemn ce îl despărțea de ea. Ușa îl opri, dar alunecând spre încheietura ușii se trezi strecurându-se ușor ușor, ca un balon de apă, prin locul gol dintre balamale, în dormitorul fetei. O umbră era întinsă în pat iar băiatul se concentră să o vadă mai bine. Căutând cu privirea sursa umbrei reuși să o vadă precum o ceață colorată. 

- Te iubesc, sau mai degrabă te-am iubit, contemplă câteva clipe. Acu că sunt proaspăt decedat bănuiesc că nu mai contează, poate nu a contat niciodată. 

Conturul fetei se întări iar substanța ei aeroasă se coagulă în fața băiatului.

- Ce ai spus? se întoarse ea spre el.

Băiatul surprins îi răspunse bâlbâit.

- Că te iubesc și că am murit.

- Nu cred că se moare din cauza asta, îi răspunse ea amuzată. 

- Ai fi surprinsă, continuă grăsuțul nevenindu-i să creadă că vorbește cu ea. 

- Ar trebui să iei ceva pe tine ... ești așa transparent uite îți văd coastele. Chiar ești mort?

- Cred că da.

- Și de ce ai venit la mine?

- Moartea crede că m-am sinucis din cauza ta. Așteaptă să vadă dacă voi deveni un poltergeist, din ăsta etern, terorizând lumea vie sau dacă mă poate duce liniștit în iad.

- Păi dacă te-ai sinucis din cauza mea atunci poate ar trebui să mă bântui pe mine. 

- Nu știu, nu cred. Pur și simplu mă prosteam și a dat o mașină peste mine. Nu cred că am murit din cauza ta.

- Aha mă gândeam că poate vrei să mai stai cu mine în loc să te duci în iad, dar fă cum vrei ... Auzi cum e să fi mort? 

- Ce să-ți zic, nu poți să treci de-a binelea prin uși ca în desene animate, dar poți să intri moca la cinema și în rest pare cam plictisitor.

Fata se apropie de el.

- Ai avut vreodată un vis în care știai că visezi? Și spunând asta își trecu vârful degetelor prin el.

- Hai nu fi nașpa, nu mă vezi pe mine că îmi bag degetele în tine.

- Scuze. Nu fi atât de trist sunt sigură că sunt mulți oameni interesanți în iad: Caesar, Ioana d'Arc ... Gandhi.

- Și chiar mai bine de atât dacă nu m-a mințit Moartea.

- Poftim? 

- Nimic... uite cred că ar fi mai bine să plec.

- Nuu, te rog mai stai, trebuie să-mi spui și mie cum e Moartea, e o tipă bună?

- Poate data viitoare, și întorcându-i spatele ea se transformă în fum.  

Grăsuțul porni în căutarea Vieții pe străzi în intersecții aglomerate de umbre și apoi în locuri pustii, în ganguri și locuri întunecate, în subsolurile blocurilor și în găurile de canal, însă nu văzu nimic. Viața nu era pe nicăieri aşa că se întoarse în parc, pe banca unde îşi dormise primul somn de stafie. Deasupra auzi dintr-un cuib strigătul unui pui de huhurez. Aruncă o privire într-acolo și văzu puiul de pasăre plângând. Culmea, pe o cracă încercând să ajungă la pasăre era o fetiță ce se cățăra spre ea. Fetița atinse puiul și dintr-o dată el dispăru. 

Grăsuțul îi făcu cu mâna, iar fetița coborî. Băiatul îi observă ochiii mari, curioși și mai cu seamă violeți. Fetița se așeză lângă el pe bancă, în urma paşilor ei răsărind fire proaspete de iarbă.

- Cred că pe tine te căutam, remarcă băiatul.

- Pe mine? întrebă fetița îndreptându-și rochița. 

- Da, cred că poți să mă ajuți. Să mă duci în rai sau măcar undeva să nu ajung în iad.

- În iad? De ce în iad, ce s-a întâmplat?

- Am murit, a dat o mașină peste mine. Stăteam în mijlocul străzii pe asfalt și ...

Fetița se bosumflă. 

- Și ce căuta-i în mijlocul drumului?

Băiatul luă o gură de aer și încercă să-i explice.

- Am iubit o fată și ea nu m-a iubit pe mine, cam asta e. Am ajuns în mijlocul drumului pentru că nu mai vroiam să tânjesc după ea. Să nu mai mă culc seara cu gândul la ea și să nu mai mă trezesc dimineața tot cu gândul la ea. Nu știu, vroiam să-mi treacă.

- Păi şi cu ea ai vorbit?

- Da, dar cam târziu eram deja mort. Oricum nu m-a luat în serios, cred că visa. 

Fetița îi zâmbi trist.

- Nu cred că pot să te duc în rai... dar nici nu meriți să ajungi în iad.

Și spunând asta întinse un deget spre nasul băiatului, doar ca să se lovească de palma șoferului ce apăru deodată între ei. O explozie de scântei multicolore rezultă în urma atingerii lor și o mărgea căzu jos fierbând în pământul de iarnă.

- Oh nu, ăsta e a meu, spuse Moartea privindu-o pe fetița cu ochii violeți. 

Viața îi zâmbi năstrușnic bărbatului îmbrăcat în poliester negru.

- Bună, ce mai faci, încă duci oamenii în iad?

- Acolo unde merită fetițo.

În timp ce Moartea și Viața se certau pe sufletul său, grăsuțul luă de jos mărgeaua ce trepida cu o energie ancestrală.

- Aha, eu cred că el ar mai merita o șansă, continuă Viața.

- De ce, pentru că a murit din dragoste? se răsti Moartea.

- Nu... pentru că nu a făcut nimic rău. Nu poți să arunci un copil inocent în iad.

- Păi uită-te la mine cum o fac.

- Bine, fă cum crezi, dar eu cred că greșești.

- Deci copilu ce zici, ești pregătit? Moartea își îndreptă atenția spre băiat.

- Cred că da, putem să mergem, îi răspunse decepționat băiatul.

Și cu asta grăsuțul urcă în limuzina neagră iar șoferul intră trântind portiera după el.

- Apropo că te întrebai mai devreme, este cald, chiar foarte cald în iad. Să văd, am venit pe Unirii ar trebui să fac stânga și o să ajungem imediat. 

Dădu doi bobârnaci la GPS dar acesta tot nu îi arătă drumul.

Continuă în... Grasuțul - partea II - Infernum

English version: Chubby - part I - Purgatorium

Read More »

Doi povestitori el și ea

 ♂ - Stau unul lângă celălalt, în pat... nu, pe canapea. Și e ceva în fața lor, trebuie să fie un TV. Un film în fața lor, merge o dramă?

♀ - Nu să alegem altceva, o animație sau o comedie romantică... sau poate amândouă.

♂ - Băiatul o luă de mână. 

♀ - Ea se lipi de el și îl sărută.

♂ - De ce a făcut asta?

♀ - Pentru că ea îl iubea pe băiat.

♂ - Și băiatul o iubea pe fată.

♀ - Și ce fac un băiat și o fată când se iubesc?

♂ - Nu știu.

♀ - Au început să-și povestească toate vrute și nevrute.

♂ - Aha eu mă gândeam la altceva. Adică băiatul i-a povestit cum mergea în spatele ei când se duceau la școală, cum o urmărea dar nu o ajungea niciodată din urmă. Băiatului îi plăcea să se uite la ea de la distanță. Avea grijă să fie lângă ea. 

♀ - Fata i-a spus că știa că e în spatele ei tot timpul, că îl aștepta de fiecare dată să o ajungă din urmă după ce îi despărțea vrun semafor.

♂ - Băiatul nu știa asta... poate dacă ar fi știut ar fi mers lângă ea.

♀ - Nu e nimic, au mers împreună după ce a aflat.

♂ - Au mai vorbit și despre altceva?

♀ - Da, fata era curioasă ce tot scria băiatul în caietul lui când rupea paginile și le arunca pe geam.

♂ - Băiatul scria doar prostii. 

♀ - Și dacă fata găsise din întâmplare unul din biletele lui aruncate?

♂ - Cred că băiatul ar fi tare stânjenit. Dar până la urmă ce bilet a găsit fata?

♀ - Fata scoase din buzunar un pătrat de foaie mototolit și citi: Câteodată vorbesc cu tine și uit ce vreau să-ți spun. Mă uit la tine cum vorbești dar nu te mai aud. Mă uit la gura ta și încerc să-ți citesc cuvintele de pe buze dar degeaba, e chiar mai rău.

♂ - Ăsta așa o fi fost, dar restul biletelor aruncate de băiat erau mai mult ca sigur liste de cumpărături și ciorne la mate.

♀ - Fetei i s-a părut foarte frumos biletul.

♂ - Oare s-au mai uitat la film? știu că așa începusem. 

♀ - Da, fata s-a culcușit în brațele lui, și au dat drumul la film.

♂ - Băiatul sa prefăcut stânjenit dar îi plăcea să o aibă lângă el.

♀ - Până la urmă despre ce era filmul?

♂ - Ceva despre o lume unde animalele vorbesc și pățaniile lor cu oamenii, nu știu sigur, e clar că vorbeau niște animale pe acolo. Și cei doi priviră liniștiți filmul.

♀ - Cum adică liniștiți? uităte cum râd la vulpea aia, ce haioasă e.

♂ - Eu cred că ar fi mai bine să-i lăsăm să se uite în pace la film.

♀ - Bine morocănosule.

♂ - Crezi că au terminat filmul?

♀ - Da. 

♂ - Cât de mult crezi că se iubeau cei doi?

♀ - Ce vrei să spui?

♂ - Păi crezi că băiatul a mai sărutat-o pe fată.

♀ - Da... și nu doar o dată.

♂ - Cei doi s-au plimbat prin parc.

♀ - S-au așezat cu fundurile pe iarbă și au privit cerul printre ramurile copacilor.

♂ - Băiatul o rugă pe fată, să-și aleagă o frunză preferată.

♀ - Iar fata se întinse pe-o ureche, și-i arată un boschete.

♂ - Cu rimă sau fără rimă, fata trebuie să-și aleagă o frunză din inimă.

♀ - Ce zici de un ac de pin? Crezi că ar fi o frunză bună pentru fată?

♂ - Dacă chiar îi place da, băiatul luă o rămurică de pin...

♀ - Nu... stai... Nu, fata se uită la toți copacii din jur stejari mândri, salcii plângătoare, castani voioși și din toți copacii din jur își alese un arțar. Se duse la el și luă o frunză căzută jos. Fata îi spuse băiatului: Uite, asta e cea mai frumoasă.

♂ - Băiatul scoase o batistă și împachetă frunza cu delicateţe, apoi băgă batista iar în buzunar.

♀ - Fata îl întrebă ce o să facă cu ea.

♂ - Băiatul vroia s-o aibă tot timpul pe fată lângă el, în plus avea un frunzar în care adunase toate fetele pe care le pupase și acum o punea și pe ea la colecție.

♀ - Serios? Băiatul colecționa fete?

♂ - Nu, era o glumă a băiatului, fata nu îl luă în serios.

♂ - Ce crezi că au mai făcut împreună?

♀ - Cred că la un moment dat s-au și certat?

♂ - De ce? 

♀ - Cred că băiatul a dezamăgit-o pe fată. Cred că ea se aștepta la ceva mai mult și băiatul în felul lui tăcut nu reușea s-o mulțumească.

♂ - Poate a fost vina fetei care tot timpul vroia ceva nou iar și iar, altceva, altundeva și din cauza asta nu era niciodată mulțumită de băiat. În timp ce el se mulțumea doar să fie cu ea oriunde și oricum.

♀ - Deci băiatul era pur și simplu plictisitor, asta vrei să zici?

♂ - Poate că după un timp fata nu l-a mai iubit.

♀ - Nu, asta nu e adevărat, ea îl iubea pe băiat, dar vroia mai mult de la el. Vroia să aibă aventuri, vroia să vadă lucruri neașteptate și vroia să plece în locuri neobișnuite.

♂ - Și pentru că el nu era așa... s-au despărțit.

♀ - De ce este asta o poveste tristă? 

♂ - Nu știu poate că pur și simplu nu erau meniți să fie împreună.

♀ - Și cum s-a terminat? Fata i-a dat papucii băiatului mototol?

♂ - Cred că da.

♀ - Mai târziu la școală fata se prefăcea că nu-l vede cum scrie iar bilete în caiet.

♂ - Băiatul o așteptă să iasă din clasă și de data asta în loc să arunce biletul pe geam îl puse pe banca ei.

♀ - Fata îl ridică de pe masă și îl privi neîncrezătoare.

♂ - Îl deschise și văzu o frunză roșiatică de arțar presată pe foaie și citi cuvintele scrise lângă ea: Te iubesc frunza mea, nu o să fie vreo zi în care nu o să te iubesc, nu o să fie vreo plimbare în parc în care nu o să mă gândesc la tine, nu o să fie vânt care să nu-mi aducă aminte de tine. 

♀ - Știu că fetei i-a plăcut asta dar...

♂ - Dar ce?

♀ - Păi s-au despărțit acum câteva rânduri.

♂ - Da, îmi aduc aminte.

♀ - Fata se duse la băiat cu biletul în mână și îi spuse: Ști că ai uitat să-mi spui care e frunza ta preferată.

♂ - Băiatul scoase din buzunar o batistă și o despături cu grijă. În ea era o frunză proaspătă de nuc. Apoi îi spuse fetei: Știam de atunci că nu ne potrivim prea bine, nu cred că copacii noștri cresc împreună.

♀ - Fata îi zâmbi larg băiatului și îi răspunse: Trebuia să-mi fi spus, îmi place mult mirosul frunzelor de nuc. 

♂ - Și acum ce o să se întâmple?

♀ - Fata o să-l sărute.

♂ - Dar...

♀ - Taci, am zis că se pupă, da?

♂ - Și restul?

♀ - Restul nu mai contează, nu vezi că se iubesc cu adevărat? restul o să vină de la sine.

english version

Read More »

Mă sugrumă

Mă sugrumă. Știu că nu are nici o logică dar nu mai pot să respir când mă gândesc la asta.

Culcându-mă, un muc îmi deranja respirația în nara stângă. Nara superioară în poziția mea obișnuită de somn pe partea dreaptă. Amănunt important căci nara inferioară mi se închide orice aș face când dorm în poziția asta. Nara de jos mi se astupă ca și cum cineva m-ar sugruma pe interior și nici un strop de aer nu curge pe acolo, dar nara de sus se relaxează și lasă traficul fluvial de aer să treacă. Mai puțin acum, acum era o obstrucție acolo.

M-a pus mama naibi să scormonesc după mucul ăla. Încet și sigur am ajuns la concluzia că e altceva acolo, ceva concrescut pe peretele nazal, un polip înmugurit în nara mea bună, astupând-o parțial. Nu e nimic mai rău ca ceva care îți dă aer cu țârâita. Iar corpul ăsta complota să mă sugrume pe interior. O panică oribilă m-a cuprins la gândul ăsta. Cu cât mă panicam mai mult cu atât îmi urca mai mult sângele la cap îngroșându-mi arterele. Intra din ce în ce mai puțin aer. Era un cerc vicios, trebuia să fac ceva altfel aveam să mor sufocat în următoarele minute. Trebuia să deblochez obstrucția, trebuia să lupt împotriva corpului ăsta care îmi dorește moartea.

Am luat o linguriță și mi-am înfipt coada îngustă adânc în sinusuri, căutând polipul. L-am găsit și l-am împins într-o parte. Metalul rece i-a redus din volum însă nu puteam să stau așa cu o lingură în nas. Panica îmi trecea ușor ușor. Îmi trebuia o soluție, un tub de pix poate. Și în timp ce căutam un pix numai bun să mi-l bag în nas am dat peste foarfece. Perfect, o soluție permanentă.

Mi-am băgat foarfecele în nas și când am crezut că am dat peste polip am apăsat cu putere. Durerea m-a trăsnit fix în creier, ca o săgeată înfiptă în cap, dar era genul ăla de durere bună, când ști că suferi cu un scop. Am încercat să suflu polipul afară dar nimic. A trebuit să insist. Mi-am băgat foarfeca iar și iar și am tăiat și tăiat până când am putut sufla afară suficient din polipul ăla nenorocit cât să pot respira. În entuziasmul meu probabil am ciupit o venă căci acum șiroaie nestăvilite de sânge îmi curgeau din nas. Un preț mic pentru supraviețuire.

Am ajuns la spital cu problema asta cu sângele. Oamenii de la urgențe m-au pansat și m-au legat de un pat. Mă tot întrebau ”de ce nu ai respirat pe gură?”. Ei bine, nu știu, pur și simplu nu mi-a trecut prin cap.

english version

Read More »

Uitarea

 În fața unei clădiri bătrâne cu arcade crăpate și înflorituri din ghips, un bărbat între două vârste stătea cu ochii înfundați în orbite încercând să-și dea seama când ar fi momentul ideal să intre. El aștepta în pragul uși privind holul, îngust și înalt.

Bărbatul își frecă bărbia în timp ce studia ușile din lemn masiv ce păzeau clădirea. Lemnul bătrân era întărit pe ici pe colo de bolțuri de fier ce țintuiau curele de alamă. Balamalele erau groase cât un deget și ruginite cu totul. ”Imposibil de mișcat” gândi bărbatul. Un cui înțepase cu greu ușa și de el atârna un semn "Secția de Poliție Nr.5".

Era târziu și bărbatul păși timid înauntru. Intră precaut printre oamenii ce ieșeau. În stânga și în dreapta polițiști în civil dădeau peste el grăbiți să ajungă acasă. O mână bandajată se lipii de avizier, iar în spatele unei mici găuri semi-circulare o doamnă tresării:

- Programul cu publicul s-a terminat acum două ore, spuse ea.

Bărbatul se concentră făcând un efort să vorbească, își căuta cuvintele de undeva din spatele confuziei.

- Fratele meu a fost răpit, aș dorii să... o pauză se lasă între cei doi ... dau o declarație.

Câteva minute mai târziu bărbatul se degrada pe scaunul unui inspector de poliție ce încă nu plecase acasă. Inspectorul ridică o sprânceană la doamna ce îl adusese pe bărbat.

- Dacă asta e o glumă proastă să ști că eu puteam să fiu la fel de bine acasă la ora asta și cădea mâine pe capul altui prost.

- Muncești prea mult, vezi ce se întâmplă dacă rămâi ultimul pe aici, îi răspunse ea.

- Am înțeles că doriți să faceți o declarație. Ce s-a întâmplat? inspectorul își îndreptă atenția către bărbat.

- O să-ți spun ce s-a întâmplat și te rog să nu mă întrerupi cât încerc să-mi aduc aminte tot.

- Bine vă ascult.

- Acum două săptămâni fratele meu a venit la mine cu una dintre cele mai bizare probleme. Mi-a spus că l-a părăsit nevasta. Fratele meu nu e un tip dintr-ăsta care să facă glume, e profesor, nu face chestii de genul ăsta. M-am uitat la el ca prostul pentru că de data asta chiar trebuia să glumească, el nici măcar nu avea o iubită din câte știam. Dar a continuat cu Sofia în sus cu Sofia în jos, Sofia se pare că era nevasta lui. Eu nu îmi aduceam aminte nici să fi cunoscut vreo Sofia. Și când se căsătorise? de ce nu știam de ea? I-am spus chestiile astea și a început să se uite ciudat la mine, că cică am uitat și eu? cum puteam să fiu unul din aia care au uitat? credeam că și-a pierdut mințile. Am încercat să-l iau cu frumosul dar nimic. M-a luat la apartamentul lui să-mi arate pozele de la nuntă unde cică fusesem prezent. Am ajuns la el acasă dar nu am găsit nimic. Mi-a spus că au început să-i dispară lucruri din apartament, la început crezuse că ea le lua când nu era el acasă, dar acum nu mai era sigur. Nu a găsit poze de la nuntă nu a găsit nici poze cu ei doi împreună însă a scos o poză veche cu o fată ce stătea singurică pe o bancă. Mi-a spus că fata începuse să se poarte ciudat, că-i vorbea de un copil dispărut și că la sfârșit ea se ”hotărâse să-l uite”. Nu știam ce vroia să spună cu asta. Mi-a spus că a căutat-o la muncă, la prieteni, dar nimeni nu știa de ea și ce e și mai bizar că după un timp nimeni nici nu își mai aducea aminte de ea. Toate astea îmi păreau foarte dubioase dar la nici două zile după asta a dispărut și el. M-am dus la el la apartament... nimic, la el la munca nimeni nu vroia să mă ajute așa că am venit aici. Să fiu sincer știu că nu a fost răpit, dar a dispărut și vreau să-l găsești. Vreau să știu că e în regulă.

- Domnule o să văd dacă vă pot ajuta, vă rog să stați liniștit aici până caut câteva detalii.

În această pauză bărbatul își întinse mâna pe biroul inspectorului și începu să pipăie biroul plin de mâzgălituri și scrijelituri. Aceste cicatrici fuseseră adunate în zeci de ani însă lemnul se întărise cu ele. Biroul avea picioare de fier și un cârlig pe unul din picioare. Biroul inspectorului părea să fie o fostă masă studențească cu agățătoare pentru ghiozdan. Bărbatul continuă să caute și privirea îi căzu pe cuierul de haine, pe el era o etichetă metalică ștanțată cu câteva litere șterse de timp.

Inspectorul revenii la masă, își studie câteva secunde excentricul interlocutor și apoi îi vorbi:

- Pot să vă întreb ce ați pățit la mână?

Bărbatul își flexă mâna și un moment de claritate îi trecu peste ochii tulburi.

- Nimic, m-am lovit de o ușă, apoi își coborî mâna sub birou.

- Am făcut câteva căutări și dumneavoastră nu aveți un frate. Nu aveți dosar penal, nu sunteți căsătorit, nici măcar nu aveți amenzi neplătite. Acum, stau să mă gândesc dacă fratele dumneavoastră nu există ar trebui să fiu cumva îngrijorat de dispariția vreunei femei imaginare? Mai aveți ceva să-mi spuneți?

- Trebuie să te duci la apartamentul lui, vizavi stă o doamnă care își va aduce aminte de fratele meu și de soția lui. Nu știu de ce dar ea își aduce aminte.

- Asta e tot?

- Știu că sună ciudat dar trebuie să mă ajutați.

La ieșire bărbatul își trecu degetele peste eticheta ștanțată de pe cuier, citind-o cu vârful degetelor ”Cuier număr ... al Școlii Municipale ...”

Inspectorul o luă la picior și căută blocul fratelui dispărut. Scările de la intrarea în bloc erau mâncate de ploaie și înauntru balustrada se legăna cu mersul unui locatar de pe scări. Pe lista de întreținere apartamentul figura ca nelocuit. Apartamentul fără număr ce ar fi trebuit să fie al fratelui dispărut nu avea nici măcar covor în fața ușii, dar încă se putea vedea urma lăsată de el. Inspectorul ciocăni ușor în ușa de vizavii și o bătrânică cu părul prins în bigudiuri de fier răspunse fără prea mult entuziasm.

- Bună ziua, scuze de deranj, m-ați putea ajuta? ați văzut pe cineva intrând în apartamentul de aici?

- Cine? unde? nu știu stau mulți cu chirie, nu pot să-mi aduc aminte de toți.

- Aici vizavii.

- A nu nu

- Deci nu ați văzut pe nimeni trecând pe aici?

- Am văzut că a dispărut covorul, dar nu v-am luat eu covorul, nu știu cine la luat dar eu îl am pe ăsta de 12 ani de când..

- Nu doamnă, nu mă interesează covorul.

- A da stați umpic, va căutat fratele acum câteva zile părea îngrijorat, nu ar trebui să pierdeți așa legătura, e mare păcat.

- Fratele meu?

- Da da, sângele apă nu se face, știți cum se zice...

Inspectorul se întoarse, băgă mâna în buzunar și alese fără să se gândească o cheie cu care să încerce ușa fără număr. Cheia îi deschise apartamentul. Garsoniera era aproape goală, o noptieră cu sertare deschise stătea lângă un pat fără cearceaf. Însă tot mai era ceva aici, un miros specific, ceva familiar. Inspectorul încercă să găsească carnetul pe care își notase adresa ciudatului de la secție. Era straniu, își pierduse carnetul. Îl treceau frisoane din cap până în picioare încercând să-și aducă aminte adresa bărbatului, apoi aproape printr-un reflex își dădu seama unde trebuie să meargă.

Inspectorul îl găsi pe bărbat pe o bancă în spatele blocului. Omul își desfăcu bandajul de la mână și îl aruncă într-un coș de gunoi. Inspectorul observă un ac de siringă și câteva picături de sânge în mijlocul bandajului.

- Ești bolnav?

- Nu, durerea mă ajută să mă concentrez, să nu uit, de asta mă înțepam. Fără el totul o să se șteargă cu buretele, nu o să mai știu nici cum mă cheamă până diseară.

- Nu înțeleg, ce se întâmplă? de ce nu îmi aduc aminte de tine, de nimic.

- Nu știu, dar sunt aproape sigur că e mai bine așa?

- De ce?

- Cred că tu ai ales să uiți, sunt unele lucruri pe care mai bine nu le știi. E mult mai ușor decât ai crede, e ca o ceață ce vine ușor ușor spre tine, se întețește, detaliile se pierd, apoi nimic.

- Și dacă vreau să știu?

- Pe biroul tău e scris ceva, e posibil să te ajute. Asta o să fie ultima dată când ne vedem. Sunt obosit, nu mai pot să stau treaz.

Inspectorul revenii la birou însă privind semnul de pe ușă simții că ceva e în neregulă ”Oficiul Orășenesc de Geodezie și Cartografiere”. Intră nesigur înauntru iar tipa de la avizier îi făcu semn cu ochiul.

- Te caută șefu.

- Am avut umpic de treabă ...

Intră în birou iar un birocrat îngropat în hârtii începu să-l apostrofeze.

- Te-ai întors într-un sfârșit, câte ore îți ia omule? am nevoie de tine să pui în ordine 10 blocuri. Ăia așteaptă autorizații, așa că lasă dracu cafelele și ajută-mă.

- Scuze am avut o problemă... imediat.

Un sentiment că tocmai uitase ceva important îl mânca pe ceafă. Dar ce era? trebuia să se întâlnească cu cineva? trebuia să caute ceva? Degetele lui treceau peste biroul scrijelit și se opri deasupra unor cuvinte scrise de mâna unui copil dar îngroșate de alte mâini pentru a rămâne în lemn: ”mama și tata au făcut pe fata. te rog tatii vino mai repede acasă...

- Hai omule, hai că nu avem toată ziua, îl împunse colegul.

Și gândul i se evaporă, pornind evaluarea certificatelor de pe birou.  

english version

Read More »