English version: The friendship train
May 20, 2020
Trenul prieteniei
English version: The friendship train
Jan 15, 2020
Guru - Magnificul
Magnificul a venit mușcat de lumină și copt de căldură, cu corpul acoperit de mâncărimi și boală. Supărat de lumină, Magnificul nu se putea ascunde de ea în niciun fel, vedea lumina chiar și cu ochii închiși, iar pielea îl mânca chiar și atunci când o dădea jos.
Obosit, Magnificul își găsi odihna pe pământ. Pielea gigantului, roșiatică și plină de boală, se calmă în aerul rece al întunericului. Puroiul viu ce i se născuse sub piele erupse de disperare în lipsa luminii. Odată cu boala vărsată, mâncărimea Magnificului dispăru, urgia murise în întuneric, iar el putu într-un final să adoarmă. Noua viață se născuse și se stinsese în lumea nouă.
Magnificul își aranjă cele peste o sută de brațe și se culcă pe pământul curat. Dar înainte să se așeze strănută peste pământ, iar acesta încolți cu fire de iarbă. Ochiul Magnificului se închise și El adormi.
Neputând suporta lumina, pământul negru începu să se încălzească și să fiarbă, iar pământul fiert se mută înapoia celui nefiert și astfel Magnificul fu purtat de pământ peste orizont. Magnificul văzu prima dimineață a lumii noi. Odată cu ea apăru prima rouă pe iarba de lângă El. Sub respirația Magnificului roua prinse aripi și luă forma unor vietăți filiforme.
Odată cu venirea luminii, iarba crescu și începu să-l țină tot mai strâns pe Magnific. Magnificul încercă să se ridice, însă liane groase îl prinseră de brațe și îl pironiră de pământ. Magnificul se zbătu și găsi o singură scăpare, se smulse din prinsură lăsându-și brațele în urmă. Doar două îi mai rămăseseră din cele peste o sută, iar gigantul zbura acum deasupra pământului, privind cu frică cum sângele lui, proaspăt vărsat, prindea viață. Forme groaznice, lighioane de tot felul începeau să viermuiască pe pământ. Și toate aceste lighioane se întindeau în sus, spre Magnific, încercând să-l prindă. Acesta, ferindu-se de ele, se ridică tot mai sus. Odată plecat de acolo, cele necurate, lipsite de prezența Lui, începură să se împrăștie pe pământ.
Magnificul poposi undeva departe, în munții înconjurați de ceruri, urmat doar de libelulele aurii născute din roua dimineții. La început, îi plăcuse compania lor însă și ele erau imperfecte și se hrăneau din El, zumzăindu-L neîncetat. Magnificul le plesni teribil, răspândindu-le. Unele dintre ele pierzându-și aripile poposiră pe pământ, făcând neamuri nenumărate de gâze și gângănii târâtoare, ce au continuat să-L caute neîncetat.
Magnificul se puse pe construit Zidul Negru. Zidul care să separe lumina de întuneric, zidul care să lase loc și celor curate și celor necurate. Un zid ce avea să țină lumina, cu vicierea ei, departe de El. Zidul era din marmură neagră, curat ca abisul și lipit perfect, cărămidă cu cărămidă, ca dintr-o singură bucată, că nici mâna și nici privirea nu își puteau da seama dacă e o singură bucată sau mai multe. Magnificul își găsi iar liniștea și adormi pentru a doua oară, de data asta în spatele zidului de marmură neagră.
Somnul Lui nu putu dura o veșnicie, pentru că acolo, în întuneric, începu să se audă sunetul crispat al unui râcâit, ceva mânca din perete. Ceva cu dinți ataca întunericul, nu mai era lumina însăși ci creaturile ei. La început, gigantul a încercat să le ignore. Ca să le dea pace, el își trase părul într-o parte, își deschise capul și se scărpină acolo, înauntru, unde auzea, ca să-i treacă. Însă dinții au insistat și Magnificul putea simți Zidul negru cum suferă din cauza rozătoarelor. Magnificul, în somn, își făcu un pumn din cele șapte degete și lovi grozav peretele, rupând dinții micilor creaturi.
Nu dură mult și noi ființe începură să sape după Magnific, de data asta copiii șobolanilor aveau dinți din oțel și voință neostoită de teamă sau oboseală, creaturi puternice întru soare. Nu trecu mult și o astfel de creatură din carne și oase sparse Zidul Negru și îl găsi pe Magnific.
— Noi suntem la fel, îi spuse omul șobolan. Noi avem gură, Tu ai gură, noi avem două mâini, Tu ai două mâini, noi avem nevoi și Tu ai nevoi. Tu ești tatăl nostru și te-am căutat.
Magnificul văzu creatura și i se făcu scârbă. Sângele Lui poluat de lumină născuse o creatură bolnăvicioasă, fără înțelegere și cu viață puțină.
— Luați aminte că nu ați fost niciodată în voința mea. Multe sunt nevoile voastre și mare e prihana voastră. Și pentru că aveți minte puțină nu ați înțeles că Zidul era pus aici pentru pacea lumii. Ați trezit „curățăniile” ce își doreau doar liniște și întuneric, și pentru că le-ați deranjat voi veți suferi.
— Dacă Zidul nu v-a putut ține, atunci să vă țină cuvintele mele: Dacă Mă voi trezi pentru a treia oară pe acest pământ, al vostru v-a fi sfârșitul. Voi sfârși cu toate creaturile, de la lichenul ce stă pe piatra rece și întunecată, la floarea soarelui ce stă cu gâtul întins după lumină, de la viermii ascunși în umezeală, la șopârlele ce se desfată la soare. Toți și toate vor pieri în ziua când mă voi deștepta pentru a treia oară din odihna mea.
— Într-adevăr, neisprăviți am fost căutându-Te. Am deschis porțile iadului în nerozia noastră, se plângeau oamenii șobolani cu minte puțină.
Și I s-a făcut milă Magnificului de ei, pentru că erau sânge din sângele Lui și Le-a căutat o scăpare.
— Va veni și vremea când lumina va trece și lumea nouă va fi din nou lumea veche. Voi nu veți prinde ziua și nici copiii voștri, dar cândva linia seminției voastre va prinde și ultima zi de soare. Dacă până atunci vă veți curma de lumină, vă voi lua lângă Mine.
Și se căiau ei în fața Magnificului, cerându-i înțelepciunea să nu mai greșească. Iar Magnificul le-a luat dinții de oțel și i-a slăbit de spate până au făcut cocoașă. Și i-a făcut neputincioși la trup ca să învețe să gândească mai mult. Și i-a trimis înapoi în lumină cu băgare de seamă și înțelepciune, învățându-i să scrie și să citească, pentru ca mințile lor slabe să nu uite legământul. Și astfel cele două lumi au primit pacea.
Iar pentru că oamenii șobolani au stat în prezența Tatălui au trăit mult și au învățat pe toți să stea departe de Zidul Negru. Și în timpul lor, oamenii șobolani au șoptit la urechile tuturor animalelor povața, ca să se ferească și ele. Iar cele ce nu au vrut să învețe omul le-a înrobit și le ține în jug, ca să nu greșească nici cu voie, nici fără voie. Căci vina cu voie sau fără voie tot vină este și are aceeași pedeapsă de la Magnific.
Tot ei au învățat pe oameni că boala vine de la „curățăniile” pământului, care vin după noi când sunt deranjate. Ele vin să ne curme de soarta mult mai grea ce am avea-o dacă L-am scula din odihnă pe Magnific. Bătrânii șobolani ne-au învățat că e mai bine să stăm câte puțini laolaltă, căci urgia cheamă „curățăniile”. Joaca prostească, muzica tare și dansul din picioare cheamă „curățăniile”. Dar și suferința și chinul le cheamă, iar oamenii șobolani au lăsat scris să se curme suferința și durerea oriunde se găsește, căci și plânsul cheamă „curățăniile”.
Din învățăturile Magnificului să tragem gânduri bune. Odată cu venitul serii să aducem în suflet încă odată molitva de noapte:
Știu că soarele va muri și odată cu el va trece murdărirea.
Cu mâini sigure, deschid fereastra întunericului și aștept ultima zi ce va să vină.
Întru copiii mei jur și cred în prima zi ce va fi să fie fără de lumină.
Jul 14, 2019
Pictorul
„Ești un ciudat,
mă bucur că nu te-ai schimbat.”
În colțul camerei un homuncul cu dinți multicolori zâmbea cerului de dincolo de tavan. Homunculul privea prin tavan ca printr-un geam, iar privirea lui trecea prin 10 etaje pline de oameni. El vedea prin covoare prăfuite, prin dulapuri înalte și paturi lungi, prin curățenia de la suprafață și mizeria ascunsă. Privea limpede prin bloc ca printr-un acvariu, privea sufletele ascunse în cranii, trecând cu privirea de la un etaj la altul.
Oamenii de la primul etaj erau șchiopi și monocolori, la următorul etaj oamenii erau copii și nu înțelegeau lumea. Cu un etaj mai sus, erau câini fără stăpân ce își aduceau aminte de vremurile mai bune și tot așa până la acoperiș, unde, după ce trecu de o scăfârlie cheală ce se bronza, el văzu într-un final cerul.
— Ce ai la gură?
O voce feminină i se adresă maldărului de țesături și țesuturi nețesălate din colțul camerei. Prezența feminină își făcuse apariția într-un mod cu totul neașteptat, pe ușă. Creatura tremură la auzul vocii și-și retrase privirea din pereți, transformându-se într-un jumătar, o jumătate de om, pentru ai răspunde.
— E albastru, îi răspunse cu o voce neexersată. Simțea nevoia să-și dreagă gâtul, dar se abținu, prea multe sunete l-ar fi dat de gol.
— Albastru de la ce? întrebă suspicioasă femeia pe care homunculul o recunoscu ca jumătatea lui mai bună. Ea se uita la el ca și cum ar fi meritat niște răspunsuri.
— De la coacăze și afine, de la albăstrele, de la tristețe... de la tuburile astea, recunoscu într-un final când nu mai era altceva de zis.
Creaturii îi crescuseră degete și arăta spre un colț unde erau adunate diverse tuburi stoarse. Femeia nu își putea da seama dacă erau mai multe ca de obicei.
— Ce ai făcut? întrebă ea neliniștită.
Homunculul o privi ușor amuzat, vedea creaturi micuțe adunându-se pe fruntea ei, ele munceau de zor pentru a-i crea o expresie de îngrijorare. Toată munca lor pulsa pe sub pielea ei subțire. Ridurile se adunau la marginea ochilor precum o furtună. Homunculul reformat spre umanitate reveni la constituția de pictor. Ea îl trăgea înapoi din sminteală și sălbăticiune.
Pictorul își aduse aminte cât de mult îi plăcea să o vadă supărată. Îi stătea mai bine supărată, fața ei prindea vigoare, o suplețe deosebită. Când zâmbea i se stricau toate liniile, nimic nu mai curgea, obrajii îi deveneau bolovănoși, fața i se lărgea, iar ochii i se micșorau. Toate astea îi displăceau pictorului. Îi plăcea să o vadă supărată, dar și furioasă mergea. Era ascuțită și tăioasă la supărare, cu un zvâc ce nu o lăsa să stea locului, o frumusețe înflăcărată. Acum, însă, pe fața ei se citea îngrijorarea, expresia ei născocea sentimente confuze în el. Voia ceva de la el? Nu se făcuse înțeles?
— Am mâncat niște culori, continuă pictorul cu un zâmbet ce-i deconspira dinții colorați pestriț.
— Ai înnebunit, vino încoa, tu vorbești serios? Trebuie să te duc la spital!
— Nu, te rog, lasă-mă să mor, îi răspunse pictorul melodramatic.
Ea îl luă de subțiori și îl trase spre baie. Pictorul se lăsă tras fără să se opună. Era amuzant să fie târât și dacă s-ar fi opus, jocul ar fi încetat.
— Lasă-mă! Vreau să fiu colorat pe dinăuntru, asta înseamnă viață, încercă el să-i explice.
— Naiba știe ce e în vopselurile astea, trebuie să vomiți, mă auzi?
Îi puse capul în dreptul closetului împingându-l insistent în direcția apei.
— Îţi bagi mâna pe gât sau ți-o bag eu!?
Pictorul înțelese că femeia nu avea nici un fel de apreciere pentru gestul său.
— Lasă-mă în pace!
— Idiotule, vrei să mori?
Femeia îi băgă două degete pe gât, indiferentă la opoziția lui. Pentru un moment pictorul contemplă dacă să o muște. Gândul la o asemenea enormitate îl rușină. Un sentiment profund de vinovăție îl apăsă în capul pieptului. Se hotărî să verse toată vopseaua din el în formă de scuză.
Dădu la boboci curcubeie multicolore. Roșu, galben, albastru, verde și violet împroșcau bolul closetului iar și iar, fiecare puseu aducând o nouă compoziție. Pictorul picta, era bine, era mulțumit. Când simți că e pe sfârșite, se apăsă pe stomac pentru a stoarce și ultimele picături.
La sfârșit amândoi căzură epuizați lângă porțelanurile băii, ea lângă piciorul chiuvetei, el cu fruntea lipită de closetul rece.
— Ești ca o floare... plăcut otrăvitoare, șopti pictorul.
— Faci și pe poetul acum? De ce mă las prostită de tine? Mă înnebunești, înțelegi!? O să ajung să-mi zbor creierii cu tine.
— Caută un perete alb și lasă un bilet cu numele operei.
— După cum vedeți creierii artistei s-au prelins într-un mod extraordinar. Această operă testamentară nu poate fi estimată, continuă ea ironic.
Pictorul privi în closet și apoi se întoarse la ea.
— Ar rămâne ceva după tine. După cum vezi, potențialul meu se duce pe apa sâmbetei.
— Și ce voiai, să te las să mori?
Pictorul nu îi răspunse, contempla tăcut evaluându-și opțiunile.
— Totul ține de audiență. Legistul care m-ar fi despicat ar fi văzut „omul colorat pe dinăuntru”. M-ar fi văzut și în vise.
— Vise cu mațe colorate... idiotule, îl împinse ea cu piciorul.
— Mi-a scăpat ceva?
— De mine ai uitat? Eu te iubesc, asta nu contează deloc?
— Nu are legătură cu tine, eu ziceam așa... artistic. Dacă reușesc să mă întipăresc în capul cuiva cu o lucrare, atunci chiar pot spune că sunt artist.
— Legistul de la morgă e publicul tău?
— Ai dreptate, gata, mi-a trecut. Încercam să pun ceva entuziasm înapoi în ideea asta, dar nu pot, gândacii au năpădit peste tot. Ești mulțumită acum?
— De ce ai mâncat vopselele? întrebă ea obosită.
— Voiam să simt ceva. Să fiu deprimat, melancolic, voiam ceva lung după care să tânjesc. Am început cu albastru.
— Ești nebun, nici nu mai pot să vorbesc cu tine.
— Stai! Nu trage apa, uite ce frumos arată.
— Mă întorc imediat, să nu faci vreo tâmpenie.
Stropii de vopsea se scurgeau amestecându-se între ei. Pictorul era pierdut în bolul de culori, zâmbind operei mișcătoare. Jumătatea lui mai bună se întoarse cu o sticlă de apă.
— Trebuie să-ți clătești stomacul.
— Vrei să mă seci de tot? Nu ai niciun pic de milă?
— Ori bei, ori te duc la spital!
— Nu vezi că asta e prima mea operă originală?
— Hai să luăm puțin aer.
Cei doi se alipiră și formară un bătrân șchiop cu două capete. Bătrânul se târî până pe balcon unde se așeză domol pe podea. Cu una din guri bătrânul sugea din sticla cu apă minerală.
— De ce mă pui să-ți fac toate astea, vrei să mă urăști? întrebă gura ei. Bea toată apa.
Gura pictorului termină ultima lingură de apă.
— Și acum? întrebă el ridicându-se de jos.
— Acum trebuie să o luăm de la capăt.
În baie un gheizer înspumat în diverse culori lovi din nou closetul.
— Apă de mare, spuse el, din asta iese Afrodita în toate tablourile.
Când termină pictorul se lăsă pe spate istovit.
— Ce gust au avut? îl întrebă ea blând.
— Mă așteptam la altceva. Albastru trebuia să fie trist și rece, dar a fost ca o înghețată de toamnă, iar albul a avut gust de mentă.
Consoarta îi ridică la ochi un tub stâlcit de pe jos.
— Albul a fost pastă de dinți, îi răspunse cu o urmă de zâmbet.
— Toate tubulețele astea arată la fel, se scuză pictorul.
— Sper că nu mi-ai mâncat și crema de mâini.
— Nucă de cocos, răspunse pictorul după un moment de gândire.
— O să-mi iei alta.
Pictorul își examină mâinile, îi păreau de-a dreptul umane.
— O să iau două...
Nov 19, 2018
Omul de zăpadă
Jul 27, 2018
Guru - Titanii
Oct 31, 2017
Săpun
Dermatologul la care ajunse stătea în spatele unei uși înalte de metal acoperită cu vopsea albă scorojită. Într-un colț al holului de primire înflorea o pată de igrasie în forma unui cap de om.
Fu primit înăuntru, dar, înainte de toate, domnul doctor se scărpină în cot. Holt privi asta ca pe un semn rău, făcu un pas înapoi încercând ușa pe la spate, însă clanța rămase înțepenită. Doctorul îi făcu semn să se apropie.
— Cu ce vă pot ajuta?
— Am o mâncărime pe mâini, își ridică palmele în sus, arătându-i cele două pete roși ce curgeau spre coate.
— Partea enervantă e că a început să mă doară.
Scărpinându-se în barbă dermatologul se lungii pe sub masă și scoase câteva prezervative de dimensiuni mici pe care le rulă pe degete.
— Să vedem.
Doctorul se apropie și testă pielea lui Holt.
— Da, am înțeles, e suficient, aprecie doctorul.
Apoi zâmbi, ridicând o sprânceană, se scărpină la subraț și aruncă prezervativele la gunoi.
— Ai un mormoloc pe mână, de acolo ți-se trage. Nu mai pune mâna pe broască, domnule, pui mâna pe broască în fiecare zi.
— Ce broască?
— Da, domnule, pe ceva infectat. Du-te acasă, fă curat, ia-ți ziua pas cu pas și găsește broasca. O să-ți treacă, dar trebuie îndepărtată sursa.
Își luă ziua de la capăt, regrupat în colțul lui curat de bucătărie se gândi cum avea să rupă toate pixurile de la muncă, cum avea să-și schimbe tastatura, cum urma ca mouse-ul să facă un salt de la etaj.
Într-un moment de iluminare dumnezeiască își aduse aminte: zi de zi se ducea la baie la muncă, zi de zi se spăla pe mâini cu săpunul solid ce purta logo-ul firmei. Zi de zi, chiar de mai multe ori pe zi, el punea mâna pe broască împreună cu toți jegoșii de la muncă.
Dar dacă săpunul era cauza atunci nu putea fi singurul, trebuiau să fie și alții, alții care sufereau. Holt se hotărî să investigheze. Avea să intre în baie fără să se mai atingă de săpun sau de chiuvetă, avea să deschidă ușa cu piciorul, avea să evite clanțele ca pe dracu și toate astea din cauza slinoşilor de la muncă. „Dar cum se face că doar eu am mormolocul?” gândi Holt. „Unde sunt ceilalți purtători de mormoloc, de ce nu-și deschide nimeni gurița?”
„Curva aia grasă, aia trebuie să fie, pun pariu că și-o trage cu oricine i-ar da o mână de cartofi” gândi Holt. Eillen însă scoase un săpunel de cremă albă dintr-un portmoneu cauciucat, se spălă și ieși. Holt îi zâmbi politicos, în timp ce mima că se spală pe mâini pentru a zecea oară. După ce femeiușca ieși, Holt își scoase degetele stafidite de sub jetul de apă și așteptă următorul individ să-și facă apariția.
„Să fie ochelaristul ăsta? Lăbarul ăsta împuțit de la IT, și-o freacă în pantaloni în camera de server și vine să se spele pe săpunul ăsta” gândi răspicat Holt. Plănuia să-i ofere lui Colby o baie la cap în bolul de la toaletă. Colby scoase din pantaloni o scoică de plastic de unde pescui o așchie de săpun, se spălă pe mâini și plecă fără să zică nimic. Închise ușa cu cotul și făcu toate astea fără să-și ridice privirea din pământ. „Ce chestie”, gândi Holt „aș fi putut să jur că el e”.
Următorul ce intră fu chiar șeful lui Holt. Alister ieși din cabină și îl privi zâmbitor în timp ce se încheia la prohab. „Să fie oare rahatul ăsta de om? Va trebui să-mi dau demisia cu o lopată peste fața lu ăsta” contemplă Holt. Alister se opri în fața oglinzii, scoase din buzunar un spray antibacterian și își dădu amplu pe mâini, umplând toaleta cu un miros de alcool dulceag. Cu un picior deja afară Alister îl felicită pe Holt pentru treaba bună pe care o face și dispăru înainte ca Holt să-i poată răspunde ceva.
Bufni în budă și colegul de birou, nesimțitul de Olaf.
— Hei bibicu, am avut o gagică în weekend, m-a dărâmat, frate...
„Ar putea să fie el? Normal, l-am văzut în ziua aia cum își ștergea mucii în palmă” gândi Holt.
— Avea vreo 20 de kile peste mine... hai nu 20, dar 10 tot avea, băi și o poftă de nu-ți vine să crezi, se mândri Olaf din interiorul budei, în timp ce se auzea un jet continuu de urină bulucind apa din toaletă.
Olaf ieși din staul, trecând indiferent pe lângă chiuvetă și aruncă un ultim:
— Viața bibicu, o văd iar în seara asta.
„Ha ha, ăsta nici măcar nu s-a uitat la chiuvetă, cine a mai rămas?”. De când stătea la pândă nicio persoană nu folosise săpunul-broască.
Un bâzâit electric începu să-i mângâie piciorul lui Holt.
Omul de serviciu intră cu o mătură în mână și o puse în poziție de drepți lângă chiuvetă. Își înfundă mâinile în apă și se clăbuci serios pe mâini până la coate. Luă un căpuș de apă și-l turnă pe frunte, apoi încă unul pe ceafă. Pâraie de transpirație curgeau în jos pe hainele omului de serviciu. Văzând mizeria ce se scurgea de pe omul muncit, Holt se aprinse.
Fără îndoială el era, el trebuia să fie pestilența umblătoare. „Ăsta are prea multe straturi de jeg să mai simtă câțiva mormoloci”. Holt înșfăcă ușurel mătura de lângă omul de serviciu și-l plesni cu toată puterea în moalele capului. Simți cum brutul lemnului îi cedă în mână, dar îl mai lovi o dată pentru satisfacția de a face mânerul țăndări. Bătrânul, cu șiroaie de sânge pe față, se aruncă spre Holt, iar acesta îl opri cu restul de mătură. Bătrânul o apucă, iar Holt îl învârti spre geam unde aproape fură aruncați împreună de la etaj. Holt îl lovi pe bătrân în spatele piciorului stâng, îl apucă de gleznă și îl ridică în sus, balansându-l pe marginea ferestrei. Lansă un urlet victorios, apoi îl aruncă în gol. Bătrânul, prea imobil, nu reuși să se mai prindă de nimic și căzu pleznit pe marginea trotuarului.
Telefonul lui Holt continua să sune. Acesta luă o gură de aer și-l puse la ureche.
— Salutări, vă sun de la dermatologie, nu e nicio infecție, domne. Mi-au venit înapoi analizele, trebuie să fie o reacție alergică la ceva. Ai mângâiat vreo pisică, ți-ai luat vreo cămașă nouă? Am avut odată un pacient, se umpluse de bube de la o brățară dintr-aia împletită, îi ziceam, domne, e de la brățară el nu și nu...