Guru - Titanii

Șhh... simți cum îți curge ochiul stâng? Te ustură? O să te rog să-l deschizi mai larg. Vrei să te ajut, da? Încă un pic, hai, încă o țâră și o să-ți iau lumina din ochi. Ști cum se zice: „lumina îți fură lucrurile pe care le simți pe întuneric”.
Crezi în zeul tău? Deschide-l larg și o să treacă, îți promit. Știu că ustură, mâine o să fie inflamat, dar ești cu mine, o să trecem peste asta împreună. O să fie bine, ai să vezi. 
Nu te mai fâțâi, am o nouă regulă pentru tine, e  ca un exercițiu de relaxare. Ești gata? Ține-ți respirația. Ar trebui să reziști cel puțin un minut.
Te-am luat pe nepregătite? E în regulă. Încercăm din nou. Deci, o nouă regulă, poți să respiri doar când îți dau eu voie. Expiră tot ce ai în plămâni și așteptă un minut fără să inspiri, da?
Oricât de mult ai expirat, în plămâni tot a rămas ceva aer și nu e vina ta, nu e ca și cum nu m-ai ascultat, este natura plămânilor tăi. Dacă îți cer să sari 2 metri în aer și nu poți să o faci, asta e doar natura picioarelor tale. Însă nu te oprește nimeni să te antrenezi, poți să-ți depășești condiția. E ironic, în direcția opusă ai putea ajunge cu lejeritate la 2 metri sub pământ fără antrenament, doar cu o lopată. Trebuie să-ți vezi limitele ca să le depășești, dar mai trebuie să-ți alegi și o direcție bună.
Strângi din dinți? Zâmbește, hai zâmbește, e în regulă, zâmbește! Știu că nu o să trișezi, arată-mi toți dinții. Ști că ai un dinte crăpat? Lasă-mă să mă uit. Nu respira și continuă să zâmbești. Trebuie să vezi un dentist, văd că îți macini dinții. De ce, de la griji și frustrări? Ce poate cere universul de la ultima ei moluscă vorbitoare. Rumegi ca o vită, ești o moară stricată, dacă o s-o ți așa nu o să rămâi decât cu praf de cretă în gură.
O să-ți dau o palmă, ești gata? Asta e noua regulă, inspiri de fiecare dată când îți dau câte o palmă. Nu a trecut un minut, mai așteptăm un pic, nu o meriți încă.
Ști că poți să renunți oricând. Poți să nu mă asculți și să faci ce vrei. Dacă renunți, nu o să te mai pălmuiesc, nu sunt aici să dau palme în stânga și-n dreapta. Dacă renunți, toate astea se vor termina. Vom ieși din camera asta, ne vom spăla pe față și acest rendez-vous poate fi uitat.
Ar trebui să-ți reamintesc asta mai des. Vezi, ăsta e un exercițiu bun pentru amândoi și eu mai învăț câte ceva.
Nu sunt ăla care poate să-ți deschidă chakrele sau ochiul interior, doar tu poți să faci asta, doar tu poți să faci pe hopa-mitică, să treci peste toate și să te bucuri de eliberare. Nu pot să-ți fiu nici măcar ghid, trebuie să descoperi totul singur. 
Dinții ăia chiar arată jalnic. Asta nu ar fi o problemă dacă aveai mania ronțăitului, ca oamenii ăia care rod cabluri electrice de plăcere. Din păcate tu suferi de frică. Spune-mi, simți creaturi galbene ce cresc și se ascund după tapet? Astea sunt chestii care te rod pe nevăzute. Eu îți vreau bolile pe dinafară, oneste, ușor de înțeles și plăcute la explicat.
Cum îți mai simți ochiul? O să-ți aduc o oglindă, ești ca omul care plânge cu un ochi și râde cu celălalt. E mai ușor acum? Lacrimile ți-au spălat o parte din detergent.
Bagă de seamă, tratamentul doare, însă nu se compară cu alternativa. Să-ți mai pun un pic.
Salvarea vine întotdeauna dinăuntru, din resursele pe care nu ți le ia nimeni, din aerul pe care nu poți să-l expiri, din lacrimile și transpirația ta, lubrifiantele vieții. Ai totul la îndemână, trebuie doar să bagi mâna înăuntru și să cotrobăi pe acolo, ai un magazin întreg la dispoziție. Primul raft adrenalină și acid lactic; la mezeluri gastrită și pietre din fiere; melanină și celule gri la electrice. Ești încă verde și magazinul e plin, iar o casieriță drăguță te lasă să pleci fără să plătești.
Nu te mai zbate, nu o să înțelegi nimic dacă trebuie să te leg de scaun. Să nu te mai prind că pui mâna la față. Vrei să pui mâna să treacă? Cine te crezi?
Am depășit amărâtul ăla de minut, dar nu meriți palma.
De ce te scarpini când te mănâncă? Te scarpini până ți se înroșește pielea și te scarpini până îți dă sângele și te-ai tot scărpina până la os. Ceea ce-ți ofer eu este mult mai bine. Unde o să ajungi dacă sângerezi pentru chestii atât de banale.
Dacă te mănâncă, asta duce la meditație. Cu cât stai mai nemișcat, mai coagulat, simți tot felul de mâncărimi: sub țâțe, pe lângă nas, undeva în creștetul capului. Mâncărimea aia e cadoul păcătosului, te anunță că ești pe drumul cel bun. Ști exact ce trebuie să ignori. O să vezi, toate trec de la sine, așa cum trec toate lucrurile pe lumea asta. Te mănâncă fruntea, dar eu vreau să te scap de mâncărimea de pe creier. 
Ia aminte la câteva cuvinte: „Ignoră durerea și ea o să te ignore pe tine”. Mai ia puțin detergent, e cu lămâiță. O să te ajute să înțelegi, dar o să te rog să-ți pui singur acum. Pot să aștept, nu e nicio grabă.
Ar trebui să rupem dintele ăla, din păcate nu o să treci prea ușor peste asta. O durere atât de intensă s-ar putea să te scoată din metamorfoză. E cam mult pentru început. Vrei totuși să încercăm, aduc patentul?
Ahh... am uitat, cum să vorbești fără aer? E în regulă, facem pașii ăștia mărunți împreună și tu trebuie să ai răbdare cu mine. Promit că o să ieși de aici copil al lui Iapetus.
Ține-ți respirația, zâmbește, deschide ochiul, știu că vrei să-l deschizi mai larg, dar mai mult decât durerea în sine, frica de durere te oprește. Te rog, e pentru binele tău, fă-o!
Vrei palma aia, ești gata? Ia o palmă și inspiră!
Ce te strâmbi așa? Te doare? Treci peste, cu ce te ajută că te ustură? Ia o palmă și inspiră. Ți se înroșește fața, dar o să învățăm să respirăm din nou.
Îți poți imagina ce om așteaptă ca fiecare gură de aer să fie însoțită de durere, îți dai seama ce fac din tine?
Expiră, zâmbește... așteptăm; ia o palmă și inspiră. Ai tresărit, ce a fost aia!? Nu are cum să te doară, gândește-te că e doar machiaj: ruj de buze în obraji și vânăt de Tir la ochi. Zâmbește; ia o palmă și inspiră.
Mă spetesc aici și tu nu înțelegi nimic. Zeul tău există doar în suferință și durere, doar atunci îl caută oamenii. De asta te-a făcut slab, ca să-I ceri ajutorul. 
Cât e de pervers. Te-a făcut imperfect în imaginea Lui, migrene în imaginea Lui, organe care cedează în imaginea Lui, moartea în imaginea Lui, carne pe băț în imaginea Lui, creier sufle în imaginea Lui, suflet neprihănit în imaginea Lui.
Sunt invidios, mai vezi doar cu un ochi, dar ți s-a limpezit privirea. O să aduc patentul, o s-o faci cu mâna ta. Nu respira, mă întorc imediat.

English version: Guru - The titans

Read More »

Săpun

O urzicare pe mână, așa a început. O urzicare ce creștea ușor și bine, împodobită cu mici mărgele albe și purulente. Globulele astea albe se iveau în vârful unor mușuroaie de carne roșie ce erupeau ca niște mini-vulcani biologici. Situația nu mai putea fi ascunsă de mâneci lungi și, chiar mai mult de atât, micile dealuri de carne vie începuseră să-l doară. Abia atunci, în ceasul al 12-lea, Holt se hotărî să meargă la doctor.
Dermatologul la care ajunse stătea în spatele unei uși înalte de metal acoperită cu vopsea albă scorojită. Într-un colț al holului de primire înflorea o pată de igrasie în forma unui cap de om. 
Fu primit înăuntru, dar, înainte de toate, domnul doctor se scărpină în cot. Holt privi asta ca pe un semn rău, făcu un pas înapoi încercând ușa pe la spate, însă clanța rămase înțepenită. Doctorul îi făcu semn să se apropie.
— Cu ce vă pot ajuta?
— Am o mâncărime pe mâini, își ridică palmele în sus, arătându-i cele două pete roși ce curgeau spre coate.
— Partea enervantă e că a început să mă doară.
Scărpinându-se în barbă dermatologul se lungii pe sub masă și scoase câteva prezervative de dimensiuni mici pe care le rulă pe degete.
— Să vedem.
Doctorul se apropie și testă pielea lui Holt. 
— Da, am înțeles, e suficient, aprecie doctorul.
Apoi zâmbi, ridicând o sprânceană, se scărpină la subraț și aruncă prezervativele la gunoi. 
— Ai un mormoloc pe mână, de acolo ți-se trage. Nu mai pune mâna pe broască, domnule, pui mâna pe broască în fiecare zi. 
— Ce broască?
— Da, domnule, pe ceva infectat. Du-te acasă, fă curat, ia-ți ziua pas cu pas și găsește broasca. O să-ți treacă, dar trebuie îndepărtată sursa.

*

Holt își luă hainele și cămășile, fiecare șosetă și maieu, și le spălă la 90 de grade. Își puse o pereche proaspătă de mănuși de menaj și începu să frece gresia din baie. „Mă reinfectez zi de zi” gândi Holt, „zi de zi”. Își privi periuța de dinți, o rupse în două și trase apa după ea. Ușor calmat se duse să frece și în bucătărie, însă tot nu putea să scape de cuvintele „zi de zi”. Își luă ceașca de cafea și o plesni de perete. „Așa nu o s-o mai ia nimeni nici din gunoi”.
Își luă ziua de la capăt, regrupat în colțul lui curat de bucătărie se gândi cum avea să rupă toate pixurile de la muncă, cum avea să-și schimbe tastatura, cum urma ca mouse-ul să facă un salt de la etaj. 
Într-un moment de iluminare dumnezeiască își aduse aminte: zi de zi se ducea la baie la muncă, zi de zi se spăla pe mâini cu săpunul solid ce purta logo-ul firmei. Zi de zi, chiar de mai multe ori pe zi, el punea mâna pe broască împreună cu toți jegoșii de la muncă. 
Dar dacă săpunul era cauza atunci nu putea fi singurul, trebuiau să fie și alții, alții care sufereau. Holt se hotărî să investigheze. Avea să intre în baie fără să se mai atingă de săpun sau de chiuvetă, avea să deschidă ușa cu piciorul, avea să evite clanțele ca pe dracu și toate astea din cauza slinoşilor de la muncă. „Dar cum se face că doar eu am mormolocul?” gândi Holt. „Unde sunt ceilalți purtători de mormoloc, de ce nu-și deschide nimeni gurița?” 

*

Holt se postă în baia unisex, având grijă să nu excludă pe nimeni. Se hotărî să stea și să miroasă bășinile tuturor colegelor și colegilor, doar așa putea ajunge la o concluzie satisfăcătoare.
„Curva aia grasă, aia trebuie să fie, pun pariu că și-o trage cu oricine i-ar da o mână de cartofi” gândi Holt. Eillen însă scoase un săpunel de cremă albă dintr-un portmoneu cauciucat, se spălă și ieși. Holt îi zâmbi politicos, în timp ce mima că se spală pe mâini pentru a zecea oară. După ce femeiușca ieși, Holt își scoase degetele stafidite de sub jetul de apă și așteptă următorul individ să-și facă apariția.
„Să fie ochelaristul ăsta? Lăbarul ăsta împuțit de la IT, și-o freacă în pantaloni în camera de server și vine să se spele pe săpunul ăsta” gândi răspicat Holt. Plănuia să-i ofere lui Colby o baie la cap în bolul de la toaletă. Colby scoase din pantaloni o scoică de plastic de unde pescui o așchie de săpun, se spălă pe mâini și plecă fără să zică nimic. Închise ușa cu cotul și făcu toate astea fără să-și ridice privirea din pământ. „Ce chestie”, gândi Holt „aș fi putut să jur că el e”.
Următorul ce intră fu chiar șeful lui Holt. Alister ieși din cabină și îl privi zâmbitor în timp ce se încheia la prohab. „Să fie oare rahatul ăsta de om? Va trebui să-mi dau demisia cu o lopată peste fața lu ăsta” contemplă Holt. Alister se opri în fața oglinzii, scoase din buzunar un spray antibacterian și își dădu amplu pe mâini, umplând toaleta cu un miros de alcool dulceag. Cu un picior deja afară Alister îl felicită pe Holt pentru treaba bună pe care o face și dispăru înainte ca Holt să-i poată răspunde ceva.
Bufni în budă și colegul de birou, nesimțitul de Olaf.
— Hei bibicu, am avut o gagică în weekend, m-a dărâmat, frate...
„Ar putea să fie el? Normal, l-am văzut în ziua aia cum își ștergea mucii în palmă” gândi Holt. 
— Avea vreo 20 de kile peste mine... hai nu 20, dar 10 tot avea, băi și o poftă de nu-ți vine să crezi, se mândri Olaf din interiorul budei, în timp ce se auzea un jet continuu de urină bulucind apa din toaletă.
Olaf ieși din staul, trecând indiferent pe lângă chiuvetă și aruncă un ultim: 
— Viața bibicu, o văd iar în seara asta.
„Ha ha, ăsta nici măcar nu s-a uitat la chiuvetă, cine a mai rămas?”. De când stătea la pândă nicio persoană nu folosise săpunul-broască. 
Un bâzâit electric începu să-i mângâie piciorul lui Holt.
Omul de serviciu intră cu o mătură în mână și o puse în poziție de drepți lângă chiuvetă. Își înfundă mâinile în apă și se clăbuci serios pe mâini până la coate. Luă un căpuș de apă și-l turnă pe frunte, apoi încă unul pe ceafă. Pâraie de transpirație curgeau în jos pe hainele omului de serviciu. Văzând mizeria ce se scurgea de pe omul muncit, Holt se aprinse. 
Fără îndoială el era, el trebuia să fie pestilența umblătoare. „Ăsta are prea multe straturi de jeg să mai simtă câțiva mormoloci”. Holt înșfăcă ușurel mătura de lângă omul de serviciu și-l plesni cu toată puterea în moalele capului. Simți cum brutul lemnului îi cedă în mână, dar îl mai lovi o dată pentru satisfacția de a face mânerul țăndări. Bătrânul, cu șiroaie de sânge pe față, se aruncă spre Holt, iar acesta îl opri cu restul de mătură. Bătrânul o apucă, iar Holt îl învârti spre geam unde aproape fură aruncați împreună de la etaj. Holt îl lovi pe bătrân în spatele piciorului stâng, îl apucă de gleznă și îl ridică în sus, balansându-l pe marginea ferestrei. Lansă un urlet victorios, apoi îl aruncă în gol. Bătrânul, prea imobil, nu reuși să se mai prindă de nimic și căzu pleznit pe marginea trotuarului. 
Telefonul lui Holt continua să sune. Acesta luă o gură de aer și-l puse la ureche. 
— Salutări, vă sun de la dermatologie, nu e nicio infecție, domne. Mi-au venit înapoi analizele, trebuie să fie o reacție alergică la ceva. Ai mângâiat vreo pisică, ți-ai luat vreo cămașă nouă? Am avut odată un pacient, se umpluse de bube de la o brățară dintr-aia împletită, îi ziceam, domne, e de la brățară el nu și nu...

English version: Soap

Read More »

Mă scol

E întuneric și mă scol.
Mâinile mele au unghii lungi, prea lungi pentru un bărbat, prea lungi pentru mine. Curate și albe le simt cum vor să crească. Le văd cum cresc, e ceva ciudat la ele.
Sunt într-un vis și nu mai pot ieși din el.
Pe canapeaua mea e o fată, mă vede că o privesc un pic prea atent și mă întreabă, ridicându-și una din sprâncenele ei subțiri - „Ce e?”. Ea nu e reală, doar bucăți din ea îmi par familiare. Un minunat monstru a lui Frankenstein de care nu pot să scap. Mă sărută și mă privește cu niște ochi verzi. Îi recunosc, sunt ochii unei fete de care era înnebunit un fost coleg de cameră. Buze cu gust de vișine, de la fata cu care mâncam vișine în cimitir când eram puști. 
— Nu te cunosc. 
Se uită furioasă la mine și îmi dă o palmă.
Mă scol.

Îmi pun mâna pe locul unde imaginația mi-a dat o palmă și îmi simt obrazul cald și înțepător. Ce dracu, mi-am dat o palmă în somn?
Lângă mine o fată frumoasă cu gropițe în obraji se hlizește.
— Nu îmi vine să cred că ai adormit pe muzica asta.
Stai fata asta... ohh o cunosc, o cunosc. Îmi aduc aminte, sunt la o nuntă. Capul îmi pulsează în ritm de samba, creierul îmi fleoșcăie din stânga în dreapta ca o cană de apă.  
— Mă duc să dansez, continuă ea.
Vizavi de mine, soția fratelui meu îmi face semn să mă duc după ea. Mă ridic și ies afară, am nevoie de aer.
— Dacă ți-e rău, poți să pleci.
Frate-miu a ieșit după mine.
— Așa a fost și când te-ai căsătorit tu?
— Nu sunt căsătorit.
Mă scol.

Ohh Doamne, ce bine ar fi fost dacă durerea asta de cap era tot în vis. Ai băut aseară și acum suferă, prostule, suferă.
Ceasul digital de lângă TV este defect, trebuie să mă bazez pe bătrânul ceas cu limbi din bucătărie. 8:20, mă îmbrac și o iau spre muncă. Ies pe hol, iar vecina de vizavi mă vede. Îi zic „Săru' mâna”, ea doar dă dezaprobator din cap. Ce? E prea târziu să plec la muncă la ora asta? Baba asta nebună, lua-o-ar naibii de babă.
În stația de tramvai un taximetrist îmi face semn cu mâna, să mă dau la o parte ca să-și parcheze el mașina în stație. Ce e și cu nebuni ăștia, mă tot dau la o parte. Îmi simt unul din degete cum îmi iese din adidas. 
Ajung la muncă, șefa îmi pune hârtiile de ieri pe masă. „Ăsta e greșit, și aici... și aici...” îmi zice bătând cu degetul, din loc în loc, pe foaia din fața mea. Ehh, curca asta nu își dă seama că nu am dormit mai deloc aseară, dacă o să continui așa... trebuie să. Şi atunci îmi văd unghiile de un albastru marin cu valuri desenate pe ele.
— Alo, ce faci? Visezi?
— Ceasul din bucătărie nu are baterii. 
— Poftim?
— Nu a mai avut baterii de 2 ani. 
Mă scol.

Hai frate, uite asta este exact ce nu îmi place la visele mele. Cum să visezi că te duci la muncă, să te trezești și chiar să te duci la muncă?
Lângă mine iubita mea are un cearceaf în cap, dar stă cu fundu descoperit.
— Culcă-te la loc, dormi și tu mai mult, e sâmbătă, bolborosește spre mine.
Aa, așa e, e sâmbătă, mă întind înapoi pe spate. Dar nu mai pot să dorm, o pleznesc peste fund și ea sare în sus ca electrocutată.
— Hai să facem ceva, îi spun.
Ea își dă cearceaful jos din cap, mă sărută.
— Da ok, dar mai întâi spală-te pe dinți. 
Ieșim pe balcon, iubi își aprinde o țigară, mă caut și eu de un pachet. Ea dă din cap, știe că nu am, niciodată nu am, îmi întinde o țigară de la ea. Trag primul fum, e ceva mai mișto ca prima țigară de dimineață? Un sentiment ciudat de rușine mă cuprinde, ceva e în neregulă. Mă uit la ea.
— Nu mă lăsasem de fumat?
Mă scol.

De data asta singur, bine înțeles că singur, ehh sunt un prost. Cât de bătut în cap să fi? De când nu am mai avut o gagică cu fundu în sus lângă mine? Și țigara aia m-a trezit, altă tâmpenie.
Rufe umede stau întinse în mijlocul casei, aerul ăsta infect îmi dă visele astea. Mă duc la baie, încerc să-mi umplu căpușul mâinii cu apă, doar că apa îmi curge printre degete. Privesc oglinda, iar reflexia din fața mea dă ușor dezaprobator din cap.

English version: Wake up

Read More »

Grăsuţul - partea II - Infernum

Mașina o luă pe tunelul de la Unirii în jos, făcu dintr-odată stânga și intră pe un drum pietruit. Automobilul se zguduia teribil și șoferul zâmbi grăsuțului. 
— Drumul spre iad e pavat cu intenții bune, de asta ai nevoie de suspensii ca lumea. Gemulețul de deasupra indicatorului de ulei sări în poala șoferului. 
— Hai să luăm o rută turistică, drumul ăsta îmi zgâlțâie creierii.
— Mă urăști?
— Să te urăsc? Nu, dimpotrivă.
— De ce nu ai lăsat-o pe fetiță să mă atingă?
— Tu aveai toate motivele să încerci și era de datoria mea să te opresc. Nu te urăsc, îmi ești chiar simpatic, și zicând asta apucă obrazul fălcosului între degete.
— Ai putea să nu faci asta?
— HA, ar fi bine să te obișnuiești, puștiu, Infernul o să fie dur, un adevărat iad! 
— Asta trebuie să fie o glumă răsuflată până și pentru tine.
— Ultima glumă bună pe care o vei auzi. 
— Chiar o să mă duci în iad...
— Da, uite acolo e Lacul Lacrimilor, toate lacrimile iadului ajung acolo. Locul ăsta e foarte uscat, dar, după cum vezi, încercăm să menținem umiditatea. Iar acolo este Creasta Sinucigașilor, unde sufletele astea neliniștite încearcă să-și termine existența aruncându-se în râul de foc. Sunt de-ai tăi, vor să scape de viața eternă.
— Și mor?
Șoferul îi dădu una peste scăfârlie.
— Cum să moară, sunt deja morți, suferă și continuă. Ehh, nu trebuie să disperi, nu o duc toți rău aici. O să ai o eternitate mult mai grea dacă te pedepsești și singur pe lângă pedeapsa oficială. 
Mașina opri în fața unui debarcader și urcără într-o barjă.
Luntrașul întrebă:
— Ceva pentru mine?
Șoferul dădu din umeri. 
— Puștiu, ai din întâmplare o monedă de argint la tine.
— Nu cred.
— Scuze, bătrâne, tinerii nu știu tradiția.
— Ar trebui să te las pe partea cealaltă... ar trebui. Nimeni nu se mai gândește la mine, uită-te și tu cum crește oceanul de sânge, în fiecare zi parcă drumul e mai lung. 
— Nu-l băga în seamă, munca merge mult mai prost de când îi face concurență podul, îi șopti șoferul.
— Și de ce nu am mers pe pod?
— Tradiția tinere. Nu îmi place autostrada, e ca o bandă rulantă, procesul își pierde misterul.
Șoferul băgă mâna în supurarea roșiatică coagulată în jurul bricului. Coagularea se lichefie în fața vasului ușurându-i înaintarea.
— Mersi, îi mulțumi luntrașul.
Șoferul îi zâmbi cu înțeles grăsuțului.
— Sângele proaspăt vărsat își cere răzbunarea, cu timpul o să ajungă negru și tulbure ca restul. 
Ajunși la destinație, luntrașul bombăni ceva și porni înapoi.
— Nu te duc pe la poarta principală, e coadă mare acolo, știu eu un loc pe unde intrăm mai ușor.
De-a lungul unui gard apăru o poartă ce abia mai stătea în țâțâni, păzită de un pitic. Grăsuțul citi surprins „Poartă Aprovizionare”.
— Salve, am și eu unu mic, pot să-l bag pe aci?
Piticul îl salută cu o serie de mârâituri vesele. Piticul vorbea o limbă de mult apusă, dar prin dispoziția sa băiatul înțelese că îl va lăsa se intre.
În timp ce Moartea îl trăgea pe grăsuț în direcția porții, un trăsnet din cerul tulbure lovi încheietura porții de metal topind-o. Piticul blestemă cu câteva mârâituri spre cer și îl privi mai atent pe băiat. Îl apucă pe grăsuț de nas și-l roti o dată spre stânga și de două ori spre dreapta, apoi dădu din cap și mârâi câteva strofe cântate șoferului.
— Care e problema?
— Iadul nu vrea să te primească.
— Poftim?
— Ei, nu fi așa surprins, se mai întâmplă. De ce crezi că e coada aia la intrarea principală. Managementul se tot chinuie să facă loc pentru toată lumea, dar condamnații ăștia nu sapă cu spor, au rămas în urmă. Nu poți să intri și să bântui haihui pe aici, tre să ai locul tău... poate în cercul al șaptelea cu prietenii tăi sinucigași sau poate în al doilea.
— De ce? Cine stă în al doilea?
— Cei ce greșesc din dragoste.
— Termină, nu am murit din cauza ei.
— Nu fi pufi, sunt șanse să o revezi, dacă împingi un om la sinucidere tot aici ajungi. 
— Serios, când?
— Peste 66 de ani... în medie.
— Nu ști când o să moară?
— Bine înțeles că știu. Dar o să știu atunci, nu acum. Hai să-ți găsim un motel.
Drumul pavat cu intenții bune arăta mult mai bine la intrarea în iad, iar pe marginea acestuia stătea Motelul Bagajelor Pierdute. Șoferul intră și își făcu loc până la recepție, dând coate femeilor și bărbaților cu bagaje doldora în holul de la intrare.
— Mă scuzați, vreau un loc pentru puștiu.
Recepționerul tasta de zor și îi răspunse fără să ridice ochii.
— Ne cerem scuze, nu avem locuri libere, un cult a venit pe neașteptate și ne-a luat toate locurile.
— Noi am venit primi, se rățoi la șofer o pereche adolescentină. O să aștepți după noi!
Șoferul se întoarse la tânărul cuplu.
— V-ați grăbit să ajungeți fără mine, dar fie. 
Șoferul ridică o sprânceană la recepționer, iar acesta încremeni când îi simți privirea pe ceafă. Recepționerul începu să bată cu furie în calculatorul antic, căutând o soluție în timp ce monitorul îi răspândea o culoare verzuie pe față.
— Chiar nu mai e niciun loc. Îmi pare rău. Pot să-l pun într-o cameră cu altcineva, poate într-o cameră cu niște cultiști?
— Prea bine. Puștiu, te las aici.
— Și eu ce trebuie să fac?
— O să vin să te iau după ce mă lămuresc care e treaba cu tine, e ceva putred în Danemarca.

Intrând în camera de motel, băiatul dădu nas în nas cu o fată foarte blondă și foarte palidă. 
— Tu cine ești? îl întrebă ea.
— Eric, m-au pus în camera asta până îmi găsesc alt loc.
— Eu sunt Cami, o să stai cu noi?
Tatăl fetei îl contră pe băiat.
— Nu, asta nu se poate, noi avem camera asta, este absurd!
Bărbatul ridică receptorul telefonului și un șiroi de sânge începu să-i curgă din urechi când începu să vocifereze la recepționer.
— Ce e dragă? se minună mama fetei.
— Taci, băiatul o să stea cu noi.
— Poate ar trebui să vorbești iar cu Premergătorul nostru.
— Dragă, Premergătorul ne-a dus în iad. Înțelegi!? În iad!
— Da, dar încă e liderul nostru, poate... 
— Eu unul nu o să-l mai ascult în iad, ok? Tu poți să faci ce vrei, dar eu nu mai pot.
— Cum de ai ajuns aici? întrebă grăsuțul pe fată.
— Am luat o pastilă. 
— Tu ai ajuns aici din cauza la o pastilă? întrebă neîncrezător grăsuțul.
— M-au întrebat dacă vreau să vin cu ei și am zis că da. Tu ce ai pățit?
— M-am așezat pe un drum și a dat o mașină peste mine. 
— Și părinții tăi? 
— Sunt acolo sus pe undeva.
— În rai?
— Pe Pământ, încă nu au murit.
— Măcar eu sunt cu părinții mei, și fetița îi zâmbi posomorâtă băiatului.
Grăsuțul îi privi părinții ce continuau să se certe. Fata se așeză într-un colț de cameră privindu-și păpușile.
— De când sunt așa?
— Nu e vina lor, așteptăm de o grămadă de timp, s-au plictisit, o să intrăm și o să fie bine.
— Auzi, ai vrea să vi cu mine?O să mă duc să vorbesc cu cineva care are grijă de toată treaba asta. Eu nu merit să fie pe aici și nici tu nu cred că meriți.
Cei doi porniră spre poarta de aprovizionare, grăsuțul ținând-o de mână pe fată. Ajunși la poarta sudată de trăsnet un bărbat de un blond murdar se holba la ea de pe partea cealaltă, din interiorul iadului. Grăsuțul se interesă:
— Putem să intrăm? 
— Doar dacă-l săriți, le răspunse omul continuându-și treaba la gard. 
— Putem face asta? întrebă iar băiatul surprins.
— Da, de ce nu, deși nu văd de ce ar vrea cineva să sară gardul să intre în iad. 
— Vă mulțumim, dar dumneavoastră cine sunteți? întrebă cu timiditate fata palidă.
— Eu? bărbatul ridică privirea spre copii ușor iritat. Eu sunt administratorul, se sparge o țeavă, cade curentul, pică fulgere peste poarta de aprovizionare, eu tre să mă ocup de toate. Apoi bombăni pentru el însuși: „Tre să găsesc un sudor pe acetilenă, stai... parcă gardu e din magneziu, o trebui sudură în argon?” 
Grăsuțul apucă ochiurile gardului și poticnindu-se în urcare ajunse pe coama sa. Fata palidă stătea jos neîncrezătoare.
— Eric, ești sigur că e bine ce facem?
— Hai, apucă-mă de mână, îi zâmbi el fetei. Intrăm și terminăm repede.
Administratorul continuă discuția despre ce sudura ar fi necesară pentru a repara poarta cu piticul paznic pe limba acestuia. 
— Ok, am intrat, acum ce facem? se opinti fata palidă.
Administratorul le aruncă o privire.
— Știți unde trebuie să ajungeți?
— Nu prea, dădu din umeri băiatul.
— Ok, două secunde, rezolv aici cu poarta și vă duc în centru, la registratură, vă rezolvă acolo. 

Cei trei urcară într-o camionetă fără o roată, ce se hârșâia din când în când pe drum doar ca să revină miraculos la o poziție echilibrată. Pe drum administratorul le vorbi.
— Și ce vă aduce pe la noi? Ce ați făcut de meritați damnarea?
— Eu m-am întins pe un drum și pe ea au pus-o părinții să ia niște pastile.
— Ahh doi sinucigași, unul presat de părinți și unul presat de dragoste?
— De ce naiba îmi tot zice lumea asta, nu m-am omorât din dragoste, nu m-am omorât deloc, a fost un accident.
— Am avut dreptate? Le mai nimeresc și eu. Se vede în ochi puștiu, dragostea neîmpărtășită e ca un cablu electric neizolat, face scântei. Asta mi-a spus-o un electrician. Acu stai liniștit, te înțeleg, mulți dintre noi nu merităm să fim aici, în frunte cu mine! Dar iadul e un loc primitor, o să se găsească ceva și pentru tine.
Fata palidă îl privi atent apoi intră și ea în conversație.
— Mie îmi pare că are niște ochi ca de câine abandonat.
— Și tu începi? dădu din cap grăsuțul.
— Așa e, dar electricianul meu a spus-o mai frumos, surâse administratorul.
Grăsuțul încercă să dirijeze conversația în altă direcție.
— Omule, nu înțelegi, nu avem ce căuta aici, așa că ne ducem la centrul ăla și acolo o să ne dea un bilet pentru un alt loc.
— Adică unde? În rai? Vreți în rai? rămase surprins administratorul.
— Nu, nu știu, oricum nu aici.
Administratorul mustăci un pic.
— Nu cred că se poate... dar e treaba voastră, vă descurcați. 
Ajunși la registratură, administratorul îl salută pe portar și îi prezentă pe copii. 
— Cică a fost o neînțelegere, dânșii nu merită să fie în iad.
Portarul bufni în râs și o flacără îi scăpă pe o nară, făcându-l să-și dea o palmă din reflex. 
— E o coadă până dincolo de poarta iadului, aviză portarul.
Administratorul zâmbi.
— Am luat eu un număr de ordine mai devreme, aveam niște treabă. Luați-l pe ăsta. 
Și spunând asta administratorul le întinse un bilet cu numărul 8 scris pe el. Portarul luă biletul și îi escortă înăuntru. 
— Mare noroc pe capul vostru, o programare aici ia zeci de ani.
Copiii intrară în clădirea dărăpănată cu uși ce abia se mai închideau. Fură primiți în biroul unui om complet roșu ce încerca să repare o mașină de scris.
— Oricare ar fi problema dumneavoastră ar fi bine să nu vă fie necesare literele z și y.
— A fost o neînțelegere.
— Numărul de ordine vă rog... opt? Și tastă pe mașina de scris o-p-t. Nu mai am nici numere la mașina asta.
— Nu merităm să fim aici și am vrea să plecăm, încercă iar băiatul.
— Nimeni, niciodată nu a ieșit vreodată din iad. Mă rog, cu câteva excepții legendare, dar toate astea au fost cu mult înaintea administrației curente.
— Dar nu am făcut nimic rău.
— Vă reped ni-me-ni nu a ieșit. Poate doar dacă ști să cânți la liră, dar, nu, vremurile alea s-au dus. Tot ce pot face pentru noii veniți este o r-e-a-p-a-r-t-i- -a-r-e ... la naiba cuvântul ăsta are un z. Nu vă pot ajuta, vă rog să vă reprogramați la o dată ulterioară.
Bărbatul roșu înfipse biletul de ordine într-un cui, iar copiii fură supți în afara clădirii.
În fața registraturii administratorul stătea la taclale cu portarul.
— Deci? întrebă el.
— Ne-a dat afară... răspunse supărat grăsuțul.
— Am încercat să vă spun, nu este nicio cale de scăpare. Nimeni nu iese din iad. Bine... am putea pur și simplu să năpustim porțile, suntem mulți pe partea asta.
— Și nu-o să ne oprească nimeni? 
— Heruvimii, serafimii, vrun arhanghel sau doi.
— Și am avea vreo șansă?
— A fost prevestit că se va întâmpla, apoi cu un zâmbet șugubăț continuă, dar cred că ai adus ceva ce ne-ar putea ajuta. Să mergem!
Administratorul îi urcă în camionetă și îi duse la poarta oficială a iadului.
— Dă-mi Cuiul Facerii, o să-l bat în poartă cu ciocanul lui Hefaistos și ea o să se deschidă sau o să crape sau ceva pe acolo.
— Ce cui?
— E în buzunarul tău.
Băiatul se căută și scoase mărgeaua ce căzuse jos când fetița cu ochi mov și șoferul se atinseseră.
Fata palidă îl trase pe grăsuț de mână.
— Eric, crezi că e bine ce facem?
— E nedrept, Cami, nu merităm să fim aici.
Administratorul plesni mărgeaua de poarta iadului și odată crăpată aceasta îi smulse ciocanul din mână și cu un vid inimaginabil îl dezintegră. Din distrugerea mărgelei rezultă o gaură neagră ce dislocă poarta din țâțâni. 
În următoarea clipă Moartea apăru lângă grăsuț.
— Serios, puștiu, tu ești Anticristul? Tu!?
Băiatul se uită lung la șofer.
— Voiam doar să plecăm. Nu merităm să fim aici!
Șoferul îngenunche în fața fetei palide, mângâind-o. 
— Tu ce faci, copilu, ești bine?
— Da, cred că am făcut o boacănă.
— Boacănă... ai putea spune asta.
Moartea se ridică și arătând spre distrugerea porților îi vorbi băiatului.
— Treaba asta o să aibă consecințe. O să aibă consecințe de magnitudini biblice, aș putea zice chiar apocaliptice.
— Nu pari foarte supărat, replică grăsuțul.
— Adevărul e că mă așteptam să vină mai devreme. Se zvonea pe la 1300, ciume, boli, războaie, lucram în trei schimburi, aș fi preferat să se termine atunci. 
Comete în flăcări albastre străbăteau cerul cavernos al iadului în direcția porții. În spatele administratorului șiruri de morți și demoni se adunau curioși și nerăbdători.
Din flăcările cometelor ieșiră bărbați îmbrăcați în armuri ruginite plutind deasupra pământului cu ajutorul a șase aripi de foc albastru. Liderul lor o luă în față chemând administratorul.
— Te-ai hotărât, te-ai săturat de existența asta mizerabilă și ai îndrăznit revolta, ai hotărât sfârșitul sfârșiturilor! tună îngerul.
Administratorul le făcu semn tuturor să stea potoliți, își dădu jos halatul de lucru și se apropie de îngerul plutitor.
Grăsuțul îl împunse pe șofer.
— Ăsta e diavolul? Lucifer? șopti băiatul.
— Da, nu ți-am spus că o să-l vezi pe aici? 
— Dar e...
— Cu început de chelie? O ducea mai bine în tinerețe. Stresul, ce să-i faci.
Îngerul scoase o sabie de lumină albă pregătit să-l străpungă pe administrator.
— Auzi, măi ochiosule, sunt obosit și m-am săturat. Pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să am grijă de locul ăsta. Fie mă lăsați să plec fie...
Arhanghelul înfipse sabia în pieptul administratorului doborându-l cu o singură mișcare. 
— Și acum ce o să se întâmple? întrebă grăsuțul înghețând în loc.
— Nu știu, fără diavol nu există iad, contemplă Moartea. 
Și privind în jur observă că toți îngerii și demonii încremeniseră în loc, prinși parcă în gheață.
— Fără iad, viața rămâne o ecuație fără rezolvare. Menirea universului stă în balanță, iar timpul nu mai are de ce să curgă. 
Privindu-l pe băiatul înghețat, Moartea continuă retoric. 
— Poate că ăsta e momentul când Moartea trebuie să moară. 
În acel moment, fetița jovială cu ochi violeți îl împunse în coaste, iar Moartea scoase un guițat.
— Nu îți dai cam multă importanță? îi spuse fetița.
— Ce naiba? exclamă el.
— Ha ha, ți-am zis că nu e o idee bună să-l duci în iad.
— Tu ce cauți aici?
— Am venit să-l reînvii pe domnu, și arătă spre administratorul străpuns de sabia de lumină.
Fetița veni lângă administrator și se apropie cu degetul de nasul lui. 
— Stai, stai... ești sigură? insistă Moartea.
— E în regulă, Șefa vrea să facă niște schimbări.
Și atingând nasul administratorului, acesta reveni la viață și o mie de voci cristaline se auziră în iad: Facă-se voia Mea.

Grăsuțul se trezi cu nasul înghețat lipit de asfalt. Șoferul îl ajută să se ridice.
— Ce s-a întâmplat? întrebă grăsuțul.
— Ce să se întâmple... universul era cât pe aci să se termine, iar Doamne Doamne a făcut niște schimbări.
— Ce schimbări?
— Sinucigașii nu mai ajung automat în iad, diavolul e liber să se plimbe pe pământ, chestii de genul ăsta. 
— Și cu mine ce o să se întâmple?
— Cu tine? Nimic. O să mai trăiești 60 de ani... în medie, după care o să ne revedem. 
Șoferul se urcă în mașină și dădu drumul la o casetă din care ieșiră acorduri de lăutari.
— Aveți muzică bună pe aici. Să ai grijă de tine, puștiu.

Poate nu ai citit: Grăsuțul - partea I - Purgatorium

English version: Chubby - part II - Purgatorium 

Read More »

Grăsuţul - partea I - Purgatorium

Un grăsuț într-o geacă neagră se așeză cuminte pe bordura unui drum subțire de la marginea liniștită a orașului. 
Drumul lega tulpina metropolitană de rămurelele cartierului prin curbe strangulate de blocuri. Iar la ora asta, la 5 dimineața, nu mai era nimeni pe stradă, nici măcar o pasăre nu își arăta ciocul pe cer, dar asta nu era neapărat din cauza orei ci din cauza zilei. Revelionul trecuse de 4 ore și 39 de minute, iar păsările speriate de artificii se ascundeau în cuiburi cu gândul la țări străine. 
Grăsuțul își luă fesul de pe cap, lăsându-și părul să respire aerul rece de iarnă. Se inspectă de sus până jos, era îmbrăcat cu totul în negru și decisese să se întindă pe drum.
„E inevitabil, trebuie să treacă o mașină pe aici”, gândi el. 
Crepusculul dimineții se combina cu luminescența gălbuie a smogului de deasupra orașului. Lumina obositoare împroșca strada, ștergându-i contururile, topindu-l pe grăsuț în asfalt.
Plinuțul privea cerul, când în cap îi veni idea că fața l-ar putea da de gol, așa că se întoarse cu ochii la pământ și își lipi nasul de bitumul rece. 
„Mă întreb dacă în iad e rece sau cald”, contemplă el. 
Grăsuțul auzi o mașină zgomotoasă apropiindu-se, își închise ochii strângând din dinți în așteptarea loviturii. După o frână bruscă și câteva înjurături spurcate mașina își continuă drumul agale. În urma ei o limuzină neagră se apropie liniștită de băiat, parcând fix lângă acesta. Din ea ieși jovial un bărbat îmbrăcat într-un costum ieftin de poliester, el se cocoșă lângă băiat. 
— Poți să te ridici? întrebă șoferul.
Grăsuțul jenat de ridicolul situației se dezlipi molatic de pe asfaltul ce se înmuia sub el.  
— Ce făceai acolo? continuă șoferul.
— Nimic, se răsti enervat băiatul.
— Încerca-i să te omori? Lasă-mă să ghicesc, la vârsta ta... o fată?
Băiatul îi ignoră întrebările și intră în blocul de vizavi, destinația originală, acasă. Chemă liftul, însă el ignoră apăsările de buton, așa că grăsuțul o luă pe scări. Ajuns acasă apăsă clanța, însă ușa părea înțepenită de frig. Se așeză cu fundul pe caloriferul de pe hol, luând în calcul dacă merită să-şi scoale părinții. Privind prin geamul de pe hol îl văzu jos pe șoferul limuzinei jucându-se pe telefon. Cu ochii în telefon șoferul îi făcu un semn cu mâna. Grăsuțul coborî la el.
— Ce cauți aici? îngână băiatul.
— Aștept un client. Auzi, voi aveți wi-fi aici, nu îmi dai și mie parola?
Băiatul dădu din umeri.
— Avem, dar are niște semne, nu o știu pe de rost.
— Ghinion, stau aici plictisit de moarte, am ajuns să număr crăpăturile din asfalt. Uite, vezi umbra aia ciudată, de unde crezi că vine?
— Nu știu... de la un copac?
— Nu serios, uită-te atent la ea, insistă șoferul.
Băiatul o privi câteva secunde, ea prindea volum cu cât se uita mai atent la ea.
— Aia e geaca mea, expiră băiatul.
— Da? Și dacă te uiți mai atent?
— Cineva o poartă... ce dracu?
— Nu, nu dracu, îi zâmbi șoferul. Deși, având în vedere că te-ai sinucis, e posibil să-l vezi și pe el cât de curând. Mașina a trecut peste căpșorul tău ca peste o vânătă coaptă.
Șoferul se înclină spre băiat, iar acesta o luă la fugă. 
— Chiar vrei să te las aici? urlă șoferul după el.
Băiatul se refugie într-un mic parc înconjurat de blocuri. Se aşeză pe o bancă scorojită. Se simți dintr-odată foarte obosit, ca și cum ar fi fost lovit de nesomnul nopții trecute. Blocurile din jur păreau că se încovoaie peste el. Soarele luminase de-a binelea cerul, iar băiatul rotofei se întinse cu capul pe bancă. Copacii erau reali, banca era și ea reală, nu avea de ce să se teamă. Zgomote înfundate se auzeau în depărtare, însă totul era foarte liniștit aici.
„Nu are cum” gândi el și își închise ochii, oboseala adormindu-l pe bancă.
Se trezi când soarele ajunse la amiază, orașul era încă gol, dar pe asfalt pete negre mișunau de colo colo. Una din umbrele astea se apropie de grăsuț și se prelinse fix pe banca lui. Se uită în sus, căutând o pasăre, ceva care să facă umbra, dar nu văzu nimic.
Grăsuțul plecă în căutarea unui om, în carne și oase. Îl găsi în fața unui cinematograf de cartier. Era un bătrân gârbovit și băiatul îl urmă în cinema. 
— Mă scuzați, îl interpelă băiatul.
Bătrânul ridică o sprânceană, îl privi lung, apoi își puse un deget la gură și îi șopti băiatului.
— Mai încet, că începe filmul. Care-i baiul? 
— Credeam că înnebunesc, nu am mai văzut un om toată ziua.
— E după revelion, dorm, bătrânul îi zâmbi și se întoarse la film.
Băiatul încercă să înțeleagă filmul, însă sunetul venea spre ei asemenea unui ecou dintr-o altă cameră. 
— De ce se aude așa de prost?
— E film străin, citește subtitrările, o să te obișnuiești după un timp. 
Băiatul privi în jur și ascultă ecourile filmului, printre ele erau și comentariile unui public absent. Privindu-l pe bătrân, băiatul îşi puse într-un final întrebarea.
— Suntem morţi?
— Prospătură? Ha ha, scuze, da, văd că eşti un răposat călduț. Ne-am prăpădit băiatule, dar stai liniștit, doar primul hop e mai greu. O să prinzi tu șpilu, nu e mare brânză.
— De ce nu suntem mai mulți prin oraș? 
Bătrânul dădu indiferent din umeri.
— Unii mai pleacă, alții sunt luați, nu îți bate capul.
— Sinucigașii ajung în iad? întrebă serios băiatul.
— Te-ai sinucis, puștiu? Da, asta e una din reguli.
— Deci trebuie să mă duc...
— Nu trebuie. Dă-le în mă-sa de reguli. Tu crezi că eu puteam să stau aici să mă uit la film dacă îmi păsa de reguli?
Apoi, lăsându-se pe spate continuă spre grăsuț.
— E cumva ca în filmul ăsta, ai fost atent? E vorba despre un tată ce își convinge copiii că pisicile sunt ucigași feroce și că avioanele de pe cer sunt doar jucării de lemn.
— Și ei nu își dau seama că îi păcălește?
— Nu, aveau încredere în tatăl lor şi erau prea speriaţi de pisici să iasă din casă, explică bătrânul.
Băiatul privi ecranul unde unul dintre copii trăgea cu praștia după avioanele de pe cer.
— A venit un șofer după mine, continuă băiatul.
— Cine? Moartea? Moartea obișnuia să fie mai de treabă, acu trece pe aici doar ca să stea pe net. Să-ți spun ceva, moșul se apropie de puști, există și un rai însă Moartea nu o să te ducă acolo, acolo te duce altcineva.
— Cine?
— E o fetiță cu ochi violeți ce se plimbă printre umbre, e pe străzi, trebuie doar să o cauți. Poate te ajută ea. Oricum, eu îți zic așa, stai liniștit aici că nu trebuie să te duci nicăieri.
Băiatul îl lăsă pe bătrân în cinematograf și se întoarse acasă. Postat în fața blocului era șoferul de noaptea trecută.
— Te-ai dus s-o vezi?
— Pe cine? 
— Știu și eu... pe dragostea vieții tale, aia care te-a supărat atât de tare că te-ai făcut una cu asfaltul.
— Nu e nicio dragoste.
— De ce m-ai minți pe mine? ridică o sprânceană șoferul.
— Și până la urmă cine ești tu?
— Eu? Lubrifiantul interstițial al universului, Mierlitorul, nu stai... am mai multe nume. Exitus la dispoziția dumneavoastră. Cred că ar fi bine să o vezi, doar așa o să ști dacă poți să pleci de aici și să ajungi unde trebuie.
— În iad vrei să zici, pentru că m-am sinucis ar trebui să ajung în iad?
— Da, în iad, dar nu e ce crezi tu, toată lumea ajunge în „iad”. Practic nu există rai sau, mă rog, prea puțin, după cum vezi mașina de lucru nu e elicopter. 
— Și nu ar fi mai bine să rămân aici și să mă uit la filme?
— Tu crezi că morții care hoinăresc pe aici o duc bine? Cei care rămân au sechele de care nu vor scăpa niciodată. Datoriile lor nu vor fi niciodată plătite, tragediile lor nu vor fi niciodată uitate, rănile lor nu vor fi niciodată vindecate, etcetera etcetera. Locul ăsta nu este pentru morți. 
Băiatul începu să apese cu vârful degetelor în metalul din cadrul ușii de bloc, încercând să vadă dacă cedează sub presiune, dacă poate intra prin obiecte, nimic. 
— Trebuie să o vezi, doar așa o să ști dacă rămâi sau nu, oftă șoferul. 

Grăsuțul se strecură în casa fetei, însă ajuns în fața ușii ei nu putu intra. Își închise ochii și începu să împingă cu toată forța în ușa de lemn ce îl despărțea de ea. Ușa îl opri, dar alunecă spre încheietura ușii, unde se trezi strecurându-se ușor ușor, ca un balon de apă, prin locul gol dintre balamale. Se trezi în dormitorul fetei. O umbră stătea întinsă în pat, iar băiatul se concentră să o vadă mai bine. Căutând cu privirea sursa umbrei, reuși să o vadă difuz, precum o ceață colorată. 
— Te iubesc sau mai degrabă te-am iubit, contemplă el câteva clipe. Acu, că sunt mort bănuiesc că nu mai contează, poate nu a contat niciodată. 
Conturul fetei se întări, iar substanța ei aeroasă se coagulă în fața băiatului.
— Ce ai spus? se întoarse ea spre el.
Băiatul surprins îi răspunse bâlbâit.
— Că îmi place de tine și... că am murit.
— Nu cred că se moare din cauza asta, îi răspunse ea amuzată.
— Ai fi surprinsă, continuă grăsuțul, nevenindu-i să creadă că vorbește cu ea.
— Ar trebui să iei ceva pe tine, uite, ți se văd coastele. Chiar ești mort?
— Cred că da.
— Și de ce ai venit aici?
— E un fel de test. Așteaptă cineva să vadă dacă voi deveni un poltergeist ce terorizează lumea vie sau dacă mă poate duce liniștit în iad.
— Păi, dacă te-ai sinucis din cauza mea atunci ar trebui să mă bântui pe mine.
— Nu știu, nu cred. Nu m-am sinucis din cauza nimănui. M-am întins ca prostul pe stradă și a dat o mașină peste mine. Am murit, așa, de prost.
— Aha, mă gândeam că poate vrei să mai stai cu mine în loc să te duci în iad, dar fă cum vrei. Auzi, cum e să fi mort? 
— Ce să-ți zic, nu poți să treci ca în filme prin uși, tre să te cam chinui. În schimb, intri moca la cinema, altceva nu știu.
Fata se apropie de el.
— Ai avut vreodată un vis în care știai că visezi? Și spunând asta își trecu vârful degetelor prin el.
— Nu fi nașpa, îmi bag eu degetele prin tine?
— Scuze. Hai, nu fi trist, sunt mulți oameni interesanți în iad: Marc Antoniu, Marilyn Monroe, Kurt Cobain.
— Și chiar mai bine de atât, dacă nu m-a mințit Moartea, șușoti grăsuțul.
— Poftim? 
— Nimic, cred că ar fi mai bine să plec.
— Nuu, mai stai, trebuie să-mi spui și mie cum e Moartea, e o tipă bună?
— Poate data viitoare, și întorcându-i spatele ea se transformă în fum.  
    
Grăsuțul porni în căutarea fetiței cu ochi violeți pe străzi, în intersecții aglomerate și apoi în locuri pusti, în ganguri și locuri întunecate, în subsolurile blocurilor și în găurile de canal, însă nu văzu nimic. Fata nu era pe nicăieri, aşa că se întoarse în parc, pe banca unde îşi dormise primul somn de stafie. Deasupra, auzi, dintr-un cuib, strigătul unui pui de huhurez. Aruncă o privire într-acolo și văzu puiul de pasăre plângând. Culmea, pe o cracă, încercând să ajungă la pasăre, era fetița pe care o căuta, se cățăra spre păsărică. Fetița atinse puiul și el dispăru dintr-odată. 
Grăsuțul îi făcu cu mâna, iar fetița coborî. Băiatul îi observă ochiii mari, curioși și mai cu seamă violeți. Fata se așeză lângă el pe bancă, în urma paşilor ei răsărind flori de fân.
— Cred că pe tine te căutam, remarcă băiatul.
— Pe mine? întrebă ea îndreptându-și rochia. 
— Da, cred că poți să mă ajuți. Să mă duci undeva, să mă ascunzi, să nu mă ducă în iad.
— Cine? Ce s-a întâmplat?
— Am murit, a dat o mașină peste mine. Stăteam în mijlocul străzii pe asfalt și...
Fetița se bosumflă. 
— Și ce căuta-i în mijlocul drumului? întrebă ea cu reproș.
Băiatul luă o gură de aer și încercă să-i explice.
— Mi-a plăcut de o fată și ea nu m-a plăcut pe mine, cam asta e. M-am întins în drum... nu știu, voiam să-mi treacă.
— Și cu ea ai vorbit?
— Cam târziu, eram deja mort. Oricum nu m-a luat în serios. 
Fetița îi zâmbi trist.
— Nu știu unde te-aș putea duce, dar poate că nu meriți să mergi acolo jos.
Și spunând asta întinse un deget spre nasul băiatului, doar ca să se lovească de palma șoferului ce apăru deodată între ei. O explozie de scântei multicolore rezultă în urma atingerii celor două mâini și o mărgea tulbure căzu jos fierbând în pământul de iarnă.
— Ăsta e al meu, spuse Moartea privind-o pe fetița cu ochi violeți. 
Fetița îi zâmbi năstrușnic bărbatului în poliester negru.
— Bună, ce mai faci? Încă duci oamenii acolo jos?
— Acolo unde merită, fetițo!
În timp ce ei se certau, grăsuțul luă de jos mărgeaua ce trepida cu energie.    
— Eu cred că ar mai merita o șansă, continuă fetița.
— De ce, pentru că a murit din dragoste!? se răsti Moartea.
— Nu, pentru că nu a făcut-o intenționat. Nu poți să arunci un copil în locul ăla, doar pentru că a făcut o greșeală.
— Ei na, uită-te la mine cum o fac.
— Cum crezi, dar eu cred că greșești.
— Deci, copilu, ce zici, ești pregătit? Moartea își îndreptă atenția spre băiat.
— Cred că da, putem să mergem, îi răspunse decepționat băiatul.
Grăsuțul urcă în limuzina neagră, iar șoferul intră trântind portiera după el.
— Să văd, am venit pe Unirii, ar trebui să fac stânga și o să ajungem imediat. Apropo, că te întrebai mai devreme, e cald, chiar foarte cald în iad.
Dădu doi bobârnaci la GPS, dar acesta tot nu-i arătă drumul.
    
va continua...

Continuă în... Grasuțul - partea II - Infernum

English version: Chubby - part I - Purgatorium

Read More »

Doi povestitori el și ea

♂ - Stau unul lângă celălalt, în pat... nu, pe canapea. Și e ceva în fața lor, trebuie să fie un TV. Se uită la un film. Merge o dramă?
♀ - Nu, să alegem altceva, o animație sau o comedie romantică... sau poate amândouă.
♂ - Băiatul o luă de mână. 
♀ - Ea se lipi de el și îl sărută.
♂ - De ce a făcut asta?
♀ - Pentru că ea îl plăcea pe băiat.
♂ - Bine și băiatul o plăcea pe fată.
♀ - Și ce fac un băiat și o fată când se plac?
♂ - Nu știu.
♀ - Au început să-și povestească vrute și nevrute.
♂ - Aha, eu mă gândeam la altceva. Adică băiatul i-a povestit cum mergea în spatele ei când se duceau la școală. Băiatul se uita la ea de la distanță. Avea grijă să stea aproape, chiar dacă nu ajungea niciodată să meargă împreună cu ea. 
♀ - Fata i-a spus că știa de el, că îl aștepta de fiecare dată să o ajungă din urmă după ce îi despărțea un semafor.
♂ - Băiatul nu știa asta. 
♀ - Nu e nimic, au mers împreună după ce a aflat.
♂ - Au mai vorbit și despre altceva?
♀ - Da, fata era curioasă ce tot scria băiatul în caietul lui când rupea paginile și le arunca pe geam.
♂ - Băiatul scria doar prostii. 
♀ - Fata i-a spus că a găsit din întâmplare una din foile aruncate.
♂ - Cred că băiatul s-a ruşinat când a auzit de treaba asta. Dar până la urmă ce era scris pe foaia aia?
♀ - Fata scoase din buzunar un pătrat de foaie ce se vedea că fusese mototolit și citi: „Câteodată vorbesc cu tine și uit ce vreau să-ți spun. Mă uit la tine cum vorbești, dar nu te mai aud. Mă uit la gura ta și încerc să-ți citesc cuvintele de pe buze, dar degeaba.”
♂ - Ăsta așa o fi fost, dar restul biletelor aruncate de băiat erau mai mult ca sigur desene și ciorne la mate.
♀ - Fetei i s-a părut foarte frumos biletul.

♂ - Oare s-au mai uitat la film? Știu că așa începusem. 
♀ - Da, fata s-a culcușit în brațele lui și au dat drumul la film.
♂ - Băiatul s-a prefăcut stânjenit, dar îi plăcea să o aibă lângă el.
♀ - Până la urmă ce film era?
♂ - Ceva despre o lume unde animalele vorbesc și pățaniile lor cu oamenii, nu știu sigur, e clar că vorbeau niște animale pe acolo. Și cei doi priviră liniștiți filmul.
♀ - Cum adică liniștiți? Uită-te cum râd la vulpea aia, ce haioasă e.
♂ - Eu cred că ar fi mai bine să-i lăsăm să se uite în pace la film.
♀ - Bine, morocănosule!

♂ - Crezi că au terminat?
♀ - Da. 
♂ - Cât de mult crezi că se plăceau cei doi?
♀ - Ce vrei să spui?
♂ - Păi crezi că băiatul a mai sărutat-o pe fată.
♀ - Da... și nu doar o dată.

♂ - Cei doi s-au plimbat şi prin parc.
♀ - S-au așezat cu fundurile pe iarbă și au privit cerul printre ramurile copacilor.
♂ - Băiatul o rugă pe fată, să-și aleagă o frunză preferată.
♀ - Iar fata se întinse pe-o ureche și îi arătă un boschete.
♂ - Cu rimă sau fără rimă, fata trebuie să-și aleagă o frunză din inimă.
♀ - Ce zici de un ac de pin? Crezi că ar fi o frunză bună pentru fată?
♂ - Vai ce inimă mică, dar dacă îi place, băiatul luă o rămurică de pin...
♀ - Nu... stai... Nu, fata se uită la toți copacii din jur: stejari mândri, salcii plângătoare, castani voioși și din toți copacii din jur își alese un arțar. Se duse la el și luă o frunză căzută. Fata îi spuse băiatului: Uite, asta e cea mai frumoasă.
♂ - Băiatul scoase un carnet și presă frunza cu delicatețe în el, apoi îl dosi în ghiozdan.
♀ - Fata îl întrebă ce o să facă cu ea.
♂ - Băiatul îi spuse că dorea s-o aibă tot timpul pe lângă el, în plus avea un frunzar, iar acolo aduna pe toate fetele pe care le pupa.
♀ - Serios? Băiatul colecționa fete?
♂ - Nu, era doar o glumă, fata nu îl luă în serios.

♂ - Ce crezi că au mai făcut împreună?
♀ - Cred că la un moment dat s-au și certat.
♂ - De ce? 
♀ - Cred că băiatul a dezamăgit-o pe fată. Cred că ea se aștepta la mai mult de la el și băiatul, în felul lui tăcut, nu reușea s-o mulțumească.
♂ - Poate a fost vina fetei, ea tot timpul dorea ceva nou, iar și iar, altceva, altundeva și din cauza asta nu era niciodată mulțumită de băiat. El se mulțumea să piardă vremea pe acasă.
♀ - Deci, băiatul era pur și simplu plictisitor, asta vrei să zici?
♂ - Poate că după un timp fata nu l-a mai plăcut.
♀ - Nu, asta nu e adevărat, ea îl plăcea pe băiat, chiar dacă dorea mai mult de la el. Dar dorea şi aventuri, dorea să vadă lucruri neașteptate, dorea să plece în locuri neobișnuite. Ce e rău într-asta?
♂ - Și pentru că el nu-i putea da lucrurile astea s-au despărțit.
♀ - De ce este asta o poveste tristă? 
♂ - Nu știu, poate că nu erau meniți să fie împreună.
♀ - Și cum s-a terminat? Fata i-a dat papucii băiatului că era mototol?
♂ - Eu nu aş zice că era mototol.

♀ - Mai târziu, la școală fata se prefăcea că nu-l vede cum scrie bilete în caiet.
♂ - Băiatul o așteptă să iasă din clasă și de data asta împături biletul şi în loc să-l arunce pe geam îl puse pe banca ei.
♀ - Fata îl găsi după ce trecu pauza și îl privi neîncrezătoare.
♂ - Deschise biletul și văzu o frunză roșiatică de arțar presată pe foaie și citi cuvintele scrise lângă ea: E foarte frumoasă frunza ta. Poţi să o iei înapoi fără grijă, nu o să fie vreo zi în care să nu mă gândesc la tine, nu o să fie vreo plimbare în parc în care să nu mă gândesc la tine, nu o să fie vânt care să nu-mi aducă aminte de tine. 
♀ - Știu că fetei i-a plăcut asta dar...
♂ - Dar ce?
♀ - Păi, s-au despărțit acum câteva rânduri.
♂ - Aha, îmi aduc aminte.
♀ - Fata se duse la băiat cu biletul în mână și îi spuse: Ai uitat să-mi spui care e frunza ta preferată.
♂ - Băiatul scoase caietul din ghiozdan. În el era o frunză proaspătă de nuc. Apoi îi spuse fetei: Ştiam că nu o să ne potrivim prea bine, nu cred că copacii noștri cresc împreună.
♀ - Fata îi zâmbi larg băiatului și îi răspunse: Trebuia să-mi fi spus și mie îmi place mirosul frunzelor de nuc. 
♂ - Și acum ce o să se întâmple?
♀ - Fata o să-l sărute.
♂ - Dar...
♀ - Taci, am zis că se pupă, da!?
♂ - Păi și restul?
♀ - Restul nu mai contează, nu vezi că se iubesc? Restul o să vină de la sine.

English version: Two storytellers him and her

Read More »

Mă sugrumă

Mă sugrumă. Știu că nu are nicio logică, dar nu mai pot să respir când mă gândesc la asta.
Culcându-mă, un muc îmi deranja respirația, blocându-mi nara stângă. Nara mea bună, cea care rămâne deschisă când dorm, față de nara proastă, care mi se închide orice aș face. Nara aia proastă mi se astupă ca și cum cineva m-ar sugruma pe interior și niciun strop de aer nu curge pe acolo, dar atâta timp cât nara bună e liberă, traficul fluvial de aer trece du-te-vino pe acolo. Mai puțin acu, acum era o obstrucție acolo.
Și m-a pus mama naibii să scormonesc după mucul ăla. Dacă aș fi putut să-l ignor totul a fi fost bine. Am săpat după el, încet și sigur am ajuns la concluzia că era altceva acolo, ceva concrescut pe peretele nazal, un polip înmugurit în nara mea bună, astupând-o parțial.
Nu e nimic mai rău ca ceva care îți dă aer cu țârâita. Acum aveam două nări proaste. Corpul ăsta complota să mă mătrășească, să mă sugrume pe interior. O panică oribilă m-a cuprins la gândul ăsta. Iar cu cât mă panicam mai mult cu atât îmi urca mai mult sângele în cap, îngroșându-mi venele, micșorând și mai mult firul de aer pe care îl mai primeam.
Un cerc vicios, trebuia să fac ceva, altfel aveam să mor sufocat în următoarele minute. Trebuia să deblochez obstrucția, trebuia să lupt împotriva nărilor proaste ce îmi doreau moartea.
Am luat o linguriță și i-am înfipt coada îngustă adânc în sinusuri, căutând polipul. L-am găsit și l-am împins într-o parte. Metalul rece i-a redus din volum, însă nu puteam să stau așa cu o lingură în nas.
Panica îmi trecea ușor ușor, o soluție părea că se prezintă la orizont. Îmi trebuia pix, un tub de pix. Și în timp ce căutam eu un pix numai bun să mi-l bag în nas, am dat peste o pereche de foarfece. Perfect, o soluție permanentă.
Mi-am băgat foarfecele în nas și, când am crezut că am dat peste polip, am apăsat cu putere. Durerea m-a trăsnit fix în creier, ca o săgeată înfiptă în cap, dar era genul ăla de durere bună, când ști că suferi cu un scop. Am încercat să suflu polipul afară, dar nimic. A trebuit să insist. Mi-am băgat foarfeca iar și iar și am tăiat și tăiat, până când am putut sufla afară suficient din polipul ăla nenorocit cât să pot respira. În entuziasmul meu probabil am ciupit o venă, căci șiroaie nestăvilite de sânge îmi curgeau din nas pe lângă aerul proaspăt. Un preț mic pentru supraviețuire.
Am ajuns la spital cu problema asta cu sângele. Oamenii de la urgențe m-au pansat și m-au legat de un pat. Mă tot întrebau „De ce nu ai respirat pe gură?”. Ei bine, nu știu, pur și simplu nu mi-a trecut prin cap. 

English version: Choking me

Read More »

Uitarea

În fața unei clădiri bătrâne cu arcade crăpate și înflorituri din ghips, un bărbat între două vârste stătea cu ochii înfundați în orbite încercând să-și dea seama când ar fi momentul ideal să intre. El aștepta în pragul ușii privind holul, îngust și înalt.
Bărbatul își freca bărbia în timp ce studia ușile din lemn masiv ce păzeau clădirea. Lemnul bătrân era întărit pe ici pe colo de bolțuri de fier ce țintuiau curele de alamă. Balamalele erau groase cât un deget și ruginite cu totul. „Imposibil de mișcat” gândi bărbatul. Un cui înțepase cu greu ușa și de el atârna un semn: „Secția de Poliție Nr. 5”.
Era târziu și bărbatul păși timid înăuntru. Intră precaut printre oamenii ce ieșeau. În stânga și în dreapta, polițiști în civil dădeau peste el grăbiți să ajungă acasă. O mână bandajată se lipii de avizier, iar în spatele unei găuri semicirculare o doamnă tresării:
— Programul cu publicul s-a terminat acum două ore, spuse ea.
Bărbatul se concentră, făcând un efort să vorbească, își căută cuvintele de undeva din spatele confuziei.
— Fratele meu a fost răpit, aș dori să... o pauză se lăsă între cei doi... dau o declarație.
Câteva minute mai târziu bărbatul se degrada pe scaunul unui inspector de poliție ce încă nu plecase acasă. Inspectorul ridică o sprânceană la doamna ce îl adusese pe bărbat.
— Să ști că eu puteam să fiu la fel de bine acasă la ora asta.
— Dacă rămâi ultimul pe aici, ce să-ți fac? îl tachină ea.
— Am înțeles că doriți să faceți o declarație. Ce s-a întâmplat? inspectorul își îndreptă atenția către bărbat.
— O să-ți spun ce s-a întâmplat, dar te rog să nu mă întrerupi cât încerc să-mi aduc aminte.
— Vă ascult.
— Acum două săptămâni fratele meu a venit la mine cu una dintre cele mai bizare probleme. Mi-a spus că l-a părăsit nevasta. Fratele meu nu e căsătorit și nu e un tip dintr-ăsta care să facă glume. E profesor, nu face chestii de genul ăsta. Dar a continuat cu Sofia în sus, cu Sofia în jos, Sofia era nevastă-sa. Eu nici nu auzisem de femeia asta. Când se căsătorise? De ce nu știam de ea? I-am pus întrebările astea și a început să se uite ciudat la mine, că cică „am uitat și eu?”. Ce să uit? Credeam că și-a pierdut mințile. Am încercat să-l iau cu frumosul, dar nimic. M-a luat la apartamentul lui să-mi arate pozele de la nuntă unde, cică, fusesem prezent. Am mers la el acasă, dar nu am găsit nimic. Mi-a spus că au început să-i dispară lucruri din casă. La început, crezuse că ea le lua când era plecat la servici, dar acum nu mai era sigur. Nu a găsit nici poze de la nuntă, nici poze cu ea. Mi-a spus că soția începuse să se poarte ciudat înainte să dispară, că-i vorbea de un copil mort și că la sfârșit ea i-a spus că se hotărâse să-i uite pe amândoi. Nu știam ce voia să spună cu asta. Mi-a spus că a căutat-o la muncă, la prieteni, dar nimeni nu știa de ea. Și ce e și mai bizar, nimeni nu își mai aducea aminte de ea. Aici eram inclus și eu. Toate astea îmi păreau foarte dubioase, iar la nici două zile după asta a dispărut și el. M-am dus la el la acasă... nimic, la el la muncă nimeni nu voia să mă ajute, așa că am venit aici. Să fiu sincer, știu că nu a fost răpit, dar a dispărut și vreau să-l găsiți. Vreau să știu că e în regulă.
— O să văd ce pot să fac. Vă rog să stați liniștit aici până caut câteva detalii.
În această pauză bărbatul își întinse mâna pe biroul inspectorului și începu să pipăie mâzgăliturile și scrijeliturile de pe el. Aceste cicatrici fuseseră adunate în zeci de ani, lemnul se întărise cu ele. Biroul avea picioare de fier și un cârlig pe unul din picioare. Biroul inspectorului părea să fie o fostă masă studențească cu agățătoare pentru ghiozdan. Bărbatul continuă să caute și privirea îi căzu pe cuierul de haine, pe el era o etichetă metalică ștanțată cu câteva litere șterse de timp.
Inspectorul revenii la masă, își studie câteva secunde excentricul interlocutor și apoi îi vorbi:
— Pot să vă întreb, ce ați pățit la mână?
Bărbatul își flexă mâna și un moment de claritate îi trecu peste ochii tulburi.
— Nimic, m-am lovit de o ușă, apoi își coborî mâna sub birou.
— Am făcut câteva căutări și dumneavoastră nu aveți niciun frate, nu aveți dosar penal, nu sunteți căsătorit, nu am găsit nici măcar o amendă cu numele dumneavoastră. Acum, stau să mă gândesc, dacă fratele dumneavoastră nu există, ar mai trebui să fiu îngrijorat de dispariția vreunei femei imaginare? Mai aveți ceva să-mi spuneți?
— Trebuie să te duci la apartamentul lui, vizavi stă o doamnă care își va aduce aminte de fratele meu și de soția lui. Nu știu de ce, dar ea își aduce aminte.
— Asta e tot?
— Știu că sună ciudat, dar trebuie să mă ajuți. O să te aștept.
La ieșire bărbatul își trecu degetele peste eticheta ștanțată de pe cuier, citind-o cu vârful degetelor „Cuier număr... al Școlii Municipale...”

Inspectorul o luă la picior și căută blocul fratelui dispărut. Scările de la intrarea în bloc erau mâncate de ploaie și înăuntru balustrada se legăna cu mersul unui locatar de pe scări. Pe lista de întreținere apartamentul figura ca nelocuit. Apartamentul fără număr, ce ar fi trebuit să fie al fratelui dispărut, nu mai avea covor în fața ușii, deși încă se putea vedea urma lăsată de el. Inspectorul ciocăni ușor în ușa de vizavi și o bătrânică, cu părul prins în bigudiuri de fier, răspunse fără prea mult entuziasm.
— Bună ziua, scuze de deranj, m-ați putea ajuta? Ați văzut pe cineva intrând în apartamentul de aici?
— Cine? Unde? Nu știu, stau mulți cu chirie, nu pot să-mi aduc aminte de toți.
— Aici vizavi?
— A nu... nu.
— Deci, nu ați văzut pe nimeni trecând pe aici?
— Am văzut că v-a dispărut covorul, dar nu l-am luat eu. Nu știu cine la luat, dar eu îl am pe ăsta de 12 ani, de când...
— Nu doamnă, nu mă interesează covorul.
— A da, stați un pic, v-a căutat fratele acum câteva zile. Părea îngrijorat. Nu ar trebui să pierdeți așa legătura, e mare păcat.
— Fratele meu?
— Da, da, sângele apă nu se face, știți cum se zice...
Inspectorul se întoarse, băgă mâna în buzunar și alese fără să se gândească o cheie cu care să încerce ușa fără număr. Cheia îi deschise apartamentul. Garsoniera era aproape goală, o noptieră cu sertare deschise stătea lângă un pat fără cearceaf. Mai era ceva aici, un miros specific, ceva familiar. Inspectorul încercă să găsească carnetul pe care își notase adresa ciudatului de la secție.
Era straniu, își pierduse carnetul. Îl treceau frisoane din cap până în picioare în timp ce încerca să-și aducă aminte adresa bărbatului. Apoi, aproape dintr-un reflex, își dădu seama unde trebuie să meargă.
Inspectorul îl găsi pe bărbat pe o bancă în spatele blocului. Omul își desfăcu bandajul de la mână și îl aruncă într-un coș de gunoi. Inspectorul observă un ac de seringă și câteva picături de sânge în mijlocul bandajului.
— Ești bolnav?
— Nu, durerea mă ajută să mă concentrez. Să nu uit. Fără durere totul o să se șteargă cu buretele, nu o să mai știu nici cum mă cheamă până diseară.
— Nu înțeleg, ce se întâmplă? 
— Nu știu, dar am ajuns la concluzia că e mai bine așa.
— De ce?
— Ai ales să-ți uiți soția, după ce ea a ales să te uite pe tine. Poate că sunt unele lucruri pe care e mai bine să le uităm. E mult mai ușor decât ai crede, e ca o ceață ce vine ușor, ușor, spre tine, se întețește, detaliile se pierd. O simt chiar acum.
— De ce ai venit după mine?
— Am vrut să te mai văd o dată. Să știu că ești bine, înainte să uit că ești fratele meu.
— Pot să aflu ce s-a întâmplat?
— Am văzut ceva scrijelit pe biroul tău, e posibil să te ajute. Asta o să fie ultima dată când ne mai vedem. Sunt obosit, dar tu arăți bine, uitarea ți-a priit. 
Inspectorul revenii la birou, însă, privind semnul de pe ușă, simți că ceva e în neregulă. Pe el scria „Oficiul Orășenesc de Geodezie și Cartografiere”. Intră nesigur înauntru, iar tipa de la avizier îi făcu semn cu ochiul.
— Te caută șefu.
— Am avut un pic de treabă...
Intră în birou, iar un birocrat îngropat în hârtii începu să-l apostrofeze.
— Te-ai întors! Într-un sfârșit! Câte ore îți ia omule? Am nevoie de tine, să verifici toate autorizațiile de pe strada Voivodina. Primăria mă mușcă de cur, așa că, lasă naibii cafelele și ajută-mă!
— Scuze am avut o problemă... Imediat!
Un sentiment că tocmai uitase ceva important îi veni din fundul capului. Dar ce era? Trebuia să se întâlnească cu cineva? Trebuia să caute ceva? Degetele lui trecură peste biroul scrijelit și se opriră deasupra unor cuvinte scrise de mâna unui copil, dar îngroșate de alte mâini pentru a rămâne în lemn: „Mama și tata au făcut pe fata. Te rog tatii vino mai repede acasă...”. După un moment de recunoaștere, ochii inspectorului se umplură de lacrimi.
— Mi-ar fi fost prea dor de tine, iubire, șopti inspectorul mângâind inscripția.
— Hai, omule, hai, că nu avem toată ziua, îl împunse colegul.
Gândul i se evaporă, iar inspectorul porni evaluarea certificatelor de pe birou.

english version

Read More »

Colectorul

Oamenii obișnuiau să se uite la TV, să citească ziarul de dimineață pentru horoscop, să li se citească în cafea și în palmă, dar acum te avem doar pe tine, Colectorul nostru de superstiţii. Aproape că îmi e dor de horoscop: „O să aveţi o discuție între patru ochi cu șeful. Trebuie să aveți curaj la această întâlnire.” Ce vremuri, pe atunci aşteptam să se alinieze planetele.
Acum, în fiecare dimineață, las o picătură de sânge în Colector, iar el îmi spune ce se va întâmpla cu mine în ziua ce urmează. Colectorul nu ghicește, el dictează. Un tiran ce îmi spune ce să fac, ce să nu fac, ce să beau, ce să mănânc.
Stau în faţa oglinzii şi-mi zâmbesc. Ai crede că tu, frumoasă și unică răsfrângere a spiritului uman, ești liberă să faci ce vrei. Din păcate asta nu este adevărat. Micuța și gingașa mea reflexie de pe retină, nu ești decât o ecuație deterministă.
Bagajul genetic mi-a strâmbat dinții la 13 ani, m-a făcut bâlbâit la 19 și ipohondru acum. Dezechilibrele chimice din creier îmi schimbă felul cum gândesc zi de zi. Până și leucocitele, protectoarele templului de carne, îmi modifică starea de spirit în speranța că mă vor ține în casă. Drăguțele, vor să fim cu toți în siguranță. O tu, minunat și unic miracol al acestei lumi, ești pe o barcă, într-o furtună, aruncat de colo colo, în voia circumstanțelor. Eu doar sper să găsim o vâslă pe acest ocean.
Pun degetul pe Colector şi aştept, în timp ce o legiune de creaturi microscopice îmi curbează drumul.
Colector: „Depresie, neatenție, agresiune. Sugestie: exerciții fizice în casă, zi liberă, evitați transportul în comun. Alimente recomandate: ... așteptați...”
Îmi spune același lucru de trei zile, nu am atins încă un „cod roșu”, dar în ultimul timp mi se recomandă „cornul cu ciocolată și lapte de cocos”. Știu că toată mâncarea este reglementată, iar substanțele pentru tratament sunt integrate în hrană. Pastile puse în mâncare, ca la câini, însă nimeni nu îți spune exact ce mănânci. După starea pe care o am, presupun că e un antidepresiv. Dar la fel de bine poate să fie ceva împotriva vreunei boli cronice, pe care Colectorul, în eterna Lui înțelepciune, a hotărât că e mai bine să nu o cunosc. 
Sau poate a decis că nu mă interesează suficient sexul opus, dar pe aia o pun de obicei în apă. Când cineva, acolo sus, hotărăște că populația e îmbătrânită, orașul primește o doză în apă și lumea o ia razna. E ușor să-ți dai seama când vor sânge proaspăt după numărul enervant de oameni care se împreunează prin parc. Nu mai poți să-ți plimbi câinele că dintr-un tufiș iese vreo tipă și începe să-l tragă de coadă. Eu nu beau apă din sistemul public. Rețeaua de apă este doar un alt sistem de dopaj.
Mă uit la mica picătură de sânge din buricul degetului. Am sângele mai gros ca de obicei. Să vedem ce alimente ne dă Colectorul azi. Am auzit zvonuri, că atunci când colectorul hotărăște că nu mai ești util ți se recomandă ceva special, ceva ce nu poate fi mâncat accidental, ceva otravă. Mă gândesc că e o combinație de produse, o combinație ce produce o toxină în stomac și crăpi. Oare câți dintre noi au evitat moartea pentru că vânzătoarea nu mai avea Cola și ne-a dat Pepsi?
Sunt și clasicele: nu ar trebui să mănânci niciodată carne fără recomandare. Friptură de vită doar la boală, pentru că antibioticele din carne ți-ar face rău în mod normal. Carne de pui doar la copii. Niciun om nu ar trebui să mănânce găină după 21 de ani; hormonii de creștere sunt de vină.
Hai odată, unde îmi e cornul?
Colector:  „Alimente recomandate - Miere 322.”
Trebuie să glumești, ce mă-sa o fi și asta? Ce cocktail de chimicale îmi pregătesc ăștia. Nu o să găsesc asta la aprozar, trebuie să caut un magazin specializat. O să-mi ia o zi să găsesc mizeria asta.
Poate că ăsta e felul Colectorului de a-mi forța mâna, de a mă pune să-mi iau o zi liberă. Ei bine nu! Mă duc la lucru și vedem după aia!

La muncă, fix la intrare, mă așteaptă suflanta. În vremurile bune te-ar fi dat afară dacă îți puțea gura a băutură, acum te lasă să muncești cu un indice de productivitate 0 și salariu nul pe o zi. Nimeni nu se stresează.
Roagă-te la zeul alveolelor tale pulmonare pentru o cantitate bună de oxigen în expirație, leafa pe o zi depinde de asta. Intru, mă așez la birou și, ce să vezi, un mesaj pulsează liniștit pe monitor. Șefu vrea să mă vadă. 
Pe biroul lui este un borcănaș cu miere. Suntem amândoi atât de bolnavi că am ajuns la miere? 
— Asta e pentru tine. 
— Miere 3-2-2?
— Da, a venit la birou înaintea ta.
Trimisă de Colector, sunt sigur.
— E grav? 
— Nu știu, nu mi se spun chestiile astea. Uite care e treaba, știu că nu vrei borcanul ăsta, dar, ca lucrurile să se îndrepte, trebuie să accepți această soluție.
— Și dacă Colectorul a decis că azi este ziua când se trage linie? Dacă mi-a decis sfârșitul?
— Atunci, cel mai bine ar fi să expiri azi, pentru că mâine o să fie mai rău și pentru tine și pentru ceilalți. 
Coiul ăsta cu ochi, jegul, scârba asta vrea să mor!  Să mor, dar să nu deranjez prea mult. Să mă duc la baie și să mor cât mai politicos și cât mai aproape de ghenă. Ahh Doamne, Dumnezeul meu, Colectorul meu de sânge, de ce nu mi-ai trimis și o rangă să-l pleznesc peste față. 
— Și dacă o să-ți fac ție rău... chiar de azi? Ce? La asta nu te-ai gândit?
Mă arunc peste el cărându-i pumni în cap. Simt sub mâini cum țesuturile crapă și pocnesc, dar el doar râde printre lovituri. Mă opresc. Ascult ce încearcă să-mi spună cu gura aia pocită. 
— Chiar mă întrebam de ce sunt așa de amorțit. Mi-au dat un anestezic pentru întâlnirea asta. Nu ai alternative, ia mierea acum și poate mai ai o șansă!
Iau borcănașul și fug pe scări. Zbor prin ușa cu suflantă și o iau la sănătoasa. Mă adăpostesc într-un parc. Mă târăsc pe coate și mă ascund într-un pâlc de copăcei pitici. 
Ok... de unde au știut că o să se întâmple asta? Trebuie să mă calmez. Inspir adânc. De unde știau că o să-l lovesc?
Îmi tremură mâinile, am tăieturi adânci în pumni. Ar trebui să mă duc la spital. 
Dacă știau că o să-l bat, atunci m-au lăsat să-l bat! Sângerez. Știau că o să fug? M-au lăsat să fug?
Ar fi trebuit să beau mierea. O să o beau acum și totul o să fie bine. 
Cât de prost să fi? Cum poate să mai fie bine? Cum? Mă ascund într-un tufiș cu un borcan de miere în mână. Perfect normal.
O Doamne! Ei se așteaptă să o beau. Asta e singura explicație. De asta m-au lăsat să fug, pentru că știu că, până la urmă, o s-o beau! Salvatorul meu, Colectorul meu, nu mă omorî tocmai acum...

English version: What does your blood say about you

Read More »

Guru

Am încetat să mai mănânc. La început mi-a fost, cei drept, foame. S-a întâmplat să ratez masa de seară venind obosit acasă, pur și simplu am uitat să mănânc.
A doua zi m-am spălat pe dinți și până am ajuns iar la muncă mi-a trecut foamea. Asta a fost ultima zi când mi-a fost foame. Am deschis frigiderul, mâncare în stânga mâncare în dreapta, dar nimic care să-mi facă cu ochiul și am renunțat. Nu pot să zic că postul ăsta subit nu m-a afectat, de obicei mergeam regulat la baie, acum nimic, nicio mișcare la subsol.
În a treia zi m-am speriat un pic și mi-am încălzit o supă, nu de foame, înțelegi? De frică, că doar nu mâncasem de trei zile. Mi s-a făcut greață de cum am mirosit-o, am încercat o gură de pâine, dar a trebuit să o scuip, avea un gust mucegăit.
O mică problemă, în dimineața zilei a 4-a, m-am trezit cu o durere de gât. Nimic serios, dar simțeam că mă frec cu glaspapir pe grumaz de fiecare dată când înghit. Aveam niște gâlme oribile, până și aerul venea cu gheomotoace. 4 zile fără mâncare... hmm, a da... și atunci mi-am adus aminte că uitasem să beau apă în tot timpul ăsta. Aveam gâtul uscat precum Sahara, așa într-o exagerare clasică. Am băut un pahar de apă, trebuie să fac asta din când în când.
5 zile fără mâncare, nu mă simt obosit, și nu, nu îmi este foame. Văd o banană în bucătărie nu arată rău, dar acum e mai bine să mă abțin. Cum ar fi să nu mai mănânc niciodată?... ar fi minunat. Iluminarea începe acum, trebuie doar să rezist încă o zi și gata, am scăpat de dependența asta ridicolă pentru mâncare. Fantastic, dacă pot controla asta oare ce altceva pot face?
Ziua 6-a, s-a întâmplat ceva ciudat, cred că am făcut un pas greșit pe undeva. Am început să-mi controlez respirația și acum nu mă mai pot opri. Am preluat controlul total și definitiv asupra respirației mele, fiecare gură de aer, fiecare expirație necesită un efort conștient. Dacă ațipesc sunt mort. Am început să le număr, am respirat de 5628 de ori până acum. Voi încerca să stau treaz să trec și peste asta.
Ziua 7-a, a doua zi fără somn, nu-mi este foame, nu-mi este somn, nu cred că voi mai continua mult cu respiratul ăsta mecanic, poate pot renunța și la el. Măcar să iau o pauză câteva minute... acum.

 

 

English version: Guru

Read More »

Pesta roșie

I. Legenda

O petrecere pentru sfârșit de an împingea patru prieteni într-un colț privind restul clasei. Era sfârșitul de an școlar și cei patru amici își zâmbeau cu subînțeles. Era ultima zi înainte de vacanța de vară și știau că trebuie să facă ceva memorabil, una din boacănele de care să râdă toată vara. 
    Cei patru puseseră ochii pe o fată retrasă ce stătea așezată pe colțul unui scaun la marginea sălii de dans. Iar cum băieții sunt câteodată cruzi fără motiv se hotărâră să o necăjească tocmai pe ea, dar încă nu știau ce voiau să-i facă. 
— Îi facem o glumă?
— Bine, dar ce?
— Care din noi o convinge de cea mai mare tâmpeniei câștigă.
— Ce ai mă? Nu vezi că nu vorbește cu nimeni.
— Exact.
Cei patru își dădeau coate și până la urmă unul din ei își luă inima în dinți și porni. 
Fata stătea liniștită, așteptând un moment bun de plecat acasă când un puști cu părul pieptănat, dar cu două antene în creștetul capului se așeză lângă ea. Băiatul își mușcă limba cât să prindă curaj și începu să-i vorbească. 
— Ce faci? De ce stai singură?
— Nu stau singură, doar m-am așezat un pic jos.
— Vreau să-ți spun ceva, dar să-mi promiți că nu râzi.
— Bine, îi răspunse fata curioasă. 
— Vezi băieții de acolo? Mi-au spus că le place de tine. O să vină unul câte unul să vorbească cu tine.
— Și te-au trimis să-mi spui?
— Nu, le-am spus că n-au tupeu. 
— Păi... ce ar trebui să fac eu? 
— O să te bage ei în seamă, tu doar ține minte ce ți-am spus.
Băiatul se ridică, iar fata îl aprobă oarecum confuză.
Al doilea băiat, ușor cocoșat, cu o cicatrice în sprânceana dreaptă se apropie de fată. Se uită înapoi la ceilalți și se așeză lângă ea, neștiind ce să-i spună.
— Bună... vrei să-ți aduc un suc? o întrebă el într-un final.
— Nu mersi, am un pahar aici.
După câteva clipe el ridică ochii și ea îi zâmbi.
— Vezi sticla aia cu limonadă de soc? încercă el iar.
— Da, nu ai adus-o tu?
— Aha, şti că ne-a pus să aducem fiecare câte ceva: suc sau ronțănele. Părinții mei au făcut socata aia. Tata o face de obicei. De data asta a făcut două, una pentru el și una pentru mine. Doar că am luat-o pe a lui.
— E mai bună a lui?
— O face cu alcool. Să te uiți la toți care beau. Poate îi vedem cum fac vreo tâmpenie. Abia aștept.
— Și... mie de ce mi-ai zis? 
Băiatul ridică un colț de gură.
— Trebuia să spun la cineva și la ăia trei nu le zic, spuse arătând spre prietenii lui. Vreau să râd de ei.
Băiatul se ridică, iar fata îl urmă turnându-și jumătate de pahar de soc.
Al treilea băiat, un puști ușor miop se apropie de ea.  
— O să-ți spun ceva și nu știu dacă o să mă crezi...
— Hai zi, se hlizi ea la băiat.
— Cred că unii dintre noi suntem morți.
— Ce? și văzându-l înroșit la față continuă. Ai băut cumva din socata asta?
— Ce socată? Nu. Am o teorie, că unii dintre noi sunt deja morți, dar nu o știu.
— Și cine ar fi mort?
— Ar putea să fie oricine. Dar gândește-te, cine arată ca și cum ar fi moartă, are riduri multe și e uscată ca o mumie.  
— Profa de mate, clar.
— Da, profa de mate e moartă și nu cred că e vrun bătrân dintr-ăsta slab și rău care încă să fie viu, pur și simplu nu le-a spus nimeni că au murit.
— Și cum afli dacă ești mort? 
— Simplu, te uiți în oglindă și ar trebui să vezi ceva în reflexie. Dacă ești viu ai o sclipire în ochi.
— Aia e pentru vampiri... cred. 
Băiatul dădu din umeri. 
— Nu fi atât de sigură, și plecă lăsând-o iar singură. 
Ea își scoase o oglindă și se examină.
Al patrulea băiat era un copil frumos ce promitea să fie unul din băieții de care toate fetele se îndrăgostesc. 
— Vrei să iei o gură de aer? Hai cu mine.
Fata se aștepta să o invite la un dans și astfel răspunse mai mult la întrebarea din gândul ei.
— Da... bine.
Ieșiră afară, în spatele școlii, unde erau câțiva stejari și o alee pietruită împărțind un gazon în două.
— Bunicul meu îmi spune că toți oamenii sunt ca niște copaci. Tu de care crezi că ești? întrebă băiatul.
— Un arțar cu frunze roșii de toamnă, îi răspunse ea. 
Băiatul își desfăcu pantofii și călcă iarba cu picioarele goale. 
— Eu aș vrea să fiu un plop, să stau la înălțime, adaugă băiatul.
— Să prinzi rădăcini și să vezi doar soarele și pământul, contemplă fata.
— Nu tu lecții, nu tu părinți, nu tu școală, doar stat afară și legănat în briză.
— Ar fi frumos.
— Vrei să încercăm? Poate prindem rădăcini și stăm așa pentru totdeauna.
— Da, hai să încercăm.
Fata se descălță și rămaseră amândoi cu picioarele goale în iarbă. 
— Trebuie să întindem mâinile în sus, ele o să fie crengile, o convinse băiatul. 
Și fata își întinse mâinile în sus. 
— Închide ochii. Să stai nemișcată, aşa ca un copac. Trebuie să simțim doar aerul și pământul cu degetele, continuă el.
Fata încremeni, iar băiatul se apropie și o sărută. 

II. Epidemia

Legenda spune că 4 băieți au convins o fată că este copac. Așa, ca o glumă, într-o noapte au vrut să vadă dacă pot să o facă să stea ca un copac. Și ar fi reușit, ea și-a înfipt degetele în pământ și aia a fost, a prins rădăcini. Aşa se spune că a început pesta roșie. 
Băieții au lăsat-o acolo în seara aia, cu mâinile la cer și picioarele în pământ și au găsit-o fix în aceeași poziție a doua zi. Băieții s-au speriat și au jurat să nu zică la nimeni. 
După o vreme, au găsit-o părinții în spatele școlii, jucându-se dea copacul. Prima dată au fost bucuroși nevoie mare, fetița lor era teafără, însă şi-au dat repede seama că nu era tocmai așa. S-au apropiat de ea, au îmbrăţişat-o, au încercat să o miște și ea nimic. Era prinsă în pământ, vene roşiatice subțiri îi ieşeau de sub tălpi precum niște rădăcini, avea mâinile țepene, dar inima continua să-i bată. Un doctor a venit și au hotărât să nu o miște de acolo. Au lăsat-o să înflorească. 
Cei patru băieți au fost primii infectați. Și-au ascuns simptomele cât au putut, unul din ei ajunsese să-și rupă în fiecare dimineață din ureche ceva asemănător cu un vrej de fasole. Înăuntrul lor creștea ceva îngrozitor, iar acel ceva cerea pământ și soare. În timp ce fata era studiată, acolo în pământ, băieții au ajuns în spitale luptând cu durerea lăstarilor ce scormoneau în ei căutând țărână și lumină. Au murit în chinuri groaznice pentru că nimeni nu a îndrăznit să-i „planteze”. 
Fata, în schimb, a fost lăsată să devină primul copac roșu, copac cu sânge, copac cu inimă. Oamenii erau la vremea aia mai degrabă curioși decât speriați, poate era un blestem, poate un virus, ceva ce te transforma într-un copac părea o glumă.
Nu a trecut mult și dintr-un copac a apărut o pădure. Părinții au prins rădăcini lângă ea, apoi cunoscuții lor, apoi toți curioșii. Mii de oameni au venit să-i vadă și au prins și ei rădăcini.
Acum se știe că ar fi vorba de niște spori. Planta ajunge la un anumit ciclu și-și eliberează sporii, iar cei infectați îi îmbolnăvesc pe următorii. 
Unii nu cred că e atât de simplu, mai trebuie să fie ceva, unii zic că ar fi vorba de o „alegere”. La ora asta sunt la fel de mulți spori roșii în aer ca firele de praf și, totuși, omenirea nu s-a transplantat cu totul în pământ. De ce? Pentru că nu devii infectat dacă nu vrei cu adevărat să fi infectat, exact ca fata aia, ea a vrut. Nu e o boală, este o alegere. E o alegere ca oricare alta, doar că acum dacă vrei „să treci mai departe”, „să scapi”, „să renunți” îți pui picioarele în grădină și rămâi acolo. 
Pe unii îi atrage ideea că o să fie nemuritori. Nemuritori zic unii, lemne de foc zic alții, nemuritor până la primul incendiu, nemuritor până te pune vecinul în sobă.     
Oameni au o noțiune romantică despre copaci. Însă când privim mai atent un copac vedem ce este cu adevărat: un parazit bine înfipt în sol, o buruiană mai mare. O lipitoare lentă cu rădăcini ce viermuiesc în pământ după resurse și crengi ce sufocă cu întuneric tot ce încearcă să crească sub ele. Nu există noblețe în copaci doar o luptă crâncenă după lumină. 
Ar fi bine să-i ardem pe toți. 
    

III. Ierbar

— Ce e aia pe degetul tău ?
— E oarecum motivul pentru care te-am chemat. E din mine, ceva cu rădăcini adânci.
— Să mă fut, ești bolnav, ai luat pesta?!
— Da.
— Cum ai luat-o?
—  Am făcut dragoste pe iarba neagră și am băut din seva copacului roșu, cum altfel?
— Te-ai tâmpit? Faci glume? Oamenii fug de copaci ca de ciuma neagră și tu... 
— Voiam să crească și în mine. Azi mi-a ieșit frunzulița asta pe lângă unghia de la arătător. Uită-te la ea, nu poate fi stârpită de niciun erbicid, niciun animal nu o poate mânca. Îmi împart trupul cu ea, îmi poartă ADN-ul și mă va face nemuritor. Voi deveni un copac roșu. 
— Cine te-a convins? Nebuna aia cu care stai? înghiți în sec prietenul.
— S-a infectat. I-au ieșit flori albe la sâni, i-au înmugurit din sfârcuri. Rădăcini groase îi curg acum prin picioare. Oare o fi rău cu lemn în loc de mușchi? Când o sărut simt cum îi ies spori pe gură.
— Ar trebui să stau departe de tine!
— Stai liniștit, nu poți să te ascunzi de spori. Are o  respirație așa... parfumată, dulceagă. Ahh... DOARE!
— Ce e? 
— Rădăcinile sapă, caută pământ. De asta te-am chemat, momentan nu prea mai văd, mi-au tulburat ochii. 
— Asta vrei? Să fi orb, surd și mut sub o scoarță de copac!?
— Să ști, că lucrul ăsta mă sperie și pe mine. Dacă e cum zici tu probabil o să înnebunesc acolo...  
— Sunt pastile, tratament, poți să oprești tâmpenia asta.
— Te-am chemat doar să mă duci la ea. Am dus-o într-un loc frumos, ne pierdeam timpul pe acolo de fiecare dată când aveam două trei zile libere, nu e departe. 
— Ești nebun! Ai plantat-o? Ști că nu mai e nicio șansă acum. E ca și moartă.
— Nu e moartă, din contră, e eternă. Am stat ieri lângă ea până i-au înlemnit buzele și nu a mai putut să vorbească. Credeam că mai am un pic de timp, altfel nu veneam aici, dar, după cum vezi, am cam înțepenit. Te rog, ajută-mă, trebuie să mă duc la ea!
— Nu pot, chiar dacă nu o să mă infectezi tu, o să mă infecteze ea. Nu pot, mă auzi!?
— Trebuie să mă ajuți, nu mai e altcineva!
— Până și respirația ta poate să mă omoare, nu înțelegi? Trebuie să plec... îmi pare rău.
— De molima asta nu o să scape nimeni! Iar dacă nu mă ajuți atunci sunt cu adevărat blestemat. I-am promis că vom fi împreună pentru totdeauna... I-am promis.

english version

Read More »