Mașina o luă pe tunelul de la Unirii în jos, făcu dintr-o dată stânga și intră pe un drum pietruit. Automobilul se zguduia teribil și șoferul zâmbi grăsuțului.
-- Drumul spre iad e pavat cu intenții bune, de asta ai nevoie de suspensii ca lumea. Geamul de deasupra indicatorului de ulei sări în poala șoferului.
-- Hai să luăm o rută turistică, drumul ăsta îmi zgâlțâie creierii.
-- Mă urăști?
-- Dacă te urăsc? nu, nu te urăsc.
-- Atunci de ce nu ai lăsat-o pe fetiță să mă atingă, să-mi dea înapoi viața.
-- Hei tu aveai toate motivele să încerci și era de datoria mea să te opresc. Mi-am făcut datoria dar nu te urăsc, îmi ești chiar simpatic, și zicând asta apucă obrazul fălcosului între degete.
-- Ai putea să nu faci asta?
-- HA, ar fi bine să te obișnuiești puștiu, infernul o să fie mult mai dur de atât, un adevărat iad pentru tine.
-- Serios, asta trebuie să fie o glumă răsuflată până și pentru tine.
-- Da și va fi ultima glumă bună pe care o vei auzi pentru eternitate.
-- Chiar vrei să mă duci în iad?
-- Da, uite acolo e Lacul Lacrimilor, toate lacrimile iadului ajung acolo, fără el locul ăsta ar fi foarte uscat dar după cum vezi ne menținem. Și acolo este Creasta Sinucigașilor, unde sufletele astea neliniștite încearcă să-și termine existența aruncându-se în râul de foc. Sunt sinucigași de-ai tăi și vor să scape de viața eternă.
-- Și mor ?
Șoferul îi dădu una peste scăfârlie.
-- Cum să moară, sunt deja morți, suferă și își continuă existența. Ehh nu trebuie să disperi, nu o duc toți rău aici. O să ai o eternitate mult mai grea dacă te pedepsești și singur pe lângă pedeapsa oficială.
Mașina opri în fața unui debarcader și urcă într-o barjă.
Luntrașul întrebă:
-- Și ceva pentru mine?
Șoferul dădu din umeri.
-- Puștiu ai din întâmplare o monedă de argint la tine.
-- Nu cred.
-- Scuze bătrâne, tinerii ăștia nu știu tradiția.
-- Ar trebui să te las pe partea cealaltă... ar trebui. Dacă aș respecta tradiția ar fi mai mulți morți pe partea cealaltă decât în iad. Nimeni nu se gândește la mine, uită-te și tu cum crește oceanul ăsta de sânge, în fiecare zi parcă drumul e mai lung.
-- Nu-l băga în seamă munca merge mult mai prost de când îi face concurență podul, îi șopti șoferul băiatului.
-- Este un pod peste apa asta puturoasă și tu m-ai luat cu barca?
-- Tradiția tinere. Nu îmi place autostrada spre iad, e ca o bandă rulantă, procesul își pierde misterul.
Șoferul băgă mâna în supurarea roșiatică coagulată în jurul bricului. Coagularea se lichefie în fața vasului ușurându-i înaintarea.
-- Mersi șefu, îi mulțumi luntrașul.
Șoferul îi zâmbi cu înțeles grăsuțului.
-- Sângele proaspăt vărsat își cere răzbunarea, cu timpul o să ajungă negru și tulbure ca restul.
Ajunși la destinație luntrașul bombăni ceva și porni înapoi.
-- Treci înapoi în mașină, nu te duc pe la poarta principală, e coadă mare acolo, știu eu un loc pe unde intrăm mai ușor.
De-a lungul unui gard apăru o poartă ce abia mai stătea în țâțâni și era păzită de un pitic. Grăsuțul citi surprins "Poartă Aprovizionare".
-- Salve am și eu unu mic pot să-l bag pe aci?
Piticul îl salută cu o serie de mârâituri vesele. Piticul vorbea o limbă demult apusă dar prin dispoziția sa băiatul înțelese că îl va lăsa se intre.
În timp ce Moartea îl trăgea pe grăsuț în direcția porții, un trăsnet din cerul tulbure lovi încheietura porții de metal topind-o. Piticul blestemă cu câteva mârâituri spre cer și îl privi mai atent pe băiat. Îl apucă pe grăsuț de nas și îi roti nasul odată spre stânga și de două ori spre dreapta, apoi dădu din cap și mârâi câteva strofe cântate șoferului.
-- Se pare că nu GPS-ul era problema.
-- Și care e problema?
-- Iadul nu vrea să te primească.
-- Poftim?
-- Da, ei nu fi așa surprins, se mai întâmplă. De ce crezi că e coada aia mare la intrarea principală. Managementul se tot chinuie să facă locuri noi pentru toată lumea dar condamnații ăștia nu sapă cu suficient spor și au rămas în urmă. Nu poți să intri și să bântui haihui pe aici, tre să ai locul tău... poate în cercul al șaptelea cu prietenii tăi sinucigași, sau poate în cercul al doilea.
-- De ce? Cine stă în al doilea?
-- Cei ce greșesc din dragoste.
-- Termină, nu am murit din cauza ei.
-- Ști că dacă împingi un om la sinucidere tot aici ajungi, așa că sunt șanse să o revezi.
-- Serios, când?
-- Peste 62 de ani ... în medie.
-- Nu ști când o să moară?
-- Bine înțeles că știu. Dar voi ști atunci, nu acum. Nu am spus niciodată că sunt omniscient, doar omniprezent. Nu este locul meu să știu lucrurile astea. Hai să găsim un motel pentru tine.
Drumul pavat cu intenții bune arăta mult mai bine la intrarea în iad, iar pe marginea acestuia stătea Motelul Bagajelor Pierdute. Șoferul intră și își făcu loc până la recepție dând coate femeilor și bărbaților cu bagajele doldora în holul de intrare.
-- Mă scuzați vreau un loc pentru puștiu.
Recepționerul tastând de zor îi răspunse fără să ridice ochii.
-- Ne cerem scuze nu mai avem locuri libere, un cult a venit pe neașteptate și ne-a luat toate locurile.
-- Noi am venit primi, se rățoi la șofer o pereche adolescentină. O să aștepți după noi auzi!
Șoferul se întoarse la tânărul cuplu.
-- V-ați grăbit să ajungeți aici fără mine. Nu era timpul vostru dar fie.
Șoferul ridică o sprânceană la recepționer și acesta începu să bată cu furie în calculatorul antic ce îi răspândea o culoare verzuie pe față.
-- Pot să-l pun într-o cameră cu altcineva, cu una din familiile de cultiști poate?
-- Prea bine, puștiu te las aici.
-- Dar eu nu știu...
-- O să vin să te iau după ce mă lămuresc care e treaba cu tine, e ceva putred în Danemarca.
Intrând în camera de motel băiatul dădu nas în nas cu o fată foarte blondă și foarte palidă.
-- Tu cine ești? îl întrebă ea.
-- Aa... Eric, m-au pus în camera asta până găsesc alt loc.
-- Eu sunt Cami, poți să stai cât vrei cu noi.
Tatăl fetei îl contră pe băiat.
-- Nu, asta nu se poate, noi avem camera asta, este absurd și ridicând receptorul telefonului un șiroi de sânge începu să-i curgă din urechi până ce reuși să ducă receptorul iar în furcă.
-- Ce e dragă? se minună mama fetei.
-- Taci, băiatul trebuie să stea.
-- Poate ar trebui să vorbești iar cu liderul nostru.
-- Dragă liderul nostru ne-a dus în iad, înțelegi, în iad.
-- Da dar încă e liderul nostru, poate...
-- Eu unul nu o să-l mai ascult în iad, ok. Tu poți să crezi în continuare în bazaconiile asta dar eu nu mai pot.
-- Cum de ai ajuns aici? întrebă grăsuțul pe fată.
-- Am luat toți o pastilă.
-- Și tu ai ajuns aici pentru că ei ți-au dat o pastilă? întrebă neîncrezător grăsuțul.
-- Da, m-au întrebat dacă vreau să vin cu ei. Tu cum ai ajuns aici?
-- M-am așezat pe un drum și a dat o mașină peste mine.
-- Și părinții tăi?
-- Sunt acolo sus pe undeva.
-- În rai?
-- Nu pe Pământ, încă nu au murit.
-- Îmi pare rău, măcar eu sunt cu părinții mei, și fetița îi zâmbi posomorâtă băiatului.
Grăsuțul privi părinții ce continuau să se certe. Fata se așeză într-un colț de cameră privindu-și păpușele.
-- De când sunt așa?
-- Nu e vina lor, așteptăm de o grămadă de timp și s-au plictisit, o să intrăm și o să fie bine.
-- Auzi ai vrea să vi cu mine? O să mă duc să vorbesc cu cine conduce toată treaba asta. Tu nu meriți să fii aici și dealtfel nici eu.
Cei doi porniră spre poarta de aprovizionare grăsuțul ținând-o de mână pe fată. Ajunși la poarta sudată de trăsnet un bărbat de un blond murdar se holba la poartă de pe partea cealaltă, din interiorul iadului. Grăsuțul se interesă:
-- Putem să intrăm?
-- Doar dacă vreți să-l săriți, le răspunse omul continuându-și treaba la gard.
-- Putem face asta? întrebă iar băiatul surprins de posibilitate.
-- Da, de ce nu? deși nu văd de ce ar vrea cineva să sară gardul în iad.
-- Cine ești tu? întrebă cu timiditate fata palidă.
-- Eu? bărbatul ridică privirea spre copii ușor iritat și continuă. Eu sunt administratorul, se sparge o țeavă, cade curentul, pică fulgere din cer peste poarta de aprovizionare, eu tre să mă ocup de toate astea. Apoi bombăni pentru el însuși: "Tre să găsesc un sudor pe acetilenă, stai ... parcă gardu e din magneziu, o trebui sudură în argon..."
Grăsuțul apucă ochiurile gardului și poticnindu-se în urcare ajunse pe coama sa. Fata palidă stătea jos neîncrezătoare.
-- Eric ești sigur că e bine ce facem?
-- Hai Cami, apucă-mă de mână, îi zâmbi el fetei. Intrăm în iad și gata am terminat.
Administratorul continuă discuția despre ce sudura ar fi necesară pentru a repara poarta cu piticul paznic pe limba acestuia.
-- Ok am intrat, acum ce facem? se opinti fata palidă.
Administratorul aruncă o privire spre cei doi.
-- Știți unde trebuie să ajungeți?
-- Nu prea, dădu din umeri băiatul.
-- Ok, două secunde rezolv aici cu poarta și vă duc la registratură în centru, vă rezolvă cei de acolo.
Cei trei se urcară într-o camionetă fără o roată, ce se hârșâia din când în când de drum doar ca să revină miraculos la o poziție echilibrată. Pe drum administratorul le vorbi.
-- Și ce va aduce pe la noi? Ce ați făcut de meritați damnarea?
-- Eu nu cred că merităm să fim aici. Eu mă întindeam pe un drum și a dat o mașină peste mine și pe ea au pus-o părinții să ia niște pastile.
-- Ahh doi sinucigași sau poate un sinucigaș și unul mort din dragoste.
-- De ce naiba îmi tot zice lumea asta, nu m-am omorât din dragoste, nu m-am omorât deloc, a fost un accident.
-- Chiar am avut dreptate? le mai nimeresc și eu. Se vede în ochii puștiu, dragostea neîmpărtășită e ca un cablu electric neizolat, face scântei, asta mi-a spus-o un electrician. Acu stai liniștit, te înțeleg, mulți dintre noi nu merităm să fim aici, în frunte cu mine. Dar iadul e un loc primitor pentru toți. O să se găsească ceva și pentru tine.
Fata palidă îl privi atent apoi intră și ea în conversație.
-- Eu cred că are ochiii aia de câine abandonat.
-- Serios și tu? dădu din cap grăsuțul.
-- Da așa e, dar electricianul meu a spus-o mai poetic, surâse administratorul.
Grăsuțul încercă să dirijeze conversația în altă direcție.
-- Omule, nu înțelegi, nu avem ce căuta aici, așa că ne ducem la centrul ăla și acolo o să ne dea un bilet pentru un alt loc.
-- Rai? Vreți în rai? rămase surprins administratorul.
-- Nu, nu știu, oricum nu aici.
Administratorul mustăci un pic.
-- Nu cred că se poate... dar e treaba voastră.
Ajunși la registratură, administratorul îl salută pe portar și îi prezentă pe copii.
-- Cică a fost o neînțelegere cu ei doi. Dânșii nu merită să fie în iad.
Portarul bufni în râs și o flacără îi scăpă pe o nară făcându-l să-și dea o palmă din reflex.
-- E o coadă până dincolo de poarta iadului, aviză portarul.
Administratorul zâmbi.
-- Glumește, luați un număr de ordine.
Și spunând asta administratorul le întinse un bilet cu numărul 8 scris pe el, apoi continuă.
-- Aveam treabă cu ei mai devreme dar puteți intra în locul meu.
Portarul privi biletul și îi escortă înauntru.
-- Aveți noroc o programare aici ia zeci de ani.
Copiii intrară în clădirea dărăpănată cu uși ce abia se mai închideau. Fură primiți în biroul unui om complet roșu ce încerca să repare o mașină de scris.
-- Oricare ar fi problema dumneavoastră ar fi bine să nu vă fie necesare literele z și y.
-- A fost o neînțelegere ...
-- Numărul de ordine vă rog... opt. Și tastă pe mașina de scris o-p-t.
-- Nu merităm să fim aici și am vrea să plecăm, încercă iar băiatul.
-- Nimeni, niciodată nu a ieșit vreodată din iad. Mă rog cu câteva excepții legendare, dar toate astea au fost cu mult înaintea administrației curente.
-- Ascultă, nu am făcut nimic rău nu avem ce căuta aici.
-- Ni-me-ni... sau poate ști să cânți la liră ... nu nu nu nimeni. Tot ce pot face pentru noii veniți este o "r-e-a-p-a-r-t-i- -a-r-e" ... la naiba cuvântul ăsta are un z. Îmi pare rău, nu vă pot ajuta, vă rog să vă reprogramați la o dată ulterioară.
Bărbatul roșu înfipse biletul de ordine într-un cui iar copiii fură supți în afara clădirii.
În fața registraturii administratorul stătea la taclale cu portarul.
-- Deci? întrebă el pe copii.
-- Ne-a dat afară... răspunse supărat grăsuțul.
-- Am încercat să vă spun, nu este nicio cale de scăpare. Nimeni nu iese din iad. Bine... am putea pur și simplu să năpustim porțile suntem mulți pe partea asta.
-- Și nu-o să ne oprească nimeni?
-- Heruvimii, serafimii, vrun arhanghel sau doi.
-- Am avea vreo șansă?
-- A fost prevestit că se va întâmpla, apoi cu un zâmbet șugubăț continuă, în plus ai adus ceva, ce ne-ar putea ajuta.
Ajunși la porțile iadului administratorul îi vorbi băiatului.
-- Dă-mi Cuiul Facerii, o să-l bat în poartă cu ciocanul lui Hefaistos și ea o să se deschidă ...mai mult sau mai puțin.
Băiatul se căută în buzunare și scoase mărgeaua ce căzuse jos când Viața și Moartea se atinseseră.
Fata palidă îl trase pe grăsuț de mână.
-- Eric crezi că e bine ce facem?
-- E nedrept Cami, nu merităm să fim aici.
Administratorul plesni mărgeaua de poarta iadului și odată crăpată aceasta îi smulse ciocanul din mână și cu un vid inimaginabil îl dezintegră. Din distrugerea mărgelei rezultă o mică gaură neagră ce dizlocă poarta din țâțâni.
În următoarea clipă Moartea apăru lângă grăsuț.
-- Serios puștiu, tu ești Anticristul? Tu?
Băiatul se uită lung la șofer.
-- Nu cred că merităm să fim aici. Nici eu și în nici un caz ea.
-- Nu, ea nu merită.
-- Și atunci de ce ai adus-o în iad.
-- Nu era în iad, era la intrarea în iad, e o diferență.
-- Și de ce era acolo?
-- Trebuia să le dea drumul părinților, ști tu, să poată fi aruncați în eternitate.
Șoferul îngenunche în fața fetei palide, mângâind-o.
-- Ce faci copilu ești bine?
-- Da mulțumesc domnu Moartea, cred că am făcut o boacănă.
-- Știu, dar o să fie bine.
Moartea se ridică și arătând spre distrugerea porților îi vorbi băiatului.
-- Crezi că treaba asta nu o să aibă consecințe? O să aibă consecințe de magnitudini biblice, aș putea zice chiar apocaliptice.
-- Nu pari foarte dezamăgit, replică grăsuțul.
-- Adevărul e că trebuia să vină mai devreme. Se zvonea pe la 1300, ciume, boli, lucram în trei schimburi, aș fi preferat să se termine atunci.
Comete în flăcări albastre străbăteau cerul cavernos al iadului în direcția porții. În spatele administratorului șiruri de morți și demoni se adunau curioși și nerăbdători.
Din flăcările cometelor ieșiră bărbați îmbrăcați în armuri ruginite plutind deasupra pământului cu ajutorul a șase aripi de foc albastru. Liderul lor o luă în față vorbind clar cu administratorul.
-- Te-ai hotărât, te-ai săturat de existența asta mizerabilă și ai îndrăznit revolta, ai hotărât sfârșitul sfârșiturilor.
Administratorul le făcu semn tuturor să stea liniștiți, își dădu jos halatul de lucru și se apropie de îngerul plutitor.
Grăsuțul îl împunse pe șofer.
-- Deci el e diavolul? șopti băiatul.
-- Da... nu ți-am spus că o să-l vezi pe aici?
Îngerul scoase o sabie de lumină albă pregătit să-l străpungă pe administrator.
-- Sunt obosit, m-am săturat și nu numai pentru mine dar și pentru ei. Fie mă lăsați să plec fie mă exterminați pentru totdeauna. Știu ce urmează și nu o să mă lupt cu tine.
Îngerul înfipse sabia în pieptul administratorului doborând-ul.
-- Și acum ce o să se întâmple? întrebă grăsuțul înghețând în loc.
-- Nu știu, fără diavol nu există iad, contemplă Moartea.
Și privind în jur observă că toți îngerii și demonii încremeniseră în loc, lipiți parcă de aerul în care se regăseau.
-- Fără iad, viața rămâne o ecuație ce nu poate fi rezolvată, menirea universului stă în balanță, iar timpul nu mai are de ce să curgă.
Privindu-l pe băiatul înghețat în timp, Moartea continuă retoric.
-- Poate că ăsta e momentul când Moartea trebuie la rândul ei să moară.
În acel moment, fetița jovială ce era Viața îl împunse în coaste iar Moartea scoase un guițat.
-- Nu te lua atât de în serios, okey? îi spuse fetița cu ochii mov.
-- Ce naiba? exclamă el.
-- Ha ha, ți-am zis că nu e o idee bună să-l aduci pe puști în iad.
-- Ce cauți aici?
-- Am venit să-l reînvii pe el, arătând spre administratorul străpuns de sabia de lumină.
Viața veni lângă administrator își închise ochii și se apropie cu degetul de nasul lui.
-- Stai, stai ... ești sigură că vrei să faci asta? insistă Moartea.
-- E în regulă, Șefa vrea să facă niște schimbări.
Și atingând nasul administratorului, acesta reveni la viață iar apoi o mie de voci feminine cristaline se auziră în iad: Facă-se voia Mea.
Grăsuțul se trezi cu nasul complet înghețat lipit de asfalt. Șoferul îl ajută să se ridice de pe asfalt. Moartea și grăsuțul se așezară cu fundul pe trotuar.
-- Ce s-a întâmplat? întrebă grăsuțul.
-- Ce să se întâmple... universul era cât pe aci să se termine, Dumnezeu a făcut niște schimbări: sinucigașii nu mai ajung automat în iad, diavolul e liber să se plimbe pe pământ, chestii de genul ăsta.
-- Cu mine ce o să se întâmple?
-- Tu o să mai trăiești vreo 60 de ani... în medie. Să ai grijă de tine, nu vreau să te revăd prea curând.
-- Și Cami?
-- Micuța? ea și-a reluat viața de vreo 10 ani. Uite, mi-a dat numărul ăsta, sunt sigur că așteaptă un telefon de la tine.
Șoferul se urcă în mașină și porni la drum în ritmul unei muzici țigănești.
