Mă sugrumă

Mă sugrumă. Știu că nu are nicio logică, dar nu mai pot să respir când mă gândesc la asta.
Culcându-mă, un muc îmi deranja respirația, blocându-mi nara stângă. Nara mea bună, cea care rămâne deschisă când dorm, față de nara proastă, care mi se închide orice aș face. Nara aia proastă mi se astupă ca și cum cineva m-ar sugruma pe interior și niciun strop de aer nu curge pe acolo, dar atâta timp cât nara bună e liberă, traficul fluvial de aer trece du-te-vino pe acolo. Mai puțin acu, acum era o obstrucție acolo.
Și m-a pus mama naibii să scormonesc după mucul ăla. Dacă aș fi putut să-l ignor totul a fi fost bine. Am săpat după el, încet și sigur am ajuns la concluzia că era altceva acolo, ceva concrescut pe peretele nazal, un polip înmugurit în nara mea bună, astupând-o parțial.
Nu e nimic mai rău ca ceva care îți dă aer cu țârâita. Acum aveam două nări proaste. Corpul ăsta complota să mă mătrășească, să mă sugrume pe interior. O panică oribilă m-a cuprins la gândul ăsta. Iar cu cât mă panicam mai mult cu atât îmi urca mai mult sângele în cap, îngroșându-mi venele, micșorând și mai mult firul de aer pe care îl mai primeam.
Un cerc vicios, trebuia să fac ceva, altfel aveam să mor sufocat în următoarele minute. Trebuia să deblochez obstrucția, trebuia să lupt împotriva nărilor proaste ce îmi doreau moartea.
Am luat o linguriță și i-am înfipt coada îngustă adânc în sinusuri, căutând polipul. L-am găsit și l-am împins într-o parte. Metalul rece i-a redus din volum, însă nu puteam să stau așa cu o lingură în nas.
Panica îmi trecea ușor ușor, o soluție părea că se prezintă la orizont. Îmi trebuia pix, un tub de pix. Și în timp ce căutam eu un pix numai bun să mi-l bag în nas, am dat peste o pereche de foarfece. Perfect, o soluție permanentă.
Mi-am băgat foarfecele în nas și, când am crezut că am dat peste polip, am apăsat cu putere. Durerea m-a trăsnit fix în creier, ca o săgeată înfiptă în cap, dar era genul ăla de durere bună, când ști că suferi cu un scop. Am încercat să suflu polipul afară, dar nimic. A trebuit să insist. Mi-am băgat foarfeca iar și iar și am tăiat și tăiat, până când am putut sufla afară suficient din polipul ăla nenorocit cât să pot respira. În entuziasmul meu probabil am ciupit o venă, căci șiroaie nestăvilite de sânge îmi curgeau din nas pe lângă aerul proaspăt. Un preț mic pentru supraviețuire.
Am ajuns la spital cu problema asta cu sângele. Oamenii de la urgențe m-au pansat și m-au legat de un pat. Mă tot întrebau „De ce nu ai respirat pe gură?”. Ei bine, nu știu, pur și simplu nu mi-a trecut prin cap. 

English version: Choking me

Read More »

Uitarea

În fața unei clădiri bătrâne cu arcade crăpate și înflorituri din ghips, un bărbat între două vârste stătea cu ochii înfundați în orbite încercând să-și dea seama când ar fi momentul ideal să intre. El aștepta în pragul ușii privind holul, îngust și înalt.
Bărbatul își freca bărbia în timp ce studia ușile din lemn masiv ce păzeau clădirea. Lemnul bătrân era întărit pe ici pe colo de bolțuri de fier ce țintuiau curele de alamă. Balamalele erau groase cât un deget și ruginite cu totul. „Imposibil de mișcat” gândi bărbatul. Un cui înțepase cu greu ușa și de el atârna un semn: „Secția de Poliție Nr. 5”.
Era târziu și bărbatul păși timid înăuntru. Intră precaut printre oamenii ce ieșeau. În stânga și în dreapta, polițiști în civil dădeau peste el grăbiți să ajungă acasă. O mână bandajată se lipii de avizier, iar în spatele unei găuri semicirculare o doamnă tresării:
— Programul cu publicul s-a terminat acum două ore, spuse ea.
Bărbatul se concentră, făcând un efort să vorbească, își căută cuvintele de undeva din spatele confuziei.
— Fratele meu a fost răpit, aș dori să... o pauză se lăsă între cei doi... dau o declarație.
Câteva minute mai târziu bărbatul se degrada pe scaunul unui inspector de poliție ce încă nu plecase acasă. Inspectorul ridică o sprânceană la doamna ce îl adusese pe bărbat.
— Să ști că eu puteam să fiu la fel de bine acasă la ora asta.
— Dacă rămâi ultimul pe aici, ce să-ți fac? îl tachină ea.
— Am înțeles că doriți să faceți o declarație. Ce s-a întâmplat? inspectorul își îndreptă atenția către bărbat.
— O să-ți spun ce s-a întâmplat, dar te rog să nu mă întrerupi cât încerc să-mi aduc aminte.
— Vă ascult.
— Acum două săptămâni fratele meu a venit la mine cu una dintre cele mai bizare probleme. Mi-a spus că l-a părăsit nevasta. Fratele meu nu e căsătorit și nu e un tip dintr-ăsta care să facă glume. E profesor, nu face chestii de genul ăsta. Dar a continuat cu Sofia în sus, cu Sofia în jos, Sofia era nevastă-sa. Eu nici nu auzisem de femeia asta. Când se căsătorise? De ce nu știam de ea? I-am pus întrebările astea și a început să se uite ciudat la mine, că cică „am uitat și eu?”. Ce să uit? Credeam că și-a pierdut mințile. Am încercat să-l iau cu frumosul, dar nimic. M-a luat la apartamentul lui să-mi arate pozele de la nuntă unde, cică, fusesem prezent. Am mers la el acasă, dar nu am găsit nimic. Mi-a spus că au început să-i dispară lucruri din casă. La început, crezuse că ea le lua când era plecat la servici, dar acum nu mai era sigur. Nu a găsit nici poze de la nuntă, nici poze cu ea. Mi-a spus că soția începuse să se poarte ciudat înainte să dispară, că-i vorbea de un copil mort și că la sfârșit ea i-a spus că se hotărâse să-i uite pe amândoi. Nu știam ce voia să spună cu asta. Mi-a spus că a căutat-o la muncă, la prieteni, dar nimeni nu știa de ea. Și ce e și mai bizar, nimeni nu își mai aducea aminte de ea. Aici eram inclus și eu. Toate astea îmi păreau foarte dubioase, iar la nici două zile după asta a dispărut și el. M-am dus la el la acasă... nimic, la el la muncă nimeni nu voia să mă ajute, așa că am venit aici. Să fiu sincer, știu că nu a fost răpit, dar a dispărut și vreau să-l găsiți. Vreau să știu că e în regulă.
— O să văd ce pot să fac. Vă rog să stați liniștit aici până caut câteva detalii.
În această pauză bărbatul își întinse mâna pe biroul inspectorului și începu să pipăie mâzgăliturile și scrijeliturile de pe el. Aceste cicatrici fuseseră adunate în zeci de ani, lemnul se întărise cu ele. Biroul avea picioare de fier și un cârlig pe unul din picioare. Biroul inspectorului părea să fie o fostă masă studențească cu agățătoare pentru ghiozdan. Bărbatul continuă să caute și privirea îi căzu pe cuierul de haine, pe el era o etichetă metalică ștanțată cu câteva litere șterse de timp.
Inspectorul revenii la masă, își studie câteva secunde excentricul interlocutor și apoi îi vorbi:
— Pot să vă întreb, ce ați pățit la mână?
Bărbatul își flexă mâna și un moment de claritate îi trecu peste ochii tulburi.
— Nimic, m-am lovit de o ușă, apoi își coborî mâna sub birou.
— Am făcut câteva căutări și dumneavoastră nu aveți niciun frate, nu aveți dosar penal, nu sunteți căsătorit, nu am găsit nici măcar o amendă cu numele dumneavoastră. Acum, stau să mă gândesc, dacă fratele dumneavoastră nu există, ar mai trebui să fiu îngrijorat de dispariția vreunei femei imaginare? Mai aveți ceva să-mi spuneți?
— Trebuie să te duci la apartamentul lui, vizavi stă o doamnă care își va aduce aminte de fratele meu și de soția lui. Nu știu de ce, dar ea își aduce aminte.
— Asta e tot?
— Știu că sună ciudat, dar trebuie să mă ajuți. O să te aștept.
La ieșire bărbatul își trecu degetele peste eticheta ștanțată de pe cuier, citind-o cu vârful degetelor „Cuier număr... al Școlii Municipale...”

Inspectorul o luă la picior și căută blocul fratelui dispărut. Scările de la intrarea în bloc erau mâncate de ploaie și înăuntru balustrada se legăna cu mersul unui locatar de pe scări. Pe lista de întreținere apartamentul figura ca nelocuit. Apartamentul fără număr, ce ar fi trebuit să fie al fratelui dispărut, nu mai avea covor în fața ușii, deși încă se putea vedea urma lăsată de el. Inspectorul ciocăni ușor în ușa de vizavi și o bătrânică, cu părul prins în bigudiuri de fier, răspunse fără prea mult entuziasm.
— Bună ziua, scuze de deranj, m-ați putea ajuta? Ați văzut pe cineva intrând în apartamentul de aici?
— Cine? Unde? Nu știu, stau mulți cu chirie, nu pot să-mi aduc aminte de toți.
— Aici vizavi?
— A nu... nu.
— Deci, nu ați văzut pe nimeni trecând pe aici?
— Am văzut că v-a dispărut covorul, dar nu l-am luat eu. Nu știu cine la luat, dar eu îl am pe ăsta de 12 ani, de când...
— Nu doamnă, nu mă interesează covorul.
— A da, stați un pic, v-a căutat fratele acum câteva zile. Părea îngrijorat. Nu ar trebui să pierdeți așa legătura, e mare păcat.
— Fratele meu?
— Da, da, sângele apă nu se face, știți cum se zice...
Inspectorul se întoarse, băgă mâna în buzunar și alese fără să se gândească o cheie cu care să încerce ușa fără număr. Cheia îi deschise apartamentul. Garsoniera era aproape goală, o noptieră cu sertare deschise stătea lângă un pat fără cearceaf. Mai era ceva aici, un miros specific, ceva familiar. Inspectorul încercă să găsească carnetul pe care își notase adresa ciudatului de la secție.
Era straniu, își pierduse carnetul. Îl treceau frisoane din cap până în picioare în timp ce încerca să-și aducă aminte adresa bărbatului. Apoi, aproape dintr-un reflex, își dădu seama unde trebuie să meargă.
Inspectorul îl găsi pe bărbat pe o bancă în spatele blocului. Omul își desfăcu bandajul de la mână și îl aruncă într-un coș de gunoi. Inspectorul observă un ac de seringă și câteva picături de sânge în mijlocul bandajului.
— Ești bolnav?
— Nu, durerea mă ajută să mă concentrez. Să nu uit. Fără durere totul o să se șteargă cu buretele, nu o să mai știu nici cum mă cheamă până diseară.
— Nu înțeleg, ce se întâmplă? 
— Nu știu, dar am ajuns la concluzia că e mai bine așa.
— De ce?
— Ai ales să-ți uiți soția, după ce ea a ales să te uite pe tine. Poate că sunt unele lucruri pe care e mai bine să le uităm. E mult mai ușor decât ai crede, e ca o ceață ce vine ușor, ușor, spre tine, se întețește, detaliile se pierd. O simt chiar acum.
— De ce ai venit după mine?
— Am vrut să te mai văd o dată. Să știu că ești bine, înainte să uit că ești fratele meu.
— Pot să aflu ce s-a întâmplat?
— Am văzut ceva scrijelit pe biroul tău, e posibil să te ajute. Asta o să fie ultima dată când ne mai vedem. Sunt obosit, dar tu arăți bine, uitarea ți-a priit. 
Inspectorul revenii la birou, însă, privind semnul de pe ușă, simți că ceva e în neregulă. Pe el scria „Oficiul Orășenesc de Geodezie și Cartografiere”. Intră nesigur înauntru, iar tipa de la avizier îi făcu semn cu ochiul.
— Te caută șefu.
— Am avut un pic de treabă...
Intră în birou, iar un birocrat îngropat în hârtii începu să-l apostrofeze.
— Te-ai întors! Într-un sfârșit! Câte ore îți ia omule? Am nevoie de tine, să verifici toate autorizațiile de pe strada Voivodina. Primăria mă mușcă de cur, așa că, lasă naibii cafelele și ajută-mă!
— Scuze am avut o problemă... Imediat!
Un sentiment că tocmai uitase ceva important îi veni din fundul capului. Dar ce era? Trebuia să se întâlnească cu cineva? Trebuia să caute ceva? Degetele lui trecură peste biroul scrijelit și se opriră deasupra unor cuvinte scrise de mâna unui copil, dar îngroșate de alte mâini pentru a rămâne în lemn: „Mama și tata au făcut pe fata. Te rog tatii vino mai repede acasă...”. După un moment de recunoaștere, ochii inspectorului se umplură de lacrimi.
— Mi-ar fi fost prea dor de tine, iubire, șopti inspectorul mângâind inscripția.
— Hai, omule, hai, că nu avem toată ziua, îl împunse colegul.
Gândul i se evaporă, iar inspectorul porni evaluarea certificatelor de pe birou.

english version

Read More »

Colectorul

Oamenii obișnuiau să se uite la TV, să citească ziarul de dimineață pentru horoscop, să li se citească în cafea și în palmă, dar acum te avem doar pe tine, Colectorul nostru de superstiţii. Aproape că îmi e dor de horoscop: „O să aveţi o discuție între patru ochi cu șeful. Trebuie să aveți curaj la această întâlnire.” Ce vremuri, pe atunci aşteptam să se alinieze planetele.
Acum, în fiecare dimineață, las o picătură de sânge în Colector, iar el îmi spune ce se va întâmpla cu mine în ziua ce urmează. Colectorul nu ghicește, el dictează. Un tiran ce îmi spune ce să fac, ce să nu fac, ce să beau, ce să mănânc.
Stau în faţa oglinzii şi-mi zâmbesc. Ai crede că tu, frumoasă și unică răsfrângere a spiritului uman, ești liberă să faci ce vrei. Din păcate asta nu este adevărat. Micuța și gingașa mea reflexie de pe retină, nu ești decât o ecuație deterministă.
Bagajul genetic mi-a strâmbat dinții la 13 ani, m-a făcut bâlbâit la 19 și ipohondru acum. Dezechilibrele chimice din creier îmi schimbă felul cum gândesc zi de zi. Până și leucocitele, protectoarele templului de carne, îmi modifică starea de spirit în speranța că mă vor ține în casă. Drăguțele, vor să fim cu toți în siguranță. O tu, minunat și unic miracol al acestei lumi, ești pe o barcă, într-o furtună, aruncat de colo colo, în voia circumstanțelor. Eu doar sper să găsim o vâslă pe acest ocean.
Pun degetul pe Colector şi aştept, în timp ce o legiune de creaturi microscopice îmi curbează drumul.
Colector: „Depresie, neatenție, agresiune. Sugestie: exerciții fizice în casă, zi liberă, evitați transportul în comun. Alimente recomandate: ... așteptați...”
Îmi spune același lucru de trei zile, nu am atins încă un „cod roșu”, dar în ultimul timp mi se recomandă „cornul cu ciocolată și lapte de cocos”. Știu că toată mâncarea este reglementată, iar substanțele pentru tratament sunt integrate în hrană. Pastile puse în mâncare, ca la câini, însă nimeni nu îți spune exact ce mănânci. După starea pe care o am, presupun că e un antidepresiv. Dar la fel de bine poate să fie ceva împotriva vreunei boli cronice, pe care Colectorul, în eterna Lui înțelepciune, a hotărât că e mai bine să nu o cunosc. 
Sau poate a decis că nu mă interesează suficient sexul opus, dar pe aia o pun de obicei în apă. Când cineva, acolo sus, hotărăște că populația e îmbătrânită, orașul primește o doză în apă și lumea o ia razna. E ușor să-ți dai seama când vor sânge proaspăt după numărul enervant de oameni care se împreunează prin parc. Nu mai poți să-ți plimbi câinele că dintr-un tufiș iese vreo tipă și începe să-l tragă de coadă. Eu nu beau apă din sistemul public. Rețeaua de apă este doar un alt sistem de dopaj.
Mă uit la mica picătură de sânge din buricul degetului. Am sângele mai gros ca de obicei. Să vedem ce alimente ne dă Colectorul azi. Am auzit zvonuri, că atunci când colectorul hotărăște că nu mai ești util ți se recomandă ceva special, ceva ce nu poate fi mâncat accidental, ceva otravă. Mă gândesc că e o combinație de produse, o combinație ce produce o toxină în stomac și crăpi. Oare câți dintre noi au evitat moartea pentru că vânzătoarea nu mai avea Cola și ne-a dat Pepsi?
Sunt și clasicele: nu ar trebui să mănânci niciodată carne fără recomandare. Friptură de vită doar la boală, pentru că antibioticele din carne ți-ar face rău în mod normal. Carne de pui doar la copii. Niciun om nu ar trebui să mănânce găină după 21 de ani; hormonii de creștere sunt de vină.
Hai odată, unde îmi e cornul?
Colector:  „Alimente recomandate - Miere 322.”
Trebuie să glumești, ce mă-sa o fi și asta? Ce cocktail de chimicale îmi pregătesc ăștia. Nu o să găsesc asta la aprozar, trebuie să caut un magazin specializat. O să-mi ia o zi să găsesc mizeria asta.
Poate că ăsta e felul Colectorului de a-mi forța mâna, de a mă pune să-mi iau o zi liberă. Ei bine nu! Mă duc la lucru și vedem după aia!

La muncă, fix la intrare, mă așteaptă suflanta. În vremurile bune te-ar fi dat afară dacă îți puțea gura a băutură, acum te lasă să muncești cu un indice de productivitate 0 și salariu nul pe o zi. Nimeni nu se stresează.
Roagă-te la zeul alveolelor tale pulmonare pentru o cantitate bună de oxigen în expirație, leafa pe o zi depinde de asta. Intru, mă așez la birou și, ce să vezi, un mesaj pulsează liniștit pe monitor. Șefu vrea să mă vadă. 
Pe biroul lui este un borcănaș cu miere. Suntem amândoi atât de bolnavi că am ajuns la miere? 
— Asta e pentru tine. 
— Miere 3-2-2?
— Da, a venit la birou înaintea ta.
Trimisă de Colector, sunt sigur.
— E grav? 
— Nu știu, nu mi se spun chestiile astea. Uite care e treaba, știu că nu vrei borcanul ăsta, dar, ca lucrurile să se îndrepte, trebuie să accepți această soluție.
— Și dacă Colectorul a decis că azi este ziua când se trage linie? Dacă mi-a decis sfârșitul?
— Atunci, cel mai bine ar fi să expiri azi, pentru că mâine o să fie mai rău și pentru tine și pentru ceilalți. 
Coiul ăsta cu ochi, jegul, scârba asta vrea să mor!  Să mor, dar să nu deranjez prea mult. Să mă duc la baie și să mor cât mai politicos și cât mai aproape de ghenă. Ahh Doamne, Dumnezeul meu, Colectorul meu de sânge, de ce nu mi-ai trimis și o rangă să-l pleznesc peste față. 
— Și dacă o să-ți fac ție rău... chiar de azi? Ce? La asta nu te-ai gândit?
Mă arunc peste el cărându-i pumni în cap. Simt sub mâini cum țesuturile crapă și pocnesc, dar el doar râde printre lovituri. Mă opresc. Ascult ce încearcă să-mi spună cu gura aia pocită. 
— Chiar mă întrebam de ce sunt așa de amorțit. Mi-au dat un anestezic pentru întâlnirea asta. Nu ai alternative, ia mierea acum și poate mai ai o șansă!
Iau borcănașul și fug pe scări. Zbor prin ușa cu suflantă și o iau la sănătoasa. Mă adăpostesc într-un parc. Mă târăsc pe coate și mă ascund într-un pâlc de copăcei pitici. 
Ok... de unde au știut că o să se întâmple asta? Trebuie să mă calmez. Inspir adânc. De unde știau că o să-l lovesc?
Îmi tremură mâinile, am tăieturi adânci în pumni. Ar trebui să mă duc la spital. 
Dacă știau că o să-l bat, atunci m-au lăsat să-l bat! Sângerez. Știau că o să fug? M-au lăsat să fug?
Ar fi trebuit să beau mierea. O să o beau acum și totul o să fie bine. 
Cât de prost să fi? Cum poate să mai fie bine? Cum? Mă ascund într-un tufiș cu un borcan de miere în mână. Perfect normal.
O Doamne! Ei se așteaptă să o beau. Asta e singura explicație. De asta m-au lăsat să fug, pentru că știu că, până la urmă, o s-o beau! Salvatorul meu, Colectorul meu, nu mă omorî tocmai acum...

English version: What does your blood say about you

Read More »

Guru

Am încetat să mai mănânc. La început mi-a fost, cei drept, foame. S-a întâmplat să ratez masa de seară venind obosit acasă, pur și simplu am uitat să mănânc.
A doua zi m-am spălat pe dinți și până am ajuns iar la muncă mi-a trecut foamea. Asta a fost ultima zi când mi-a fost foame. Am deschis frigiderul, mâncare în stânga mâncare în dreapta, dar nimic care să-mi facă cu ochiul și am renunțat. Nu pot să zic că postul ăsta subit nu m-a afectat, de obicei mergeam regulat la baie, acum nimic, nicio mișcare la subsol.
În a treia zi m-am speriat un pic și mi-am încălzit o supă, nu de foame, înțelegi? De frică, că doar nu mâncasem de trei zile. Mi s-a făcut greață de cum am mirosit-o, am încercat o gură de pâine, dar a trebuit să o scuip, avea un gust mucegăit.
O mică problemă, în dimineața zilei a 4-a, m-am trezit cu o durere de gât. Nimic serios, dar simțeam că mă frec cu glaspapir pe grumaz de fiecare dată când înghit. Aveam niște gâlme oribile, până și aerul venea cu gheomotoace. 4 zile fără mâncare... hmm, a da... și atunci mi-am adus aminte că uitasem să beau apă în tot timpul ăsta. Aveam gâtul uscat precum Sahara, așa într-o exagerare clasică. Am băut un pahar de apă, trebuie să fac asta din când în când.
5 zile fără mâncare, nu mă simt obosit, și nu, nu îmi este foame. Văd o banană în bucătărie nu arată rău, dar acum e mai bine să mă abțin. Cum ar fi să nu mai mănânc niciodată?... ar fi minunat. Iluminarea începe acum, trebuie doar să rezist încă o zi și gata, am scăpat de dependența asta ridicolă pentru mâncare. Fantastic, dacă pot controla asta oare ce altceva pot face?
Ziua 6-a, s-a întâmplat ceva ciudat, cred că am făcut un pas greșit pe undeva. Am început să-mi controlez respirația și acum nu mă mai pot opri. Am preluat controlul total și definitiv asupra respirației mele, fiecare gură de aer, fiecare expirație necesită un efort conștient. Dacă ațipesc sunt mort. Am început să le număr, am respirat de 5628 de ori până acum. Voi încerca să stau treaz să trec și peste asta.
Ziua 7-a, a doua zi fără somn, nu-mi este foame, nu-mi este somn, nu cred că voi mai continua mult cu respiratul ăsta mecanic, poate pot renunța și la el. Măcar să iau o pauză câteva minute... acum.

 

 

English version: Guru

Read More »

Pesta roșie

I. Legenda

O petrecere pentru sfârșit de an împingea patru prieteni într-un colț privind restul clasei. Era sfârșitul de an școlar și cei patru amici își zâmbeau cu subînțeles. Era ultima zi înainte de vacanța de vară și știau că trebuie să facă ceva memorabil, una din boacănele de care să râdă toată vara. 
    Cei patru puseseră ochii pe o fată retrasă ce stătea așezată pe colțul unui scaun la marginea sălii de dans. Iar cum băieții sunt câteodată cruzi fără motiv se hotărâră să o necăjească tocmai pe ea, dar încă nu știau ce voiau să-i facă. 
— Îi facem o glumă?
— Bine, dar ce?
— Care din noi o convinge de cea mai mare tâmpeniei câștigă.
— Ce ai mă? Nu vezi că nu vorbește cu nimeni.
— Exact.
Cei patru își dădeau coate și până la urmă unul din ei își luă inima în dinți și porni. 
Fata stătea liniștită, așteptând un moment bun de plecat acasă când un puști cu părul pieptănat, dar cu două antene în creștetul capului se așeză lângă ea. Băiatul își mușcă limba cât să prindă curaj și începu să-i vorbească. 
— Ce faci? De ce stai singură?
— Nu stau singură, doar m-am așezat un pic jos.
— Vreau să-ți spun ceva, dar să-mi promiți că nu râzi.
— Bine, îi răspunse fata curioasă. 
— Vezi băieții de acolo? Mi-au spus că le place de tine. O să vină unul câte unul să vorbească cu tine.
— Și te-au trimis să-mi spui?
— Nu, le-am spus că n-au tupeu. 
— Păi... ce ar trebui să fac eu? 
— O să te bage ei în seamă, tu doar ține minte ce ți-am spus.
Băiatul se ridică, iar fata îl aprobă oarecum confuză.
Al doilea băiat, ușor cocoșat, cu o cicatrice în sprânceana dreaptă se apropie de fată. Se uită înapoi la ceilalți și se așeză lângă ea, neștiind ce să-i spună.
— Bună... vrei să-ți aduc un suc? o întrebă el într-un final.
— Nu mersi, am un pahar aici.
După câteva clipe el ridică ochii și ea îi zâmbi.
— Vezi sticla aia cu limonadă de soc? încercă el iar.
— Da, nu ai adus-o tu?
— Aha, şti că ne-a pus să aducem fiecare câte ceva: suc sau ronțănele. Părinții mei au făcut socata aia. Tata o face de obicei. De data asta a făcut două, una pentru el și una pentru mine. Doar că am luat-o pe a lui.
— E mai bună a lui?
— O face cu alcool. Să te uiți la toți care beau. Poate îi vedem cum fac vreo tâmpenie. Abia aștept.
— Și... mie de ce mi-ai zis? 
Băiatul ridică un colț de gură.
— Trebuia să spun la cineva și la ăia trei nu le zic, spuse arătând spre prietenii lui. Vreau să râd de ei.
Băiatul se ridică, iar fata îl urmă turnându-și jumătate de pahar de soc.
Al treilea băiat, un puști ușor miop se apropie de ea.  
— O să-ți spun ceva și nu știu dacă o să mă crezi...
— Hai zi, se hlizi ea la băiat.
— Cred că unii dintre noi suntem morți.
— Ce? și văzându-l înroșit la față continuă. Ai băut cumva din socata asta?
— Ce socată? Nu. Am o teorie, că unii dintre noi sunt deja morți, dar nu o știu.
— Și cine ar fi mort?
— Ar putea să fie oricine. Dar gândește-te, cine arată ca și cum ar fi moartă, are riduri multe și e uscată ca o mumie.  
— Profa de mate, clar.
— Da, profa de mate e moartă și nu cred că e vrun bătrân dintr-ăsta slab și rău care încă să fie viu, pur și simplu nu le-a spus nimeni că au murit.
— Și cum afli dacă ești mort? 
— Simplu, te uiți în oglindă și ar trebui să vezi ceva în reflexie. Dacă ești viu ai o sclipire în ochi.
— Aia e pentru vampiri... cred. 
Băiatul dădu din umeri. 
— Nu fi atât de sigură, și plecă lăsând-o iar singură. 
Ea își scoase o oglindă și se examină.
Al patrulea băiat era un copil frumos ce promitea să fie unul din băieții de care toate fetele se îndrăgostesc. 
— Vrei să iei o gură de aer? Hai cu mine.
Fata se aștepta să o invite la un dans și astfel răspunse mai mult la întrebarea din gândul ei.
— Da... bine.
Ieșiră afară, în spatele școlii, unde erau câțiva stejari și o alee pietruită împărțind un gazon în două.
— Bunicul meu îmi spune că toți oamenii sunt ca niște copaci. Tu de care crezi că ești? întrebă băiatul.
— Un arțar cu frunze roșii de toamnă, îi răspunse ea. 
Băiatul își desfăcu pantofii și călcă iarba cu picioarele goale. 
— Eu aș vrea să fiu un plop, să stau la înălțime, adaugă băiatul.
— Să prinzi rădăcini și să vezi doar soarele și pământul, contemplă fata.
— Nu tu lecții, nu tu părinți, nu tu școală, doar stat afară și legănat în briză.
— Ar fi frumos.
— Vrei să încercăm? Poate prindem rădăcini și stăm așa pentru totdeauna.
— Da, hai să încercăm.
Fata se descălță și rămaseră amândoi cu picioarele goale în iarbă. 
— Trebuie să întindem mâinile în sus, ele o să fie crengile, o convinse băiatul. 
Și fata își întinse mâinile în sus. 
— Închide ochii. Să stai nemișcată, aşa ca un copac. Trebuie să simțim doar aerul și pământul cu degetele, continuă el.
Fata încremeni, iar băiatul se apropie și o sărută. 

II. Epidemia

Legenda spune că 4 băieți au convins o fată că este copac. Așa, ca o glumă, într-o noapte au vrut să vadă dacă pot să o facă să stea ca un copac. Și ar fi reușit, ea și-a înfipt degetele în pământ și aia a fost, a prins rădăcini. Aşa se spune că a început pesta roșie. 
Băieții au lăsat-o acolo în seara aia, cu mâinile la cer și picioarele în pământ și au găsit-o fix în aceeași poziție a doua zi. Băieții s-au speriat și au jurat să nu zică la nimeni. 
După o vreme, au găsit-o părinții în spatele școlii, jucându-se dea copacul. Prima dată au fost bucuroși nevoie mare, fetița lor era teafără, însă şi-au dat repede seama că nu era tocmai așa. S-au apropiat de ea, au îmbrăţişat-o, au încercat să o miște și ea nimic. Era prinsă în pământ, vene roşiatice subțiri îi ieşeau de sub tălpi precum niște rădăcini, avea mâinile țepene, dar inima continua să-i bată. Un doctor a venit și au hotărât să nu o miște de acolo. Au lăsat-o să înflorească. 
Cei patru băieți au fost primii infectați. Și-au ascuns simptomele cât au putut, unul din ei ajunsese să-și rupă în fiecare dimineață din ureche ceva asemănător cu un vrej de fasole. Înăuntrul lor creștea ceva îngrozitor, iar acel ceva cerea pământ și soare. În timp ce fata era studiată, acolo în pământ, băieții au ajuns în spitale luptând cu durerea lăstarilor ce scormoneau în ei căutând țărână și lumină. Au murit în chinuri groaznice pentru că nimeni nu a îndrăznit să-i „planteze”. 
Fata, în schimb, a fost lăsată să devină primul copac roșu, copac cu sânge, copac cu inimă. Oamenii erau la vremea aia mai degrabă curioși decât speriați, poate era un blestem, poate un virus, ceva ce te transforma într-un copac părea o glumă.
Nu a trecut mult și dintr-un copac a apărut o pădure. Părinții au prins rădăcini lângă ea, apoi cunoscuții lor, apoi toți curioșii. Mii de oameni au venit să-i vadă și au prins și ei rădăcini.
Acum se știe că ar fi vorba de niște spori. Planta ajunge la un anumit ciclu și-și eliberează sporii, iar cei infectați îi îmbolnăvesc pe următorii. 
Unii nu cred că e atât de simplu, mai trebuie să fie ceva, unii zic că ar fi vorba de o „alegere”. La ora asta sunt la fel de mulți spori roșii în aer ca firele de praf și, totuși, omenirea nu s-a transplantat cu totul în pământ. De ce? Pentru că nu devii infectat dacă nu vrei cu adevărat să fi infectat, exact ca fata aia, ea a vrut. Nu e o boală, este o alegere. E o alegere ca oricare alta, doar că acum dacă vrei „să treci mai departe”, „să scapi”, „să renunți” îți pui picioarele în grădină și rămâi acolo. 
Pe unii îi atrage ideea că o să fie nemuritori. Nemuritori zic unii, lemne de foc zic alții, nemuritor până la primul incendiu, nemuritor până te pune vecinul în sobă.     
Oameni au o noțiune romantică despre copaci. Însă când privim mai atent un copac vedem ce este cu adevărat: un parazit bine înfipt în sol, o buruiană mai mare. O lipitoare lentă cu rădăcini ce viermuiesc în pământ după resurse și crengi ce sufocă cu întuneric tot ce încearcă să crească sub ele. Nu există noblețe în copaci doar o luptă crâncenă după lumină. 
Ar fi bine să-i ardem pe toți. 
    

III. Ierbar

— Ce e aia pe degetul tău ?
— E oarecum motivul pentru care te-am chemat. E din mine, ceva cu rădăcini adânci.
— Să mă fut, ești bolnav, ai luat pesta?!
— Da.
— Cum ai luat-o?
—  Am făcut dragoste pe iarba neagră și am băut din seva copacului roșu, cum altfel?
— Te-ai tâmpit? Faci glume? Oamenii fug de copaci ca de ciuma neagră și tu... 
— Voiam să crească și în mine. Azi mi-a ieșit frunzulița asta pe lângă unghia de la arătător. Uită-te la ea, nu poate fi stârpită de niciun erbicid, niciun animal nu o poate mânca. Îmi împart trupul cu ea, îmi poartă ADN-ul și mă va face nemuritor. Voi deveni un copac roșu. 
— Cine te-a convins? Nebuna aia cu care stai? înghiți în sec prietenul.
— S-a infectat. I-au ieșit flori albe la sâni, i-au înmugurit din sfârcuri. Rădăcini groase îi curg acum prin picioare. Oare o fi rău cu lemn în loc de mușchi? Când o sărut simt cum îi ies spori pe gură.
— Ar trebui să stau departe de tine!
— Stai liniștit, nu poți să te ascunzi de spori. Are o  respirație așa... parfumată, dulceagă. Ahh... DOARE!
— Ce e? 
— Rădăcinile sapă, caută pământ. De asta te-am chemat, momentan nu prea mai văd, mi-au tulburat ochii. 
— Asta vrei? Să fi orb, surd și mut sub o scoarță de copac!?
— Să ști, că lucrul ăsta mă sperie și pe mine. Dacă e cum zici tu probabil o să înnebunesc acolo...  
— Sunt pastile, tratament, poți să oprești tâmpenia asta.
— Te-am chemat doar să mă duci la ea. Am dus-o într-un loc frumos, ne pierdeam timpul pe acolo de fiecare dată când aveam două trei zile libere, nu e departe. 
— Ești nebun! Ai plantat-o? Ști că nu mai e nicio șansă acum. E ca și moartă.
— Nu e moartă, din contră, e eternă. Am stat ieri lângă ea până i-au înlemnit buzele și nu a mai putut să vorbească. Credeam că mai am un pic de timp, altfel nu veneam aici, dar, după cum vezi, am cam înțepenit. Te rog, ajută-mă, trebuie să mă duc la ea!
— Nu pot, chiar dacă nu o să mă infectezi tu, o să mă infecteze ea. Nu pot, mă auzi!?
— Trebuie să mă ajuți, nu mai e altcineva!
— Până și respirația ta poate să mă omoare, nu înțelegi? Trebuie să plec... îmi pare rău.
— De molima asta nu o să scape nimeni! Iar dacă nu mă ajuți atunci sunt cu adevărat blestemat. I-am promis că vom fi împreună pentru totdeauna... I-am promis.

english version

Read More »

Destul de târziu, aproape devreme

Doarme lângă mine, o iubesc. Aerul, precum valurile unei mări calde, intră și iese din pieptul ei ridicându-l ușor. Venele îi străbat mâinile precum fire despicate dintr-o sfoară mov, deșirându-se, pe ici pe colo, sub pielea albă transparentă.
Îi acopăr picioarele reci cu o pătură. Are capul afundat într-o pernă căutând somnul cu zâmbete. Râde în somn lângă mine. Se hlizește și dă din picioare, trebuie să fie un vis frumos. Nu o să rămână cu picioarele acoperite prea mult timp.
Pe jumătate adormită, mă ia în brațe, mă sărută pe gât și adoarme iar. Mă ridic de lângă ea, dezlipindu-mă cât mai ușor ca să nu mă simtă. Nu știu dacă mi-a intuit fuga, dar mi-a luat perna în brațe. Îi dau câteva fire rebele de păr de pe față și o privesc cum îmi zâmbește din somn. 
Mă duc în balconul convertit în bucătărie, deschid perdeaua și mă uit pe cer. Sunt stele acolo pe tapetul raiului, iar în fața lor norii merg cu pas de melc, văzându-și de treaba lor. Mă așez pe vechea băncuță de balcon, ținând contră peretelui cu spatele. Cu vârful degetelor simt o sticlă de vin în spatele băncuței, o mânuiesc afară din ascunzătoare, o desfac și o las să respire. 
Insomnia trebuie să fie o „ea”, doar o „ea” m-ar ține treaz noaptea. Și astfel vechea mea prietenă nocturnă îmi întinde un pahar de vin. Aș vrea să citesc o carte, să văd un film, dar degeaba, nu sunt suficient de treaz pentru așa ceva, tot ce pot să fac e să stau și să zac între gânduri confuze. Nu fac nimic decât să trag de timp până dimineață, când o să-mi vină somnul. 
La a doua cană de vin apare și iubirea mea în pragul ușii.
— Te-am lovit în somn? Mă bâțâiam?
— Da, dar nu m-ai sculat tu.
— Pot să stau cu tine? 
Nu m-ar întreba asta dacă ar fi cu adevărat trează. Îi zâmbesc și îi spun că da. Mi se așează în brațe și mă sărută.
— Atunci de ce ești treaz?
Aș vrea să am un răspuns, încerc să inventez ceva pentru ea.
— E lună plină, e prea multă lumină.
Iubirea mea aruncă o privire pe geam.
— E frumoasă. Te-ai trezit să te uiți la ea.
— Ești geloasă?
— Poate că da.
E ceva la conversațiile astea din timpul nopții, mă fac să o îndrăgesc și mai mult.
— Nu mai pot să dorm fără tine, îmi spune. Dacă nu te simt lângă mine, mă trezesc.
— Scuze. Nu știu ce am, pur și simplu nu pot să dorm. 
— Dacă tu nu poți să dormi, nici eu nu pot să dorm, o să stăm treji împreună.
Și spunând asta căscă cât să mă înghită. O iubesc.
— Te iubesc, îi șoptesc.
Mă sărută lung, se lipește de mine și suspină.
— Și eu te iubesc. O să-mi fac o cafea să stau trează cu tine... nu te uita așa la mine, vorbesc serios. 
Puse apa la clocotit și se așeză, de data asta, vizavi de mine. Încercă să-mi găsească ceva, ceva-ul care mă ține treaz: poate o scamă în ochi, poate un clopoțel ascuns după ureche. Am tăcut și am ascultat bolborositul apei împreună. Pot să jur că a adormit cu ochii deschiși, uitându-se la mine. Îi fac un semn și îi spun că fierbe apa. Iubirea mea oprește focul, pune cafeaua cu vârf în ibric și o amestecă alene, când într-o parte, când în cealaltă. Pune ibricul să se răcească în fața mea și se culcușește în brațele mele. 
— O las să se mai răcească, îmi spune. 
Aburii cafelei vin spre noi ca un farmec din cazanul vrăjitoarelor. 
— Voiam să te întreb, ce visai?
— Nu-mi amintesc bine, doar că eram mică și fugeam după niște gâște. Te râzi ai? Bine, dar tu ce visezi de obicei?
Încerc să-mi aduc aminte o fărâmă de vis, dar când mă îndrept cu gândul spre ea se dizolvă ca sarea în apă.
— Poate te visez pe tine, îi răspund. 
— Da, ai dreptate, sunt de vis. Dar să ști, că nici tu nu ești foarte real, stai aici pe întuneric, o formă fără contururi, și mai e ceva, parcă ești, nu știu, mai moale. Uite barba asta nerasă e de obicei ca sârma, dar acum e moale. Nu cred că ar trebui să beau cafeaua, e mai bine un pic amețită.
— Las-o pe masă, miroase bine. 
— O să mă culc aici cu tine pe bancă dacă nu vrei să stăm în pat.

Îmi ațipește în brațe, la orizont crepusculul zilei vrea să apară. O iau ușor pe sus ca pe un copil și o așez în pat. Mă întind lângă ea și las vinul și oboseala să-și facă efectul. O iubesc.
— Cât e ceasul? a murmurat, drumul spre pat trebuie s-o fi trezit.
— Destul de târziu, aproape devreme.

english version

Read More »

Inima electrică

„Ce să faci când ești singur? Când ești singur, bătrân și obosit? Când fiecare gură de aer e un fâsâit? Când îți apropii mâna de ochii și vezi că nu-i mai poți controla tremurul?” gândurile bătrânului își găseau doar ecoul în apartamentul gol.
Mâini îmbătrânite încercau să îndrepte o statuetă spre ochii bătrânului. Era statuia unui butoi răsturnat în care trăia un bărbat. Deși nu o putea vedea, bătrânul își amintea inscripția de pe soclu: „Câte din lucrurile de pe lumea asta nu îmi sunt utile”.
Bătrânul stătea singur într-un apartament învechit, cu covoare tocite de timp, scaune ce scârțâiau la orice apăsare și tablouri în ulei atârnate ușor strâmb pe pereți. Pe deoparte, o pereche de cai alergau pe un câmp verde nesfârșit, iar pe cealaltă, un băiat african îi privea zâmbitor de pe stânca lui golașă. Pe un perete lung stătea cu scânduri ușor încovoiate o bibliotecă. Pe rafturile ei se odihneau doar lucruri ce „nu fac nimic”, lucruri rare, colecționate de oameni cu bani, dar fără timp. 
Preferatul bătrânului era un glob de sticlă ce ascundea un băiat și o fată. El trebuia întors, iar copiii începeau să se joace în zăpadă. Globulețul nu ascundea nicio altă tehnologie, nu era vrun atomizator de arome sau vrun filtru de purificat aerul, era doar un obiect frumos, fără valoare.
La loc de cinste stătea și clepsidra cu nisip trandafiriu, ea nu era vrun receptor simandicos pentru comenzi vocale sau locul ascuns pentru butonul de panică, era doar lemn și sticlă. Bătrânul lua câteodată clepsidra în mână să-i simtă textura, să o mângâie ușor. O ștergea de praf cu degetele goale. 
Bătrânul le văzuse pe toate și le îndrăgise, acum însă jucăriile moderne îl enervau: prea multe fire, prea multe baterii, prea multe lucruri de reîncărcat. Bătrânul își amintea de primul lui calculator ce se putea încărca liniștit la soare, de ce nu mai făceau lucruri simple? Și unde erau promisiunile unei lumi mai bune, unde erau mașinile zburătoare, pastilele ce opresc îmbătrânirea, doctorii ce pot vindeca orice boală. „La un moment dat toate lucrurile astea păreau să fie la vârful degetelor noastre și totuși nu le-am atins niciodată”, contemplă bătrânul.
Și casa lui fusese invadată de tehnologie, fotoliul în care stătea își putea schimba forma în funcție de ocazie.
Ajuns în îmbrățișarea caldă a fotoliului comandă unui proiector de generație veche. 
— TV aprins... program știri... 
„Sinuciderile au devenit prima cauză de mortalitate în rândul minorilor.”
În aer apăru un grafic ce avea ca start anul în care se născuse bătrânul, de atunci numărul sinucigașilor crescuse vertiginos. Pe o coloană separată, apăru numărul oamenilor ce încetau să-și mai procure medicamente pentru bolile cronice, apoi cei ce refuzau transplantul de organe, toți subgrupe ale aceluiași tabel cu sinucigași.
Bătrânul făcea parte din categoria celor ce refuzaseră transplantul cu organe mutagene. Gândul că un animal cu care își împărțea ADN-ul se va naște, va trăi și va fi sacrificat pentru el, îl speria pe bătrân.
Un psiholog se ivi în mijlocul camerei și începu să explice cauzele sinuciderilor la minori. 
— TV închis!
Proptindu-și mâinile tremurânde pe genunchi împinse cu toate forțele, încercând să mai învingă încă o dată neputința. El simțea că în curând nu se va mai putea scula de unul singur. Își spuse o rugăciune surdă și se avântă cu tot ce avea în față, gândind că mai bine cade în nas decât să rămână imobilizat în fotoliu. Bătrânul știa că fotoliul ăsta moale și confortabil îl slăbea, de fiecare dată se descâlcea tot mai greu din moliciunea lui. 
Avântul însă avu succes și bătrânul înaintă cu pași nesiguri în față. Unde voia să ajungă? Într-un scurt moment de panică își ordonă gândurile. Începuse să uite... ce anume căuta el în picioare? 
Își simți inima ajutată de micul aparat din piept. Ajunsese la vârsta la care aproape fiecare bătaie era reglată de electrozii ce îi intrau în piept. „Mușchii morți” îi salvaseră viața, ei îi strângeau inima ajutând-o să bată. Bătrânul avea o mică gaură în piept prin care ieșeau firele ce se hrăneau cu energie de la sistemul extern prins sub stern. Cu timpul însă aliajul cu legături bio-polimerice nu se mai lipea de țesutul îmbătrânit din jur. Iar de fiecare dată când făcea duș bătrânul credea că își vede inima prin gaură.

Purtat în față de picioare, se regăsi în holul ce ducea afară. Bătrânul zâmbi, întotdeauna avea încredere în picioarele lui. Și de data asta îl purtaseră bine. Cu mulți ani înainte îi plăcuse să meargă cu bicicleta, dar nu ca ceilalți copii prin parc și înapoi acasă, ci departe, de fiecare dată mai departe. Simțea în picioare nevoia de a pleca la mare distanță. Pe atunci, ca și acum, nu mergea cu o țintă. Se lăsa purtat înainte, tot înainte, până când oboseala era prea mare sau drumul înapoi prea lung. În pragul ușii bătrânul își aruncă brățara de monitorizare, își luă papucii pentru afară și înviorat de aerul răcoros porni la drum. 
Ajuns afară, bătrânul continuă să meargă până ce ieși din cartier. Picioarele lui ciudat revigorate doreau să-l poarte departe. Văzu copiii ce se îmbulzeau, mergând grăbiți pe stradă, lucru pe care și el l-ar fi făcut odată. Nu își amintea să fi mers cineva mai repede ca el la servici sau să fi fost mai înfipt la trecerile de pietoni. „Alte vremuri” își spuse bătrânul, acum nu destinația era scopul, ci mersul în sine.
O tuse grea îl făcu să încetinească mersul, dar nu se opri. Continuă o tuse sâcâitoare până ce se transformă într-o „tuse sănătoasă”, o tuse ce îi curăță gâtul. Bătrânul scuipă într-o batistă mototolită și o privi, aceasta deja începuse să dizolve conținutul.
„Să ridic picioarele” își spuse bătrânul auzind iar târâitul. Pielea tălpilor era rigidă și uscată, nu se mai întindea, doar crăpa, iar durerea îl făcu pe bătrân să mai liniștească pasul.
„Nu încă” gândi el.
Își continuă drumul, lăsând trotuarul în urmă și mergând pe un acostament pe lângă șosea. Bătrânul încă nu înțelegea ce căuta aici și de ce picioarele îl purtaseră atât de departe de casă, poate prea departe.
Obosit, își aminti de fotoliul moale și agățător de acasă, asta îi curmă orice gând de întoarcere. Bătrânul simțea că asta era ultima lui șansă de a scăpa de acasă. Un ultim drum. Acum știa... știa unde vrea să ajungă... era o pădurice pe aici pe undeva. Nu mai fusese demult, multe se schimbaseră, dar pădurea trebuia să existe.
Încercând să-și ridice picioarele mai sus, bătrânul simți cum îi pleznesc genunchii așa că renunță, târâșul deveni constant. „Încă nu” șopti. Dorea să mai vadă o dată pădurea, locul unde își pierduse verile ca puștan.
Sub picioarele bătrânului, apăru iarba moale proaspătă de primăvară. Bătrânul nu-și amintea exact, iar ochii nu-l ajutau, însă picioarele păreau să știe drumul, undeva în față era codrul. Locul unde stătuse atârnat de copaci ore în șir, nesimțind foamea sau trecerea timpului.
Ajuns în gura pădurii, bătrânul își deschise cămașa, broboane de sudoare îi curgeau pe pieptul înălbit. Privi pentru ultima dată regulatorul cardiac și îl smulse cu toată forța ce o mai avea în mâini. Sistemul avea o baterie de rezervă înfiptă adânc în piept, bătrânul mai avea câteva minute până când „mușchii morți” deveneau inerți. 
Ajunsese, aici era locul unde dorea să moară, departe, cât mai departe. Se sprijini cu spatele de scoarța unui stejar ce părea să-i împărtășească vârsta. Privi cerul printre ramuri și așteptă ca inima să-i bată din nou... singură.

English version: Electric Heart

Read More »

Ana în pădure

O panglică roșie legată nepăsător de o creangă bătea lin în vânt. La câțiva pași, fata, ale cărei bucle erau de obicei strânse de panglică, se juca pe pajiștea verde de lângă pădurea bătrână. O mulțime de ochi o priveau pe fată, însă niciun ochi de om printre ei. Creaturile, de obicei indiferente la năzbâtiile oamenilor, se uitau curios la fata asta și la panglica ei roșie.
Într-una din zile, dansul și jocurile o purtară pe fată în pădure. Un aer rece o întâmpină la intrarea în codru, însă ea intră cutezătoare, luând cu ea doar bățul de care își legă panglica. Ochii pădurii erau nemulțumiți și se dădeau la o parte din fața puiului de om, înconjurând-o de la distanță.
Prinzând curaj, fata intră tot mai adânc în pădure, la început explorând potecile, ca apoi să ignore cărările întortocheate și să zburde nepăsătoare printre copaci. După o vreme, obosi și se așeză pe o rădăcină, continuând să fluture năframa roșie precum un steag în pădurea verde.
O pereche de ochi se apropie de ea. Fata sări în picioare ca arsă când zări o figură încornorată ieșind din tufișuri. Un căprior se opri la doi pași de ea, fata îi zâmbii și îi flutură panglica în semn de bună.
 — E frumoasă, îi spuse căpriorul.
 — Da, este. Îi zic „flama roșie”, vrei să te joci cu ea? și fata îi întinse căpriorului bățul cu năframa. Cred că m-am rătăcit, continuă ea.
Căpriorul luă bățul cu pânza roșie și îi propuse să-l urmeze până la marginea pădurii. Odată ajunși acolo fata se uită lung la el.
 — Nu pot să ți-o las pe asta, dar îți aduc alta mâine.
 — Nu e nevoie, îi răspunse stânjenit căpriorul.
 — Vin mâine și ți-o dau! răspunse hotărât fata. Doar că nu știu dacă te mai găsesc așa departe în pădure.
 — Ascultă la mine, nu mai intra în pădure, se sperie zgâmboii pădurii de tine, privind în jur continuă. Nu le plac oamenii, sunt răi, vin cu puști și ne vânează.
Fata zâmbii și mișcă bățul cu panglica roșie în nasul căpriorului.
 — Asta nu e o pușcă. Vino tu atunci în pajiște. Acum e târziu, trebuie să plec, dar să vi mâine, da?
Căpriorul îi făcu un semn cu capul și intră înapoi în codru. De pe o ramură, o ghionoaie sură îl certă:
 — Nu ar fi trebui să-i vorbești.  
 — Cred că se pierduse, îi răspunse căpriorul. Ai fi vrut să vină părinții ei să o caute prin pădure?

A doua zi, fata se întoarse cu două panglici, una roșie și una galbenă, dansând în vânt pe colina izlazului. Căpriorul o urmări pe fată în timp ce se învârtea în briza pădurii, dar o lăsă să se joace. Când fata obosi se întinse alene pe iarbă, iar atunci căpriorul ieși din umbră și se așeză lângă ea.
 — Credeam că nu o să mai vi, asta e o eșarfă și e pentru tine, se pune la gât.
 — Mulțumesc, îmi place, nu m-am gândit că sunt de mai multe culori.
 — Daa, normal, dacă vrei poți să vi la mine. Acasă am multe, multe culori și poți să-ți alegi una care îți place cel mai mult.
Căpriorul se întristă.
 — Nu e o idee bună, cred că oamenii s-ar uita ciudat la mine.
 — Nuu, uite îți pun eșarfa la gât și nu o să te recunoască nimeni... hai.
Căpriorul o urmări timorat până la marginea orașului. Trecu primul om pe lângă ei, nicio reacție, apoi al doilea la fel și tot așa trecură toți oamenii pe lângă ei, nebăgându-i în seamă.
 — Vezi, ce ți-am zis? Uite, acolo stau eu.
Când ajunseră în curtea casei, mama fetei ieși și le vorbi.
— Ana, ai întârziat la masă, cine e băiatul?
Fata îl privi pe căprior.
 — El e... Tomi... un coleg de clasă.
 — Săru-mâna doamnă, răspunse la rândul lui căpriorul.
 — Ați mâncat? Hai, că te așteaptă tata la masă, vino și tu Tomi, mai pun o farfurie.
 — Să mâncăm și-ți arăt panglicile după aia.
Cei doi intrară în casă. Căpriorul dădu mâna cu tatăl Anei și intră sfios în sufragerie, unde era pusă masa. Se așeză la masă și privi în jur. Era o casă veche făcută din stejari luați din pădurea bătrână, iar pe pereți era o expoziție de trofee. Ei erau decorați cu păsări împăiate, capete de vulpi, mistreți și mufloni, puști vechi și poze cu pești prinși în undiță. Câteva dintre animalele țintuite pe pereți erau decorate cu panglici colorate. Căpriorul se uită îngrozit la Ana.
 — De ce m-ai adus aici?  
Fata se uită la pereți, apoi îl privi pe căprior.
 — Îmi pare rău, spuse ea, dar știai că nu trebuie să vi pe lângă oameni.
Căpriorul aruncă eșarfa de la gât. Tatăl Anei o luă calm de jos și îi vorbi căpriorului:
 — Poți să mănânci, așa, ca o ultimă masă, nu e nicio grabă.
Cu lacrimi negre în ochi, căpriorul îi rosti ultimele cuvinte fetei.
 — Aș fi preferat să mă împuști în pădure.

Căpriorul primi un loc pe perete, iar de gâtul lui fu atârnată „flama roșie”. Cât despre fată, ea continuă să zburde prin păduri cu părul prins într-o panglică roșie.

Desen de Millzie
Citită pe youtube de R.

English version: Forrest Anne

Read More »

Doar un capriciu

Nori mov erau pe cer când protagonistul nostru ieși pe scări. El avea corpul întors spre dreapta, privea spre dreapta, își ridică piciorul drept ca să pășească spre dreapta, dar ceva, o idee neterminată, un gând pe jumătate uitat, un zgândăr în ochi, îl împinse în stânga. Iar în dreapta, în locul unde trebuia omul nostru să pășească, un ghiveci de flori explodă la impactul cu solul.
Întâmplarea asta îl lăsă perplex pe micul nostru erou. O să-i spunem Mihai și o să-i spunem Mihai pentru că așa îl chema, nu e nevoie de pseudonime și identități false aici. Mihai se uită la ghiveci și avu un presentiment bizar, că Moartea privea ghiveciul spart la fel de confuză ca el. Și chiar avea dreptate, nu știam ce s-a întâmplat, eu de obicei nu vin așa, pe capul oamenilor, fără motiv.
Mihai continuă să meargă spre muncă, însă începu să calce strâmb, să se dea în stânga, să se dea în dreapta, valsa de-a dreptul pe stradă, încercând să evite un următor pas fatal. L-am urmat din curiozitate.
Dar ce s-a întâmplat? Cu 10 minute mai devreme și 10 etaje mai sus o femeie de serviciu a deschis larg un geam și a împins pe pervaz un ghiveci de 10 kg. Cu 10 minute înainte de asta, vecina de la apartamentul 10 i-a spus femeii de serviciu că trebuie să scoată florile de pe hol la aer. Cu alte 10 minute înainte de asta, protagonistul nostru Mihai, i-a spus iubitei sale de la apartamentul 10 că plantele respiră şi că au nevoie de aer. De la Mihai la prietenă, de la prietenă la doamna cu șmotru, de la doamna cu șmotru la pervaz, de la pervaz jos. Deci vedeți, nu e vina mea, Mihai s-a condamnat singur la moarte în dimineața asta.
Dar de ce a călcat spre stânga și nu spre dreapta? Ce i-a zgândărit ochiul? Au fost norii ăia mov. Erau frumoși, recunosc, dar să oprească Moartea? Nu, nu există ceva atât de frumos.
Acum, eu nu vânez oameni și nu era decât un capriciu când am continuat să-l urmăresc pe Mihai. Am mers în spatele lui și nu s-a întâmplat nimic extraordinar. Mihai nu a alunecat pe șine în faţa unui tramvai grăbit, nu a fost călcat de o mașină ale cărei frâne nu mergeau, nu a avut nici măcar o criză de bilă. Eu nu spun că sunt cauza acestor mici neplăceri, dar se mai întâmplă... și se întâmplă ceva mai des când sunt eu în preajmă. Mihai a ajuns la servici nevătămat, mi-a întors spatele și a început să lucreze. Am zis că o să-l aștept până iese. În mod curios, oamenii nu prea mor când muncesc la birou.
Până și orașul ăsta, orașul lui Mihai, e un loc foarte curios, oamenii mor rar aici. Îți vine să crezi că nu a murit niciun om de revelion în orașul ăsta? Nici măcar unul, zi liberă. Iar revelionul e de obicei zi aglomerată.
Stând așa în fund, contemplând pe trotuar, am fost acostat de o fată cu ochi violeți.
— Lasă-l în pace.
— Poftim? Ești cumva bolnavă?
Se mai întâmplă, muribunzii ăștia mă mai văd câteodată. Dar nu, fetița asta nu era pe moarte, dimpotrivă! Voi nu prea vorbiți despre ea, dar dacă eu sunt Moartea, ea ar fi reversul medaliei. Fetița asta cu ochi violeți, era cauza norilor. Mucoasa asta mică îl ajuta.
— Aaa... tu erai. Dar, te rog, zi şi mie, de ce îl protejezi? Ar trebui să fie mort, una bucată ghiveci în cap și, dacă mi-e permis, a fost aproape o sinucidere, un afront major pentru tine.
Fetița se încruntă în modul cel mai drăgălaș la mine și continuă.
— Nu a căzut întâmplător floarea aia la pământ. Nu a fost o mână neglijentă sau vântul, altceva a mișcat ghiveciul ăla.
Apoi a bolborosit ceva despre peticul de iarbă veștejit de lângă mine și am fost catapultat din lumea celor vii. Ok, recunosc, eu am mișcat ghiveciul, însă foarte puțin, aproape deloc. Vreau să vă întreb, câți oameni credeți că mor din cauza ghivecelor de flori? Prea puțini. Și ăsta e un job ca oricare altul, trebuie să găsești ceva umor în munca pe care o faci.
În fine, toate cele bune și ne vedem în curând.

 

Desen de RockAngel8
English version: Out of whimsy

Read More »

Ultimul drum

O mașină neagră mârâia gutural în așteptarea ultimului ei pasager. Un băiat de 19 ani se apropie cu un ghiozdan în mână. Capul șoferului apăru din umbră și se contorsionă în direcția băiatului cu o întrebare nerostită.
— Sunt doar niște cursuri, ezită băiatul.
— Nu ai nevoie de ele, îi răspunse șoferul.
Băiatul așeză calm ghiozdanul în zăpadă și urcă la dreapta șoferului.
— Domnul Andrei? întrebă șoferul.
— Da, răspunse studentul.
Șoferul înghiți o listă de nume și se întoarse cu un rânjet în direcția pasagerilor.
— Domnilor, niciunul din voi nu va scăpa cu viață, așa că, bucurați-vă de acest ultim drum.
Timbrul motorului le vibra în piept ca o a doua inimă când mașina porni într-un ropot de fum.
— Domnu’ Andrei, dânșii sunt domnu’ George și domnu’ Ștefan, explică șoferul.
George, un tânăr nesigur, îi făcu un semn cu mâna, abia reușind să se oprească din tremurat. Ștefan, mai calm, stătea cu capul lipit de geamul portierei și îl ignoră.
— Vedeți oamenii ăia, de pe trotuar, ce își târâie picioarele în zăpadă? Sunt niște cadavre umblătoare, nu există în momentul ăsta. Au dispărut de cum au pus piciorul pe stradă: căști la urechi, ochelari de soare pe nas, o carte în mână. Ar face orice să nu existe pe stradă. Nu știu dacă îmi e scârbă sau milă, spuse șoferul apucând volanul.
Andrei îl privi lung, dar nu reuși să scoată niciun sunet, nicio întrebare.
— Ce te uiți așa? Eu sunt fix invers, trăiesc pe stradă. E mai amuzant cu dependenții, curvele și perverșii, minunatele creaturi are neonului galben...
— Ai uitat să te prezinți, vrea doar să știe cum să-ți spună, sugeră Ștefan rămânând cu privirea dincolo de geam.
— Aaa da, eu sunt groparul din această seară, continuă vesel șoferul.
— E vreo șansă să supraviețuim? întrebă îngrijorat George.
— Doar dacă ai planuri să ajungi o legumă gratinată, dar stai liniștit, am avut grijă să nu se întâmple asta.
Iar șoferul bătu ușor cu un deget în plasticul descărnat din mijlocul volanului. Toate airbag-urile mașinii fuseseră smulse.
— Mai am pe aici câteva surprize, odată ce am apăsat accelerația, nimic nu ne mai poate opri.
— Și unde mergem? întrebă Andrei.
— Clasic, la podul rupt peste defileul Cioara, explică șoferul.
George își luă capul în mâini și începu să plângă ușor.
— Este un sfârșit minunat, e normal să fim emoționați, dar nu trebuie să ratăm momentul, îl îmbărbătă șoferul.
— De ce acolo? întrebă Andrei.
— Cum de ce? Asta e tradiția, mârâi șoferul.
Ștefan le explică celorlalți monoton:
— La începutul fiecărui an, la prima lună plină, mașinile negre gonesc spre Podul Ciorii. Trebuie să fim primii acolo, doar primii se aruncă în gol, restul trebuie să mai aștepte un an.
— Exact, scuipă printre dinți șoferul inspectând traficul.
Pe drum, în fața sinucigașilor, o altă mașină neagră alerga în aceeași direcție cu ei. Șoferul se apropie de cealaltă berlină.
— Patru inși o calcă spre Podul Ciorii într-o negricioasă bătrână. Ăștia sunt competiția! urlă șoferul și trase de volan aruncând cele două mașini într-o luptă corp la corp.
Metalul crud se contorsionă în ciocnire pierzându-și o parte din pielea vopsită. Mașinile mușcau una din cealaltă, iar sedanul rival fu aruncat de pe drum într-un stâlp. Șoferul le zâmbi băieților și ieși vesel din mașină, fluturând un levier ca pe un evantai. Mașina opusă îmbrățișa acum un par de beton. Andrei îl urmă pe șofer:
— Sunt ca noi?
— Nu ca noi, niște amatori.
Pilotul mașinii concurente era leșinat în perna airbag-ului, iar șoferul deschise ușa cu levierul și îl târî afară.
— Poate la anu... și scoate dracu airbag-urile.
— Cu ceilalți ce facem? îl opri Andrei.
— Pasagerii? Cu puțin noroc și-au rupt gâtu.

Mașina își continuă drumul furioasă, scuipând fum albastru în spate.
— Pierzi ulei, o să calezi motorul, îi făcu observație Ștefan.
Șoferul șopti blând:
— E în regulă, ăsta e ultimul drum și pentru ea. Domnilor, sper ca v-ați scris ultimele cuvinte.  
Andrei nu răspunse, iar șoferul se scotocii prin buzunare și scoase o jumătate de creion, o hârtie și un prezervativ.
— Scrie, pune-l în prezervativ și înghite. Mașina asta o să ajungă la 1300 de grade, dar corpul uman este un sac de organe ce fleșcăie cu apă, sunt șanse să-ți găsească biletul la autopsie.
— Nu știu ce caut aici, vreau... vreau să fumez o țigară, aveți o țigară? murmură George.
— Cum adică nu ști? Cauți moartea, ai căutat-o în ziare, pe net, ai auzit povești de la prieteni, te-ai rugat de oameni pe forumuri. Ei bine ai găsit-o, i-o tăie Ștefan.
— Ia una de la mine, se oferi Andrei întinzând un pachet de țigări.   
Șoferul ridică ochii din drum.
— Nu e o idee bună, nu știu dacă ați observat, dar a început să miroasă a benzină. Am burdușit portierele cu sticle și cred că la ultima noastră ciocnire am spart câteva.
— Te rog, lasă-mă să ies, fumez o țigară și mergem, se rugă George.
— E prea târziu, spuse șoferul în timp ce din motor ieșeau aburi.
Mașina gonea pe stradă precum o cometă în flăcări, lăsând în urmă o coadă alb-albăstruie.
— Nu îmi pasă care sunt motivele voastre. V-ați săturat de dușuri reci de dimineață? E proastă cafeaua de la muncă? Poate că aurolacul nu vă mai inspiră? Nu contează, acolo e podul!
Mașina alerga, ca un animal rănit, spre marginea podului. Ștefan îi vorbi șoferului:
— Lasă-l să coboare, la știri mai toate mașinile astea au doar trei oameni în ele și noi suntem patru.
Șoferul deschise portiera, apăsă pedala de accelerație până la fund și contră:
— Dar sunteți doar trei, și spunând asta se aruncă din mașina ce țâșni peste pod.

English version: The last ride

Read More »

Spre crugul cerului

— Obișnuiam să zbor când eram mic.
— În vise?
— În realitate. Mă puneam pe vârfuri, mai întâi ridicam un picior și apoi împingeam ușor cu celălalt în pământ până mă desprindeam în aer. Odată ajuns în aer, înotam ca o broască.
— Și erai singur când făceai chestiile astea?
— Nu, bineînțeles că nu, prietenul meu cel mai bun era cu mine. Nu știa el să înoate în aer, dar putea să sară.
— Păi și eu pot să sar.
— Băiatul ăsta putea să sară, fără probleme, peste copaci de 10-20 de metri și apoi cădea înapoi pe pământ ca un fulg. Am încercat să-l ajut să stea în aer ca mine, să înoate și el ca o broască. 
— Dar nu a învățat?
— Nu și îmi spunea că nu o să poată învăța vreodată, așa că am hotărât să ne jucăm acolo, aproape de sol, undeva deasupra copacilor. Făceam tumbe, speriam păsările, eram de groază. Într-o zi, țin minte ca alaltăieri, m-am hotărât să zbor sus, să văd dacă pot sa ajung la cer, părea foarte amuzant acolo sus de tot. Am încercat să mergem împreună, el sărind din copac în copac, căutându-i pe cei mai înalţi, și eu înotând încet spre nori. Când m-am îndepărtat prea tare, s-a urcat în vârful celui mai înalt plop și a sărit cu toată puterea spre mine. A ajuns până la mine, acolo sus de tot și mi-a spus: „Dacă o să te duci mai sus nu o să pot să vin cu tine”. Știam că îl las în urmă. M-am uitat o ultimă dată la el și i-am făcut cu mâna, în timp ce el fulguia ușor înapoi pe pământ.
— Ai plecat fără el?
— Da, era cel mai bun prieten al meu și l-am lăsat în spate. Mi-am zis că nu e important, că o să mă întorc într-o zi și o să-i povestesc cum a fost în nori și că poate până atunci o să învețe și el să zboare. Dar simțeam că trebuie să plec, chiar și singur.
— Și ai zburat așa ca o broască spre nori? Ce drăguț.
— Oac oac, ușor ușor, în sus spre nori, am trecut pe lângă vrăbii, pe lângă porumbei și chiar pe lângă pescărușii ce planaum, acolo sus, fără efort. Pescărușii ajung câteodată la nori, dar sunt doar vizitatori, pentru că se întorc pe pământ, eu nu aveam nevoie să mă întorc. Am urcat până când am dat de păsările măiestre. Păsările ce nu coboară niciodată din ceruri, ce trăiesc acolo. Ști că sunt păsări ce dorm în aer?
— În nori?
— Da, acolo în nori își fac cuibul. Au aripile foarte lungi, aproape transparente și capetele împodobite cu nestemate. Mă simțeam pierdut printre ele, până când una din ele s-a apropiat și mi-a vorbit.
— Stai un pic, ai vorbit cu o pasăre?
— Da, dar nu te gândi că era o găină, ca la noi, era o pasăre nobilă. Avea penele din jurul capului ca o coroană ce lucea cu toate culorile curcubeului. Mi-a spus că se bucură că mai vede și câte un om pe acolo. Mi-a povestit că nu prea se înțelege cu pescărușii, cică sunt cicălitori și că singurele păsări cu care poți să ai o conversație sunt corbii, dar ei nu urcă cu una cu două până acolo. Într-una din nopți, privind cerul înstelat, pasărea măiastră mi-a spus că vrea să plece mai departe, să zboare până la lună și la stele.  
— Și tu? Voiai să zbori până la lună?
— Da, de ce nu? Am pornit împreună, eu mai încet, dar pasărea măiastră mă aștepta. Am zburat 3 zile și 3 nopți. Un drum dintr-ăsta în sus e mult mai frumos decât o drumeție pe pământ. De sus, casele se văd cât un vârf de ac, orașele sunt niște furnicare, ogoarele sunt dreptunghiuri multicolore fără noimă, toate sunt mici și ireale. În a treia zi, pasărea măiastră a încercat și ea să zboare ca un broscoi, arăta foarte haios. Toate au fost bune și frumoase până când am ajuns la aerul rarefiat de sus de tot, eram în stratosferă. Împingeam tot mai tare și nu mai reușeam să mă înalț. S-a uitat înapoi la mine și a văzut că nu mai pot s-o urmez. Mi-a dat una din penele ei nestemate și mi-a zis „Nu o să ne mai vedem, dar ia asta, vreau să mă ți minte”.
— Te-a lăsat în urmă?
— Ironic, nu? M-am uitat la ea cum se îndepărtează, am privit-o cum a devenit o sclipire pe cer și apoi a dispărut. Am coborât la nori, dar nu mai era la fel. Un corb alergat de o furtună se refugiase acolo, el m-a văzut și m-a luat înapoi acasă. Am coborât cu el. Râdea croncănit la mine, cred că nu-i venea să creadă că găsise un om pierdut în nori. 
— Şi cu prietenul ce s-a întâmplat?
— Când l-am întâlnit din nou, nu a vrut să mai sară cu mine, iar după un timp a şi uitat că a fost o vreme când ne-am jucat în aer ca două păsări.
— Îmi pare rău că nu ai ajuns la stele. Ai mai zburat de atunci?
— Nu, astea sunt lucruri de copii, îți dai seama.  

 

Desen realizat de Anca - noctisart.com

English version: Course of the sky

Read More »

Deget

Un deget, un deget ca oricare altul. Magic însă, pentru că se mișca sub forța motoarelor pneumatice ale Mâinii inevitabil spre mine. A venit atât de aproape că îi puteam distinge amprenta, labirint bizantin sub formă de melc, foarte frumos și se presupune unic. Evident că l-am mușcat. Nu a fost cine știe ce, ca și cum aș fi mușcat dintr-un morcov și „pop” era deja desprins în gura mea. Bio-mecanismul de care era legat micul digit aproape și-a pierdut mințile când a realizat ce s-a întâmplat.
Nu o să te mint, mi-a fost un pic rău la început și primul instinct a fost să-l scuip. Însă nu, nu..., trebuia să-i fac în ciudă Mâinii, așa că l-am ținut între dinți. Trebuia să-l simt și între măsele, l-am testat ca pe o vișină coaptă. Degetul era moale, consistent și zemos.
În tot acest timp, alte ființe, ce ar fi putut fi supranaturale la ce puterea aveau asupra mea, m-au luat pe sus și m-au pus într-o cameră făcută din antimaterie. Trebuie să fi fost antimaterie, întrucât nu aveam voie să mă ating de nimic și se micșora de fiecare dată când nu eram atent. Zeii pitici au ieșit hotărâți și m-au trimis pe țărmurile plutoniene pentru interogatorii.
Aveam să-l înghit, știam că acești grăsuți urmau să mă întrebe unde e. Una dintre inteligențele astea superioare chiar a avut idea ridicolă că micuța falangă ar putea fi reatașată în vrun fel, cu vreo magie albă și degete ascuțite. Niște prostii!! Toți piticii ăștia mari de lângă mine se mișcau greu și cu intenție așa că după un timp m-am oprit din mestecat și l-am înghițit, nici măcar nu și-au dat seama.
„Sucurile gastrice pot dizolva fier” - ăsta e un anunț publicitar fals. Când m-am dus într-un final la baie, în mijlocul mizeriei plutitoare era un mic os de fildeș. L-aș fi luat, serios, fără nici o scârbă, l-aș fi pus la gât sau poate vârf la arătătorul de la școală, ca toți să arate cu degetul la hartă. Din păcate, piticii încă erau cu ochii pe mine. Toți trebuie să trăim cu dezamăgirea. Asta e lecția ce am luat-o din întâmplarea asta, așa că am tras apa.
Cu toate astea oamenii au continuat să exagereze, să mă arate cu degetul. Mi se face poftă doar când mă gândesc. Eu am tot încercat să-i avertizez... să nu-mi stârnească apetitul.

Desen realizat de Anca - noctisart.com

English version: Finger

Read More »