Jul 20, 2017

Grăsuţul - partea I - Purgatorium

Un grăsuț într-o geacă neagră se așeză cuminte pe bordura unui drum subțire de la marginea liniștită a orașului. 
Drumul lega tulpina metropolitană de rămurelele cartierului prin curbe strangulate de blocuri. Iar la ora asta, la ora 5 dimineața nu mai era nimeni pe stradă, nici măcar o pasăre nu își arăta ciocul pe cer, dar asta nu era neapărat din cauza orei ci din cauza zilei. Revelionul trecuse de 4 ore și 39 de minute iar păsările speriate de artificii se ascundeau în cuiburi cu gândul la țări străine. 
Grăsuțul își luă fesul de pe cap lăsându-și părul să respire aerul rece de iarnă. Se inspectă de sus până jos, era îmbrăcat cu totul în negru, și decise să se întindă pe drum. "E inevitabil, trebuie să treacă o mașină pe aici", gândi el. Crepusculul dimineții se combina cu luminescența gălbuie a smogului de deasupra orașului. Lumina asta obositoare împroșca strada ștergându-i contururile, topindu-l pe grăsuț în asfalt.
Plinuțul privea cerul când în cap îi veni idea că fața l-ar putea da de gol, așa că se întoarse cu ochii la pământ și își lipi nasul de bitumul rece. "Mă întreb dacă iadul e un loc rece sau cald", contemplă el. 
Grăsuțul auzi o mașină zgomotoasă apropiindu-se, își închise ochii strângând din dinți în așteptarea loviturii. După o frână bruscă și câteva înjurături spurcate mașina își continuă drumul agale. În urma ei o limuzină neagră se apropie liniștită de băiat parcând fix lângă acesta. Din ea ieși jovial un bărbat îmbrăcat într-un costum ieftin de poliester ce se cocoșă lângă băiat. 
- Poți să te ridici? întrebă șoferul.
Grăsuțul jenat de ridicolul situației se dezlipii molatic de pe asfaltul ce se înmuia sub el.  
- Ce făceai acolo? continuă șoferul.
- Nimic, se răsti enervat băiatul.
- Încerca-i să te omori? De ce? Lasă-mă să ghicesc la vârsta ta ... o fată?
Băiatul îi ignoră întrebările și intră în blocul de vizavi, destinația originală, acasă la el. Chemă liftul însă el nu se dorea chemat așa că grăsuțul o luă pe scări. Ajuns acasă apăsă clanța însă ușa părea înțepenită de frig. Se așeză cu fundul pe caloriferul de pe hol luând în calcul dacă merită să sune la ușă de 10-20 de ori cât să-și scoale părinții. Privind prin geamul de pe hol îl văzu jos pe șoferul limuzinei jucându-se pe telefon. Cu ochii în telefon șoferul îi făcu un semn cu mâna. Grăsuțul coborî la el.
- Ce cauți aici? îngână băiatul.
- Aștept un client. Auzi tu ai WiFi aici, nu îmi dai și mie parola?
Băiatul dădu din umeri.
- Nu o știu pe de rost.
- Ghinion, stau aici plictisit de moarte, am ajuns să număr crăpăturile din asfalt, uite vezi umbra aia ciudată, de unde crezi că vine?     
- E un joc? nu știu ... de la un copac? 
- Nu serios, uită-te atent la ea, insistă șoferul.
Băiatul o privi câteva secunde, ea prindea volum cu cât se uita mai atent la ea.
- Aia e geaca mea, expiră băiatul.
- Da? și dacă te uiți mai atent?
- Cineva o poartă ... ce dracu?
- Nu, nu dracu, Moartea, îi zâmbi șoferul. Deși având în vedere că te-ai sinucis e posibil să-l vezi și pe el cât de curând. Mașina nu te-a ratat copilu, a trecut peste căpșorul tău ca peste o vânătă coaptă. 
Șoferul se înclină spre băiat iar acesta o luă la fugă. 
- Chiar vrei să te las aici? urlă șoferul după el.
Băiatul se refugie într-un mic parc de cartier, păzit de blocuri pe toate părțile. Se aşeză pe o bancă scorojită. Se simții dintr-o dată foarte obosit ca și cum ar fi fost lovit de nesomnul nopții trecute. Blocurile din jur păreau că se încovoaie spre el. Soarele luminase de-a binelea cerul iar băiatul rotofei se întinse cu capul pe bancă. Copacii erau reali, banca era și ea reală nu avea de ce să se teamă. Zgomote înfundate se auzeau în depărtare însă totul era foarte liniștit aici. „Nu are cum” gândi el și își închise ochii, oboseala adormindu-l pe bancă.
Se trezi când soarele ajunse la amiază, orașul era încă gol dar pe asfalt pete negre mișunau de colo colo. Una din umbrele astea se apropie de grăsuț și se prelinse fix pe banca lui. „Trebuie să fie un vis” gândi el.

Grăsuțul plecă în căutarea unui om, în carne și oase. Îl găsi în fața unui cinematograf de cartier. Era un bătrân gârbovit și băiatul îl urmă în cinema. 
- Mă scuzați, îl interpelă băiatul.
Bătrânul ridică o sprânceană, îl privi lung apoi își puse un deget la gură și îi șopti băiatului.
- Mai încet că începe filmul, care-i baiul? 
- Credeam că înnebunesc, nu am mai văzut un om toată ziua.
- E după revelion poate că dorm, bătrânul îi zâmbii și se întoarse la film.
Băiatul încercă să înțeleagă filmul însă sunetul venea spre ei asemenea unui ecou dintr-o altă cameră. 
- De ce se aude așa prost?
- E un film străin, citește subtitrările, o să te obișnuiești după un timp. 

Băiatul privi în jur și ascultă ecourile filmului iar printre ele erau și comentariile unui public absent. Privindu-l pe bătrân băiatul acceptă într-un sfârşit, el și bătrânul erau morți.
- Cred că ... ești primul mort pe care îl văd. 
- Aaa ... tu ești un răposat călduț? nu-i bai o să prinzi tu şpilu.
- De ce nu suntem mai mulți prin oraș? 
Bătrânul dădu indiferent din mâini.
- Unii mai pleacă, alții sunt luați, nu îți bate capul.
- Sinucigașii ajung în iad? întrebă serios băiatul.
- Te-ai sinucis puștiu? Da asta e una din reguli. 
- Deci trebuie să mă duc în iad...
- Trebuie? eu nu am spus asta, e doar o regulă prostească. 
Apoi lăsându-se pe spate continuă spre grăsuț.
- E cumva ca în filmul ăsta, ai fost atent? e vorba despre un tată ce își convinge copiii că pisicile sunt ucigași feroce și că avioanele de pe cer sunt doar jucării de lemn.
- Și ei nu își dau seama că îi păcălește?
- Nu, pentru că aveau încredere în tatăl lor şi pentru că erau prea speriaţi de pisici ca să iasă din casă, explică bătrânul.
Băiatul privi ecranul unde unul dintre copii trăgea cu praștia după avioanele de pe cer.
- A venit un șofer după mine, continuă băiatul.
- Cine? Moartea? Moartea obișnuia să fie mai de treaba acu vine pe aici și caută internet moca. Lasă-mă să-ți spun ceva, moșul se apropie de puști, există un rai însă Moartea nu te poate duce acolo, doar Viața te poate duce acolo.
- Viața? e cam târziu pentru asta, acum sunt un șnițel pe marginea drumului.
- Nu viața ci Viața, accentuă bătrânelul, e o fetiță ce se plimbă de colo colo printre umbre, e acolo pe străzi pe undeva, ea te poate ajuta.

Băiatul îl lăsă pe bătrân în cinematograf și se întoarse acasă. Postat în fața blocului era șoferul de noaptea trecută.
- Te-ai dus s-o vezi?
- Pe cine? 
- Pe dragostea ta, din cauza căreia... ști tu ... fleoșc.
- Nu e nici o dragoste.
- De ce m-ai minți pe mine? ridică o sprânceană șoferul.
- Și până la urmă cine ești tu?
- Eu? Lubrifiantul interstițial al universului, Moartea la dispoziția ... ahem ... ascultă la mine trebuie să o vezi, doar așa o să ști dacă poți să pleci de aici și să ajungi unde trebuie.
- În iad vrei să zici, pentru că m-am sinucis ar trebui să ajung în iad.
- Da în iad dar nu e ce crezi tu, toată lumea ajunge în "iad". Practic nu există rai sau mă rog prea puțin, după cum vezi mașina de lucru nu e un elicopter. 
- Și nu ar fi mai bine să rămân aici și să mă uit la filme pentru eternitate?
- Tu crezi că morții care hoinăresc pe aici o duc bine? Cei care rămân au sechele de care nu vor scăpa niciodată. Datoriile lor nu vor fi niciodată plătite, tragediile lor nu vor fi niciodată uitate, iubirile lor nu vor fi niciodată împlinite. Locul ăsta nu este pentru morți. Bătrânelul ăla ce bântuie cinematograful nu a avut nicio șansă. 
Băiatul începu să apese cu vârful degetelor în metalul din cadrul ușii de bloc încercând să vadă dacă cedează sub presiune, dacă poate intra prin obiecte, nimic. 
- Trebuie să o vezi, doar așa o să ști dacă rămâi sau nu, oftă șoferul. 
Grăsuțul se strecură în casa fetei însă ajuns în fața ușii ei nu putea intra. Își închise ochii și începu să împingă cu toată forța în ușa de lemn ce îl despărțea de ea. Ușa îl opri, dar alunecând spre încheietura ușii se trezi strecurându-se ușor ușor, ca un balon de apă, prin locul gol dintre balamale, în dormitorul fetei. O umbră era întinsă în pat iar băiatul se concentră să o vadă mai bine. Căutând cu privirea sursa umbrei reuși să o vadă precum o ceață colorată. 
- Te iubesc, sau mai degrabă te-am iubit, contemplă câteva clipe. Acu că sunt proaspăt decedat bănuiesc că nu mai contează, poate nu a contat niciodată. 
Conturul fetei se întări iar substanța ei aeroasă se coagulă în fața băiatului.
- Ce ai spus? se întoarse ea spre el.
Băiatul surprins îi răspunse bâlbâit.
- Că te iubesc și că am murit.
- Nu cred că se moare din cauza asta, îi răspunse ea amuzată. 
- Ai fi surprinsă, continuă grăsuțul nevenindu-i să creadă că vorbește cu ea. 
- Ar trebui să iei ceva pe tine ... ești așa transparent uite îți văd coastele. Chiar ești mort?
- Cred că da.
- Și de ce ai venit la mine?
- Moartea crede că m-am sinucis din cauza ta. Așteaptă să vadă dacă voi deveni un poltergeist, din ăsta etern, terorizând lumea vie sau dacă mă poate duce liniștit în iad.
- Păi dacă te-ai sinucis din cauza mea atunci poate ar trebui să mă bântui pe mine. 
- Nu știu, nu cred. Pur și simplu mă prosteam și a dat o mașină peste mine. Nu cred că am murit din cauza ta.
- Aha mă gândeam că poate vrei să mai stai cu mine în loc să te duci în iad, dar fă cum vrei ... Auzi cum e să fi mort? 
- Ce să-ți zic, nu poți să treci de-a binelea prin uși ca în desene animate, dar poți să intri moca la cinema și în rest pare cam plictisitor.
Fata se apropie de el.
- Ai avut vreodată un vis în care știai că visezi? Și spunând asta își trecu vârful degetelor prin el.
- Hai nu fi nașpa, nu mă vezi pe mine că îmi bag degetele în tine.
- Scuze. Nu fi atât de trist sunt sigură că sunt mulți oameni interesanți în iad: Caesar, Ioana d'Arc ... Gandhi.
- Și chiar mai bine de atât dacă nu m-a mințit Moartea.
- Poftim? 
- Nimic... uite cred că ar fi mai bine să plec.
- Nuu, te rog mai stai, trebuie să-mi spui și mie cum e Moartea, e o tipă bună?
- Poate data viitoare, și întorcându-i spatele ea se transformă în fum.  
Grăsuțul porni în căutarea Vieții pe străzi în intersecții aglomerate de umbre și apoi în locuri pustii, în ganguri și locuri întunecate, în subsolurile blocurilor și în găurile de canal, însă nu văzu nimic. Viața nu era pe nicăieri aşa că se întoarse în parc, pe banca unde îşi dormise primul somn de stafie. Deasupra auzi dintr-un cuib strigătul unui pui de huhurez. Aruncă o privire într-acolo și văzu puiul de pasăre plângând. Culmea, pe o cracă încercând să ajungă la pasăre era o fetiță ce se cățăra spre ea. Fetița atinse puiul și dintr-o dată el dispăru. 

Grăsuțul îi făcu cu mâna, iar fetița coborî. Băiatul îi observă ochiii mari, curioși și mai cu seamă violeți. Fetița se așeză lângă el pe bancă, în urma paşilor ei răsărind fire proaspete de iarbă.
- Cred că pe tine te căutam, remarcă băiatul.
- Pe mine? întrebă fetița îndreptându-și rochița. 
- Da, cred că poți să mă ajuți. Să mă duci în rai sau măcar undeva să nu ajung în iad.
- În iad? De ce în iad, ce s-a întâmplat?
- Am murit, a dat o mașină peste mine. Stăteam în mijlocul străzii pe asfalt și ...
Fetița se bosumflă. 
- Și ce căuta-i în mijlocul drumului?
Băiatul luă o gură de aer și încercă să-i explice.
- Am iubit o fată și ea nu m-a iubit pe mine, cam asta e. Am ajuns în mijlocul drumului pentru că nu mai vroiam să tânjesc după ea. Să nu mai mă culc seara cu gândul la ea și să nu mai mă trezesc dimineața tot cu gândul la ea. Nu știu, vroiam să-mi treacă.
- Păi şi cu ea ai vorbit?
- Da, dar cam târziu eram deja mort. Oricum nu m-a luat în serios, cred că visa. 
Fetița îi zâmbi trist.
- Nu cred că pot să te duc în rai... dar nici nu meriți să ajungi în iad.
Și spunând asta întinse un deget spre nasul băiatului, doar ca să se lovească de palma șoferului ce apăru deodată între ei. O explozie de scântei multicolore rezultă în urma atingerii lor și o mărgea căzu jos fierbând în pământul de iarnă.
- Oh nu, ăsta e a meu, spuse Moartea privindu-o pe fetița cu ochii violeți. 
Viața îi zâmbi năstrușnic bărbatului îmbrăcat în poliester negru.
- Bună, ce mai faci, încă duci oamenii în iad?
- Acolo unde merită fetițo.
În timp ce Moartea și Viața se certau pe sufletul său, grăsuțul luă de jos mărgeaua ce trepida cu o energie ancestrală.
- Aha, eu cred că el ar mai merita o șansă, continuă Viața.
- De ce, pentru că a murit din dragoste? se răsti Moartea.
- Nu... pentru că nu a făcut nimic rău. Nu poți să arunci un copil inocent în iad.
- Păi uită-te la mine cum o fac.
- Bine, fă cum crezi, dar eu cred că greșești.
- Deci copilu ce zici, ești pregătit? Moartea își îndreptă atenția spre băiat.
- Cred că da, putem să mergem, îi răspunse decepționat băiatul.

Și cu asta grăsuțul urcă în limuzina neagră iar șoferul intră trântind portiera după el.
- Apropo că te întrebai mai devreme, este cald, chiar foarte cald în iad. Să văd, am venit pe Unirii ar trebui să fac stânga și o să ajungem imediat. 
Dădu doi bobârnaci la GPS dar acesta tot nu îi arătă drumul.
Read More »

Feb 12, 2017

Doi povestitori el și ea

 ♂ - Stau unul lângă celălalt, în pat... nu, pe canapea. Și e ceva în fața lor, trebuie să fie un TV. Un film în fața lor, merge o dramă?
♀ - Nu să alegem altceva, o animație sau o comedie romantică... sau poate amândouă.
♂ - Băiatul o luă de mână. 
♀ - Ea se lipi de el și îl sărută.
♂ - De ce a făcut asta?
♀ - Pentru că ea îl iubea pe băiat.
♂ - Și băiatul o iubea pe fată.
♀ - Și ce fac un băiat și o fată când se iubesc?
♂ - Nu știu.
♀ - Au început să-și povestească toate vrute și nevrute.
♂ - Aha eu mă gândeam la altceva. Adică băiatul i-a povestit cum mergea în spatele ei când se duceau la școală, cum o urmărea dar nu o ajungea niciodată din urmă. Băiatului îi plăcea să se uite la ea de la distanță. Avea grijă să fie lângă ea. 
♀ - Fata i-a spus că știa că e în spatele ei tot timpul, că îl aștepta de fiecare dată să o ajungă din urmă după ce îi despărțea vrun semafor.
♂ - Băiatul nu știa asta... poate dacă ar fi știut ar fi mers lângă ea.
 - Nu e nimic, au mers împreună după ce a aflat.
♂ - Au mai vorbit și despre altceva?
♀ - Da, fata era curioasă ce tot scria băiatul în caietul lui când rupea paginile și le arunca pe geam.
♂ - Băiatul scria doar prostii. 
♀ - Și dacă fata găsise din întâmplare unul din biletele lui aruncate?
♂ - Cred că băiatul ar fi tare stânjenit. Dar până la urmă ce bilet a găsit fata?
♀ - Fata scoase din buzunar un pătrat de foaie mototolit și citi: Câteodată vorbesc cu tine și uit ce vreau să-ți spun. Mă uit la tine cum vorbești dar nu te mai aud. Mă uit la gura ta și încerc să-ți citesc cuvintele de pe buze dar degeaba, e chiar mai rău.
♂ - Ăsta așa o fi fost, dar restul biletelor aruncate de băiat erau mai mult ca sigur liste de cumpărături și ciorne la mate.
♀ - Fetei i s-a părut foarte frumos biletul.

♂ - Oare s-au mai uitat la film? știu că așa începusem. 
♀ - Da, fata s-a culcușit în brațele lui, și au dat drumul la film.
♂ - Băiatul sa prefăcut stânjenit dar îi plăcea să o aibă lângă el.
♀ - Până la urmă despre ce era filmul?
♂ - Ceva despre o lume unde animalele vorbesc și pățaniile lor cu oamenii, nu știu sigur, e clar că vorbeau niște animale pe acolo. Și cei doi priviră liniștiți filmul.
♀ - Cum adică liniștiți? uităte cum râd la vulpea aia, ce haioasă e.
♂ - Eu cred că ar fi mai bine să-i lăsăm să se uite în pace la film.
♀ - Bine morocănosule.

♂ - Crezi că au terminat filmul?
♀ - Da. 
♂ - Cât de mult crezi că se iubeau cei doi?
♀ - Ce vrei să spui?
♂ - Păi crezi că băiatul a mai sărutat-o pe fată.
♀ - Da... și nu doar o dată.

♂ - Cei doi s-au plimbat prin parc.
♀ - S-au așezat cu fundurile pe iarbă și au privit cerul printre ramurile copacilor.
♂ - Băiatul o rugă pe fată, să-și aleagă o frunză preferată.
♀ - Iar fata se întinse pe-o ureche, și-i arată un boschete.
♂ - Cu rimă sau fără rimă, fata trebuie să-și aleagă o frunză din inimă.
♀ - Ce zici de un ac de pin? Crezi că ar fi o frunză bună pentru fată?
♂ - Dacă chiar îi place da, băiatul luă o rămurică de pin...
♀ - Nu... stai... Nu, fata se uită la toți copacii din jur stejari mândri, salcii plângătoare, castani voioși și din toți copacii din jur își alese un arțar. Se duse la el și luă o frunză căzută jos. Fata îi spuse băiatului: Uite, asta e cea mai frumoasă.
♂ - Băiatul scoase o batistă și împachetă frunza cu delicateţe, apoi băgă batista iar în buzunar.
♀ - Fata îl întrebă ce o să facă cu ea.
♂ - Băiatul vroia s-o aibă tot timpul pe fată lângă el, în plus avea un frunzar în care adunase toate fetele pe care le pupase și acum o punea și pe ea la colecție.
♀ - Serios? Băiatul colecționa fete?
♂ - Nu, era o glumă a băiatului, fata nu îl luă în serios.

♂ - Ce crezi că au mai făcut împreună?
♀ - Cred că la un moment dat s-au și certat?
♂ - De ce? 
♀ - Cred că băiatul a dezamăgit-o pe fată. Cred că ea se aștepta la ceva mai mult și băiatul în felul lui tăcut nu reușea s-o mulțumească.
♂ - Poate a fost vina fetei care tot timpul vroia ceva nou iar și iar, altceva, altundeva și din cauza asta nu era niciodată mulțumită de băiat. În timp ce el se mulțumea doar să fie cu ea oriunde și oricum.
♀ - Deci băiatul era pur și simplu plictisitor, asta vrei să zici?
♂ - Poate că după un timp fata nu l-a mai iubit.
♀ - Nu, asta nu e adevărat, ea îl iubea pe băiat, dar vroia mai mult de la el. Vroia să aibă aventuri, vroia să vadă lucruri neașteptate și vroia să plece în locuri neobișnuite.
♂ - Și pentru că el nu era așa... s-au despărțit.
♀ - De ce este asta o poveste tristă? 
♂ - Nu știu poate că pur și simplu nu erau meniți să fie împreună.
♀ - Și cum s-a terminat? Fata i-a dat papucii băiatului mototol?
♂ - Cred că da.

♀ - Mai târziu la școală fata se prefăcea că nu-l vede cum scrie iar bilete în caiet.
♂ - Băiatul o așteptă să iasă din clasă și de data asta în loc să arunce biletul pe geam îl puse pe banca ei.
♀ - Fata îl ridică de pe masă și îl privi neîncrezătoare.
♂ - Îl deschise și văzu o frunză roșiatică de arțar presată pe foaie și citi cuvintele scrise lângă ea: Te iubesc frunza mea, nu o să fie vreo zi în care nu o să te iubesc, nu o să fie vreo plimbare în parc în care nu o să mă gândesc la tine, nu o să fie vânt care să nu-mi aducă aminte de tine. 
♀ - Știu că fetei i-a plăcut asta dar...
♂ - Dar ce?
♀ - Păi s-au despărțit acum câteva rânduri.
♂ - Da, îmi aduc aminte.
♀ - Fata se duse la băiat cu biletul în mână și îi spuse: Ști că ai uitat să-mi spui care e frunza ta preferată.
♂ - Băiatul scoase din buzunar o batistă și o despături cu grijă. În ea era o frunză proaspătă de nuc. Apoi îi spuse fetei: Știam de atunci că nu ne potrivim prea bine, nu cred că copacii noștri cresc împreună.
♀ - Fata îi zâmbi larg băiatului și îi răspunse: Trebuia să-mi fi spus, îmi place mult mirosul frunzelor de nuc. 
♂ - Și acum ce o să se întâmple?
♀ - Fata o să-l sărute.
♂ - Dar...
♀ - Taci, am zis că se pupă, da?
♂ - Și restul?
♀ - Restul nu mai contează, nu vezi că se iubesc cu adevărat? restul o să vină de la sine.

Read More »

Dec 9, 2016

Mă sugrumă

Mă sugrumă. Știu că nu are nici o logică dar nu mai pot să respir când mă gândesc la asta.
Culcându-mă, un muc îmi deranja respirația în nara stângă. Nara superioară în poziția mea obișnuită de somn pe partea dreaptă. Amănunt important căci nara inferioară mi se închide orice aș face când dorm în poziția asta. Nara de jos mi se astupă ca și cum cineva m-ar sugruma pe interior și nici un strop de aer nu curge pe acolo, dar nara de sus se relaxează și lasă traficul fluvial de aer să treacă. Mai puțin acum, acum era o obstrucție acolo.
M-a pus mama naibi să scormonesc după mucul ăla. Încet și sigur am ajuns la concluzia că e altceva acolo, ceva concrescut pe peretele nazal, un polip înmugurit în nara mea bună, astupând-o parțial. Nu e nimic mai rău ca ceva care îți dă aer cu țârâita. Iar corpul ăsta complota să mă sugrume pe interior. O panică oribilă m-a cuprins la gândul ăsta. Cu cât mă panicam mai mult cu atât îmi urca mai mult sângele la cap îngroșându-mi arterele. Intra din ce în ce mai puțin aer. Era un cerc vicios, trebuia să fac ceva altfel aveam să mor sufocat în următoarele minute. Trebuia să deblochez obstrucția, trebuia să lupt împotriva corpului ăsta care îmi dorește moartea.
Am luat o linguriță și mi-am înfipt coada îngustă adânc în sinusuri, căutând polipul. L-am găsit și l-am împins într-o parte. Metalul rece i-a redus din volum însă nu puteam să stau așa cu o lingură în nas. Panica îmi trecea ușor ușor. Îmi trebuia o soluție, un tub de pix poate. Și în timp ce căutam un pix numai bun să mi-l bag în nas am dat peste foarfece. Perfect, o soluție permanentă.
Mi-am băgat foarfecele în nas și când am crezut că am dat peste polip am apăsat cu putere. Durerea m-a trăsnit fix în creier, ca o săgeată înfiptă în cap, dar era genul ăla de durere bună, când ști că suferi cu un scop. Am încercat să suflu polipul afară dar nimic. A trebuit să insist. Mi-am băgat foarfeca iar și iar și am tăiat și tăiat până când am putut sufla afară suficient din polipul ăla nenorocit cât să pot respira. În entuziasmul meu probabil am ciupit o venă căci acum șiroaie nestăvilite de sânge îmi curgeau din nas. Un preț mic pentru supraviețuire.
Am ajuns la spital cu problema asta cu sângele. Oamenii de la urgențe m-au pansat și m-au legat de un pat. Mă tot întrebau ”de ce nu ai respirat pe gură?”. Ei bine, nu știu, pur și simplu nu mi-a trecut prin cap.

english version
Read More »

Sep 25, 2016

Uitarea

 În fața unei clădiri bătrâne cu arcade crăpate și înflorituri din ghips, un bărbat între două vârste stătea cu ochii înfundați în orbite încercând să-și dea seama când ar fi momentul ideal să intre. El aștepta în pragul uși privind holul, îngust și înalt.
Bărbatul își frecă bărbia în timp ce studia ușile din lemn masiv ce păzeau clădirea. Lemnul bătrân era întărit pe ici pe colo de bolțuri de fier ce țintuiau curele de alamă. Balamalele erau groase cât un deget și ruginite cu totul. ”Imposibil de mișcat” gândi bărbatul. Un cui înțepase cu greu ușa și de el atârna un semn "Secția de Poliție Nr.5".

Era târziu și bărbatul păși timid înauntru. Intră precaut printre oamenii ce ieșeau. În stânga și în dreapta polițiști în civil dădeau peste el grăbiți să ajungă acasă. O mână bandajată se lipii de avizier, iar în spatele unei mici găuri semi-circulare o doamnă tresării:
- Programul cu publicul s-a terminat acum două ore, spuse ea.
Bărbatul se concentră făcând un efort să vorbească, își căuta cuvintele de undeva din spatele confuziei.
- Fratele meu a fost răpit, aș dorii să... o pauză se lasă între cei doi ... dau o declarație.
Câteva minute mai târziu bărbatul se degrada pe scaunul unui inspector de poliție ce încă nu plecase acasă. Inspectorul ridică o sprânceană la doamna ce îl adusese pe bărbat.
- Dacă asta e o glumă proastă să ști că eu puteam să fiu la fel de bine acasă la ora asta și cădea mâine pe capul altui prost.
- Muncești prea mult, vezi ce se întâmplă dacă rămâi ultimul pe aici, îi răspunse ea.
- Am înțeles că doriți să faceți o declarație. Ce s-a întâmplat? inspectorul își îndreptă atenția către bărbat.
- O să-ți spun ce s-a întâmplat și te rog să nu mă întrerupi cât încerc să-mi aduc aminte tot.
- Bine vă ascult.
- Acum două săptămâni fratele meu a venit la mine cu una dintre cele mai bizare probleme. Mi-a spus că l-a părăsit nevasta. Fratele meu nu e un tip dintr-ăsta care să facă glume, e profesor, nu face chestii de genul ăsta. M-am uitat la el ca prostul pentru că de data asta chiar trebuia să glumească, el nici măcar nu avea o iubită din câte știam. Dar a continuat cu Sofia în sus cu Sofia în jos, Sofia se pare că era nevasta lui. Eu nu îmi aduceam aminte nici să fi cunoscut vreo Sofia. Și când se căsătorise? de ce nu știam de ea? I-am spus chestiile astea și a început să se uite ciudat la mine, că cică am uitat și eu? cum puteam să fiu unul din aia care au uitat? credeam că și-a pierdut mințile. Am încercat să-l iau cu frumosul dar nimic. M-a luat la apartamentul lui să-mi arate pozele de la nuntă unde cică fusesem prezent. Am ajuns la el acasă dar nu am găsit nimic. Mi-a spus că au început să-i dispară lucruri din apartament, la început crezuse că ea le lua când nu era el acasă, dar acum nu mai era sigur. Nu a găsit poze de la nuntă nu a găsit nici poze cu ei doi împreună însă a scos o poză veche cu o fată ce stătea singurică pe o bancă. Mi-a spus că fata începuse să se poarte ciudat, că-i vorbea de un copil dispărut și că la sfârșit ea se ”hotărâse să-l uite”. Nu știam ce vroia să spună cu asta. Mi-a spus că a căutat-o la muncă, la prieteni, dar nimeni nu știa de ea și ce e și mai bizar că după un timp nimeni nici nu își mai aducea aminte de ea. Toate astea îmi păreau foarte dubioase dar la nici două zile după asta a dispărut și el. M-am dus la el la apartament... nimic, la el la munca nimeni nu vroia să mă ajute așa că am venit aici. Să fiu sincer știu că nu a fost răpit, dar a dispărut și vreau să-l găsești. Vreau să știu că e în regulă.
- Domnule o să văd dacă vă pot ajuta, vă rog să stați liniștit aici până caut câteva detalii.

În această pauză bărbatul își întinse mâna pe biroul inspectorului și începu să pipăie biroul plin de mâzgălituri și scrijelituri. Aceste cicatrici fuseseră adunate în zeci de ani însă lemnul se întărise cu ele. Biroul avea picioare de fier și un cârlig pe unul din picioare. Biroul inspectorului părea să fie o fostă masă studențească cu agățătoare pentru ghiozdan. Bărbatul continuă să caute și privirea îi căzu pe cuierul de haine, pe el era o etichetă metalică ștanțată cu câteva litere șterse de timp.
Inspectorul revenii la masă, își studie câteva secunde excentricul interlocutor și apoi îi vorbi:
- Pot să vă întreb ce ați pățit la mână?
Bărbatul își flexă mâna și un moment de claritate îi trecu peste ochii tulburi.
- Nimic, m-am lovit de o ușă, apoi își coborî mâna sub birou.
- Am făcut câteva căutări și dumneavoastră nu aveți un frate. Nu aveți dosar penal, nu sunteți căsătorit, nici măcar nu aveți amenzi neplătite. Acum, stau să mă gândesc dacă fratele dumneavoastră nu există ar trebui să fiu cumva îngrijorat de dispariția vreunei femei imaginare? Mai aveți ceva să-mi spuneți?
- Trebuie să te duci la apartamentul lui, vizavi stă o doamnă care își va aduce aminte de fratele meu și de soția lui. Nu știu de ce dar ea își aduce aminte.
- Asta e tot?
- Știu că sună ciudat dar trebuie să mă ajutați.
La ieșire bărbatul își trecu degetele peste eticheta ștanțată de pe cuier, citind-o cu vârful degetelor ”Cuier număr ... al Școlii Municipale ...”

Inspectorul o luă la picior și căută blocul fratelui dispărut. Scările de la intrarea în bloc erau mâncate de ploaie și înauntru balustrada se legăna cu mersul unui locatar de pe scări. Pe lista de întreținere apartamentul figura ca nelocuit. Apartamentul fără număr ce ar fi trebuit să fie al fratelui dispărut nu avea nici măcar covor în fața ușii, dar încă se putea vedea urma lăsată de el. Inspectorul ciocăni ușor în ușa de vizavii și o bătrânică cu părul prins în bigudiuri de fier răspunse fără prea mult entuziasm.

- Bună ziua, scuze de deranj, m-ați putea ajuta? ați văzut pe cineva intrând în apartamentul de aici?
- Cine? unde? nu știu stau mulți cu chirie, nu pot să-mi aduc aminte de toți.
- Aici vizavii.
- A nu nu
- Deci nu ați văzut pe nimeni trecând pe aici?
- Am văzut că a dispărut covorul, dar nu v-am luat eu covorul, nu știu cine la luat dar eu îl am pe ăsta de 12 ani de când..

- Nu doamnă, nu mă interesează covorul.
- A da stați umpic, va căutat fratele acum câteva zile părea îngrijorat, nu ar trebui să pierdeți așa legătura, e mare păcat.
- Fratele meu?
- Da da, sângele apă nu se face, știți cum se zice...
Inspectorul se întoarse, băgă mâna în buzunar și alese fără să se gândească o cheie cu care să încerce ușa fără număr. Cheia îi deschise apartamentul. Garsoniera era aproape goală, o noptieră cu sertare deschise stătea lângă un pat fără cearceaf. Însă tot mai era ceva aici, un miros specific, ceva familiar. Inspectorul încercă să găsească carnetul pe care își notase adresa ciudatului de la secție. Era straniu, își pierduse carnetul. Îl treceau frisoane din cap până în picioare încercând să-și aducă aminte adresa bărbatului, apoi aproape printr-un reflex își dădu seama unde trebuie să meargă.

Inspectorul îl găsi pe bărbat pe o bancă în spatele blocului. Omul își desfăcu bandajul de la mână și îl aruncă într-un coș de gunoi. Inspectorul observă un ac de siringă și câteva picături de sânge în mijlocul bandajului.
- Ești bolnav?
- Nu, durerea mă ajută să mă concentrez, să nu uit, de asta mă înțepam. Fără el totul o să se șteargă cu buretele, nu o să mai știu nici cum mă cheamă până diseară.
- Nu înțeleg, ce se întâmplă? de ce nu îmi aduc aminte de tine, de nimic.
- Nu știu, dar sunt aproape sigur că e mai bine așa?
- De ce?
- Cred că tu ai ales să uiți, sunt unele lucruri pe care mai bine nu le știi. E mult mai ușor decât ai crede, e ca o ceață ce vine ușor ușor spre tine, se întețește, detaliile se pierd, apoi nimic.
- Și dacă vreau să știu?
- Pe biroul tău e scris ceva, e posibil să te ajute. Asta o să fie ultima dată când ne vedem. Sunt obosit, nu mai pot să stau treaz.

Inspectorul revenii la birou însă privind semnul de pe ușă simții că ceva e în neregulă ”Oficiul Orășenesc de Geodezie și Cartografiere”. Intră nesigur înauntru iar tipa de la avizier îi făcu semn cu ochiul.
- Te caută șefu.
- Am avut umpic de treabă ...
Intră în birou iar un birocrat îngropat în hârtii începu să-l apostrofeze.
- Te-ai întors într-un sfârșit, câte ore îți ia omule? am nevoie de tine să pui în ordine 10 blocuri. Ăia așteaptă autorizații, așa că lasă dracu cafelele și ajută-mă.
- Scuze am avut o problemă... imediat.
Un sentiment că tocmai uitase ceva important îl mânca pe ceafă. Dar ce era? trebuia să se întâlnească cu cineva? trebuia să caute ceva? Degetele lui treceau peste biroul scrijelit și se opri deasupra unor cuvinte scrise de mâna unui copil dar îngroșate de alte mâini pentru a rămâne în lemn: ”mama și tata au făcut pe fata. te rog tatii vino mai repede acasă...
- Hai omule, hai că nu avem toată ziua, îl împunse colegul.

Și gândul i se evaporă, pornind evaluarea certificatelor de pe birou.  

Read More »

Jul 30, 2016

Ce spune sângele despre tine

Oamenii obișnuiau să se uite la TV sau să citească ziarul de dimineață pentru horoscop, timpul ăla a trecut, acum pentru horoscop faci pișu și pui un deget pe Colectorul de sânge. Și uite așa asta e noua rutină de dimineață. Horoscop? - "S-ar putea s-aveți o discuție între patru ochi cu șeful și dacă aveți curaj să-i cereți  ceva, o să obțineți, dacă nu, el n-o să se roage de dumneavoastră."  - e bine , Sănătate? - "Nu este o perioadă propice pentru sănătatea dumneavoastră" - ehh ghinion. Dacă ai suficienți bani în fiecare dimineață îți lași o picătură de sânge în Colector și acesta nu îți va dicta doar ce trebuie să mănânci ci și ce trebuie să faci în următoarea zi. Ai crede că tu frumoasă și unică oglindă a spiritului uman ești liber să faci ce vrei, din păcate asta nu este adevărat. Micuța și gingașă mea reflexie de pe retină, nu ești decât o ecuație deterministă: bagajul genetic îți va strâmba dinții la 13 ani, subtile dezechilibre chimice îți vor schimba felul în care gândești, bacteriile îți vor schimba ADN-ul, iar leucocitele, protectoarele templului de carne, îți vor modifica starea de spirit în speranța de a te ține în casă acolo unde sunteți cu toții în siguranță. O tu minunat și unic miracol al acestei lumi ești pe o barcă într-o furtună aruncat de colo colo în voia circumstanțelor. Eu doar sper că am o vâslă pe acest ocean.
Simt o legiune de creaturi cum îmi curbează drumul. Colectorul: "Depresie, neatenție, evitați transportul în comun, agresiune, sugestie: exerciții fizice în casă, zi liberă”. Îmi spune același lucru de 3 luni de zile, nu am atins încă faimosul "cod roșu", pericol pentru tine însuți/ pericol pentru cei din jur. În ultimul timp mi se "recomandă" cornul cu ciocolată și laptele de cocos. Știu că toată mâncarea este reglementată și că toate pastilele sunt integrate, însă nimeni nu îți spune exact ce doctorii mănânci. După starea pe care o am presupun că e un antidepresiv și ceva pentru anxietate. Dar poate la fel de bine să fie ceva împotriva vreunei boli cronice pe care Colectorul, în eterna Lui înțelepciune, a hotărât că e mai bine să nu o cunosc. 
Sau poate a decis că nu fut suficient, dar aia o pun de obicei în apă. Când cineva acolo sus hotărăște că populația este îmbătrânită orașul o ia razna. E ușor să-ți dai seama când vor sânge proaspăt după numărul enervant de oameni care și-o trag în parc. În timp ce cățelul tău încearcă să tragă un căcău, o tipă îl trage de coadă pentru ca asta o excită. Eu nu beau apa din sistemul public, nu îmi spăl mâinile cu ea, nu îmi spăl hainele cu ea. Apa este sistemul de dopare de urgență.
Am sângele mai gros decât de obicei, să vedem ce zice colectorul azi. Aud zvonuri că atunci când colectorul hotărăște că ești prea instabil sau cu totul inutil ți se "recomandă”, ceva ascuns, ceva ce nu poate fi mâncat accidental, ceva otravă. Probabil e o combinație de produse. Oare câți dintre noi evităm moartea pentru că vânzătoarea nu mai avea cola și ne-a dat pepsi. 
Sunt și clasicele: nu ar trebui să mănânci carne decât dacă ai vrun streptococ. Trebuie să aștepți să vină boala ca să mănânci o friptură de vită, pentru că antibioticele din carne ți-ar face rău. Carne de pui doar când crești, nici un om nu ar trebui să mănânce găină după vârsta de 21 de ani, nu am auzit de vrun adult cu "recomandarea" - carne de pui. 
Ohh căcat unde îmi e "cornul cu ciocolată și laptele de cocos"? trebuie să glumești "miere 322" ce mă-sa de cocktail cu chimicale îmi pregătesc ăștia. Nu o să găsesc căcatul ăsta la aprozar o să trebuiască să caut un magazin de miere. O să-mi ia o zi să găsesc rahatul ăsta, poate ăsta e felul Colectorului de a-mi forța mâna să-mi iau ziua aia liberă. Ei bine muie, mă duc la lucru și vedem după aia. 

La muncă, fix la întrare, mă așteaptă suflanta. În vremurile bune te-ar fi dat afară dacă îți puțea gura a băutură acum probabil te-ar lăsa să muncești cu un indice de productivitate 0 și salariu nul pe ziua respectivă. Roagă-te la Dumnezeul alveolelor tale pulmonare pentru o cantitate bună de oxigen în expirație, leafa pe o zi depinde de asta. Ce curu meu, uită-te la gluma asta de salariu. Abia mă așez la birou și șeful mă cheamă la el. 
Pe biroul lui este un borcănaș cu miere. Suntem amândoi atât de bolnavi că am ajuns la miere? 
- Ăsta e pentru tine. 
- Miere 322?
- Da, a venit aici la birou înaintea ta.
- E ceva grav? 
- Nu știu nu mi se spun chestiile astea. Uite care e treaba, eu nu pot să te conving să faci ce trebuie, dar știu că lucrurile merg prost, știu că nu vrei borcanul ăsta și mai știu că e singura ta soluție.
- Și dacă e moartea în el? Dacă cumva Colectorul mi-a decis moartea azi?
- Atunci ar fi bine să mori azi. Mâine o să fie mai rău și e posibil să rănești și pe alții.
Coiul ăsta cu ochii, jegul, scârba asta vrea să mor.  Să mor în așa fel încât să nu-l deranjez prea mult. Să mă duc la baie și să mor cât mai politicos și cât mai aproape de ghenă. Ahh Doamne, Dumnezeul meu, Colectorul meu de sânge, de ce nu mi-ai trimis și o rangă să-l pleznesc peste față. 
- Și dacă te rănesc pe tine azi... chiar acum. Ce? la asta nu te-ai gândit?
Și m-am aruncat peste el cărându-i pumni în cap. Am simțit sub mâini cum țesuturile crapă și pocnesc, dar pe el l-am auzit răzând printre lovituri. M-am oprit și mi-a bolborosit câteva cuvinte. 
- Haa, chiar mă întrebam de ce mă simt așa amorțit, mi-au dat un anestezic pentru întâlnirea asta. Nu ai alternative, ia mierea acum și poate mai ai o șansă.

Am luat borcănașul și am fugit. Ok... poate o să știe. Trebuie să mă calmez. Poate o să știe citindu-mi sângele. Inspiră adânc. Știau că o să fac asta? Îmi tremură mâinile. Știau că o să-l bat pe șefu. Am tăieturi adânci în pumni. M-au lăsat să-l bat. Sângerez. Știau că o să fug după aia. Trebuie să mă duc la spital. M-au lăsat să fug. Ar fi trebuit să beau mierea. Cât de prost poți să fii. Lucrurile nu pot reveni la normal. Și acum iată-mă aici cu „mierea 322” în mână. Ei mă așteaptă să o beau. Doamne. Ei știu că o s-o beau. Salvatorul meu, Colectorul meu nu mă omorî tocmai acum...


Read More »

Jul 23, 2016

Guru

Am încetat să mai mănânc. La început mi-a fost, cei drept, foame. S-a întâmplat să ratez masa de seară venind obosit acasă, pur și simplu am uitat să mănânc.
A doua zi m-am spălat pe dinți și până am ajuns iar la muncă mi-a trecut foamea. Asta a fost ultima zi când mi-a mai fost foame. Am deschis frigiderul, mâncare în stânga mâncare în dreapta, dar nimic care să-mi facă cu ochiul așa că am renunțat.
În a treia zi m-am speriat un pic și mi-am încălzit o supă, nu de foame, înțelegi? de frică, că doar nu mâncasem de trei zile. Mi s-a făcut greață de cum am mirosit-o, am încercat o gură de pâine dar a trebuit să o scuip, avea un gust mucegăit.
Nu pot să zic că postul ăsta subit nu m-a afectat, de obicei mergeam regulat la baie, acum nimic.
O mică problemă, în dimineața zilei a 4-a, m-am trezit cu o durere în gât. Nimic serios dar simțeam că mă frec cu glașpapir pe grumaz de fiecare dată când înghit. Aveam niște gâlme oribile, până și aerul venea cu gheomotoace. 4 zile fără mâncare ... hmm a da și atunci mi-am adus aminte că uitasem să beau în tot timpul ăsta. Aveam gâtul uscat precum Sahara, așa într-o exagerare clasică. Am băut un pahar cu apă, trebuie să fac și asta din când în când.
5 zile fără mâncare, nu mă simt obosit, și nu, nu îmi este foame. Văd o banană în bucătărie nu arată rău dar mai bine să mă abțin. Cum ar fi să nu mai mănânc niciodată?... ar fi minunat. Iluminarea începe acum, trebuie doar să rezist încă o zi două și am scăpat de dependența asta ridicolă pentru mâncare. Fantastic, dacă pot controla asta oare ce altceva pot face?
Ziua 6-a, s-a întâmplat ceva ciudat, cred că am făcut un pas greșit pe undeva. Am început să-mi controlez respirația și acum nu mă mai pot oprii. Am preluat controlul total și definitiv asupra respirației mele, fiecare gură de aer, fiecare expirație necesită un efort conștient. Am început să le număr, am respirat de 5628 de ori astăzi. Voi încerca să stau treaz să trec și peste asta.
Ziua 7-a, a doua zi fără somn, nu-mi este foame, nu sunt adormit, nu cred că voi mai continua mult ... cu respiratul ăsta mecanic, poate pot renunța și la el. Măcar să iau o pauză ... câteva minute ... acum.

Read More »

May 29, 2016

Pesta roșie


Legenda

O petrecere pentru sfârșit de an împingea patru prieteni într-un colț privind restul clasei. Era sfârșitul de an școlar și cei patru amici își zâmbeau cu subînțeles. Era ultima zi înainte de vacanța de vară și știau că trebuie să facă ceva memorabil, una din boacănele de care să râdă toată vara. 

Cei patru puseră ochii pe fata retrasă ce stătea așezată pe colțul unui scaun la marginea sălii de dans. Iar cum băieții sunt câteodată cruzi fără motiv se hotărâră să o necăjească tocmai pe ea, dar încă nu știau ce vroiau să-i facă. 
- Îi facem o glumă?
- Bine, dar ce?
- Care din noi o convinge de cea mai mare tâmpeniei câștigă.
- Ce ai mă? nu vezi că nici nu vorbește.
- Exact.
Cei patru își dădeau coate și până la urmă unul din ei își luă inima în dinți și pornii. 

Fata stătea liniștită așteptând un moment bun de plecat acasă, când un puști cu părul pieptănat și cu două antene în creștetul capului se așeză lângă ea. Băiatul își mușcă limba cât să prindă curaj, și începu să-i vorbească. 
- Ce faci? De ce stai singură?
- Nu stau singură, doar vroiam să stau umpic jos.
- Vreau să-ți spun ceva, dar să-mi promiți că nu râzi.
- Bine, îi răspunse fata curioasă. 
- Vezi băieții de acolo? Mi-au spus că le place de tine. O să vină unul câte unul să vorbească cu tine.
- Și te-au trimis pe tine să-mi spui?
- Nu, le-am spus că n-au tupeu să vorbească cu tine și ... am venit încoa. 
- Păi și ce ar trebui să fac eu? 
- O să se bage ei în seamă, tu doar ascultă-i dar ține minte ce ți-am spus.
Băiatul se ridică iar fata îl aprobă oarecum confuză.
Al doilea băiat, ușor cocoșat cu o cicatrice în sprânceana dreaptă se apropie de fată. Se uită înapoi la ceilalți și se așeză lângă ea neștiind ce să-i spună.
- Bună... vrei să-ți aduc un suc? o întrebă el într-un final.
- Nu mersi, am un pahar aici. 
După câteva clipe el ridică ochii și ea îi zâmbii.
- Vezi sticla aia cu limonadă de soc? încercă el iar.
- Da, parcă tu ai adus-o.
- Ști că ne-a pus să aducem fiecare câte ceva, suc sau ronțănele. Părinții mei au făcut socata aia. Tata o face de obicei. De data asta a făcut două, una pentru el și una pentru mine. Doar că am luat-o pe a lui la școală.
- E mai bună a lui?
- Are alcool în ea. Să te uiți la toți care beau, o să se înroșească la față și cine știe poate îi vedem cum  fac vreo tâmpenie. Abia aștept să-i văd cum se îmbată.
- Și, mie de ce mi-ai zis? 
Băiatul ridică un colț de gură.
- Trebuia să spun la cineva, și la aia trei nu le zic. Vreau să râd și de ei.
Băiatul se ridică iar fata îl urmă turnându-și jumătate de pahar de soc.

Al treilea băiat, un puști ușor miop se apropie de ea.  
- O să-ți spun ceva și nu știu dacă o să mă crezi dar ...
- Hai zi, se hlizi ea la băiat.
- Cred că unii dintre noi suntem morți.
- Ce? și văzând-ul înroșit la față continuă. Ai băut cumva din socata aia?
- Ce socată? nu. Mă gândeam că putem să fim vii sau morți, dar că unii din noi suntem deja morți și nu știm.
- Și cine ar fi mort?
- Ar putea să fie oricine dar gândește-te cine arată ca și cum ar fi moartă, cu riduri multe și uscată ca o mumie.  
- Profa de mate, clar.
- Da, profa de mate e moartă și nu cred ca e vrun bătrân dintr-ăsta slab și rău care încă să fie viu, pur și simplu nu le-a spus nimeni că au murit. Mai greu e să-mi dau seama cine e mort dintre ceilalți. 
- Și cum afli dacă ești mort? 
- Simplu te uiți într-o oglindă, și ar trebui să vezi ceva în reflexie.
- Aia e pentru vampiri... cred. 
Băiatul dădu din umeri. 
- Nu fi atât de sigură, și plecă lăsând-o iar singură. 
Ea își scoase o oglindă și se examină.
Al patrulea băiat era un copil frumos ce promitea să fie unul din băieții de care fetele se îndrăgostesc repede. 
- Vrei să iei o gură de aer? Hai cu mine afară.
Fata se aștepta să o invite la un dans și astfel răspunse mai mult la întrebarea asta din gândul ei.
- Da...bine.
Ieșiră afară, în spatele școlii unde erau câțiva stejari și o alee pietruită în iarbă.
- Bunicul meu îmi spune că toți oamenii sunt ca niște copaci. Tu de care crezi că ești? întrebă băiatul.
- Un arțar cu frunze roșii de toamnă, îi răspunse ea. 
Băiatul își desfăcu pantofii și călcă iarba cu picioarele goale. 
- Eu aș vrea să fiu un plop să stau la înălțime, adaugă băiatul.
- Să prinzi rădăcini și să vezi doar soarele și pământul, contemplă fata.
- Nu tu lecții, nu tu părinți, nu tu școală, doar stat afară și legănat în briză.
- Ar fi frumos.
- Vrei să încercăm? poate prindem rădăcini și stăm așa pentru totdeauna.
- Da hai să încercăm.
Fata se descălță și rămaseră amândoi cu picioarele goale în iarbă. 
- Trebuie să întindem mâinile în sus ele o să fie crengile, o convinse băiatul. 
Și fata își întinse mâinile în sus. 
- Închide ochii și rămâi nemișcată trebuie să simțim doar aerul și pământul cu degetele, continuă el.
Fata încremeni iar băiatul se apropie și o sărută. 


Epidemia

Legenda spune că 4 băieți au convins o fată că este copac. Așa ca o glumă, într-o noapte au vrut să vadă dacă pot să o facă să stea ca un copac. Și cică ar fi reușit, ea și-a înfipt degetele în pământ și aia a fost, a prins rădăcini. Fata asta, a fost prima și așa a început pesta roșie. 
Băieții au lăsat-o acolo în seara aia cu mâinile la cer și picioarele în pământ și au găsit-o fix în aceeași poziție a doua zi. Ai idee ce putere trebuie să ai să-ți ții mâinile deasupra capului 10-12 ore? Evident că băieții s-au speriat și au jurat să nu zică la nimeni. 
După o vreme au găsit-o părinții ei în spatele școlii jucându-se dea copacul. Prima data au fost bucuroși nevoie mare, fetița lor era teafără, însă nu era tocmai așa, au încercat să o miște și nimic. Era prinsă în pământ, vene subțiri creșteau sub tălpile ei precum niște rădăcini, avea mâinile țepene, dar inima fetei continua să bată. Un doctor a venit și a hotărât să nu o miște de acolo să nu-i facă mai mult rău. 
Cei patru băieți au fost primii infectați. Și-au ascuns simptomele cât au putut, unul din ei ajunsese să-și rupă în fiecare dimineață din ureche ceva asemănător cu un vrej de fasole. Înăuntrul lor creștea ceva îngrozitor și cerea pământ și soare. În timp ce fata era studiată acolo în pământ băieții au ajuns în spitale luptând cu durerea lăstarilor ce scormoneau în ei căutând țărână și lumină. Au murit rând pe rând în chinuri groaznice pentru că nimeni nu a îndrăznit să-i "planteze". 
Fata în schimb a fost lăsată sa devină primul copac roșu, copac cu sânge, copac cu inimă. Oamenii erau la vremea aia mai degrabă curioși decât speriați, poate era un blestem, poate un virus, ceva ce te transforma într-un copac părea o glumă. 
Nu a trecut mult și dintr-un copac a apărut o pădure. Părinții ei au rămas lângă ea, apoi cunoscuții lor, mii de oameni au devenit copaci, apoi sute de mii, apoi milioane. În fine, acu se știe că ar fi vorba de niște spori. Planta ajunge la un anumit ciclu și eliberează sporii ăia împuțiți, și uite așa ne infectăm unii pe alții. 
Totuși nu cred că e atât de simplu, mai trebuie să fie ceva, eu zic că e vorba de o "alegere". Sunt la fel de multi spori în aer ca firele de praf și totuși nu suntem cu toții copaci, de ce? Eu nu cred că devii infectat dacă nu vrei cu adevărat să fi infectat, exact ca fata aia, ea a vrut. E o alegere ca oricare alta, doar că acum dacă vrei "să te sinucizi", "să treci mai departe", "să scapi", "să renunți" îți pui picioarele în grădină și rămâi acolo. 
Pe unii îi atrage mult ideea că o să fie nemuritori. Nemuritori zic ei, eu zic lemne de foc, nemuritor până la primu incendiu, nemuritor până te pune vecinu în sobă.  
Oameni au și noțiunea asta romantică despre copaci. Însă ai privit cu adevărat un copac? este un parazit bine înfipt în sol, o buruiană mai mare. Rădăcini ce viermuiesc în pământ după resurse și crengi ce sufocă cu întuneric tot ce încearcă să crească sub ele. Nu există noblețe în copaci doar o luptă crâncenă după lumină. 
Eu zic să-i ardem. 
Ierbar

- Ce e aia pe degetul tău ?
- E oarecum motivul pentru care te-am chemat. E din mine, ceva cu rădăcini adânci.
- Să mă fut, ești bolnav, ai luat pesta copacilor.
- Da.
- Cum ai luat-o?
-  Am făcut dragoste pe iarba neagră și am băut din seva copacului roșu, cum altfel?
- Te-ai tâmpit? faci glume? oamenii fug de copacii roșii ca de ciuma neagră. 
- Vroiam să crească și în mine. Azi mi-a ieșit frunzulița asta pe lângă unghia de la arătător. Uită-te la ea, nu poate fi stârpită de nici un erbicid, nici un animal nu o poate mânca. Îmi împart trupul cu ea, îmi poartă ADN-ul și mă va face nemuritor. Voi devenii un copac roșu. 
- E din cauza la gagica aia, ea te-a convins.
- Da, ea s-a infectat prima, și acum are flori albe la sâni, i-au înmugurit din sfârcuri. Rădăcini groase îi curg acum prin mâinii, lemn în loc de mușchi. Când o sărut îi simt sporii cum îi ies pe gură.
- Ar trebui cumva să stau departe de tine?
- Nu, stai liniștit sporii aia sunt peste tot, eu nu m-am infectat așa. Vroiam să-ți spun că e o respirație parfumată, dulceagă. Ahh ... DOARE.
- Ce e? 
- Rădăcinile astea sapă în mine, caută pământ. Te-am chemat pentru că momentan nu prea văd, am ochii tulburi. Ăsta e singurul lucru care mă sperie, probabil o să înnebunesc acolo în scoarță orb, surd și mut.  
- Sunt pastile, tratament, poți să oprești nebunia asta.
- Te-am chemat doar să mă duci la ea. Am dus-o într-un loc frumos, ne pierdeam timpul pe acolo de fiecare dată când aveam două trei zile libere, nu e departe. 
- Ești nebun ai plantat-o, ști că nu mai e nici o șansă acum. E ca și moartă.
- Nu e moartă, chiar contrariul, e eternă. Ieri am stat lângă ea până la ultima bătaie de inimă și credeam ca mai am umpic de timp altfel nu mă întorceam, dar după cum vezi am cam înțepenit aici, te rog ajută-mă, trebuie să mă duc la ea.
- Nu pot, chiar dacă nu o să mă infectezi tu, o să mă infecteze ea.
- Te rog, trebuie să mă ajuți nu mai e altcineva. 
- Până și respirația ta poate să mă omoare nu înțelegi? trebuie să plec ... îmi pare rău.
- Suntem cu toți blestemați prietene, suntem deja morți, de molima asta nu o să scape nimeni. Te rog nu pot să o las singură. I-am promis. Te rog.

Read More »

Apr 24, 2016

Destul de târziu, aproape devreme

Doarme lângă mine, o iubesc. Aerul, precum valurile unei mări calde, intră și iese din pieptul ei ridicându-l ușor. Venele îi străbat mâinile precum fire despicate dintr-o sfoară mov, deșirându-se pe ici pe colo sub pielea albă transparentă.
Îi acopăr picioarele reci cu o pătură. Are capul afundat într-o pernă căutând somnul cu zâmbete. Râde în somn lângă mine. Se hlizește și dă din picioare, trebuie să fie un vis frumos. Nu o să rămână cu picioarele acoperite prea mult timp.
Pe jumătate adormită mă ia în brațe, mă sărută pe gât și adoarme iar. Mă ridic de lângă ea dezlipindu-mă cât mai ușor ca să nu mă simtă. Nu știu dacă mi-a intuit fuga dar mi-a luat perna în brațe. Îi dau câteva fire rebele de păr de pe față și o privesc cum îmi zâmbește din somn. 
Mă duc în balconul convertit într-o bucătărie, deschid perdeaua și mă uit pe cer. Sunt stele acolo pe tapetul raiului iar în fața lor norii merg cu pas de melc văzându-și de treaba lor. Mă așez pe vechea băncuță de balcon ținând contră peretelui cu spatele. Cu vârful degetelor simt o sticlă de vin în spatele băncuței, o mânuiesc afară din ascunzătoare, o desfac și o las să respire. 
Insomnia trebuie să fie o „ea”, că doar o „ea” m-ar ține treaz noaptea. Și astfel vechea mea prietenă nocturnă îmi întinde un pahar de vin. Aș vrea să citesc o carte, să văd un film, dar degeaba nu sunt suficient de treaz pentru așa ceva, tot ce pot să fac e să stau și să zac între gânduri confuze. Nu fac nimic decât să trag de timp până dimineață, când o să-mi vină somnul. 
La a doua cană de vin apare și iubirea mea în pragul ușii. 
- Te-am lovit în somn? Mă bâțâiam?
- Da, dar nu m-ai sculat tu.
- Pot să stau cu tine? 
Nu m-ar întreba asta dacă ar fi cu adevărat trează. Îi zâmbesc și îi spun că da. Mi se așează în brațe și mă sărută.
- Atunci de ce ești treaz?
Aș vrea să am un răspuns, încerc să inventez ceva pentru ea.
- E lună plină, e prea multă lumină.
Iubirea mea aruncă o privire pe geam.
- E frumoasă. Te-ai trezit să te uiți la ea.
- Ești geloasă?
- Poate că da.
E ceva la conversațiile astea din timpul nopții, mă fac să o îndrăgesc și mai mult.
- Nu mai pot să dorm fără tine, îmi spune. Dacă nu te simt lângă mine, mă trezesc.
- Scuze. Nu știu ce e cu mine pur și simplu nu pot să dorm. 
- Dacă tu nu poți să dormi nici eu nu pot să dorm, o să stăm treji împreună.
Și spunând asta căscă cât să mă înghită. O iubesc.
- Te iubesc, îi șoptesc.
Mă sărută lung, se lipește de mine și suspină.
- Și eu te iubesc. O să-mi fac o cafea să stau trează cu tine... nu te uita așa la mine vorbesc serios. 
Puse apa la clocotit și se așeză, de data asta, vizavi de mine. Încercă să-mi găsească ceva, ceva-ul care mă ține treaz poate o scamă în ochi, poate un clopoțel ascuns după ureche. Am tăcut și am ascultat bolborositul apei împreună. Pot să jur că a adormit cu ochii deschiși, uitându-se la mine. Îi fac un semn și îi spun că fierbe apa. Iubirea mea oprește focul, pune cafeaua cu vârf în ibric și o amestecă alene când într-o parte când în cealaltă. Pune ibricul să se răcească în fața mea și se culcușește în brațele mele. 
- O las să se mai răcească, îmi spune. 
Aburii cafelei vin spre noi ca un farmec din cazanul vrăjitoarelor. 
- Vroiam să te întreb, ce visai?
- Nu-mi amintesc bine, doar că eram mică și fugeam după niște gâște. Te râzi ai? Bine, dar tu ce visezi ?
Încerc să-mi aduc aminte o fărâmă de vis dar când mă îndrept cu gândul spre ea se dizolvă ca sarea în apă.
- Poate te visez pe tine, îi răspund. 
- Da, ai dreptate, sunt de vis. Dar să ști că nici tu nu ești foarte real, stai aici pe întuneric, o formă fără contururi, și mai e ceva, parcă ești, nu știu, mai moale. Uite barba asta nerasă e de obicei ca sârma dar acum e moale. Nu cred că ar trebui să beau cafeaua, e mai bine umpic amețită.
- Las-o pe masă, miroase bine. 
- O să mă culc aici cu tine pe bancă dacă nu vrei să stăm în pat.

Îmi ațipește în brațe, la orizont crepusculul zilei vrea să apară. O iau ușor pe sus ca pe un copil și o așez în pat. Mă întind lângă ea și las vinul și oboseala să-și facă efectul. O iubesc.
- Cât e ceasul? a murmurat, drumul spre pat trebuie s-o fi trezit.
- Destul de târziu, aproape devreme.

Read More »